Motivația teologică invocată de Părintele Tihon pentru întreruperea pomenirii ierarhului Teofan

Preacuvioase Părinte Stareţ,

ierom-tihon-de-la-man-petru-vodaSubsemnatul, ieromonah Tihon Bivoleanu, respectuos vă aduc la cunoştinţă că am întrerupt pomenirea pomenirea Mitropolitului Teofan la sfintele slujbe, ca urmare a participării Înaltpreasfinţiei sale la sinodul din Creta şi a aprobării documentelor cu caracter eretic adoptate acolo.

Motivele teologice care m-au determinat să iau această decizie sunt:

1.Sinodul a fost organizat după criterii care ţin mai mult de organizaţiile politice lumeşti decât de tradiţia sinoadelor ecumenice ale Bisericii Ortodoxe. Sistemul de reprezentare nu a ţinut seama de egalitatea de har a episcopilor, dând drept de vot doar patriarhilor, ceilalţi episcopi participând la vot în interiorul delegaţiei fiecărei Biserici, după un sistem al “majorităţii interne”, care a făcut ca orice opoziţie faţă de deciziile acestui sinod să fie anihilată (în delegaţia sârbă, de exemplu, cea mai mare parte a episcopilor a votat contra documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, iar votul final al patriarhului a fost în favoarea documentului respectiv).

2.Sinodul s-a dorit o “afirmare a sinodalităţii ortodoxe”, în schimb a eşuat într-o manifestare a disensiunilor din interiorul Ortodoxiei, provocate, din păcate, de raţiuni teologice ce ţin de conţinutul eretic al documentelor propuse spre aprobare, determinând patru delegaţii să nu ia parte la lucrările acestuia.

3..Spre deosebire de toate celelalte sinoade ecumenice, acest sinod nu a stabilit o graniţă între Ortodoxie şi erezie, dimpotrivă a şters-o, prin faptul că nu a condamnat niciuna dintre ereziile apărute de la ultimul sinod ecumenic, ci a legiferat conlucrarea Bisericii Ortodoxe cu toate ereziile existente actualmente în lumea creştină.

4.Sinodul a avut un mesaj dublu, pe de o parte, pentru ortodocşi, pe care i-a asigurat de caracterul ortodox al dezbaterilor şi documentelor aprobate, şi, pe de altă parte, pentru partenerii de dialog ecumenist, pe care i-a asigurat că Biserica Ortodoxă îşi respectă angajamentele asumate prin semnarea unor documente ecumeniste anterioare, ţinute departe de opinia publică ortodoxă.

http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functiona…/.

http://prieteniisfantuluiefrem.ro/…/scrisoarea-nr-21-nu-re…/.

5.Sinodul nu a rezolvat niciuna dintre problemele actuale ale creştinilor ortodocşi din lume, confruntaţi cu secularizarea agresivă, cu agresiunea sprijinită de stat asupra modului creştin de viaţă, cu avansul periculos al tehnologiei biometrice, care riscă să îngrădească şi chiar să distrugă libertatea personală, cu avansul extrem de periculos al anumitor forme de tehnologie care dezumanizează şi pun în pericol identitatea şi demnitatea umană etc. Preocuparea pentru problemele creştinilor ortodocşi a fost invers proporţională cu cea faţă de conlucrarea cu ereticii şi schismaticii, în ciuda faptului că colaborarea cu aceştia din urmă este osândită şi interzisă de sfintele canoane ale Bisericii.

6.Sinodul a aprobat ecumenismul ca modalitate de gândire eclesiologică şi de misiune în raport cu ereticii şi schismaticii din afara Bisericii. Deşi a fost condamnat de către cei mai mari sfinţi părinţi ai secolului XX: sfântul Iustin Popovici, sfântul Nicolae Velimirovici, sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, sfântul Paisie Aghioritul, de sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil (anatemă confirmată şi de către Biserica Ortodoxă Rusă, odată cu unirea acesteia cu Biserica Rusă din Exil), de către Conferinţa Panortodoxă de la Moscova din 1948, de către Mitropolitul Serafim al Pireului şi de alţi mari teologi contemporani ca erezie şi panerezie, ecumenismul a fost adoptat de către sinodul din Creta ca singura manieră de relaţionare cu cei din afara Bisericii.

7.Sinodul a promovat ideea că dialogul cu ereticii este o practică dintotdeauna a Bisericii, afirmaţie lipsită de orice bază teologică sau istorică, deoarece Biserica a dialogat doar cu ereticii care doresc să revină la Ortodoxie şi vor să afle ce să facă spre a se mântui, nu a negociat niciodată doctrina ortodoxă cu ereticii. Sfântul apostol Pavel învaţă că “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10).

8.S-a admis “denumirea istorică de biserici” acordată ereticilor. Această eroare eclesiologică fundamentală este o recunoaştere în mod eretic a unui caracter eclesiologic ereziilor şi schismelor. Prin aceasta, Biserica Ortodoxă şi-a însuşit doctrina romano-catolică promovată de Conciliul II Vatican referitoare la “bisericile nedepline”, pe filiera premisei IV.4 a Declaraţiei de la Toronto, care spune: “Apartenenţa la Consiliul Mondial nu implică faptul că bisericile trebuie să privească celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”. Această premisă susţine ideea eretică potrivit căreia există o Biserică deplină, în cazul nostru Biserica Ortodoxă, în cazul Conciliului II Vatican, “Biserica” Romano-Catolică, şi mai multe “biserici nedepline”. În realitate, există o singură Biserică deplină, Biserica Ortodoxă, şi mai multe erezii şi schisme, care sunt în afara Bisericii şi nu pot aspira la statutul de Biserică. Acest adevăr este stabilit clar de către Sfinţii Părinţi, fiind definit succint de către Sfântul Simeon Noul Teolog: “Biserică sobornicească (universală) este adunarea dreptslăvitorilor care mărturisesc credinţa ortodoxă”; “adevărata Biserică este unirea întru adunare a dreptslăvitorilor din toată lumea” Despre faptul că ereziile nu pot fi numite “biserici” ne vorbeşte şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»” (s.n.). Termenul “biserică” nu poate fi atribuit ereziilor şi schismelor fără a le atribui şi o anumită bisericitate, întrucât un lucru nu poate fi denumit într-un anumit fel fără ca el să aibă anumite caracteristici care să impună denumirea respectivă. Expresia “biserici eterodoxe” este un nonsens, deoarece ea presupune existenţa unui Iisus ortodox, Capul Bisericii Ortodoxe, şi a unuia eterodox, care să conducă acele erezii şi schisme, concluzie cu desăvârşire eretică.

http://prieteniisfantuluiefrem.ro/…/scrisoarea-nr-21-nu-re…/.

Ibem

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 335.

9.Sinodul a vorbit excesiv despre “unitatea creştinilor”, “refacerea unităţii creştinilor”, sugerând că scopul misionar al Bisericii Ortodoxe în dialogurile ecumeniste este mărturisirea mesajului creştin ortodox în rândul acelor erezii şi schisme. În realitate, discuţiile se poartă exclusiv cu conducătorii ereziilor şi schismelor respective, iar pretinsa refacere a “unităţii creştinilor” este de fapt un proiect de unire sincretistă între Ortodoxie şi toate ereziile şi schismele din afara ei. Unitatea creştinilor se manifestă deplin în interiorul Bisericii Ortodoxe, iar în ceea ce îi priveşte pe eretici şi schismatici, ei se pot uni cu Biserica Ortodoxă doar prin întoarcerea la Ortodoxie, prin lepădarea de erezie, pocăinţă, botez şi mărturisire şi trăire a dreptei credinţe.

10.Sinodul a aprobat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto şi le-a transformat în izvoare de drept bisericesc ortodox. Cele două documente ecumeniste sunt pilonii pe care se sprijină întregul demers la Consiliului Mondial al Bisericii. Constituţia CMB impune principiul eretic al minimalismului dogmatic ca mod de realizare a “unităţii creştinilor”, acreditând că pentru a participa la CMB în calitate de “biserică” tot ce se cere este mărturisirea credinţei în Hristos Mântuitorul, aşa cum Îl propovăduiesc Scripturile (principiul protestant sola Scriptura), fără a conta cum Îl învaţă şi sfintele sinoade ecumenice, care explicitează Scripturile, clarificând Taina Treimii şi Taina Întrupării, şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Adaosul “aşa cum este mărturisită de către Sinodul Niceo-Constantinopolitan” aparţine sinodalilor din Creta, ea nefiind impusă de către Consiliul Mondial al Bisericilor. La rândul său, Declaraţia de la Toronto conţine premise eclesiologice eretice, de inspiraţie protestantă, pe care sinodul din Creta le consideră “de importanţă capitală pentru participarea BO la Consiliul Mondial al Bisericilor”. Aşa cum se vede din formularea articolului 19 a documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, sinodul a aprobat toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei. Dacă ar fi aprobat doar premisele citate în text, ar fi trebuit să facă o precizare în acest sens, de exemplu: „Ele au convingerea profundă că următoarele două (ulterior, patru) premise ale Declaraţiei de la Toronto sunt de o importanţă capitală pentru participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericii, însă nu le acceptă pe cele care nu au un caracter ortodox”. În schimb, textul face o referire generală la premisele eclesiologice ale Declaraţiei, iar faptul că în documentul presinodal este citată o singură premisă şi este parafrazată încă una, iar în documentul final sunt citate două şi parafrazate alte două arată că au fost aprobate toate premisele, însă au fost citate dintre ele doar cele necesare argumentării textului sinodal (de exemplu, premisa IV.4 a fost introdusă pentru a explica expresia “biserici eterodoxe” din articolul 6 al documentului). Altfel, cum se poate înţelege că documentul presinodal aproba doar două premise, iar în forma finală a mai inclus încă două dintre cele care iniţial nu erau considerate în acord cu eclesiologia ortodoxă? Chiar dacă am admite ideea că au fost acceptate doar cele citate sau parafrazate în textul sinodal, acestea ridică probleme grave, deoarece prima postulează ideea că Consiliul Mondial al Bisericilor “realizează un contact viu între biserici”, promovând “studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (premisa III.2), fără a ne spune la ce face referire expresia “unitatea Bisericii”. Este vorba despre unitatea Bisericii Ortodoxe pentru care luptă CMB? Are Biserica Ortodoxă nevoie de refacerea unităţii sale interne? Premisa care spune că admiterea în Consiliul Mondial nu înseamnă că bisericile membre trebuie să vadă în celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, aprobată pentru a argumenta faptul că sinodul recunoaşte denumirea de biserici ereziilor fără a le recunoaşte şi caracterul eclesial deplin (un nonsens, în realitate), anihilează complet mărturisirea ortodoxă a unicităţii, sobornicităţii, apostolicităţii şi sfinţeniei Bisericii Ortodoxe, deoarece permite tuturor membrelor CMB să judece şi să afirme, după propria lor eclesiologie, dacă Biserica Ortodoxă este Biserică în deplinul sens al cuvântului sau nu. Astfel de relativizare a caracterului eclesial al Bisericii Ortodoxe este eretică.

http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-biser…/.

  1. Acceptarea Declaraţiei de la Toronto implică acceptarea ideii expuse în premisa IV.3, că “apartenenţa la Biserica universală este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul corp eclesial”, “toate Bisericile creştine afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la propria Biserică”, adică Biserica Universală este mai cuprinzătoare decât Biserica Ortodoxă. Această idee protestantă este eretică. De asemenea, conform premisei IV.5, “bisericile membre recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate”. Cu alte cuvinte, conform acestei premise, membrele CMB recunosc reciproc existenţa unor taine, a predicării cuvântului şi a învăţăturii Scripturii. Or, tainele şi predicarea eretice nu pot fi recunoscute de către Biserica Ortodoxă.

http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-biser…/.

12.Documentul referitor la posturile ortodoxe permite anumite pogorăminte în cadrul posturilor, care să fie decise de Bisericile locale, slăbind astfel unitatea de practică în cadrul Ortodoxiei. Acceptarea ideii că Biserica Ortodoxă respectă în egală măsură impedimentele civile şi pe cele religioase la cununie deschide calea acceptării căsătoriilor homosexuale, în ciuda condamnării lor în interiorul documentului, deoarece există riscul ca însoţirile homosexuale să se reglementeze de către legea civilă prin înlăturarea impedimentului la căsătorie al apartenenţei la acelaşi sex.

13.Documentul referitor la Sfânta Taină a Cununiei permite căsătoriile mixte între ortodocşi şi eterodocşi, slăbind practica unitară ortodoxă în acest domeniu, deoarece deciziile sunt lăsate la latitudinea Bisericilor locale, şi introduce ecumenismul la nivel de familie, considerând familie unirea dintre ortodocşi şi eretici.

14.Documentul referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea contemporană face concesii inacceptabile religiei panteiste New Age, prin accentul pus pe implicarea Bisericii Ortodoxe în proiecte ecologice internaţionale, ştiut fiind că ecologia este arma ideologică a New Age. De asemenea, pe această linie se înscrie şi aprobarea zilei de 1 septembrie ca zi de rugăciune pentru mediu şi de rugăciune pentru mediu, împreună cu romano-catolicii, care, au proclamat şi ei această zi de rugăciune pentru creaţie.

Pentru toate aceste motive, am considerat hotărârile sinodului din Creta eretice, în contradicţie cu Sfintele Sinoade Ecumenice şi cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi am urmat paşii prescrişi de sfintele canoane pentru a mă îngrădi de această erezie prin nemaipomenirea ierarhului care s-a făcut părtaş la sinodul din Creta.

Această măsură este permisă de canoanele 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol. Canonul 31 apostolic prevede că preotul să se caterisească, dacă se desparte de episcopul său “nicio vină ştiind asupra episcopului întru buna credinţă şi întru dreptate”, însă dacă ştie o astfel de vină, preotul are voie să se despartă de episcopul care învaţă eretic, conform canonului, explicat de tâlcuirea sa din Pidalion: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau vreun eres, unii ca aceştia nu numai că certării celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor”.

Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura “Credinţa Strămoşească”, 2007, p. 70

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

Profesorul de Drept canonic arhid. prof. dr. Ioan N. Floca interpretează acest canon în maniera următoare: “Se apreciază că şi complicii clericilor schismatici cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă un cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de un episcop, ci de o erezie”. Din această explicaţie rezultă că în cazul abaterii episcopului de la dreapta credinţă clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor prin nepomenire şi să iasă de sub ascultarea acestuia. Interpretând prevederea canonului 15 I-II, profesorul afirmă că în această situaţie preotul se poate despărţi de episcopul părtaş la erezie fără nicio formalitate, adică fără să ia în calcul dacă episcopul se află sau nu în comuniune cu alţi episcopi sau cu alte biserici, scuză care s-a invocat mereu de când a început această stare de părtăşie la erezie a episcopilor după sinodul cretan, sau să aştepte un sinod care să judece această părtăşie la erezie a episcopului. Foarte importantă este şi precizarea că prin nepomenire, preotul nu se desparte de episcop, ci de erezia propovăduită de acesta.

Canonul 15 I-II are două părţi. Prima vorbeşte despre schisma care se creează atunci când patriarhul nu mai este pomenit de către mitropoliţi din alte motive decât erezia; această parte este în continuarea canoanelor 13 şi 14 I-II şi se referă la despărţirea de episcop “pentru oarecari vinovăţii”, adică pentru orice vinovăţie în afară de erezie. Cea de-a doua parte a canonului vorbeşte despre o situaţie excepţională, aplicabilă tuturor celor menţionaţi de către canoanele 13, 14 şi 15 (prima parte): situaţia în care episcopul nepomenit învaţă ceva potrivnic sfintelor sinoade ecumenice sau Sfinţilor Părinţi. Tâlcuirea din Pidalion interpretează acest canon în felul următor: “Iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor s-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela, unii ca aceştia despărţindu-se de unii ca aceia nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schismă şi eresul minciuno-episcopilor acelora”. Din această interpretare aflăm că preotul se poate despărţi de episcop prin nemaipomenire înainte de cercetarea sinodală a vinovăţiei episcopului, fără a putea fi sancţionat pentru aceasta, trebuind, dimpotrivă, cinstit ca apărător al Ortodoxiei şi că nepomenirea episcopului pentru motivul participării acestuia la o erezie nu poate fi considerată schismă, fiind de fapt o apărare a Bisericii de schismă.

Ibem

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

Părintele profesor Floca interpretează acest canon astfel: “În cazul în care superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci clericii au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancţionaţi, dar vor fi şi lăudaţi, pentru că au osândit legal pe cel vinovat şi nu s-au răsculat împotriva acestuia” (s.n.). Din această tâlcuire aflăm că preotul are dreptul şi datoria de a se despărţi de episcopul eretic imediat, că nu poate fi sancţionat, deoarece a condamnat legal pe cel vinovat. Mai aflăm şi că nepomenirea ierarhului nu este o revoltă contra acestuia, ci o despărţire de erezie.

Întreaga Sfântă Tradiţie ne vorbeşte despre importanţa pe care o are episcopul în viaţa Bisericii. Acest statut central al episcopului presupune însă o condiţie sine qua non: episcopul trebuie să înveţe ortodox. Cât timp propovăduieşte ortodox, orice separare de el prin nepomenire este schismă. În momentul în care însă el devine părtaş la erezie, separarea de el nu este schismă, ci apărare a Bisericii de schismă.

Despre necesitatea separării prin nepomenire de episcopul părtaş la erezie ne vorbesc Sfinţii Părinţi: Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe”. Sfântul Ignatie Teoforul: „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor”. Sfântul Marcu al Efesului: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”. Sfântul Nicodim Aghioritul: ”Se cuvine să ne îngrădim pe noi înșine și să ne separăm de episcopii care în chip vădit, stăruie în greșeală, privitor la cele ce țin de Credință și de Adevăr, așadar se vădesc a fi eretici sau nedrepți”. Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă (Galateni 1,8)”.

 

http://www.aparatorul.md/fragmente-din-procesul-intentat-d…/

Istoria Bisericii consemnează situaţii de sfinţi care s-au despărţit de episcopii lor: sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul, părinţii din Sfântul Munte din vremea patriarhului Ioan Veccos, sfântul Marcu Eugenicul, sfântul Paisie Aghioritul şi alţii.

Despărţirea de episcopul eretic nu face ca liturghia să nu mai fie validă, cum afirmă unii, deoarece, dacă ar fi astfel, atunci Sfinţii Părinţi nu ar mai fi statornicit canoanele 31 apostolic şi 15 I-II. Episcopul este cel prin care se transmite harul Duhului Sfânt, însă nu este el sursa acestui har, ci Hristos.

Pentru toate aceste considerente, vă rog să binevoiţi a-mi accepta poziţia faţă de sinodul din Creta, admiţând că nemaipomenirea ierarhului nu este o revoltă contra Înaltpreasfinţitului nostru Mitropolit Teofan, ci o măsură de apărare contra ereziei din Creta, că prin această măsură atrag atenţia asupra infestării cu erezia ecumenistă şi îi ofer Înaltpreasfinţiei Sale timpul de care are nevoie pentru a lua măsurile ce se impun, în vedere eliminării consecinţelor adoptării documentelor eretice ale sinodului. Pentru această poziţie nu trebuie să fiu persecutat în niciun fel, ci trebuie să mi se ofere posibilitatea de a-mi săvârşi misiunea de ieromonah fără nicio constrângere administrativă sau de altă natură.

Vă solicit să onoraţi amintirea şi moştenirea iubitului nostru Părinte Iustin şi să participaţi activ la lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului eretic din Creta, întrerupând pomenirea ierarhului în întreaga mănăstire Petru Vodă şi sprijinind Schitul “Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Rădeni, care a fost clădit tot cu binecuvântarea Părintelui, în acest moment, lupta cea bună pentru apărarea credinţei ortodoxe

09.01.2017 Cu respect,

Ieromonah Tihon Bivoleanu

Preacuvioşiei Sale Arhimandrit Hariton Negrea, Stareţul Mănăstirii Petru Vodă

Sursa: https://www.facebook.com/gabriel.andrei.758/posts/1435118593219427

 

Părintele Grigore de la Lacul Frumos cere Arhiepiscopiei Râmnicului încetarea abuzurilor comise și lepădarea de erezia din Creta

Înaltpreasfinţia Voastră,

manastirea-lacul-frumos-678x381Am primit Adresa nr. 15/04.01.2017, pe care aţi avut bunăvoinţa să mi-o trimiteţi, în care vă manifestaţi grija de a ne convinge “să revenim la starea canonică de comuniune în mănăstire, cu stareţul, chiriarhul Arhiepiscopiei Râmnicului şi cu ierarhii, clerul, monahii şi dreptmăritorii creştini din Biserica Ortodoxă Română”.

Am luat cunoştinţă cu durere de comunicatul emis de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la data de 21 decembrie 2016, în care îşi manifesta ataşamentul faţă de “ecumenismul lucid”, în ciuda faptului că toţi Sfinţii Părinţi ai secolului XX (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Paisie Aghioritul şi mulţi alţii) au condamnat la unison ecumenismul ca erezie şi chiar panerezie. Faţă de acest comunicat împărtăşesc deplin şi subscriu la cele afirmate în răspunsul “Oferiţi-le şi ortodocşilor o fărâmă din dragostea şi grija pe care le arătaţi ereticilor”, adresat Sfântului Sinod de către părinţii şi credincioşii mărturisitori antiecumenişti din Neamţ. Din acest motiv, consider că demonstraţia de acolo este suficientă pentru clarificarea afirmaţiilor Sfântului Sinod cu privire la ecumenism, la pseudosinodul din Creta şi la măsurile ce se propun faţă de cei ce refuză să accepte deciziile eretice adoptate cu acea ocazie.

Ne bucură să auzim că Înaltpreasfinţia Voastră manifestă faţă de noi “grijă părintească” şi că doriţi să ne ascultaţi cu “dragoste părintească”. Profităm, prin urmare, de ocazie pentru a vă spune că, din ziua în care am aplicat măsura canonică a întreruperii pomenirii Înaltpreasfinţiei Voastre, ca urmare a sinodului din Creta, cu ale cărui documente eretice aţi fost de acord, am fost supuşi unui şir de abuzuri atât pe linie bisericească, cât şi de natură penală.

Deşi canonul 31 apostolic, în conglăsuire cu canonul 15 I-II Constantinopol, prevede că preotul ce se desparte de ierarhul său pentru că acesta propovăduieşte o erezie nu poate fi sancţionat, ci trebuie lăudat ca unul care apără Biserica de schismă, eu am fost îndepărtat din funcţia de egumen şi am fost obligat să mă retrag în chilia mea, fără a mai putea participa la săvârşirea celor sfinte, aşa cum se cuvine unui ieromonah, întrucât în locul meu a fost adus alt stareţ, care a decis ca la slujbe să se pomenească numele Înaltpreasfinţiei Voastre. În lumina canoanelor mai sus menţionate, schimbarea mea din funcţie a fost abuzivă. De astfel de abuzuri au avut parte şi părinţii care mi-au fost alături în acţiunea de oprire a pomenirii.

Pentru că noul stareţ nu a reuşit să ne determine să părăsim schitul sau să participăm la slujbe unde sunteţi pomenit, la începutul anului a fost instalat un alt stareţ, în persoana părintelui Sebastian Mihalcea. În mod cu totul nejustificat, la numirea părintelui stareţ, preasfinţitul Emilian Lovişteanu a invitat o maşină a poliţiei rurale, cu scopul vădit de a ne intimida pe noi, vieţuitorii nepomenitori, şi pe credincioşii care ne urmează. În cuvântul de numire, preasfinţitul a arătat că scopul schimbării stareţului a fost de “a se face ordine în această mănăstire”. Preasfinţia Sa a ţinut să arate şi că noi, cei ce am întrerupt pomenirea, am înţeles greşit prevederile documentelor sinodale, că ne informăm prea mult de pe internet şi că se vor lua măsuri pentru remedierea acestei situaţii. La rândul său, noul stareţ a promis că va fi mai dur decât precedentul şi că “va rezolva” cazul părinţilor nepomenitori.

Măsurile nu au întârziat să apară. În după-amiaza zilei următoare, câţiva enoriaşi au dorit să vină să se spovedească la mine,  iar noul stareţ i-a împiedicat să intre în chilia mea, săvârşind cu această ocazie un abuz incalificabil sub aspect canonic – împiedicarea săvârşirii Sfintei Taine a Spovedaniei de către un preot care are preoţie lucrătoare şi nu se află sub nicio caterisire oficială şi validă –, dar şi sub aspect penal, împiedicând nişte creştini să participe la un serviciu religios, în speţă Sfânta Taină a Spovedaniei, faptă pedepsită de articolul 381, alin. 1) Noul Cod Penal, care stipulează: “(1) Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. După ce credincioşii au reuşit în cele din urmă să intre la mine, nu au mai putut părăsi, după spovedanie, decât cu greu schitul, fiind practic sechestraţi înăuntru o perioadă, deoarece, între timp, poarta fusese din nou închisă.

În ziua următoare, noul stareţ a schimbat toate încuietorile la uşi şi a pus lăcate la toaletă şi bucătărie, gest care contravine chiar şi principiilor umanitare laice, ca să nu mai vorbim de cele ale filantropiei creştine. Prin această măsură, am fost practic sechestraţi în propriul schit, ceea ce în limbaj juridic penal se poate traduce prin infracţiunea de lipsire de libertate, prevăzută de art. 205, alin. 1) Noul Cod Penal: “Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 7 ani”.

Sub pretextul că am spart yalele cele noi pentru a ne elibera din starea de sechestru în care ne aflam, stareţul a chemat în ziua următoare poliţia, care, la faţa locului, a constatat că cele reclamate de stareţ nu făceau obiectul de activitate al poliţiei, plecând din schit fără a lua niciun fel de măsură.

Un fapt deosebit de grav s-a produs în ziua de Bobotează, când, după ce a încercat să îi împiedice pe oameni să participe la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari şi a acatistului, pe care le-am săvârşit în chilia mea, nereuşind, noua conducere a chemat poliţia, care, la faţa locului, a încercat să-i disperseze pe cei aflaţi la slujbă, încălcând în mod grosolan libertatea de exprimare religioasă garantată de Constituţie. Pentru acest abuz, şi eu, şi credincioşii prezenţi la slujbă vom depune câte o plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii contra libertăţii de exprimare religioasă pedepsită de art. 381 Noul Cod Penal.

Prin urmare, Vă solicităm ca, în baza afirmaţiei că ne purtaţi o grijă părintească, să dispuneţi de urgenţă încetarea abuzurilor săvârşite de stareţul proaspăt numit la Mănăstirea Lacul Frumos împotriva vieţuitorilor nepomenitori şi a credincioşilor care îi urmează pe aceştia. „Un dialog paşnic, pozitiv şi ziditor spre lămurire canonică şi restabilirea comuniunii vieţii liturgice, aşa cum propuneţi Înaltpreasfinţia Voastră, nu se poate desfăşura în condiţiile în care nouă ni se încalcă de către funcţionari ai Episcopiei drepturi ale omului fundamentale, demnitatea de oameni, de monahi şi de ieromonahi şi, mai ales, dreptul nostru de a urma propria conştiinţă în deciziile pe care le luăm cu privire la mântuirea noastră.

În conformitate cu canonul 31 apostolic şi cu canonul 15 I-II Constantinopol starea noastră de canonicitate este perfect ortodoxă şi în regulă, întrucât, întrerupând pomenirea Înaltpreasfinţiei Voastre pentru că v-aţi făcut părtaş la erezia ecumenismului aprobată în sinodul din Creta, noi ne-am despărţit de erezie, nu de Sfânta Biserică Ortodoxă, nici de comuniunea cu sfinţii şi cu cei ce au trăit înainte, trăiesc acum şi vor trăi în viitor în duhul Ortodoxiei. Cei care au nevoie să reintre în “stare de canonicitate pentru mântuirea sufletelor lor” sunt cei ce s-au despărţit de Biserică prin participarea la erezia ecumenismului, devenind minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Profesorul de Drept canonic arhid. prof. dr.  Ioan N. Floca spune, interpretând canonul 31 apostolic, că “dacă vreun cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de episcop, ci de o erezie[1] (s.n.). Comentând canonul 15 I-II Constantinopol, acelaşi renumit profesor afirmă: “În cazul în care superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci clericii au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancţionaţi, dar vor fi lăudaţi, pentru că au osândit legal pe cel vinovat, nu s-au răsculat împotriva lui”[2]. Din acest comentariu extragem următoarele concluzii:

1) clericii au dreptul şi datoria de a se despărţi de episcopul lor imediat ce iau la cunoştinţă că acesta propovăduieşte o erezie;

2) pentru această decizie ei nu pot fi sancţionaţi în niciun fel, ci lăudaţi ca apărători ai Ortodoxiei;

3) acţiunea lor este legală din punct de vedere canonic;

4) nepomenirea nu este o revoltă contra episcopului, prin urmare nu poate fi tratată ca atare şi nici nu poate fi sancţionată ca schismă, neaplicându-i-se articolul 11, alin. 1) din Regulamentul autorităţilor canonice discipliniare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, deoarece nu este o abatere disciplinară, ci o măsură de păzire a Ortodoxiei.

Cu ierarhii din Sinodul Bisericii Ortodoxe Române vom relua comuniunea prin pomenirea la sfintele slujbe în momentul în care ei se vor lepăda de deciziile eretice ale sinodului din Creta, când vor denunţa ecumenismul ca ceea ce este, o erezie a tuturor ereziilor, nu “o atitudine spirituală de dialog între creştini”, şi vor lua decizia abandonării “ecumenismului lucid”, pentru a practica misionarismul lucid în rândul propriilor credincioşi mai întâi, iar apoi în rândul celor din afara Bisericii care doresc să cunoască Ortodoxia şi să se mântuiască în interiorul Bisericii Ortodoxe, singura Biserică a lui Hristos. Nu este întâmplător faptul că dragostea faţă de eretici şi schismatici i-a determinat pe participanţii la sinodul din Creta să dedice un document întreg acestora, în timp ce pentru problemele reale ale creştinilor ortodocşi nu s-a acordat nici măcar o singură frază în vreunul dintre documentele sinodului, în condiţiile în care vieţuitorii ortodocşi în această societate anticreştină şi antihristică se confruntă cu nenumărate provocări care cer o rezolvare de la un astfel de sinod. Singura referire mai consistentă la credincioşii ortodocşi este cea din articolul 22 al documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, în care oricine se opune ecumenismului şi deciziilor sinodului din Creta este osândit pentru “tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice”[3].

Participarea ortodoxă la mişcarea ecumenistă nu a produs niciun rezultat misionar notabil, în sensul conştientizării lumii “postcreştine” occidentale că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească şi al întoarcerii la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor. Aceste rezultate nici nu puteau şi nu pot fi aşteptate, atât timp cât Consiliul Mondial al Bisericilor este construit pe baza principiilor eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto, însuşite şi de ierarhii ortodocşi participanţi la sinodul din Creta, potrivit cărora “apartenenţa la Biserica Universală este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la corpul eclesial propriu” (premisa IV.3), cu corolarul că există “Biserică în afara Bisericii” şi “membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii”; sau teoria romano-catolică a “bisericilor nedepline”, promovată de către Conciliul II Vatican şi aprobată de către sinodul din Creta sub forma premisei IV.4 din Declaraţia de la Toronto, care prevede că “prin admiterea în Consiliu, nici o biserică nu este obligată să recunoască altă biserică drept biserică în adevăratul sens al cuvântului”, având ca aplicaţie practică “admiterea denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe”[4] din articolul 6 al documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine; sau premisa potrivit căreia “bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elementele ale adevăratei Biserici” (premisa IV.5), în baza căreia se admite, mai mult sau mai puţin discret, că ereziile ar avea Sfinte Taine sau că “predică Evanghelia iubirii”, aşa cum atât de nefericit se exprimă textul sinodal pe care mi-l citaţi în scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o.

În schimb, prezenţa ortodoxă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor a produs o slăbire a conştiinţei dogmatice ortodoxe, o contaminare a Ortodoxiei cu diferite idei protestante sau romano-catolice, pătrunse atât de adânc în gândirea teologică ortodoxă, încât ele sunt din ce în ce mai dificil de detectat şi înlăturat. Nu în ultimul rând, acest “dialog spiritual” cu ereticii îmbracă forme care sunt condamnate de către Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe (rugăciunile comune pentru “unitatea creştinilor” sunt condamnate de către canoanele 45 şi 46 apostolic, admiterea bisericităţii ereziilor încalcă Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan etc.). Din această perspectivă, nu este de mirare că toată ierarhia ortodoxă priveşte acţiunile noastre ca pe o schismă, deoarece duhul ecumenist care stăpâneşte teologia noastră actuală face imposibilă perceperea şi înţelegerea de către ierarhi a mesajului nostru ortodox. Atât de mult a pătruns relativismul ecumenist în mentalul ortodox, încât strigătul nostru de durere faţă de pervertirea valorilor Ortodoxiei nu mai este auzit şi înţeles de nimeni dintre cei ce cârmuiesc poporul ortodox.

 

Pentru aceea, prin acţiunea noastră, noi rămânem în Biserica Ortodoxă, în mijlocul Bisericii, şi nu ne vom despărţi de ea niciodată. Aşteptăm, la rândul nostru, ca Înaltpreasfinţia Voastră să vă lepădaţi de părtăşia la erezia ecumenistă a sinodului din Creta, să dispuneţi încetarea oricărei persecuţii contra noastră şi a credincioşilor care ne urmează, conştienţi de faptul că cei ce se îngrădesc de erezie, nu săvârşesc schismă, ci apără Biserica de schismă şi dezbinare.

 

06.01.2017                                                                                           Cu deosebit respect,

Ieromonah Grigore Sanda

Înaltpreasfinţiei Sale Varsanufie, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Râmnicului

 

 

[1] Arhid, Prof. Dr.Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 26.

[2] Ibidem, p. 347.

[3]http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

[4] Ideea de “biserici istorice” fiind ea însăşi o teorie eclesiologică protestantă, în baza căreia, distrugându-se unitatea văzută a Bisericii, prin schismele din 1054 şi 1530, în locul Bisericii una, sfântă, sobornicească şi apostolească au apărut “bisericile istorice”. Ideea este susţinută în cuvântul de întâmpinare a “săptămânii de rugăciune comună pentru unitatea creştinilor” de anul acesta, adresat de către reprezentantul luteranilor din România. http://www.aidrom.ro/proiecte/saptamana-de-rugaciune-ecumenica/.

Sursa: http://aparam-ortodoxia.ro/2017/01/08/parintele-grigore-de-la-lacul-frumos-cere-arhiepiscopiei-ramnicului-incetarea-abuzurilor-comise-si-lepadarea-de-erezia-din-creta/