Redescoperirea sensului evanghelic al ascultării

Ascultarea, abuzuri și pretexte

Sfânta neascultare!

monax-2-inA mărturisi adevărul de credință în vremuri de erezie nu înseamnă a instiga la neascultare ci a reface sensul evanghelic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos.

Într-o vreme caracterizată parca mai mult ca oricând de confuzii și falsificări, când duhul minciunii, mai viclean ca niciodată, se deghizează din ce în ce mai bine în adevăr și în virtute, când se cunoaște din ce în ce mai puțin gustul „natural”, „original” al realităților duhovnicești, trăindu-se aproape numai din surogate și din închipuiri, când mai toată lumea caută siguranța și confortul psihologic al ideilor gata-făcute, al șabloanelor și culcușul călduț al autorității și nimeni nu mai înfometează dupa adevăr, un cuvânt despre ascultare vine ca o gură de aer curat și ca o sabie despărțitoare de ape.

Un foarte important aspect al vieții duhovnicești, care a alimentat întotdeauna verva criticilor Bisericii, este ascultarea. Sub pretextul ascultării s-au comis nu puţine lucruri stupide, iar alteori tragice. În numele ascultării s-a tăcut atunci cînd era nevoie de mărturisire sau au fost ucişi oameni atunci când era nevoie de diplomaţie, aşa cum este cazul tăcerii din timpul comunismului sau al încrâncenării îndreptate prosteşte împotriva ortodocşilor de rit sau de stil vechi.

Tot aşa, de câte ori ierarhia, împinsă din spate de liderii politici, lansează cîte o poruncă deocheată, cum ar fi măsurile de epurare a mănăstirilor din vremea lui Cuza sau a lui Hruşciov, sau impunerea măsurilor adoptate la sinodul diplomatico-eretic din Creta din iunie 2016, vedem nu cu puțină uimire că totul se face sub deviza „ascultării”. „Ascultăm! Ascultăm! Şi iar ascultăm!” Ordinele nu se discută, ci se execută. Mentalitatea și sentimentul de armată, în care ascultarea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a conturat, din nefericire, nu doar în ochii criticilor Bisericii, ci chiar şi în ai credincioşilor înşişi.

Scopul nostru aici nu este să instigăm la neascultare, ci doar să refacem sensul evanghelic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos. Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii. „Cel ce Mă iubeşte pe Mine – spune Hristos – ascultă cuvintele Mele” [1]. Aşadar ascultarea este o expresie şi o dovadă a iubirii – ascult pentru că iubesc. În sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o virtute, ascultarea iraţională sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor.

Exemplele din mediile monahale timpurii care se aduc în sprijinul ascultării oarbe trebuiesc înţelese separat de filosofia ascultării în sine. Ele privesc un nivel spiritual superior şi nu este cazul să le aplicăm cu referire la situaţiile „politice” concrete, în care credincioşilor li se impune tăcerea cu referire la integritatea dogmatică şi morală a Bisericii.

Lepădarea totală de sine a unui călugar precum Acachie Ascultătorul, care moare în urma bătăilor primite de la starețul său, despre care povesteşte Cuviosul Ioan Sinaitul în Scara sa, capătă sens numai datorită libertăţii depline a gestului său. Adică acest Sfânt Acachie, „fiind simplu la purtări, dar înţelept cu mintea” (- atenţie! -), spune Cuviosul Ioan, și-a adus propria libertate în jertfă, după modelul lui Hristos, acelui bătrân necioplit care îl bătea zilnic. Care a fost rezultatul acestei jertfe? Bătrânul leneş şi rău a fost trezit la pocăinţă după ce a auzit glasul lui Acachie din mormânt. Aşadar dragostea hristică a lui Acachie s-a adus pe sine, prin renunţarea la propria libertate, drept jertfă mantuitoare pentru un om care, altminteri, părea iremediabil pierdut [2]. Această idee este exprimată şi de Apostolul Pavel, cînd zice: „Deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobandesc pe cei mai mulţi” [3].

Toate cazurile de ascultare totală relatate în literatura patristică se referă la răbdarea umilinţelor de tot felul, nu şi la supunerea faţă de o poziţie dogmatică sau morală nedreaptă. Ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptatea şi minciuna, căci dragostea, despre care am spus că este condiţia ascultării evanghelice, se bucură doar de adevăr [4]. Ascultarea nu se face doar pe linie ierarhică, ci, mai ales, pe linia adevărului şi a iubirii. Oricine vesteste o altă Evanghelie, fie episcop, patriarh, sinod sau chiar înger din ceruri, spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, anatema să fie. Pentru noi nu există autoritate în afara Evangheliei iubirii şi a jertfei lui Hristos.

Este nepotrivită şi convingerea că doar Sinodul episcopilor este infailibil, putând, chipurile, să impună porunci de necontrazis, căci aceasta nu e decat o replică, puţin mai înmuiată, la infailibilitatea papală. Nu numărul şi rangul celor adunaţi sfinţeşte adunarea, ci adevărul mărturisirii lor. Sinoadele Ecumenice au fost numite sfinte pentru că au fost conforme adevărului. Au existat însă şi sinoade de episcopi cu totul păcătoase, cum a fost, de exemplu, sinodul denumit ulterior „tâlhăresc”, la care a fost condamnat Sfântul Ioan Gură de Aur. Orice credincios trebuie să ştie acest lucru, pentru a nu cădea în capcana „ascultărilor” şi „binecuvantărilor” mincinoase.

Aşa se explică paradoxul că mari învăţători ai smereniei şi ai ascultării, precum Ioan Gură de Aur sau Maxim Mărturisitorul, au fost de neînduplecat atunci când li s-au cerut lucruri nedrepte de către suveranii lumii acesteia, dar şi de către adunarea episcopilor vânduţi; în cazul lui Ioan, să renunţe la apărarea săracilor şi la mustrarea făţişă a lăcomiei şi înfumurării împărătesei [5], iar în cazul lui Maxim, renunţarea la a mai condamna în public mărturisirea de credinţă greşită a împăratului şi a patriarhului Constantinopolului din timpul său [6]. Atat marele Ioan, cat şi marele Maxim au murit departe de ţară, condamnaţi de Biserică, pentru ca mai apoi să li se ducă în toată lumea slava de stâlpi şi dascăli ai Bisericii.

De fapt, fenomenul martirajului din Imperiul Bizantin, imperiu declarat oficial ortodox, trebuie să spulbere desăvârşit mitul ascultării oarbe pe linie ierarhică a creştinilor. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, depus de cinci ori de pe scaunul patriarhal, Ioan Gură de Aur (secolele al IV-lea-al V-Iea), depus de pe scaunul Constantinopolului, monahul Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea), ucis prin epuizare după ce i se taie mâna dreaptă şi limba, monahul Ioan Damaschin (secolul al VIII- lea), anatemizat de trei ori, monahul Teodor Studitul (secolul al VIII- lea) şi mulţi alţii, mai puţin celebri, dar care au fost prigoniţi sau ucişi exclusiv de împăraţi şi episcopi „ortodocşi”, sunt cei care, ,,ascultând de Dumnezeu mai mult decat de oameni” [7] , au dus Biserica lui Hristos de-a lungul secolelor.

Acestora li se alătură şi cei care, în perioada comunismului ateu, nu s-au speriat nici de chinurile temniţelor, nici de caterisirile ierarhilor vânduţi, ci şi-au păstrat intactă integritatea lăuntrică, mărturisindu-L pe Hristos în numele unui popor întreg, atât în Rusia, cât şi în România şi în multe alte locuri. Fiecare să se cerceteze pe sine, căci cugetul singur îi va spune unde se termină „fericita şi pururea pomenita ascultare”, cum dulce o numeşte Ioan Scărarul, şi unde începe nefericita şi pururea osândita laşitate. Vorba Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Nu este nimic mai silnic decât o conștiință care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără [8] „.

Trăim într-o lume bisericească, astăzi, în care se vorbește atât de mult și se scrie enorm, inflaționist, încât te întrebi chiar cine mai și citește totuși, cine mai ascultă dacă toată lumea are ceva de spus. Însă toată mareea asta gigantică de vorbe „deștepte” și deșarte, babilonic revărsate peste noi camuflează perfid o mare tăcere, un pustiu de adevăr și de viață. Se vorbește mult, dar te bucuri ca un copil de cuvânt numai atunci când… „pietrele” încep să vorbească! Și abia atunci realizezi cât de grea era tăcerea care se lăsase, în realitate …

Atunci când, în Biserică, se urmărește impunerea prin forță a unor măsuri nelegitime, arbitrare, adoptate după păreri și interpretări personale, mărturisirea adevăratei credințe devine extrem de importantă și de necesară oricui vrea să țină calea Părinților și să nu se rătăcească prin hăţișurile „oficialului” și ale lașității diplomatice. Nu știm câți își mai asumă astăzi curajul de a denunța instrumentarea necinstită și interesată a ascultării, deturnarea sensului ei de la voia lui Dumnezeu și abuzul de autoritate în Biserică, însă ascultarea pe linie ierarhică nu devine în zilele noastre pur și simplu capitală, date fiind mesajele divergente pe care le primim astăzi din partea atâtor instanțe și autorități din interiorul Bisericii, mesaje între care suntem chemați să alegem pe cel căruia să-i dăm cuvenita … ascultare. Ce vom alege? …Doar „Adevărul ne va face liberi”.

Bunul și multmilostivul Dumnezeu să ne lumineze pe toți a urma Sfinților din veac care cu dreaptă credință, socoteală și ascultare și-au dobândit locașuri în Împărăția Cerurilor!

 

[1] Evanghelia după Ioan 14, 24.

[2] Vezi relatarea despre Cuviosul Acachie din Scara Sfântului Ioan Sinaitul, „Filocalia”, vol 9, pag. 127, Ed. Humanitas.

[3] Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 9, 19 .

[4] Idem, I Cor 13, 6.

[5] Este vorba de tânăra Eudoxia, împărăteasa Constonstantinopolului, pe care Patriarhul Ioan o înfruntă, refuzându-i intrarea în biserică, pe motivul că împărăteasa, declarându-se creştină, suferea de cultul propriei persoane, impunand obiceiurile împăraţilor păgani. Aceasta, aliindu-se cu adunarea episcopilor nemulţumiţi de refomele apostolice întreprinse de marele Ioan, convoacă un sinod în 403, rămas în istorie sub numele de „sinodul tâlhăresc”, prin care Sfântul Ioan este depus din treaptă şi trimis într-un exil la capătul căruia a şi murit.

[6] Este vorba de patriarhul Constantinopolului Pavel al II-lea şi împăratul Constans, care în 647 formulează un decret imperial prin care, sub ameninţarea cu pedepse grave, se interzice discutarea despre cele două firi şi voinţe (omenească şi dumnezeiască) ale lui Iisus Hristos.

[7] Faptele Sfinţilor Apostoli 5, 29.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 129

Sursa: https://monahulteodot.wordpress.com/2017/01/11/in-apararea-p-tihon/comment-page-1/#comment-6394

 

Anunțuri

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

5 gânduri despre „Redescoperirea sensului evanghelic al ascultării”

      1. nici eu nu intru pe acolo, dar am făcut o căutare doar după conţinutul comentariului şi mi-a dat ce am pus. Era prea bine scris, prea bine gîndit, plus că avea note de subsol, ceva neobişnuit pentru un simplu comentariu pe un blog.
        Deja e clar că autorul e pr. Savatie Baştovoi şi e scris tocmai în 2008, iar comentatorul de la monahul Teodot cu numele de Manuela doar a adaptat eseul pr. Savatie la zi.

        Apreciază

      2. Și ft bine ați făcut Părinte drag pt că este un blog aservit, o sa va pun câteva linkuri pe mail că sa vedeți în ce ape se scaldă și acel blog așa zis cuvânt ortodox, că de Basilica și ,,lumina” nu mai vorbim

        Apreciază

  1. Pravila Sfântului Lavrentie de Cernigov
    Învăţătură despre pravila Sfântului Lavrentie de Cernigov
    Marturiile schiarhimandritului Antonie
    Era prin anii ’30. M-am dus la părintele Lavrentie să-i povestesc greutăţile mele, dar el a spus: ,,În primejdii să nu te temi; de te vor aresta, să nu te înfricoşezi, iar de te vor speria şi te vor ameninţa, să fii curajos! Să citesti Psalmul 90 – Cel ce locuieşte întru ajutorul celui Preaînalt, rugăciunea Să învieze Dumnezeu…, condacul I de la Acatistul Maicii Domnului. Toate să le citeşti de 24 de ori, iar la sfârşit să citeşti Cuvine-se cu adevărat… Să mergi la libertate şi să promiti că vei primi schima.”
    M-au arestat cu o mulţime de ameninţări şi învinuiri că sunt contrarevoluţionar şi împotriva puterii. M-au ameninţat cu închisoarea şi cu împuşcarea. Am început să ma tem şi să mă înfricoşez,dar mi-au venit în minte cuvintele psalmistului: ,,Şi se vor teme acolo unde nu este frică”. M-am bucurat, dar iarăşi m-a cuprins teama. Deodata l-am văzut în faţa mea pe părintele Lavrentie care spunea: ,,Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? De ce ai uitat sfatul meu despre mântuirea ta?”
    Curând m-am liniştit cu inima şi m-am bucurat cu sufletul, iar parintele s-a făcut nevăzut. Am început să mă rog cu toate rugăciunile, asa cum a binecuvântat părintele, Lavrentie, cu toate rugaciunile de 24 de ori. În acest timp, au venit şi mi-au spus că am fost condamnat la moarte prin împuşcare şi curând mă vor împuşca. M-am supus voii lui Dumnezeu şi proniei Lui. Mi-a părut rău că nu mi-am amintit mai curând cuvintele scumpului părinte şi i-am cerut iertare pentru împrăştiere şi uitare: ,,Iarta-mă, părinte drag şi binecuvântează pentru ca să se săvârşească voia Domnului!”
    Nu mai aveam niciun fel de frică, deoarece mă pregătisem pentru viaţa veşnică. Am fost dus la locul execuţiei, dar mai întâi au vrut să-şi bata joc de mine în chip animalic.Mi-au aplicat cateva lovituri, dar eu citeam Cuvine-se cu adevărat… Şeful a oprit această purtare şi a spus: ,,Pleacă şi pe aici să nu mai vii!” În mers, am săvârşit otpustul sfintelor rugăciuni, mulţumind lui Dumnezeu, Împărătesei Cerurilor şi Sfantului Stareţ Lavrentie pentru rugaciuni.( Sfantul Lavrentie de Cernigov – Viaţa, învăţăturile , minunile şi acatistul, Editura Egumeniţa, p. 175, 176)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s