Omilia teologului Mihai-Silviu Chirilă pentru sinaxa din 4 aprilie: Biserica Ortodoxă Română împotriva ecumenismului şi a pseudosinodului din Creta

Înaltpreasfinţiile Voastre, Preasfinţiile Voastre,
Preacuvioşiile Voastre, Preacucerniciile Voastre,
Distinşi Domni Profesori,
Fraţi şi surori întru Hristos,

Dintre ideologiile care au apărut în lume în secolul XX, poate cea mai periculoasă este globalizarea, planul de inspiraţie francmasonică ce vizează desfiinţarea graniţelor statale, culturale, economice, lingvistice şi religioase şi contopirea întregii umanităţi într-o entitate unică, planetară, cu o conducere politică, economică şi religioasă unică. Din punct de vedere spiritual, acest construct este periculos pentru că, pe de o parte, pare a fi o reluare a planului de sfidare a lui Dumnezeu descris în episodul Turnului Babel din prima carte a Sfintei Scripturi (Facerea 11), iar pe de altă parte, pare a pregăti popoarele pentru episodul final al istoriei umanităţii, venirea lui antihrist.

Globalizarea este rezultatul direct al descreştinării societăţii occidentale, produsă ca urmare a căderii din har a Bisericii Apusului, prin ruperea sa de Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, la mijlocul secolului al XI-lea, şi a căderilor succesive în diferite erezii şi filosofii anticreştine în secolele ce au urmat: papismul, umanismul, protestantismul, iluminismul, evoluţionismul, secularismul, ateismul, comunismul, capitalismul, consumerismul, new-agismul şi altele. Omul european apostat, dominat de un spirit luciferianist, care promovează răzvrătirea de tip demonic împotriva lui Dumnezeu, a căutat transpunerea în viaţa sa a unor promisiuni eshatologice ale Bisericii, într-o formă pervertită, dezbrăcată de orice caracter spiritual. Aşa se face că aşteptarea eshatologică a Împărăţiei cereşti a fost caricaturizată în încercarea de realizare a paradisului terestru, prin mijloace tehnologice, într-o societate distopică, dominată de un iubirism lumesc, ce încearcă, la rândul său, să imite iubirea creştină, liantul Trupului lui Hristos, Biserica, adunarea celor ortodocşi, care, după modelul vieţuirii treimice, trăiesc în comuniune de iubire unii cu alţii şi cu Dumnezeu.

Pentru că globalismul nu se poate realiza decât prin crearea unui stat planetar, a unei economii planetare şi a unei religii planetare, sub aspect religios a apărut în lume ecumenismul. Nevoia de a avea o religie mondială, într-o lume a scepticismului religios şi a agnosticismului radical, poate fi înţeleasă doar prin prisma scopului final al globalizării: pregătirea lumii pentru venirea lui antihrist. Dacă acesta ar veni într-o lume cu desăvârşire ateistă, cine l-ar mai recunoaşte ca dumnezeu şi l-ar mai venera ca atare? O religie mondială contrafăcută, în care în locul Adevărului coexistă diferite“adevăruri” produse de mintea căzută a omului, poate crea liantul pseudospiritual care să îi aducă pe toţi cei ce s-au lepădat de Dumnezeu în situaţia de a accepta domnia antihristică.

O definire simplă a ecumenismului, dintr-o perspectivă mai mult politică decât religioasă, ne-ar ilustra faptul că acesta este o încercare de unire a tuturor religiilor lumii într-una singură, care să slujească scopului declarat politic al “unificării umanităţii”. Din punct de vedere teologic, ecumenismul este o erezie eclesiologică ce postulează ideea sincretistă că toate religiile sunt părţi ale aceleiaşi revelaţii divine, pe care o divinitate nedefinită clar a dat-o umanităţii, pentru ca aceasta să progreseze spre autoperfecţionarea spirituală. Dogma ecumenistă a “acceptării celui de lângă tine” postulează o religie universală produsă dintr-o unire federativă a tuturor religiilor existente, care să funcţioneze după principiul relativizării adevărului de credinţă până la dispariţia sa totală din conştiinţa umană.

Ecumenismul aplicat la nivel creştin poate fi definit ca o erezie eclesiologică creată cu scopul de a produce unirea tuturor creştinilor într-o entitate religioasă, care să aibăla bază o doctrină rezultată din coexistenţa, în baza principiului minimalismului dogmatic şi neutralităţii eclesiologice, a tuturor ideologiilor eretice ale membrelor mişcării ecumeniste, puternic ajustate nevoilor ideologice ale noii lumi pe care globalizarea o pregăteşte.

Din această perspectivă trebuie privită mişcarea ecumenistă şi organul său executiv, Consiliul Mondial al Bisericilor, şi trebuie înţeles scopul declarat al CMB de realizare a unităţii văzute a creştinilor. Nu trebuie uitat că în spatele organizaţiilor ecumeniste se află aceiaşi ideologi care construiesc şi piaţa economică planetară comună şi Noua Ordine Mondială politică planetară.

Sub aspect istoric, Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la mijlocul secolului trecut, în anul 1948, când în oraşul Amsterdam a avut loc prima Adunare Generală, care a motivat apariţia acestei organizaţii planetare prin nevoia de a “da o mărturie creştină comună” popoarelor necreştine. Alcătuit din foarte multe comunităţi protestante, CMB şi-a păstrat până în ziua de astăzi aspectul de federaţie protestantă şi, în ciuda neutralităţii eclesiologice postulate de către Declaraţia de la Toronto, ratificată şi de către Sinodul din Creta anul trecut, a îmbrăţişat o viziune eclesiologică protestantă despre ce fel de “refacere a unităţii creştinilor” se urmăreşte prin demersul ecumenist. Ca să cităm opinia a cinci episcopi greci, care au protestat faţă de ultimele evoluţii eclesiologice ale CMB, de la cea mai recentă Adunare Generală, de la Busan, 2013, “la consiliul mondial al bisericilor, sau mai bine zis al ereziilor, care s-a întrunit la Busan… a fost formulată dogma protestantă despre unitatea eclesiologică nevăzută a Bisericii, care ar fi, chipurile, «multidogmatică»”¹..

Definit după percepţia impactului său asupra conştiinţei bisericeşti ortodoxe, ecumenismul are două direcţii: una teologică, ce urmăreşte o unire sincretistă la nivelul doctrinelor teologice, prin practicarea minimalismului dogmatic, a relativizării importanţei dogmelor ortodoxe ale Bisericii, transmise prin revelaţie divină, cugetare a Sfinţilor Părinţi şi formulare a Sfintelor Sinoade, prin considerarea lor, încă din vremea Adunării Generale de la Porto Alegre, 2006, ca simple “tradiţii”, “varietăţi ale expresiei evanghelice” şi punerea lor pe acelaşi plan axiologic cu învăţăturile eretice, iar cealaltă direcţie, practică, ce constă în nivelarea conştiinţei teologice ortodoxe prin împreună-lucrarea, împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii, între ortodocşi şi eretici, cu scopul de a crea impresia că trăirea unui fel superficial de comuniune intercreştină la nivel strict uman este mai importantă decât trăirea în adevăr în cadrul strict delimitat de graniţele dogmatice ale Bisericii Ortodoxe.

Cele două direcţii amintite mai sus sunt reflectate atât în organizarea CMB, cât şi în principiile eclesiologice cuprinse în Declaraţia de la Toronto, din 1950. Sub aspect organizatoric, CMB este alcătuit dintr-o comisie dogmatică, numită Credinţă şi Constituţie, şi dintr-una “diaconală”, numită Viaţă şi Ordine, iar sub aspectul principiilor trasate de Declaraţia de la Toronto, realizarea convergenţei teologice este surprinsă de Premisa IV.6, “Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, care postulează împreuna-mărturisire între ortodocşi şi eretici, iar nivelarea conştiinţei teologice prin împreună lucrarea cu ereticii este surprinsă de Premisa IV.7: “O mai profundă colaborare între membrele Consiliului înseamnă şi faptul că bisericile membre trebuie să recunoască solidaritatea reciprocă, să-şi dea ajutorul una alteia în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni incompatibile cu dragostea frăţească”.

În ciuda deciziei luate de către Bisericile Ortodoxe participante la Conferinţa Ortodoxă de la Moscova din 1948 de a nu participa la Mişcarea Ecumenică şi la prima Adunare Generală de la Amsterdam a CMB, cu ocazia celei de-a treia Adunări Generale, de la New Delhi, din 1961, cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au aderat la acest club religios protestant, cu rezultate pe care le simţim în viaţa bisericească ortodoxă până în zilele noastre. În anul 1961 a aderat la CMB şi Biserica Ortodoxă Română.

Pentru a înţelege lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului din Creta din România, se cuvine să facem câteva referiri la implicaţiile participării la ecumenism a Bisericii Ortodoxe din ţara noastră.

Manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române spun despre patriarhul Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii Ortodoxe Române la CMB, că “a îndrumat îndeaproape participarea Bisericii noastre la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, Consiliului Bisericilor Europene etc. În ţară a contribuit la promovarea «ecumenismului local». În felul acesta, prin toate realizările sale, patriarhul Iustinian rămâne în istorie ca o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii, ca un militant de seamă pe tărâm ecumenic”². Poate nu întâmplător, Patriarhia Română, promotoare în zilele noastre a “ecumenismului lucid”, a declarat anul acesta an omagial al Patriarhului Iustinian Marina.

Aceeaşi viziune triumfalistă o au manualele de istorie a Bisericii Române, care au format timp de generaţii întregi preoţi, care, la rândul lor, au dus ideologia ecumenistă învăţată în şcoală până în cele mai îndepărtate cătune ale ţării, şi în privinţa participării BOR la mişcarea ecumenistă de-a lungul deceniilor. Citez câteva paragrafe relevante: “Biserica Ortodoxă Română a luat parte la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Ecumenic. […] Toate aceste contacte… au dus nu numai la promovarea ecumenismului. […] Între toate aceste 14 Biserici şi culte³[recunoscute legal în România – n.n.] a existat un climat ecumenist şi de colaborare. […] În felul acesta, s-a creat în România un veritabil «ecumenism local» […]”⁴.

Există opinia, acceptată de mulţi teologi, că participarea Bisericii Ortodoxe Române la mişcarea ecumenistă ar fi ajutat Biserica noastră să supravieţuiască în perioada de represiune comunistă, pentru că ar fi deschis-o spre colaborarea cu confesiunile occidentale, care, la rândul lor, ar fi făcut presiuni asupra regimului comunist să slăbească persecuţia creştinismului în ţară. Cu toate acestea, în 1989, la Moscova, în cadrul întâlnirii Comitetului Central al Consiliului European al Bisericilor, delegaţia română a criticat acest for internaţional pentru că nu a denunţat încălcările drepturilor omului din România, preferând o politică a “diplomaţiei tăcerii”, critică asumată de organismul ecumenist internaţional⁵.

“Ecumenismul local”, văzut ca o formă de convieţuire religioasă paşnică între diferite confesiuni ale căror doctrine sunt divergente, a fost propovăduit intens unui popor care, în decursul istoriei sale, nu a înregistrat nici măcar o singură dispută religioasă sângeroasă importantă. Sub masca necesităţii păstrării unei păci sociale, existente în România prin tradiţie istorică oricum, s-a acreditat ideea ecumenistă că nu există deosebiri fundamentale între populaţia majoritară ortodoxă şi celelalte confesiuni că“Dumnezeu este acelaşi”, că “ne închinăm unui singur Dumnezeu cu toţi”, concepţii ce au slăbit conştiinţa dogmatică ortodoxă a populaţiei până într-atât încât pentru mulţi dintre români idealul propus de CMB a ajuns să fie perceput ca o aspiraţie absolut normală, împlinind cuvintele medicului grec Alexandros Kalomiros, care explică faptul că cei ce visează unirea creştinilor în maniera în care o predică ecumenismul au o viziune utopistă strict umană, pe care o atribuie lui Hristos.

Cea mai gravă consecinţă a “ecumenismului local” a fost judecarea în 2008 a doi ierarhi pentru intercomuniune euharistică, respectiv liturgică cu greco-catolicii. Cei doi au fost iertaţi⁶ de către Sfântul Sinod pentru pocăinţă. Unul dintre ei a promulgat în luna martie 2017 caterisirea unui preot care a întrerupt pomenirea sa pentru participarea la erezia din Creta.

Mentalitatea ecumenistă a fost, în România, dublată de propaganda globalistă, care a predicat agresiv necesitatea abandonării valorilor naţionale şi a însuşirii valorilor cosmopolite pe care se întemeiază Noua Ordine Mondială. Din această simbioză a rezultat un etos nou, profund străin spiritului ortodox şi naţional, care a produs, la un moment dat, o culpabilizare a Bisericii Ortodoxe, văzută ca factor reacţionar pe calea integrării politice şi religioase europene.

Pentru a se apăra de aceste acuzaţii, autorităţile eclesiale române au simţit nevoia să se adapteze noilor mentalităţi. La nivelul liturgic, cărţile de cult au fost “epurate” de rugăciuni, imnuri sau chiar ritualuri care nu sunt în consonanţă cu gândirea corectă politic a omului european (au fost modificate şi edulcorate în spirit ecumenist rugăciunile de primire la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor şi ale necreştinilor, au fost scoase unele imnuri din slujbele pascale, pentru a nu ofensa unele sensibilităţi, a fost eliminat Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei, pentru a nu mai aminti românilor că în afara Bisericii există numai eretici şi schisme, nu “fraţi creştini”, a fost abandonată chiar şi citirea Molitvelor Sfântului Vasile).

La nivel omiletic, predicile rostite din faţa altarului reflectă mai mult mentalitatea ecumenistă decât rigurozitatea dogmatică şi morală ortodoxă: se fac concesii mari căderilor morale ale lumii, în detrimentul preceptelor canonice ale Bisericii; există opinia, din ce în ce mai larg răspândită în rândul teologilor, că sfintele canoane sunt perimate sau că ele se referă la o situaţie endemică, existentă în secolele în care au fost scrise, dar fără niciun corespondent în realitatea contemporană; odată cu această idee îşi face loc în cugetarea teologică şi viziunea eretică postpatristică; s-au abandonat predicile în care se face distincţie dogmatică între învăţăturile ortodoxe şi cele ale ereticilor; se fac din ce în ce mai dese referiri la “biserica soră” romano-catolică şi la “fraţii noştri creştini”.

În şcolile teologice se predă ecumenismul ca materie, alături de misiologie, iar elevii şi studenţii teologi sunt pregătiţi de noua mentalitate pentru a convieţui din punct de vedere dogmatic şi moral cu erezia în cei mai buni termeni. Un aspect foarte neliniştitor al învăţământului teologic românesc îl reprezintă pregătirea teologilor de elită români, dintre care se recrutează ierarhia ţării, în universităţi catolice şi protestante, de unde se întorc cu o mentalitate ecumenistă solid formată şi cu o conştiinţă ortodoxă foarte slăbită. Puţine, şi cu atât mai remarcabile, sunt cazurile de teologi educaţi în Occidentul eretic care să fi revenit în sânul Bisericii Ortodoxe Române mai întăriţi în credinţă decât au plecat.

În faţa acestei contaminări lente cu ecumenism, poporul credincios a avut o reacţie de respingere, mai ales acolo unde a avut duhovnici buni, proveniţi din marile mănăstiri ale ţării. Poporul credincios şi duhovnicii mari au fost principalii factori de opoziţie faţă de pătrunderea ecumenismului în fibra Bisericii Ortodoxe Române. Părinţi precum Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, profesorul academician preot Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii au contestat participarea Ortodoxiei la mişcarea ecumenistă, scoţând în evidenţă pericolele pe care le reprezintă aceasta pentru curăţia învăţăturii ortodoxe şi pentru mântuirea poporului credincios. Rămân de notorietate cuvintele profesorului Stăniloae: “Sunt de acord cu părintele Iustin Popovici că ecumenismul este panerezie” sau „Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. […] Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, deci o singură Biserică. Noţiunea de biserici surori este improprie”⁷.

Odată cu ieşirea României din dictatura comunistă însă şi cu aderarea sa la Uniunea Europeană s-a produs o alienare spirituală a multor români, pe fundalul unei propagande mondialiste extrem de agresive, mai ales prin intermediul mass-media, a deschiderii aşa-zisei “pieţe religioase de idei”, a unei slabe catehizări a laicatului şi a mentalităţii ecumeniste a unora dintre slujitorii altarului. Astfel, s-a ajuns ca numărul celor care au rămas fideli tradiţiei ortodoxe să scadă dramatic, în contextul în care şi marii duhovnici au început să treacă la Domnul unul câte unul.

În perioada postcomunistă, un rol important în lupta contra ecumenismului l-au avut şi conferinţele ţinute în România de mari personalităţi teologice ale Bisericii greceşti. În anul 2010, la Constanţa s-a desfăşurat o conferinţă extraordinară numită Învăţătura sfântului Grigorie Palama pentru lumea contemporană, la care au conferenţiat părintele Gheorghe Metallinos şi profesorul Dimitrios Tselenghidis. În anul 2013, o suită de conferinţe pe tema ecumenismului a susţinut şi părintele Theodoros Zisis, urmată apoi, în 2014, de cinci omilii pe tema ecumenismului intercreştin şi interreligios şi a masonerie, susţinute de căte Înaltpreasfinţia Sa Serafim, Mitropolitul Pireului. Conferinţele au fost organizate de către Arhiepiscopia Tomisului, în colaborare cu Părintele Matei Vulcănescu.

Aceasta este realitatea spirituală, creionată sumar, pe fundalul căreia a survenit sinodul din Creta şi deciziile sale. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din 25 de ierarhi care au votat în unanimitate documentele sinodului cretan, fără nici măcar o opoziţie. Relatările din cadrul sinodului spun că au existat dezbateri aprinse, că delegaţia română şi-a adus o contribuţie substanţială la formularea documentelor, după unii participanţi, ar fi ţinut piept partidei radicale ecumeniste, reprezentate în sinod de Mitropolitul Pergamului Ioannis Zizioulas. Cert este însă că în cele din urmă, din motive necunoscute publicului larg, întreaga delegaţie română a fost de acord cu formularea documentelor sinodului, pe care le-a semnat fără rezervă.

La întoarcerea în România, sinodul a fost prezentat ca o mare victorie a teologiei române, care a demonstrat forţa sa în lupta contra ecumenismului, prin teologii care au participat la sinod şi care au avut contribuţii apreciate de toţi ca foarte valoroase. Despre consecinţele teologice ale documentelor s-a păstrat o tăcere deplină la nivelul parohiilor şi al informării pliromei Bisericii.

La sfârşitul lunii octombrie s-a desfăşurat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prilej cu care s-a luat notă de contribuţia delegaţiei române la sinod, adică s-au acceptat documentele aşa cum sunt şi aşa cum şi cerea articolul 13 alRegulamentului de organizare a sinodului din Creta, fără a se interveni cumva asupra lor, s-a formulat concluzia că “Sfântul şi Marele Sinod nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos”⁸. S-a luat act de faptul că textele pot fi „explicitate, nuanţate sau dezvoltate”de un viitor sinod mare şi sfânt. S-a mai precizat că explicitarea acestor documente şi redactarea altora noi nu trebuie să se facă sub presiunea timpului, ci atunci când va exista un consens ortodox.

În limba greacă, expresiile deciziei sinodale au fost traduse de aşa natură, încât Biserica Greacă a înţeles că Biserica Ortodoxă Română a recomandat explicitarea, corectarea şi schimbarea altor teme la un alt sinod⁹. Varianta în limba română nu vorbeşte nicăieri de corectarea textelor sau de schimbarea altor teme.

În luna decembrie a anului trecut, ca reacţie la întreruperea pomenirii de către unii preoţi şi ieromonahi din întreaga ţară şi a nemaiparticipării multor credincioşi la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat în care se declară adeptul ecumenismului lucid. Citez textul: “Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o dogmă nouă de credinţă, ci o atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini”¹⁰. Comunicatul afirmă şi că ecumenismul nu a fost niciodată condamnat ca panerezie de către un sinod ortodox canonic.

Niciunul dintre ierarhii români nu a făcut opinie separată faţă de cele două comunicate, prin care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a receptat textele sinodului din Creta ca ortodoxe şi s-a declarat adeptul ecumenismului lucid.

Începând din luna august 2016, după discuţii cu ierarhii participanţi în Creta, în urma unor memorii în care aceştia erau rugaţi să se dezică de sinodul eretic, la care autorii nu au primit niciun răspuns pozitiv, în jur de 30 de preoţi din toate provinciile ţării au întrerupt pomenirea ierarhilor lor, îndemnându-i şi pe credincioşi să ia poziţie faţă de sinod.

În conformitate cu canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, scopul nepomenirii nu este ruperea legăturii cu Sfânta Biserică, nici judecarea şi condamnarea episcopului de către cei ce nu îl mai pomenesc, pentru că acesta s-a condamnat pe sine prin părtăşie la erezie şi va fi judecat de către un sinod, care va lua măsurile canonice în ceea ce îl priveşte. Întreruperea pomenirii înseamnă îngrădirea de persoana episcopului care învaţă eretic şi determinarea unei reacţii la nivelul întregii Sfinte Biserici Ortodoxe, care să condamne erezia creată şi pe cei ce o propovăduiesc, chiar şi prin intermediul unui sinod endemic, la care să participe cel puţin doi ierarhi şi mulţi preoţi, mari duhovnici, diaconi, monahi, monahii şi credincioşi, ca etapă premergătoare întrunirii unui mare sinod panortodox sau ecumenic. Cei ce se îngrădesc prin nepomenire rămân în comuniune cu toţi cei din Biserica Ortodoxă care mărturisesc adevărul ortodox şi nu sunt, la rândul lor, părtaşi ereziei ecumeniste legiferate în Creta, rămân în comuniune cu Bisericile şi episcopii care au luat deja atitudine contra sinodului, cum ar fi Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Antiohiană, cu toţi episcopii ortodocşi care s-au pronunţat şi în timpul sinodului cretan, prin refuzul de a semna documentele, şi după aceea împotriva ereziei acelui sinod, chiar dacă, din diferite motive, nu au întrerupt încă comuniunea cu episcopii părtaşi la erezie şi cu sinoadele care au acceptat-o în unanimitate (cum e şi cazul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).

Urmând îndemnurilor sfântului Teodor Studitul, care recomanda, în Epistola către Navcratie¹¹, ca pe preotul care pomeneşte de frică ierarhul eretic să îl chemi la binecuvântarea mesei, dar să nu iei Sfintele Taine din mâna sa, şi pe cele ale sfântului Gherman al II-lea al Constantinopolului, care recomanda creştinilor ciprioţi ca mai curând să se roage acasă decât să stea în comuniune cu preoţii latinofroni, cei mai mulţi dintre credincioşii ortodocşi care au dorit să ia poziţia ortodoxă faţă de Creta au preferat să îi urmeze pe preoţii nepomenitori sau să se roage acasă, până când reuşesc să ajungă la preoţii nepomenitori, decât să continue să frecventeze bisericile unde slujesc preoţi pomenitori ai ierarhilor părtaşi la erezie.

Prin această atitudine, credincioşii mărturisesc că Harul lui Dumnezeu nu este despărţit de Persoana lui Iisus Hristos Domnul, că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi nu poate sta acolo unde nu este Adevărul, adică Hristos şi Dogma Sa dreaptă. Cei ce gândesc scolastic, despărţind Harul de Persoana lui Hristos, cad în marea greşeală de a nu cerceta credinţa episcopului şi a preoţilor lui, văzând harul ca pe ceva magic, fără legătură cu credinţa episcopului şi a preoţilor lui. Prin Taine ne unim cu Hristos, care e Persoana vie în relaţie cu noi. Dacă minţim, prin erezie, în legătură cu Hristos şi învăţătura Sa, ce relaţie putem avea cu El? Din acest motiv, există pericolul ca unii antiecumenişti să gândească în chip papistaş, varlaamist, o relaţie cu un har impersonal, şi nu cu Hristos Cel Viu.

Cei mai mulţi dintre credincioşii români care s-au poziţionat faţă de sinodul din Creta sunt de opinie că frecventarea bisericilor unde sunt pomeniţi ierarhii părtaşi la erezie nu este acceptabilă, preferând să meargă sute de kilometri pentru a găsi o biserică în care aceştia nu sunt pomeniţi. Urmând îndemnului Sfântului Teodor Studitul, care spune: “dacă preotul pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are o vieţuire fericită, chiar dacă este ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie [pe care o dă el – n.n.]”¹², credincioşii români nu acceptă ideea de a merge la preoţi care pomenesc ierarhii ecumenişti, dar au în general o cugetare ortodoxă, deoarece cred că nu poate exista cugetare ortodoxă şi părtăşie la erezie în acelaşi timp. Este dezavuată şi ideea că episcopii români care nu au participat direct în Creta şi nu au semnat acolo documentele nu ar fi părtaşi la erezia ecumenistă a sinodului respectiv, întrucât niciunul dintre ei nu a denunţat până acum public erezia şi sinodul, nici nu a făcut opinie separată în sinodul local faţă de acestea, aşa cum recomandă Sfântul Teodor Studitul, în aceeaşi epistolă către Navcratie, în care spune că se poate lua, prin iconomie, împărtăşanie de la un preot care pomeneşte episcopul care “nu a fost la sinodul adulter şi îl numeşte adunătură mincinoasă” (s.n.), “numai el [preotul – n.n.] să nu liturghisească împreună cu ereticii. Că nu este nimic de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela de frică îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic”¹³.

Din acest pasaj al Sfântului Teodor vedem că în aprecierea părtăşiei la erezie atenţia trebuie îndreptată înspre credinţa ortodoxă a episcopului direct din eparhia în care trăieşte creştinul, aşa cum el o mărturiseşte în luările de poziţie publice faţă de sinodul eretic din Creta, chiar dacă rămâne încă în comuniune cu mitropoliţi sau patriarhi eretici. Întreruperea completă a pomenirii mitropolitului sau patriarhului eretici ai acelui episcop devine o necesitate în momentul în care aceştia sunt condamnaţi nominal pentru erezie de către un sinod ortodox.

Un rol deosebit de important în clarificarea unor detalii legate de lupta care se duce la nivelul întregii Biserici Române contra sinodului din Creta şi în evitarea unor derapaje posibile în astfel de situaţii l-au avut conferinţele Părinţilor Aghioriţi, membrii delegaţiei conduse de către Gheron Sava Lavriotul, căruia ortodocşii români antiecumenişti îi poartă profund respect şi recunoştinţă.

Preoţii, teologii şi credincioşii au adresat Sfântului Sinod şi ierarhilor în parte diferite petiţii, în care îşi expuneau obiecţiile faţă de sinodul din Creta, pe care îl consideră eretic. Sintetizând obiecţiile faţă de documentele sinodului din Creta, putem spune că opozanţii acestuia din România îl consideră eretic din următoarele motive:

1. Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii, nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, acceptându-le pe toate ca partenere de“dialog” ecumenic.

2. S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, deoarece mulţi episcopi nu au avut drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua. De aceea, sinodul are un caracter clericalist, creând un sistem papal, condus de cei zece patriarhi prezenţi, singuri cu putere de decizie, în timp ce ceilalţi sunt simpli spectatori, ceea ce face ca această cădere să fie mai gravă decât a papismului însuşi.

3. A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.

4. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii.

5. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.

6. A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, prin faptul că a ratificat premisa din Declaraţia de la Toronto care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (premisa IV.2), ceea ce înseamnă că sinodul din Creta şi-a impropriat teoria “bisericilor nedepline”, pe de o parte, şi a acceptat, pe de alta, faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, cu atât mai puţin să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, invalidând orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face prezent mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază, ca argumentare a participării la CMB.

7. Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB. Sub masca unei pretinse neutralităţi a CMB, a acceptat realitatea că acesta se îndreaptă spre scopul său final, propus înConstituţie, prin intermediul transformării diferenţei dogmatice esenţiale între ortodoxie şi cacodoxie într-o “tradiţie locală”, o aşa-zisă “varietate de expresie evanghelică”, cum a fost numită la Porto Alegre. Este greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia în Creta, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă.

8. Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este “un contact viu între biserici… studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (art. 19). Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea?

9. Articolul 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice eretice aleDeclaraţiei de la Toronto.

10. Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a “bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros[în afara zidurilor Bisericii] şi chiar ecclesia extra ecclesiam [Biserică în afara Bisericii], contrazicând afirmaţia sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus [„în afara Bisericii nu există mântuire”].

11. Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic, care este fundamental în realizarea constructului sincretist propus de CMB.

12. Art. 22 al documentului despre relaţiile Bisericii cu lumea creştină pare a fi făcut special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului.El exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.

13. În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a religiei panteiste New-Age.

14. Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei.

15. Prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia “căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.

16. Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Acestor obiecţii pertinente li s-a răspuns într-o manieră neteologică, ce a evidenţiat lipsa de argumente a celor ce au fost chemaţi să dea socoteală pentru acceptarea ereziei eclesiologice a ecumenismului în Biserică. Până în acest moment, niciun ierarh dintre cei ce s-au confruntat cu nepomenirea din partea preoţilor şi credincioşilor nu a recunoscut oficial că eclesiologia sinodului din Creta este eretică sau că acele documente trebuie retrase din uz. Ignorându-se dreptul pliromei Bisericii de a invalida hotărârile eretice ale unui sinod, ierarhii români insistă asupra ideii că doar un nou “sfânt şi mare sinod” are dreptul să judece greşelile unui sinod anterior, nu poporul dreptcredincios sau clerul. Pentru a argumenta această idee s-a folosit chiar o comparaţie blasfematoare între sinodul al II-lea ecumenic şi primul sinod ecumenic, dând să se înţeleagă că cel de-al doilea ar fi corectat greşelile celui dintâi, în ciuda canonului 1 de la al doilea sinod, care întăreşte toate hotărârile de la primul sinod.

Cei care apără poziţia oficială a ierarhiei aduc diferite argumente împotriva întreruperii pomenirii ierarhului. Se spune că nu s-a schimbat nimic în viaţa Bisericii şi că nimeni nu este obligat să mărturisească doctrinele din Creta, uitându-se că preotul este delegatul în teritoriu al ierarhului şi că prin pomenire el mărturiseşte aceeaşi învăţătură cu ierarhul său. Se argumentează că pomenirea trebuie întreruptă doar atunci când se va impune împreună slujirea cu ereticii sau “potirul comun”, deturnându-se sensul canonul 15 I-II, care recomandă întreruperea pomenirii în momentul în care ierarhul este auzit predicând cuvânt eretic, nu doar în clipa în care va definitiva părtăşia la erezie prin intercomuniune.

Există opinia că ecumenismul nu a fost condamnat de niciun sinod, neţinându-se seama că învăţăturile ecumeniste sunt reluări ale unor erezii şi practici condamnate de către sinoadele ecumenice şi că ecumenismul a fost condamnat de către Sinoadele unor Biserici locale, de către ierarhi ai Bisericii şi de către sfinţi ai secolului XX.

În anul 1982, erezia ecumenistă a fost condamnată de către Sinodul Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR), iar condamnarea a fost acceptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, deoarece condiţia principală care s-a pus atunci când s-a realizat unirea ROCOR cu Biserica Rusă a fost ca toate hotărârile ROCOR să fie recunoscute.

La data de 8 octombrie 1998, ecumenismul a fost condamnat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Georgiei, care nu acceptă nici deciziile sinodului din Creta.

În anul 1948, ecumenismul a fost condamnat de către cele nouă Biserici autocefale prezente la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe de la Moscova.

Ecumenismul a fost condamnat de către Sfântul ierarh Serafim Sobolev, sfântul cuvios Iustin Popovici, părintele Serafim Alexiev, sfântul Augustinos Kandiotis, sfântul Paisie Aghioritul, cuviosul Dionisie de la Colciu, de mari duhovnici ai Ortodoxiei precum Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Efrem din Arizona etc.

Pseudosinodul din Creta a fost criticat şi condamnat de Rezoluţia de la Chişinău, semnată de părintele Theodoros Zisis şi de către domnul profesor Dimitrios Tselenghidis şi de mulţi părinţi, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Bulgare, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Georgiene, de preoţi, monahi, monahii şi mireni din toată lumea, de către Sinaxa din Volos, de către Sinaxa din Sfântul Munte, a părinţilor şi pustnicilor de la chilii, mănăstiri şi schituri.

Ereziile de confesiune protestantă prezente în CMB sunt condamnate de către sinoadele ecumenice care au dat anatemei monofizismul, iconoclasmul, considerarea Fecioarei Maria ca născătoare de om, nu Născătoare de Dumnezeu, blasfemiile la adresa sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, iar papismul este condamnat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a dat anatemei ereziile pnevmatomahe, de către sinoadele ecumenice ale Sfântului Fotie şi Sfântului Grigorie Palama, care au condamnatFilioque şi doctrina despre energiile create. Ideile referitoare la existenţa Bisericii în afara Bisericii Ortodoxe sunt contrare articolului din Simbolul credinţei, proclamat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a statornicit că există o singură Biserică, iar acea Biserică este ortodoxă. Colaborarea cu ereticii în orice domeniu este interzisă de sfintele canoane şi de cugetarea Sfinţilor Părinţi (canoanele 10, 45 apostolic, 32, 33, 37 Laodiceea). Recunoaşterea unor taine ereticilor este interzisă de sfintele canoane sub pedeapsa caterisirii preotului şi afurisirii mirenilor (canoanele 45, 46, 64, 68 apostolice). Sfântul Ciprian al Cartaginei, în canonul emis de sinodul din 256 spune, în contextul discutării tainelor la eretici: “apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez”¹⁴. Exact acest lucru l-a făcut sinodul din Creta.

Conform teologiei sfântului apostol Pavel, ecumenismul s-a condamnat pe sine în ochii lui Dumnezeu încă din momentul în care a apărut: “Ştiind că unul ca acesta [omul eretic – n.n.] s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,11). Pe acelaşi fir al argumentării pauline, sfintele sinoade locale canonice ale Bisericii Ortodoxe aveau obligaţia ca “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10), nu să negocieze cu el la nesfârşit o cale de compromis între Adevărul lui Dumnezeu şi erezia oamenilor. În aproape un secol de participare ortodoxă la ecumenism, întâia şi a doua mustrare ar fi trebuit să se fi produs de mult.

Toţi ierarhii şi consistoriile care au judecat până în acest moment cazurile unor preoţi care au întrerupt pomenirea au negat sau manipulat valabilitatea şi aplicabilitateacanoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, dându-le interpretări cu totul diferite de semnificaţia reală a acestora, pierzându-se în argumentări neconvingătoare ce urmăresc să demonstreze că nu se îndeplinesc condiţiile cerute de acele canoane pentru întreruperea pomenirii. Procedând astfel împotriva canoanelor invocate, consistoriile şi ierarhii respectivi i-au acuzat pe preoţii nepomenitori de schismă, de neascultare faţă de ierarhie şi de contrazicerea poziţiei oficiale a Bisericii, caterisindu-i, în cadrul unor mascarade juridice în care cuvântul de apărare al preoţilor respectivi, documentat şi foarte pertinent, nu a contat în niciun fel.

Distinsă audienţă,

Lupta împotriva sinodului din Creta în România are câteva caracteristici care o deosebesc de acţiunile din toate celelalte ţări ortodoxe surori:

1. Este cea mai viguroasă reacţie faţă de sinodul din Creta din partea pliromei ortodoxe.

2. Este cel mai puternic reprimată de către autorităţile eclesiale.

3. Se desfăşoară în condiţiile în care în România nu există nici măcar un singur arhiereu care să se dezică de sinodul din Creta.

Pe cât de răspândit este ecumenismul în rândul ierarhiei şi al clerului ortodox român pe atât de energică a fost reacţia populară faţă de acesta. Chiar dacă, din motivele invocate mai sus, majoritatea populaţiei ortodoxe din România încă nu a înţeles pericolul ecumenismului şi al oficializării sale prin sinodul din Creta, preoţii şi credincioşii care au decis să ia atitudine sunt determinaţi să apere dreapta credinţă cu orice preţ.

Până în prezent există cinci preoţi deja caterisiţi pe nedrept pentru oprirea pomenirii, patru dintre ei, părintele Cosmin Tripon, părintele Ciprian Staicu, părintele Ioan Miron şi părintele Onisim Banu, în provincia vestică Transilvania, unde populaţia ortodoxă a fost obligată de situaţia istorică să convieţuiască timp de secole cu cei de alte credinţe, iar tradiţia ecumenistă este foarte puternică în rândul ierarhilor, şi unul în sudul ţării, părintele Claudiu Buză. Preoţii nepomenitori din Moldova îşi aşteaptă procesul, în care şansele ca sentinţa să fie alta decât caterisirea sunt minime, deoarece consistoriile sunt puse într-o situaţie imposibilă: orice absolvire de acuza de schismă pentru nepomenire a preoţilor judecaţi ar însemna acuzarea propriilor ierarhi, care le-au trimis cauzele spre judecată, de părtăşie la erezie, deoarece s-ar admite că întreruperea pomenirii s-a făcut conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II, din motivele invocate de acele canoane. Pentru că acest lucru i-ar pune pe cei ce judecă procesele în situaţia de a fi trimişi ei înşişi în faţa consistoriilor, este de aşteptat ca toţi preoţii acuzaţi să fie caterisiţi. Chiar astăzi se judecă la Mitropolia Moldovei cazul Părintelui Pamvo Jugănaru, egumenul Schitului Rădeni, care a creat în Schitul său un adevărat centru de luptă contra ecumenismului.

Situaţia va deveni din ce în ce mai dificilă pe măsură ce preoţii caterisiţi nu vor mai putea sluji în bisericile de unde vor fi scoşi după caterisire. Va trebui ca ei să găsească locuri în care să poată sluji, case particulare, biserici clădite pe proprietăţi private etc. În acest moment, mulţi dintre ei şi credincioşii care îi urmează slujesc în paraclise private sau în spaţii amenajate special pe proprietăţi private.

Pe lângă persecutarea preoţilor, au fost izgonite din mănăstiri maici care au întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii, înregistrându-se chiar cazul unei eleve seminariste eminente care a trebuit să se transfere, deoarece refuză să participe la slujbele preoţilor pomenitori.

La rândul lor, credincioşii care îi urmează pe preoţii nepomenitori sunt supuşi oprobriului public, în primul rând de către preoţii din parohiile din care s-au retras, fiind acuzaţi că au devenit stilişti, sectanţi sau chiar romano-catolici.

Prin intermediul unei puternice propagande desfăşurate prin protopopiate contra celor ce contestă sinodul din Creta, ierarhia, care nu dă niciun semn de renunţare la erezia cretană, îi pregăteşte pe preoţii şi pe credincioşii care nu au întrerupt pomenirea pentru a percepe deciziile pe care le va lua această sinaxă şi cele ce se vor mai desfăşura ca fiind necanonice şi nelegitime, amestecuri în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române. La rândul lor, foarte mulţi dintre preoţii care nu au întrerupt pomenirea s-au statornicit oarecumva în ideea că ascultarea necondiţionată faţă de episcop este mai importantă decât apărarea adevărului de credinţă.

În rândul preoţilor şi credincioşilor români apărători ai Ortodoxiei împotriva sinodului eretic din Creta există o mare aşteptare de la această sinaxă şi de la cea programată a se desfăşura la Kiev. Sceptici că situaţia din România s-ar mai putea schimba considerabil, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe arhiereii participanţi la sinodul eretic de anul trecut, preoţii şi credincioşii nepomenitori români aşteaptă ca sinaxele antiecumeniste ce se desfăşoară acum să anatemizeze mai mult decât învăţătura eretică din Creta, pentru a se da cu adevărat un semnal de trezire celorlalţi ortodocşi, care nu înţeleg încă cât de gravă este situaţia. Există aşteptarea ca anatema să îi cuprindă şi pe cei care au creat ecumenismul, identificaţi de citatul redat mai sus din gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, ca parte a sistemului mai larg de înrobire a umanităţii în planul Noii Ordini Mondiale. Altminteri, odată cu eliminarea ecumenismului de pe scena istoriei, aceia vor crea pur şi simplu altă ideologie care să îi ia locul, după modelul politic prin care comunismul socialist a fost înlocuit cu unul capitalist şi consumerist, mult mai subtil şi mai periculos.

De asemenea, există aşteptarea ca, pe lângă tema ecumenismului, sinaxele să dea răspunsurile pe care au refuzat să le ofere cei prezenţi anul trecut în sinodul din Creta.

În Duminica Ortodoxiei, în toate bisericile preoţilor nepomenitori s-au citit anatemele, conform tradiţiei, inclusiv anatemele date învăţăturilor acceptate de sinodul din Creta:

Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit “Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:

– consfinţesc aşa zisa “restaurare a unităţii creştinilor” şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;

– consfinţesc Constituţia aşa zisului “Consiliu Mondial al Bisericilor” ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;

– consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului “Consiliu Mondial al Bisericilor” în parte;

– consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie;

– consfintesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre “persoana umană”:

Anatema!

Vă mulţumesc, în numele tuturor preoţilor şi credincioşilor români luptători împotriva ecumenismului, pentru ocazia de a vă adresa aceste cuvinte.

Teolog Mihai-Silviu Chirilă

1 https://graiulortodox.wordpress.com/tag/declaratia-de-unitate-new-delhi/
2 Prof. Pr. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 486.
3 A se remarca expresia “Biserici şi culte”, care prefaţează decizia din Creta încă din anul 1994, anul editării manualului de istorie a BOR.
4 Prof. Pr. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., pp. 521-523.
5 http://www.obinfonet.ro/docs/nmr/nmrex/datex/Biserica%20Ortodoxa%20si%20Ecumenismul%20azi.htm.
6 http://www.greco-catolica.org/a393-decizia-oficiala-a-sinodului-bor-ips-nicolae-corneanu-si-ps-sofronie-drincec-au-fost-iertati.aspx.
7 “Schimbarea la Faţă”, nr. 2, luna 11/1997, p. 8; Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloaie, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 93.
8 http://basilica.ro/concluziile-sfantului-sinod-cu-privire-la-desfasurarea-si-hotararile-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/.
9 http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2016/12/surprize-traducere-cu-cantec-ips.html.
10 http://basilica.ro/comunicat-orice-lamurire-privind-credinta-trebuie-facuta-in-comuniune-bisericeasca-nu-in-dezbinare/.
11 Sfântul Teodor Studitul, Epistola către Navcratie, în Dreapta credinţă în Scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Editura Sofia, 2006.
12 Sfântul Teodor Studitul, op. cit., p. 59.
13 Ibidem, pp. 59-60.
14 Arhid. pr. prof. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 200.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

Buletinul biometric înseamnă lepădare de Hristos! Singura alternativă este REFUZUL!

”Că celor ce au cunoştinţă, cu lesnire le va fi cunoscută venirea lui [antihristului]. Iar celor ce îşi au mintea permanent la lucruri lumeşti, măcar dacă ar şi auzi, nu vor crede, şi urăsc pe cei ce le-ar spune”- Sfântul Efrem Sirul

”Buletinul de identitate nu este pecetea; este introducerea pecetluirii”. – Sfântul Paisie Aghioritul

”Dar creştinii orbiţi nu vor observa nimic, deşi acest lucru l-ar putea înţelege şi un prunc mic” – Sfântul Ierarh Ermoghen

Noul proiect al Ministerului Afacerilor Interne ne pregătește buletinul biometric unic, premergător peceții lui antihrist. Conform proiectului titularul unui document electronic se va putea autentifica on-line, pentru a beneficia de diverse servicii electronice (bancare, fiscale, sociale, financiare, educaţie etc.)

Să ne oprim puțin asupra acestui pasaj. Iată câteva observații care reies din lectura atentă a trei stihuri din capitolul 13 al Apocalipsei. Aici se spune: “să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte” (stihul 16). Insă de aici nu reiese că însemnarea nu poate exista în afara imprimarii ei pe mână sau pe frunte! În stihul al 17-lea se spune, că “nimeni să nu poată cumpara sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”

Însă nu este adăugat că însemnarea e pe “mână sau frunte”. Adică, e vorba de principiul existenței familiei electronice a omului, indiferent care îi este purtătorul: certificatul de evidență la organul fiscal, buletinul, pașaportul, cartea electronică, microcipul, mâna, fruntea…Se are în vedere dacă se folosește sau nu numele electronic pentru efectuarea plăților, decontărilor. Va avea posibilitatea să cumpere sau să vândă nu acel care are obligatoriu vreun semn – pe mână sau pe frunte, ci acel care are nume numeric, electronic. Iată cum! Iar nouă ne spun “apărătorii” CNP – numarul personal de identificare, că în Biblie nu se vorbește despre nici o înainte-pecete. Incă cum se vorbește! Sau mai bine zis așa: Biblia vorbește nu despre pecete (sau înainte-pecete), sau mai exact, nu atât despre pecete ca însemnare pe mâna și pe frunte, cât despre numărul antihristic care i se va atribui fiecăruia !

O altă observație. În stihul al 16-lea e spus: “pe toți”. Iar în al 17-lea “nimeni să nu poată…, decât numai cel ce are…” – numele numeric. Aceasta înseamnă că sistemul, ca atare, va prevedea o trecere generală, “atotcuprinzătoare” la viața cu numele electronic, însă se vor găsi și “persoane nedorite”, care vor refuza primirea acestor numere prevăzute pentru toți. Anume ei “nu vor putea” nimic să cumpere, nu vor avea posiblilitate, nu va exista mijloc de plată.

Așa și este. Aceste “persoane” (cuvântul este reusit, fiindcă ei își vor păstra personalitatea, individualitatea, persoana, nedizolvându-se în impersonala turmă numerică) și vor fi creștinii care au întrevăzut viclenia satanică. Și vor fi pedepsiți acești creștini deja nu din “considerente religioase”, ci ca infractori ai regulamentului obligatoriu pentru toți, ceea ce se și întâmplă deja.

Și încă ceva. Dacă era cu putință, atunci Sf. Ioan Teologul ar fi pomenit nu doar despre vânzarea-cumpărarea, imposibilă pentru omul care n-are nume numeric, ci și de transport, asigurare, servicii medicale, servicii comunale și alte “atribute” ale vieții moderne. Însă el a spus principalul. Căci banii și acum, ca și atunci, joacă rolul de bază în relațiile sociale.

După cum vedem, în trei stihuri ale Bibliei se vorbește cu adevărat despre multe, aproape despre tot ce se referă la pecetea lui antihrist. În orice caz, despre principalul. Înțelegând principalul, se poate aprecia corect orice știre, noutate ce ține de această problemă.

Din principala teză despre faptul că “numărul numelui” – e numele în forma de număr, dat de fiară, reiese logic explicația altor cuvinte ale stihurilor 16-18, precum și toate cele pe care le avem până azi. Așa sau altfel, cu sau fără voie, însă anume din această tâlcuire a cuvintelor Apocalipsei despre pecete provin toate articolele, adresările, afirmațiile și declarațiile împotriva codificării electronice generale. Ieroschimonahul Rafail (Berestov), care s-a nevoit pe Sfântul Munte Athos, a dat odată următoarea definitie ce determină numărul de identificare: “Codul de identificare este numele dat de masonerie fiecărui om, numele numeric” (din înregistrarea magnetică a discuției cu părintele Rafail)

Doar acum, văzând toate cele ce se întâmplă, înțelegem cât de exactă și totodată simplă și integră este descrierea viitoarei peceți antihristice pe care a facut-o Sf. Ap. Ioan Teologul, reieșind, desigur, din ideile și concepțiile vremii sale. Într-adevăr, două mii de ani în urmă nu se putea povesti despre aceasta mai clar și mai distinct! (Fragment din Taina Fiarei, pag.40-42)

Mai departe se arată în proiect:

Cartea electronică de identitate conţine date în format tipărit sau în format inscripţionat prin tehnici speciale, date în format electronic, precum şi elemente de particularizare şi de siguranţă.

În format electronic se înscriu:

1. a) datele din formatul tipărit (numele şi prenumele titularului, sexul, cetăţenia, data şi locul naşterii titularului, semnătura olografă a titularului, imaginea facială, C.N.P.-ul, adresa de domiciliu), cu excepţia semnăturii olografe a titularului;
2. b) prenumele părinţilor titularului;
3. c) un certificat şi, după caz, certificate calificate, astfel cum acestea sunt definite de Legea nr. 455/2001;
4. d) datele biometrice ale titularului, constând în imaginea facială şi, după caz, imaginile impresiunilor papilare a două degete.

Despre ceea ce se întâmplă în momentul în care suntem scanați facial, vizionați vă rog:

Prin proiect se propune modificarea conceptului anterior privind conținutul de date al cărții electronice de identitate, prin eliminarea din cip a informațiilor referitoare la calitatea de asigurat în sistemul public al asigurărilor sociale de sănătate.

Astfel,  „funcționalitatea” de card de sănătate va fi asigurată de certificatul digital emis de MAI, înscris în cip. Cardul naţional de sănătate îşi încetează valabilitatea la data la care titularului i s-a eliberat o carte electronică de identitate.

Textul propus prevede posibilitatea obținerii unei cărţi de identitate simple de către persoanele care, din motive religioase sau de conştiinţă, refuză în mod expres obţinerea unei cărţi electronice de identitate. 

Câtă grija are guvernul pentru creștinii ce vor să refuze buletinul biometric, nu-i cam ciudat? Există mai multe variante la ”varianta” lor: buletinul simplu, cum îi spun ei, poate nu va avea cip vizibil, sau poate nu va avea deloc, însă va avea probabil cod de bare sau bandă magnetică, sau un imprimeu fotocromic sau cine știe ce altă tehnologie SMD (surface-mounted device) prin care vor căuta să-i înșele și pe cei aleși.

Să ne amintim ce spunea Părintele Nicolae Ragozin – 12 dec. 1898 – 16 dec 1981:

”Mai întâi ne vor inunda cu hârtii, adică cu multe acte, înainte de pecete. Nu vor pezenta pecetea de la început pentru că nimeni nu o va accepta. Aceste acte parca lipsesc pe om de minte. Abia apoi, omul lipsit de minte va primi pecetea. Vor fi multe numere ca omul să nu înțeleagă că este semnul 666. Persoanele cu mintea deschisă vor calcula și vor afla, ceilalți nu vor înțelege nimic.
Cineva a primit buletin rusesc verde ( cele dinainte de cele roșii ) iar Parintele i-a spus că greu va trece vamile. Acelea roșii, numite de Părintele “ jidovești ” ( pentru că acum jidovii sunt la putere ), spunea să nu fie acceptate nicidecum. La fel despre cartelele de plastic, spunea că sunt jidovesti și în nici un caz nu trebuie primite.[…] În privința buletinelor va fi o dezbinare în popor, pentru că oamenii nu vor mai ști pe cine să creadă. Aceasta va fi o mare nenorocire. Clericii se vor dezbina în această problemă iar poporul nu va ști pe cine să creadă.
În urma primirii buletinelor, cei care le-au primit vor accepta și schimbarea credinței.”

Numele şi botezul
Fără botez nu există mântuire (Ioan 3, 5 – 6). Aşa cum numele pe care îl moştenim de la strămoşi (prin capul familiei) ne arată neamul din care facem parte, aşa şi numele (prenumele) pe care îl primim la botez pecetluieşte sufletul cu o identitate creştină oferind o apartenenţă vie şi neîncetată în cadrul Bisericii şi mai ales în timpul Sfintelor Taine, certificând lepădarea de diavol şi păcatul strămoşesc în care ne-am născut. Numele codificat în sistem bar-code adaugă la identitatea sufletească umană o identitate a unei fiinţe satanice (prin încadrarea celor trei de “6”) luptătoare împotriva lui Iisus Hristos. Este o “pecetluire” a sufletului cu o “pecete străină” peste pecetea Duhului Sfânt primită la botez, pe care individul o primeşte în momentul în care semnează că este de acord cu noul nume (codul). Când suntem pomeniţi la rugăciune la Sfânta Liturghie, Maslu etc, preotul pomeneşte numele noastre pe care le avem de la botez şi nicidecum porecle sau coduri, căci Biserica este o comuniune a sufletelor, iar Sfintele Taine lucrează prin Har pentru mântuirea sufletului.Consecinţa? Harul de la botez se va îndepărta stingând roadele Sfântului Duh şi lipsind de mântuire respectiva persoană, în schimb aceasta va putea “beneficia” de toate facilităţile oferite de noile sisteme controlate devenind robi de bună voie al “stăpânului lumii acesteia”.
Probabil că unii vor spune: “Voi lua pecetea ca să trăiesc mai uşor, dar în inima mea îl voi iubi pe Iisus Hristos”.
Acestora le răspunde Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV) în viaţa mucenicului Gordie: “Mulţi au încercat din neştire a-l ispiti pe mucenic să se lepede doar cu vorba şi să păstreze credinţa cu sufletul, aşezarea lăuntrică, căci Dumnezeu nu dă atenţie limbii, ci aşezării sufleteşti. Dar mucenicul Gordie era de neînduplecat spunând: „Nu suportă limba cea zidită de Hristos să spună ceva împotriva ziditorului ei. Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu se lasă batjocorit! După gura noastră ne va judeca, după cuvintele noastre ne va îndreptăţi şi după cuvintele noastre ne va osândi”.

Aprobarea noastră prin semnătură a noilor buletine duce la lepădare de Hristos pentru că ni se pune pecetea pe toată fiinţa. Identitatea mea se va codifica aşa că numele de la botez care mă caracterizează ca o persoană a lui Hristos se va transforma într-un număr care nu va fi recunoscut de nimeni decât prin anexarea codului de recunoaştere 666. Aşa cum în trecut numele copiilor se formau după numele părinţilor:
Alioanei; Apetrei; Amariei; etc. Acum prin adăugarea acestui cod de recunoaştere vom deveni ai antihristului (să nu fie).
Aceste buletine cu cip încorporat vor avea proprietatea să înregistreze toate datele intime ale persoanei mele fizice (ADN) şi chiar sufleteşti.
Despre acest număr ne vorbesc scrierile din Sfînta Scriptură prin Apocalipsă de două mii de ani, de aceea nu vom avea nici un cuvânt de spus spre apărarea noastră, spre apărarea înaintea lui Hristos, dacă vom primi pecetea drăcească.
Neştiinţa nu poate fi o scuză atât timp cât Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „Trândăvia, neştiinţa, şi uitarea sunt păcate de moarte”.
Cu toate că mulţi credincioşi, chiar şi o parte din reprezentanţii bisericii au înţeles că aceste buletine sunt o capcană duhovnicească, tind să afirme că semnătura nu înseamnă o lepădare sufletească făcând afirmaţii de genul: ,,Eu semnez dar în interiorul meu nu mă lepăd” şi încă: ,, mă lepăd doar cu gura, dar nu în sufletul meu”. Atât timp cât tu certifici prin semnătură că informaţiile respective te descriu, nu poţi susţine că nu te-ai lepădat sufleteşte, pentru că orice acţiune trupească nu se poate făptui decât prin luarea unei decizii sufleteşti, printr-o încuviinţare lăuntrică. Aşa că semnătura a fost rezultatul unei decizii luate de minte prin gândire, exprimată în cuvânt prin afirmaţii de genul ,,îl iau, sunt de acord, semnez” şi urmată de simţirea sufletească prin duh de a semna.
Sfântul Ignatie Briancianinov ne spune că „mintea, gândul sau cuvântul şi duhul (simţirea duhovnicească) nu sunt altceva decât părţile puterii cuvântătoare ale sufletului, care au rolul final de a analiza informaţia şi de-a o exprima după ce a trecut mai întâi prin filtrul puterii poftitoare şi a celei mânioase. Mintea noastră este chipul Tatălui, gândul sau cuvântul este chipul Fiului, şi duhul (simţirea duhovnicească a sufletului) este chipul Sfântului Duh.” (Experienţe ascetice vol. III-IV pag. 164). – Citiți mai multe în Dorotei Melinte – Feriți-vă de vicleana pecetluire vol.1 și vol. 2.

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/buletinul_biometric_lepadare_de_hristos_fratilor_sa_nu_ne_amagim_singura_alternativa_este_refuzul/2017-03-28-375

Scrisoare către Patriarhul BOR la ,,pomenirea de 9 luni” de la dezastrul din Creta

Prea Fericite Părinte Patriarh,

“Nu este niciun pom bun, care să facă roadă rea, și niciun pom rău care să facă roadă bună. Căci orice pom se cunoaște după roada lui.” ( Luca 6,43-44)

„Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate” (Sfântul Ioan Gură de Aur: Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).

Numele meu este Gabriela Naghi, din București și alături de fiicele mele, Ruxandra-Viorela și Andreea-Eliza, facem parte din „poporul ortodox român și suntem oameni de bună vointa” (sunt apelativele cu care va  adresați nouă, pliroma bisericii ortodoxe române în http://basilica.ro/mesajul-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/).

Vă adresez această scrisoare, conform dreptului consfințit canonic de a recepta hotărârile sinodale, acordat pliromei bisericii, adică tuturor credincioşilor membri ai Bisericii Ortodoxe, prin care hotărârile unui sinod panortodox sau hotărârile dogmatice ale unui sinod ecumenic sunt validate sau nu.

http://mihaisilviuchirila.blogspot.ro/2016/08/pliroma-bisericii-respinge-hotararile.html

Astăzi se împlinesc 9 luni de la încheierea lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod ortodox desfășurat la Kolymbari, în insula Creta.

Am sperat că veți fi aducător de pace și lumină și din dragoste desăvârșită față de Domnul nostru Iisus Hristos și față de poporul credincios ,,pe care îl păstoriți și de la care cereți ascultare”, nu veți semna documentele adoptate la  acest Sinod Panortodox.

Speram că și prin participarea delegației BOR, în frunte cu Prea Fericirea Voastră, la acest eveniment unic de importanță covârșitoare, să fie o încununare a biruinței Ortodoxiei, la nivel planetar, dar din păcate semnând documentele sinodale cretane dovedite eretice, fără mustrare de conștiință, ati făcut o alegere în fața lui Dumnezeu, lepădându-vă de Sfinții Părinți și de cele Șapte cu adevărat Sfinte Sinoade Ecumenice, trădând Iubita Ortodoxie și vânzând întreaga Turma a lui Hristos, Lupilor cei înțelegători.

Vă mărturisesc cu smerenie (atâta cată este) ca Îl iubim cu dor nestins pe Domnul Atotîndurărilor, încercând din răsputeri să facem fapte pe placul Lui. „Cel ce păzeşte poruncile Lui (Hristos), rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el” (Ioan II, 24). Dumnezeu nu vrea să fie iubit prin vorbe, ci prin inimă curată şi fapte bune.

Cine zice: „iubesc pe Dumnezeu”, dar nu păzeşte poruncile Lui, acela este mincinos. Un astfel de ins se înşală pe sine însuşi (…), fiindcă Dumnezeu nu este văzător al vorbelor, ci al inimii; El iubeşte pe acei care Îi slujesc în simplitatea inimii.

Dacă pe părinţii pământeşti îi iubim cu atâta dragoste, deşi au muncit puţin timp pentru noi, cu atât mai mult trebuie să iubim pe Tatăl Ceresc! (Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 19)

Din dragoste nețărmurită  pentru Hristos Domnul nostru, și nădăjduind în Mila nesfârșită a CELUI VECHI DE ZILE, mărturisim noi atot-păcatoasele, că respingem cu toată tăria deciziile adoptate de către sinodul desfășurat în Creta, pe care ați binevoit a le semna împreună cu toți Ierarhii din subordine, fără remușcare, fără umbră de îndoială, dovedind că doriți promovarea panereziei ecumenismului, erezia tuturor ereziilor, „care distruge unicitatea mântuirii în numele lui Iisus Hristos” (*Părintele Theodoros Zisis. – Răspuns la documentele de chemare la judecata – consistoriului – ale – Mitropoliei – Tesalonicului).

Aceasta deja și-a aruncat veninul ucigător, prin hotărările adoptate la cele două Sf. Sinoade BOR, desfășurate în lunile octombrie, respectiv decembrie 2016.

Cu adâncă tristețe și durere, am urmărit declarațiile și atitudinea Prea Fericirii Voastre, și a celorlalți ierarhi romani  participanți și semnatari ai sus menționatelor documente, analizate cu seriozitate și inimă zdrobită de Înalți Arhierei și teologi de renume din întreaga lume ortodoxă.

Prin impunerea cu forța a acceptării documentelor emise la „Sinodul din Creta”, ați declanșat și întreținut (prin intermediul Ierarhilor semnatari și a slugilor lor), dezbinare între frații ortodocși de același neam, ați decis reprimarea  oricăror păreri exprimate public de către un număr mic de preoți, ieromonahi, monahi, monahii sau mireni, amenințând, osândind, disprețuind, prigonind, caterisind, reducând la tăcere orice voce anti ecumenistă, declanșând o teroare care nu aduce nimic bun și care împinge spre schismă, pentru care nu veți fi iertat.

Așa doriți să rămâneși în memoria acestui neam oropsit, trădat și vândut de-a lungul veacurilor?

Și citându-l din nou pe Părintele Protopresviter Theodoros Zisis: „Acum, nu s-a aflat în mediul dumneavoastră un singur om, drept și cinstit, care să vă ferească de această prigoană pripită și nedreaptă?” (*idem) Vă cer îngăduința să vă reamintesc cuvintele Arhim. Cleopa, pentru care  avem o mare evlavie: „Harul îți dă gând. Dacă vrei, să-l asculți; dacă nu, Dumnezeu cu sila nu mântuiește pe nimeni. Atunci n-ar mai fi Iad și Rai dacă fapta bună am face-o siliți de puterea lui Dumnezeu. Ci toate le face omul de bunavoie. Că zice iarași Duhul Sfânt : Pe dătătorul de bunăvoie îl iubește Dumnezeu. Așa că, siliți-vă cu dragostea lui Dumnezeu să faceți ce credeți că este bine. Că după moarte nu mai este mântuire pentru nimeni. După moarte s-a închis ușa. Tot ce putem, să facem cât mai avem o scânteie de viață. Căci după moarte nu mai este lucrare pentru fapta bună. În ce te gasește moartea, în aceea te ia.„ (Harul mântuirii  – Viata Parintelui Cleopa – de Arh. Ioanichie Balan]

Eu nu pot să vă cer să vă retrageți semnătura și să condamnați alături de întregul Sinod Bor, Sinodul din Creta.

Eu nu pot să vă cer să ieșiți din CMB.

Eu nu pot să vă cer să renunțați la Săptămâna de rugăciune comună.

Eu nu pot să vă cer să încetați prigonirile, căci cum bine știți, încălcați Sfintele Canoane, creând situații de schismă în Biserică.

(adaptare după  https://graiulortodox.wordpress.com/2017/03/17/declaratia-comuna-a-mai-multor-preoti-din-insula-creta-de-intrerupere-a-pomenirii-episcopilor-ecumenisti/ )

Spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că  ”a dezbina Biserica este mai rău decât a cădea în erezie”. 

Eu nu pot să vă cer să condamnați public panerezia ecumenistă, urâciunea pustiirii,

(* ibidem Textele eretice ale pseudo-sinodului nu au fost nici retrase, nici condamnate, așa cum ar trebui, ci rămân pentru totdeauna (scripta manent) propovăduind statornic și în continuu panerezia ecumenismului, fiind elogiate și promovate de apostoli militanți ai ecumenismului, clerici și mireni). 

După Sf. Iustin Popovici,  Ecumenismul este numele comun pentru falsele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia.

Eu nu pot să vă rog să cereți în acest Sfânt și Mare Post, iertare poporului român, spălând picioarele celor care au fost osandiți pe nedrept prin deciziile hotarâte de Episcopii care vi se supun orbește. 

Eu nu pot să vă cer să aduceți din nou pacea în sânul BOR.

Eu nu pot să vă cer să reflectați adânc la pericolul care pândește din umbră ca urmare a exercitării activităților ecumeniste  de către toate slugile ascultătoare aflate în subordine, căci aceste urâciuni în fața Domnului Iisus Hristos sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

1. a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;
2. b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi
3. c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.”.

**MARTURISIRE DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI IN BISERICA GRECIEI

Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie.

Textul original grec – aici. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm]

Eu nu pot să vă cer să acceptați că ,,Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile…” (**Idem)

Eu nu pot să vă cer să nu ne „considerați drept sclavi și robi, și care nu îndrăznesc să se exprime liber, pentru că juridic sunt lipsiți de protecție.”(*Ibidem)

Pentru că sunt convinsă ca așa cum spune Sf. Vasile cel Mare „Nici etiopianul nu-și schimbă pielea, nici leopardul culorile sale, nici cel întărit în dogme strâmbe nu este cu putință să se întoarcă de la răul ereziei”[6]. Epistola 120, Lui Teodot, episcopul Nicopolei, EPE 2, 132 PG 32, 564 B.-Hristu K. Livanos

Sursa: Orthodoxos Typos, 14 Mai 2010.

În încheiere,

Mărturisesc, alături de fetele mele, „că nu vă consider un Arhiepiscop ortodox, până când veți declara public că osândiți ereziile monofizitismului, papismului, protestantismului și ecumenismului și respingeți pseudo-sinodul din Creta”(*Ibidem)

„Noi, creștinii, suntem smeriți și iertători în celelalte privințe, însă atunci când e primejduită credința, le lăsăm pe toate celelalte și ne concentrăm atenția pe acest lucru. De aceea, fă ce vrei, amenințări, chinuri, ocări, calomnii, bucură-te de puterea pe care o ai. Nu vom cădea de acord, nici nu vom capitula în fața ereziei, nici chiar cu cele mai cumplite amenințări”Sfântul Grigorie Teologul, Ἐπιτάφιος εἰς τὸν Μ. Βασίλειον 50, ΕΠΕ 6, 212 (*Ibidem)

Oricât ar încerca satana prin prigoane și erezii să biruiască Biserica, Hristos este de nebiruit, și se face auzită de fiecare dată, încurajator, încredințarea Lui, că El este piatra cea din capul unghiului și Capul Bisericii ( Efeseni 2: 20, 1: 22.) și ,,porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18) și că va fi cu noi ,,în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20) (*ibidem).

Noi, am scris această scrisoare, după cum ne-a luminat Domnul Slavei, în Treime slăvit.

Vă urăm ca și dvs, ca mare păstor, să faceți ceea ce vă va lumina Dumnezeu.”

Cu respect pentru Prea Fericirea Voastra,

Gabriela Naghi

Ruxandra-Viorela Adam

Andreea-Eliza Adam

28 Martie 2017

Sf. Cuv.Ilarion cel Nou și Sf. Ștefan, făcătorul de minuni

Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente

De ce toţi aceşti Sfinţi şi Cuvioşi sunt atât de întăriţi în această chemare de a fugi de eretici? De ce nu se cuvine să ne supunem episcopilor care propovăduiesc erezia? De ce vedem aceeaşi stăruire în viaţa şi învăţătura tuturor Părinţilor care au trăit în timpurile răspândirii ereziilor? Pentru că aici este pusă pe cântar propria noastră mântuire – lucrul cel mai scump şi râvnit de către orice creştin.

Cu toții știm că învăţătura ecumenistă – religia lui antihrist, a ajuns să fie împărtăşită la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei, ajungând a fi mărturisită şi în documente oficiale.

Dar ce ar trebui să facem în cazul acesta noi, credincioşii Sfintei Biserici, văzând că ereticii ecumenişti, numindu-se ortodocşi, batjocoresc însăşi învăţătura despre Ea? Sau văzând că aceştia tăgăduiesc menirea mântuitoare a Bisericii, spunând că pentru mântuire nu este neapărat să te afli în sânul Bisericii, că Adevărul nu este numai al Ei sau că Ea nu-L deţine în plinătatea Lui? Sau că erezia nu este de fapt erezie, ci este un fel de adevăr? Prin toate acestea ei tăgăduiesc mărturisirea din Crez, în care spunem în fiecare zi: Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
Învăţătura Bisericii despre acestea o vedem întâi în Sfânta Evanghelie de la Matei: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7:15), despre care Sfântul Teofilact al Bulgariei aşa tâlcuieşte: „De obicei, ereticii sunt şireţi şi vicleni, de aceea zice „feriţi-vă”. Ei spun cuvinte frumoase şi arată de parcă ar avea viaţă cinstită, dar înlăuntrul lor este capcană . Haina de oi este blândeţea, de care se folosesc unii făţarnici pentru a se linguşi şi a amăgi”[1]. Oare nu se scuză ecumeniştii că îşi propovăduiesc eresul şi fac cele ale ereziei în numele dragostei şi a păcii? La fel şi Sfântul Apostol Pavel ne spune să fugim de cei care strică credinţa: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3:10-11), şi iarăşi: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Cor. 6:14-15). La fel şi în altă parte: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), despre care acelaşi tâlcuitor lămureşte:„Anatematizând pe îngeri şi pe sine însuşi, el leapădă orice autoritate şi prieteşug omenesc în chestiunile credinţei… Şi o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor şi a arăta că nu recunoaşte nici o autoritate atunci când este vorba de dogme”[2]. Şi Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Şi nu a spus „dacă vor propovădui ceva potrivnic”, sau „vor tăgădui toate”, ci „chiar dacă ceva puţin însemnat vor binevesti ce nu se potriveşte cu ce am binevestit noi, să fie anatema!””[3]. Şi Sfântul Ignatie Teoforul: „Oricine vorbeşte altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn în ale credinţei, chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar minuni de ar face, chiar de ar prooroci, să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor”[4].
Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[6].
Sf. Grigorie Teologul: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”[8].
„Iar dacă cineva crede că acestea le grăim în chip drept, dar de dincolo ne învinovăţeşte de comuniune cu ereticii, atunci să arate acestea unul dintre ai noştri, şi atunci ori ne vom arăta dreptatea, ori ne vom depărta de comuniune”[9].
Sf. Ioan Gură de Aur: „De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”[10].
Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Îi anatemizez pe cei care au lepădat predania sfinţilor, alipindu-se de învăţăturile cele pervertite şi aducătoare de moarte, şi care au îndrăznit să semene neghină pe ogorul credinţei ortodoxe, şi pe toţi cei ce-i urmează, ca pe o ocară a Bisericii lui Hristos, mă scârbesc de ei şi îi anatemizez”[11].

Din viaţa Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Şi chemând la sine pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de muşcătură de viperă”.
Sf. Atanasie cel Mare: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”[12]. Sf. Teodor Studitul: „Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş”[13]. „Ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie”[14].
„Arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul şi că „pierim”. Fiindcă pentru ce, mărturisind, nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu?”[15].
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată”[16].
„Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”[19].
Sf. Efrem Sirul: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”[22].
Sf. Nicodim Aghioritul: „Veţi spune, dacă este viclean conducătorul, să ne supunem lui? În ce înţeles zici „viclean”? Dacă aceasta ţine de credinţă, lasă-l şi fugi – nu numai de om, ci şi înger din cer de ar fi”[23].
Sf. Chiril al Ierusalimului: „Cu dreptate şi cu adevăr putem numi adunările ereticilor drept adunare a celor ce viclenesc… de aceea Crezul te previne, învăţând aşa: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească Biserică”, pentru ca tu să fugi de aceste adunări mârşave, ci să te afli întotdeauna în Sfânta Soborniceasca Biserică, în care ai şi renăscut”[24].
Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”[25].
Sf. Policarp al Smirnei: „Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”[26].
Sf. Amfilohie al Iconiei: „Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”[27].
Sf. Isidor Pelusiotul: „Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”[28].
Din viaţa Sf. Ipatie de Rufinian: „Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop”.
Sf. Martin, Papa Romei: „Iată în mâinile voastre sînt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărâma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu biserica Constantinopolului, cât timp aceasta va sta în credinţa cea rea”[30].
De ce toţi aceşti Sfinţi şi Cuvioşi sunt atât de întăriţi în această chemare de a fugi de eretici? De ce nu se cuvine să ne supunem episcopilor care propovăduiesc erezia? De ce vedem aceeaşi stăruire în viaţa şi învăţătura tuturor Părinţilor care au trăit în timpurile răspândirii ereziilor? Pentru că aici este pusă pe cântar propria noastră mântuire – lucrul cel mai scump şi râvnit de către orice creştin. „Să ne ferim cu toate puterile de a primi împărtăşania ereticilor şi a o da lor, ca să nu ne facem părtaşi învăţăturii lor stricate şi osândirii lor”[31] – să nu ne facem părtaşii osândirii lor zice Sf. Ioan Damaschin! Iar Sf. Pahomie cel Mare pe patul de moarte i-a chemat pe fraţi „învăţîndu-i spre folosul sufletului lor şi poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet şi aducătoare de moarte”[32].
Aşadar, felul în care creştinii se cuvine să fugă de eretici şi să se îngrădească de împărtăşirea cu ei îl putem vedea în multe pilde din vieţile Sfinţilor şi din istoria Bisericii, iar temeiul canonic pentru aceasta a fost formulat în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, ţinut în 861. Numele acestui canon este „Osânda schismei. Schisma faţă de Patriarh. Care despărţire nu este schismă”.
Iar că acest canon a fost scris abia în 861 nu trebuie înţeles ca o rânduială nouă, apărută atunci, ci ca o consemnare scrisă a tradiţiei dintotdeauna a Bisericii, căci pe vremea Sf. Teodor Studitul, a Sf. Maxim Mărturisitorul şi a altor sfinţi din timpurile marilor erezii nu exista acest canon, iar ei totuşi au săvârşit şi au îndemnat la îngrădirea de eretici, într-un glas chemându-ne pe toţi cei ce căutăm mântuirea să fugim de lupii răpitor îmbrăcaţi în haine de păstori! Aşa au procedat Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teodor Studitul, Sf. Marcu al Efesului – toţi au încetat comuniunea cu cei care, propovăduind erezia lor, duceau sufletele credincioşilor la pierire.
Şi să nu uităm, fraţilor, că marea biruinţă a ecumenismului – a unităţii sincretiste dintre oameni de credinţe diferite – este chiar unitatea ecumeniştilor cu cei ce sunt împotriva lor. Să nu ne facem părtaşi acestora, ca să nu ne facem părtaşi ai osândirii lor, ci să avem dragoste pentru Sfânta lui Dumnezeu Biserică, unde „toate sunt o minune, toate sunt o taină, „toate mai presus de înţelegere, toate prea slăvite”. Aici nimic nu e simplu, nimic neînsemnat sau secundar, pentru că toate sunt divino-umane, toate pline de har, toate sunt îmbinate laolaltă într-un organism divino-uman într-o „mare taină” sobornicească, divino-umană”[33], după cuvântul Sf. Iustin Popovici.

Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente

Am arătat până acum învăţătura Sfinţilor Părinţi despre părtăşia credincioşilor cu ereticii. Totuşi, cu toate că învăţătura Bisericii în această privinţă nu poate fi pusă sub semn de întrebare, ne ciocnim cu situaţia în care mulţi ortodocşi conservatori şi tradiţionalişti continuă să rămână în comuniune cu ecumeniştii, legitimându-i şi îndreptăţindu-i în aşa fel şi îngăduind răspândirea acestei erezii printre credincioşii ortodocşi.
Fără nici o îndoială, o atitudine atât de hotărâtă a Părinţilor Bisericii faţă de depărtarea de erezie şi de eretici are profunde pricini duhovniceşti, cea mai importantă dintre acestea fireşte fiind mântuirea sufletului. Dar cum putem vedea, o asemenea comuniune are şi alte urmări, căci ecumenismul, fiind o erezie ecleziologică, strică nu doar învăţătura despre Biserică, ci şi conştiinţa ecleziologică a celor care resping această învăţătură, numind-o erezie. Cum altfel s-ar putea explica faptul că pe mulţi ortodocşi tradiţionalişti îi poţi vedea afirmând că ruperea de eretici este schismă, sau că erezia episcopatului nu reprezintă nici o primejdie pentru ortodocşi, sau că trebuie dintâi să ajungi la viaţă sfântă, abia apoi să mărturiseşti credinţa şi multe alte amăgiri, cu care cu durere constatăm că s-au ales. Iată ce ne arată, însă, viaţa Sf. Nichita Mărturisitorul despre lucrarea celor vicleni: „Acei eretici răucredincioşi, văzând pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decât să se depărteze de credinţa lor cea dreaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicându-le: „Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decât numai împreună cu Teodot, Patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decât aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră”” – să fim cu luare aminte, fraţilor, ca să nu fim amăgiţi şi noi în acelaşi chip!
Vom încerca să combatem cele mai răspândite argumente ale celor care, văzând lucrarea ereziei ecumeniste şi înţelegând ce înseamnă aceasta, totuşi caută justificări pentru rămânerea în comuniune cu ecumeniştii.

1. „Trebuie să rămânem în Bisericile canonice”
Din mulţimea argumentelor care sunt aduse în favoarea păstrării comuniunii cu ecumeniştii, anume pe acesta l-am pus la loc de căpătâi, căci l-am considerat a fi cel mai păgubitor şi înşelător pentru creştini, cu atât mai mult că are origine romano-catolică, unde papa rămâne capul „canonic” al bisericii lor fără vreo legătură cu credinţa pe care o mărturiseşte[34].
În concepţia actuală, bisericile canonice sunt toate bisericile locale care au comuniune cu Patriarhia Ecumenică şi, respectiv, au comuniune între ele. După cum se arată în istoria Bisericii şi în vieţile Sfinţilor, însă, de multe ori asta nu a însemnat şi dreapta mărturisire a acestor biserici. Criteriul de căpătâi a fost dintotdeauna mărturia ortodoxă, aflarea în Adevăr, şi nu vechimea scaunului episcopal sau comuniunile sale. Când Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat[35]:
„De ce Biserică ţii? De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi! Grăit-a Sfântul: Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe acea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire”. Se face o eroare când se confundă unitatea şi aflarea în comuniune a bisericilor locale, neglijată fiind mărturisirea de credinţă a acestor biserici, cu sobornicitatea Bisericii lui Hristos, căci spune Sf. Chiril al Ierusalimului: „Biserica se numeşte Sobornicească pentru că propovăduieşte pretutindeni şi pe deplin toată învăţătura pe care trebuie s-o cunoască oamenii, învăţătura despre cele văzute şi nevăzute, cele cereşti şi pământeşti, pentru că aduce tot neamul omenesc la credinţa cea adevărată”[36].

Biserica Romei a fost şi ea canonică în înţelesul acesta, ceea ce totuşi nu a oprit-o de la căderea în cumplitele sale erezii, la fel cum s-a întâmplat şi cu Patriarhiile aşa-zis canonice în timpul Sf. Maxim Mărturisitorul sau a Sf. Marcu al Efesului.
Mărturisirea Adevărului este nu doar o însuşire a Bisericii lui Hristos, ci este chiar temelia pe care a fost aşezată de către Mântuitorul, cum a arătat mai sus şi Sf. Maxim Mărturisitorul, iar împreună cu el şi Sf. Filaret al Moscovei: „Biserica este de Dumnezeu aşezata comunitate a oamenilor care sunt uniţi prin credinţa ortodoxă, Dumnezeiasca Lege, ierarhie şi Taine”[37]. Şi în acelaşi duh Sf. Nicolae Velimirovici: „Cine sunt mădularele Bisericii? Oamenii, bărbaţi şi femei, toţi cei ce sunt uniţi întru credinţa cea adevărată”[38]. Fireşte au mărturisit patriarhii ortodocşi: „Biserica Sobornicească nu poate să greşească sau să se înşele, propovăduind minciuna în locul Adevărului”[39]. Şi iarăşi Sf. Filaret al Moscovei, împreună cu ei: „Ea niciodată nu poate să apostazieze, nici să greşească în adevărul credinţei sau să cadă în înşelare”[40].
Canonicitatea nu poate fi justificată nici prin succesiunea apostolică a scaunului episcopal, căci zice Sf. Nicolae al Ohridei: „Succesiunea apostolică este păzirea învăţăturii apostolilor de către ierarhia legitimă a Bisericii şi primirea harului Duhului Sfânt”[41]. Şi iarăşi Sf. Filaret: „Crezul, spunând că Biserica e Apostolică, ne învaţă să urmăm cu tărie învăţătura şi predania apostolică şi să ne ferim de acea învăţătură şi acei învăţători care nu se sprijină pe cea a apostolilor”[42]. Iar Sf. Grigorie Teologul aşa lămureşte succesiunea apostolică: „Întru aceasta şi trebuie să fie văzută succesiunea, căci unimea cugetului face şi scaunele [episcopale] unite, iar deosebirea cugetului face şi deosebirea scaunelor. Una este succesiunea numai cu numele, iar alta – în esenţă însăşi. Căci acela este adevărat succesor… care nu se ţine de învăţătură potrivnică, ci păzeşte credinţa neschimbată”[43].
Aşadar, care biserică a fost canonică în timpul monotelismului: cea a Sf. Maxim sau cea a Patriarhilor? Dar în timpul iconoclasmului: cea a ortodocşilor sau cea a prigonitorilor sfintelor icoane? Fără îndoială o astfel de pervertire a conştiinţei ecleziologice a creştinilor este una din urmările ecumenismului, una din amprentele lăsate de această învăţătură în conştiinţele credincioşilor.
Abordarea pur juridică a canonicităţii unei biserici locale reprezintă o înţelegere greşită a ecleziologiei ortodoxe, căci neglijează dreapta mărturisire a credinţei, care este o însuşire de temelie a Bisericii lui Hristos.

2. „Îngrădirea de ecumenişti este schismă”
Un alt argument adus spre îndreptățirea lepădării de credință în care se află creștinul este acea idee că îngrădirea de episcopii și preoții ecumeniști este o schismă. Căci, zic ei, cel ce încetează pomenirea episcopului său, chiar dacă acesta învață fățiș erezii, se depărtează de Biserica lui Hristos și devine străin acesteia. Vestitul scriitor ortodox „tradiționalist”, pr. Epifanie Teodoropulos, în lucrarea sa „Cele două extreme Ecumenismul și Stilismul”, spune: „Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a Sfintelor Canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici ortodoxe şi afurisirea de către ele”[44], iar în altă parte zice „Atunci trebuie să vă restabiliţi legăturile canonice cu ea[Biserica ortodoxă oficială, n.n.], ca astfel să vă aflaţi cât se poate de repede în împărtăşire canonică cu Biserica Ortodoxă de pretutindeni”[45]. Aceste cuvinte ne arată clar poziția acestui părinte, de care se conduc și mulți creștini de astăzi și anume că cei ce au întrerupt pomenirea episcopului lor chiar și din motiv de erezie și prin urmare au întrerupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă oficială (din care face parte acest episcop), au devenit schismatici și străini de Biserica Ortodoxă de pretutindeni. Având în vedere acest pericol, părintele Epifanie ne comunică și felul în care trebuie să ne împotrivim fărădelegii și ereziei propovăduite de ierarhi: „Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti-ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva patriarhului, DA! Schismă însă, NU!”[46].
Adevărate sunt cuvintele Apostolului care a zis că şi între noi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare (II Petru 2:1). Un asemenea învățător este și acesta. El tăgăduiește învățăturile Părinților și a întregii Biserici, în loc propunând învățături după poftele sale, cu atît mai grav că mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită (II Petru 2:2). Spun acestea, pentru că altele sunt învățăturile Bisericii despre schismă și ruperea comuniunii cu un episcop eretic, decât cele propuse de acest părinte. Astfel, numind schismă ceea ce este ortodox și necesar pentru mântuire, acest părinte plasează creștinii care se conduc de părerile lui într-o imposibilitate de a proceda folositor și mântuitor.
Trebuie să analizăm ce este de fapt o schismă și cum trebuie să ne raportăm la un episcop eretic, adică la acel episcop ce stăruie în propovăduirea unei erezii osândite de Părinți și de Biserică.
Canoanele 12, 13, 14, 15 ale Soborului I-II din Constantinopol interzic, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea pomenirii episcopului locului și întreruperea de către episcop a pomenirii Mitropolitului și a Patriarhului său. Astfel se osândește schisma ca [fiind] despărțirea Trupului lui Hristos cu mânia (turbăciunea) schismaticilor[47].Cu aceste canoane, Sfinții Părinți au stabilit că dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea ieraticească[48]. Totodată, iubitorii de Dumnezeu Părinți, judecând întreruperea pomenirii episcopului osândit pentru oarecare vinovăție înainte de sinodicească judecată (lucru despre care se vorbește în 4 canoane la rând), o cu totul altă atitudine stabilesc față de un episcop ce învață fățiș erezii, subliniind faptul că una este cauza pentru care se întrerupe pomenirea: „Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi[49] de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”[50].
Ce înțelegem noi din aceste înțelepte cuvinte și porunci? Întâi de toate, înțelegem că unul este cazul când întrerupem pomenirea unui episcop din motivul oarecărei vinovății și cu totul altul atunci când creștinii se îngrădesc de un propovăduitor al unei erezii. În primul caz, întreruperea pomenirii episcopului se interzice și este osândită ca schismă, iar în cazul cel din urmă – creștinii ce au întrerupt pomenirea episcopului eretic sunt lăudați, pentru că nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Schismă este numită ruperea comuniunii cu Biserica adevărată prin încetarea pomenirii unui episcop adevărat, fiindcă chiar și în cazul unei vinovății (afară de eresuri) episcopul rămâne episcop adevărat până la judecata soborului. Iar ruperea comuniunii cu un episcop eretic (episcop care propovăduiește un oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi) este îngrădirea creștinilor de cel ce se numește episcop, de fapt fiind pseudoepiscop şi pseudoînvăţător, iar prin urmare este îngrădire a creştinului de erezie şi arătarea pe faţă a acestui lucru. Anume prin asta este păzită Biserica de schisme, după cum e și scris că unii ca aceştia s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Deci este vădit faptul că încetarea pomenirii unui episcop eretic nu este o schismă, ci, dimpotrivă, este păzire de schismă. Argumentul schismei este adus pentru a zăpăci minţile celor ce nu au cercetat cu amănuntul învăţăturile Bisericii la acest subiect şi se bazează pe o înţelegere emotivă şi superficială a subiectului dat. Precum şi pe autoritatea „teologilor oficiali”care ţin linia tradiţionalistă şi creează imaginea luptei cu erezia ecumenistă, dar nu îngăduie ruperea pomenirii a episcopilor eretici pe motiv că aceasta ar fi o schismă. În învăţăturile unora ca aceştia e și mai mult ecumenism decât la adunăturile și simpozioanele ecumeniste. Acei de acolo leapădă fățiș Biserica pentru „dragostea” față de păgâni și învățătura lor, iar unii ca aceștia, îmbrăcând piei de oaie, se prefac a fi luptători cu fărădelegea și răstălmăcind cuvintele Sfinților și a Scripturii duc o mulțime de lume spre pierzare. Ce oare poate fi mai ecumenist decât atunci când cel ce pretinde că luptă cu ecumenismul singur este bolnav şi otrăvit de ciuma ereziei, lucru care se vede chiar din credinţa lui ecumenistă?
De mirare este faptul că acei „teologi” care se tem atât de mult de încetarea pomenirii pe motiv de schismă (cu toate că în cazul dat nici nu poate fi vorba de schismă), nu se îngrijesc deloc de faptul aflării conştiente în comuniune cu erezia. Să privească unii ca aceştia la ce zic Sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi despre acest lucru: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[51], iar altul zice: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”[52].

3. „Ereticii trebuie dintâi osândiţi de un sinod ortodox”
Având în vedere mulțimea rătăcirilor și a credințelor neadevărate care primejduiesc creștinii și despart Biserica, nu este deloc uimitor că întru apărarea propriei apostazii, unii încearcă să inventeze argumente și îndreptățiri ca să le dea drept învățături ortodoxe şi cucernice, iar fiind date pe faţă unele, aceștia născocesc altele şi mai năstruşnice, după care continuă să se ascundă. Astfel, chiar dacă uneori ei cad de acord cu faptul că întreruperea pomenirii episcopului eretic nu este schismă, ei încearcă să răstălmăcească învăţăturile sfinţilor despre ascultare şi calea împărătească, zicând că trebuie pomenit episcopul, chiar de propovăduieşte învăţături străine, până ce va fi osândit de vreun sinod ortodox. Unii ce procedează în acest chip se arată a fi adevărați lupi în piei de oaie. Pe din afară parcă grijesc de Biserică și de mântuirea oamenilor, iar pe dinăuntru se leapădă singuri de credință și pe alții îi îndeamnă să facă la fel. Însuşi argumentul adus de ei poate fi cu ușurință combătut, mai greu de combătut fiind „buna intenție” și „grija de Biserică” a acestor mincinoși. Anume acestea din urmă nasc o multime de argumente noi întru întărirea propriei lepădări, făcând astfel o primejdie și mai mare pentru adevărații credincioși.
Întorcându-ne la argumentul propus de a arăta de ce nu este adevărat că pentru a lepăda otrava minciunii și pe cel ce o răspândește, adica să întrerupem pomenirea episcopului eretic, trebuie să fie osândit acesta de un sinod ortodox. Nu este adevărat întâi de toate pentru că o astfel de afirmație contravine Tradiţiei Bisericii şi Sfintelor Canoane, în special celui invocat în polemici la acest subiect, Canonul XV de la Sinodul I-II din Constantinopol, care zice: „Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”[53]. După cum ne arată clar canonul, întâi de toate trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, ca să ştie toată lumea că învățătura propovăduită de unul ca acesta nu este sănătoasă, ci pierzătoare de suflet, procedând astfel după cuvântul apostolului care zice: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8). Astfel, nu persoana episcopului este criteriul după care se întrerupe sau nu pomenirea lui, ci credinţa propovăduită de acest episcop, iar, prin urmare, pentru a întrerupe pomenirea trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, iar nu numaidecât episcopul eretic.
Iar întreruperea pomenirii episcopului doar după osândire sinodală poate fi admisă doar când este vorba de vreun eres nou, despre care nici sinoadele nu au hotărît și nici părinții nu au scris, ci toată lumea se află în necunoștință dacă este adăvărat sau nu cuvântul propovăduit de acesta. Fiind vădit faptul că este ceva nou şi nelimpezit, aceştia vor așteapta un sinod care să hotărască dacă e ortodox sau nu acel episcop (adica ortodoxă sau nu învățătura lui), și apoi să întrerupă sau nu pomenirea lui. Dar nu din iconomie, ascultare sau alt lucrucru vor fi făcute acestea, ci din necunoştinţa noilor erezii apărute şi vicleşugurilor lor. Cu toate că şi în acest caz judecăţii sinodale este supus nu atât episcopul, cât eresul propovăduit de dânsul, iar el este osândit ca eretic şi propovăduitor al eresului anume spre cunoştinţa creştinilor, pentru ca aceştia să fugă de dânsul din motivul credinţei neortodoxe, iar el să ştie că din motivul eresului propovăduit se află în afara Bisericii, unde nu este loc de mântuire.
Mai pot fi spuse aceste cuvinte din canon (pentru ca este scris împotriva schismelor din Biserică) ca nu cumva să născocească cineva că episcopul sau patriarhul propovăduiesc vreun eres (firește adică acest lucru fiind neadevărat) și să întrerupă pomenirea lui, lucru care va fi cu adevărat schismă. În capul unghiului oricum se pune credinţa propovăduită de episcop (ortodoxă sau neortodoxă), iar acţiunile şi raportările creştinilor faţă de acest episcop decurg din aceasta.
Dar să vedem că altfel stau lucrurile acum. Eresul propovăduit de o mulțime de episcopi, preoți și mireni este vădit și osândit și de părinți, și de sinoade ortodoxe, și toată lumea se află în cunoștința faptului că e prădată Casa și furii sunt înăuntrul ei, și asta nu de doi-trei ani, dar deja aproape de un secol. Părinții sunt necinstiți, hotărîrile Soboarelor – anulate, sfintele Canoane sunt lepădate, însăși credința e badjocorită și cele sfinte luate în râs, iar tu zici că nu este vădit neadevărul și trebuie să așteptăm un sinod ce ar hotărî că cele ce se fac nu sunt bune și că trebuie să ne ferim de dânsele și de cei ce le fac? Fățarnicule, cum poți răstălmaci cuvintele canonului pentru astuparea propriei lepădări? Cele spuse de tine nu numai dumnezeieștelor hotărâri nu corespund, ci și nefirești se arată, fiind vânzare de credință în fața lupilor răpitori. Uite că şi sinoade au fost, și o mulțime de părinți au osândit această învățătură și cred că și tu înțelegi că e batjocorită credința și primejduită mântuirea văzând toate cele întâmplate. Toate s-au săvârșit, iar tu nu ai făcut nimic, ci, mai mult decât atât, te ascunzi după minciuni precum că trebuie osândit ereticul, pe când nu ereticul ci erezia trebuie osândită, ce s-a şi săvârşit.
Dar ce zice canonul în continuare? Zice: „desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. Dacă în primul rând este pusă condiția ereziei osândite, adică dacă propovăduiește episcopul vreun eres cunoscut și osândit, depărtează-te de la el fără să aştepţi o hotărâre de sinod și atunci, nu numai că de canon nu vei fi certat, ci şi te vei învrednici de cinstea celor ortodocși, adică a celor aflați pe calea cea strâmtă a mântuirii, iar nu împreună cu cei ce leapădă credința și batjocoresc cele sfinte. Vezi ce îţi zic Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți prin aceste cuvinte ale canonului: De vrei sa te asemeni nouă, adica celor deja mântuiți și aflați în cinstea cea ortodoxă, depărtează-te de cel ce propovăduiește hula și răzvrătește poporul și nu aștepta nici sobor și nici alt lucru de vreme ce cunoști că învățătura propovăduită de acela este înșelare și lepădare de credință.

4. „Îngrădirea de eretici este recomandată de canoane, dar nu este obligatorie”
Dar sunt unii care, primind faptul că îngrădirea de eretici nu este schismă, spun cum că aplicarea canonului pomenit, învrednicindu-l pe cineva de cinstea celor ortodocși, este o faptă deosebită şi bună, dar nicidecum obligatorie pentru fiecare ortodox. Acestă părere oarecum corespunde adevărului, căci nu este nimeni silit să caute cinstea celor ortodocşi și să se afle pe calea mântuirii. Acestea țin de libera conștiință cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.
Mântuitorul nu a silit pe nimeni să-L urmeze și să se mântuiască, ci a zis „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11:28), iar în altă parte zice „Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.” (Mt. 22:4). Vezi că Stăpânul viei nu a impus pe nimeni să vină la El, ci i-a chemat pe toți zicând „veniți” și adevărat zice Evanghelistul că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22:14), iar în altă parte zice de cei aleși „bucură-te turmă mică” (Lc. 12:32). Şi nu din altă cauză este așa decât din nedorința oamenilor de a veni și a îndeplini porunca Domnului, căci spus este „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt. 19:17). Deci zicând că nu este obligatoriu să lepezi pomenirea unui episcop eretic, trebuie să fii conștient de faptul că acest lucru într-adevăr nu poate fi obligatoriu, dar necesar și indiscutabil pentru cei ce caută mântuirea propriului suflet, adică cei ce caută cinstea cuvenită celor ortodocși. Că dacă nu căutăm să purtăm cinstea ortodocșilor, care nu este altceva decât dreapta credință și mântuirea, atunci care cinste căutăm și cui vrem să ne asemuim?
Dar de va crede cineva că exagerat se zice că e poruncă aceast cuvânt a canonului și că cele aduse din Evanghelie nu țin de acest subiect, fățărnicia aceluia să fie rușinată de cele zise de Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți, pentru că aceştia cu viaţa lor au împlinit poruncile fiind un far stralucitor a dreptei credinţe în mlaştina apostaziei lumeşti. Deci să vedem ce zic părinţii despre obligativitatea ruperii comuniunii cu un episcop şi învăţător eretic. Sf. Atanasie cel Mare aşa zice: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”[54], iar Sf. Grigorie Teologul învaţă: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”[55], şi mai mult decît aceştia zice Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[56]. Aceste şi multe alte cuvinte ale sfinţilor le-am arătat în capitolul III, în care se vorbeşte despre părtăşia cu erezia. Deci văzând toate aceste lucruri spuse să nu mai îndrăzneşti a născoci minciuni precum că e permis să te afli în comuniune cu ereticii din moment ce cunoşti că o astfel de unire te duce la moarte şi pierire veşnică.
Asemanător cu cele spuse mai sus este şi atunci cînd cineva zice că este suficient numai să mărturisim că ecumenismul este erezie, iar pomenirea episcopului să nu o întrerupem. Nebunia unora ca aceştia a ajuns să nesocotească şi credinţa şi Biserica lui Hristos, atribuindu-I însuşiri străine şi neadevărate, pângărind prin afirmaţiile lor învăţătura Bisericii despre Biserică. Este şi de aşteptat că un eres ce tăgăduieşte existenţa Bisericii şi învaţă că nu doar Ortodoxia este calea Adevărului, precum zice ecumenismul, născoceşte şi învăţături după care Biserica nu mai este un singur trup în care toţi sunt legaţi printr-un botez şi o credinţă într-un singur Domn, ci fiecare poate avea credinţa lui, episcopul aparte şi mirenii aparte, păstrând doar unitatea exterioară. Oare nu este aceasta esenţa ecumenismului şi erezie spurcată care bântuie astăzi Biserica?
Adevărat este că o astfel de mărturisire (fără fapta lepădării şi osândirii ereziei) este o mai mare răutate decât încazul ereticilor înşişi. Cei din urmă sunt întunecaţi de eresul lor, iar cei ce cred că mărturisesc drept, ca şi cum osândind erezia, se amăgesc pe sine şi astupându-şi glasul conştiinţei se fac părtaşi la eresul păgubitor, astfel aducând şi mai mulţi după sine în gheena lepădării de credinţă. Acest lucru e ştiut în Biserică, precum s-a văzut şi din cele spuse mai sus, Sfinţii Părinţi spun că trebuie cu mai mare osârdie să fugim de cei ce zic că mărturisesc ortodox şi de fapt se împreunează cu ereticii. Sf. Vasile zice că „de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[57], iar Sf. Teodor Studitul zice: „Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia”[58]. Deci să înţelegem că nu este suficient doar să mărturisim că ecumenismul este erezie, ci şi să facem fapta depărtării de cei ce propovăduiesc acestă erezie şi se află în comuniune cu cei ce o propovăduiesc. Căci vezi ce zice şi Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, având în vedere pe unii ce cred că e suficient numai să ai credinţă: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi”, „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” şi iarăşi „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este” (Iac. 2:17-20).

5. „Comuniunea cu ecumeniştii trebuie păstrată din iconomie”
Iconomia, fiind o măsură de îngăduinţă în aplicarea canoanelor, este adesea adusă drept motiv pentru păstrarea comuniunii cu ereticii ecumenişti.
Dar dincolo de unele neputinţe personale, situaţii bisericeşti administrative etc., putem oare aplica iconomia în relaţia cu erezia şi cei care stăruie în propovăduirea ei?
Un răspuns îl găsim la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”[61]. Or ecumenismul este tocmai învăţătura care caută cu desăvârşire suprimarea Ortodoxiei, egalarea ei cu tot soiul de erezii şi păgânisme, atunci ce fel de iconomie poate fi faţă de cei care propovăduiesc o astfel de erezie? „Numai atunci iconomia se foloseşte în chip drept, când nu este vătămată învăţătura binecinstitoare”[62] – spune Sf. Evloghie al Alexandriei.
Adepţii păstrării comuniunii cu ecumeniştii spun că o astfel de iconomie se aplică pentru a păstra pacea Bisericii[63], uitând, însă, că „Pe cel prigonit pentru apărarea credinţei, pentru cele mai înalte şi de căpătâi adevăruri, nu îl învinuiesc, iar ca să zic adevărul, chiar îl laud şi mă bucur împreună cu el. Căci mai bun este un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”[64]. Oare după toate cuvintele amintite ale Sfinţilor Părinţi, mai este vreo îndoială că o asemene pace ne desparte de Dumnezeu?
Sfinţii Părinţi vorbesc despre întrebuinţarea iconomiei în cazul primirii în Biserică a ereticilor care se pocăiesc, nicidecum în cazul celor care stăruie în erezia lor precum o fac ecumeniştii.
Socotim că o astfel de iconomie nu numai că nu slujeşte întru întărirea Adevărului, ci dimpotrivă îi încurajează pe mincinoşi la răspândirea minciunii, îi hrăneşte şi îi adapă pentru lucrarea fărădelegii. Chiar din faptele ecumenismului vedem că părtăşia ortodocşilor cu heterodocşii nu îi aduce pe cei din urmă la calea Adevărului, ci îi întăreşte în ereziile lor, iar pe ortodocşi îi îndepărtează de credinţa mântuitoare; tot aşa şi comuniunea ortodocşilor cu ecumeniştii îi întăreşte pe cei din urmă în rătăcirea lor, iar pe ortodocşi îi face să se scuze pe sine, şi nu numai pe sine, ci şi pe cei care propovăduiesc erezia. Iată cui sunt adresate cuvintele Sf. Maxim: „Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”[65].
Nici într-un caz nu vrem să spunem că, în detrimentul iconomiei, trebuie să aplicăm întru totul acrivia, ci numai să amintim că „iconomia se întrebuinţează pentru puţin timp, când se îngăduie ceva necuviincios, pentru întărirea necontenită a bunei cinstiri”[66]. Istoria ultimului veac ne arată, însă, că „iconomia” în relaţia cu ecumeniştii nu duce la întărirea bunei cinstiri, ci dimpotrivă, vedem că se tot păşeşte din rău în mai rău, ecumeniştii îşi permit tot mai mult defăimarea şi batjocorirea deschisă a Bisericii lui Hristos, iar ortodocşii, din aşa-zisa iconomie, fac tot mai multe concesii în favoarea lor, adeverindu-se astfel că „în materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia”[67].

---

1 Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Sfânta Evanghelie de la Matei

2 Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Epistola către Galateni
3 Sf. Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Epistola către Galateni
4 Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Policarp al Smirnei
6 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C
8 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace
9 Sf. Grigorie Teologul – Epistola întâi către presbiterul Cledoniu împotriva lui Apollinarie
10 Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre prooroci mincinoşi, învăţători mincinoşi, despre eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia, cap. 7
11 Sf. Nichifor Mărturisitorul – Epistolă către Papa Leon al III-lea

12 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C
13 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 340: Fiului Taleleu
14 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 39: Egumenului Teofil
15 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 40: Fiului Naucratie
16 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul
19 Sf. Macru al Efesului – Mărturisirea Credinţei făcută la Soborul de la Florenţa
22 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos
23 Sf. Nicodim Aghioritul – Carte folositoare de suflet, 4:12

24 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, cap. 26
25 Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII
26 Viaţa Sf. Policarp al Smirnei
27 Viaţa Sf. Amfilohie, Episcopul Iconiei
28 Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei
30 Viaţa Sf. Martin, Papa Romei

31 Sf. Ioan Damaschin – Descoperire cu amăruntul a Pravoslavnicii Credinţe, IV:13

32 Viaţa Sf. Pahomie cel Mare

33 Sf. Iustin Popovici – Capitole ecleziologice, 34

34 Vatican II, Lumen gentium, cap. 22
35 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul
36 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, 18:23

37 Sf. Filaret al Moscovei – Cateheza Bisericii Ortodoxe Soborniceşti de Răsărit, cap.250
38 Sf. Nicolae Velimirovici – Credinţa Sfinţilor. Cateheza Bisericii Ortodoxe de Răsărit., cap. II.1.10
39 Enciclica Patriarhilor Ortodocoşi din 1723
40 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.269
41 Sf. Nicolae Velimirovici – op. cit., II.1.10
42 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.273

43 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 21: Laudă lui Atanasie cel Mare
44 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme Ecumenismul și Stlismul, Apologeticum, 2006, p.31
45 Ibidem, p 33

46 Ibidem, p 45
47 Canonul 13 al Sinodului I-II din Constantinopol

48 Ibidem
49 În alte ediţii a Pidalionului este scris Îngrădindu-se pe sineşi, în ediţiile ruse a Pidalionului fraza sună: „таковые аще и оградят себя от общения с глаголемым епископом”, deci se are în vedere anume îngrădirea faţă de episcopul eretic.
50 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol

51 Sf. Vasilie cel Mare – Patrologia Graeca 160:101С
52 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos

53 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol

54 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C
55 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace
56 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C

57 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C

58 Teodor Studitul – Epistola 15(74). Către Patriarhul din Ierusalim

61 Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi al ucenicilor lui, cap.IV

62 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:953
64 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul, cap. B.2
65 Sf. Maxim Mărturisitorul – Patrologia Graeca 91:465C, Epistola 12
66 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:954
67 Viaţa Sfântului Marcu al Efesului

| Frăţia ortodoxă Sf. Ignatie Briancianinov – Mărturisire Ortodoxă în fața eresului ecumenist, Chișinău 2014 pag.46-74

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/invatatura_bisericii_despre_partasia_cu_ereticii_ramanerea_in_comuniune_cu_ecumenistii_argumente_si_contraargumente/2017-03-26-373

Împărtășania din mâna eretică este OTRAVĂ. Aviz celor ce îndeamnă credincioșii să fie în comuniune cu ECUMENIȘTII!

Căci lupta nu mai constă în cuvinte, ci în fapte; nici vremea nu mai este de vorbe și demonstrații (căci cum vor accepta acestea judecătorii cei atât de corupți?), ci trebuie ca cei ce-l iubesc pe Dumnezeu să se pună cu vitejie în linie de bătaie prin faptele lor și să fie pregătiți să pătimească toată primejdia pentru dreapta credință și să nu se întineze prin părtășia cu necredincioșii.  Sfântul Marcu Evghenicul

De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvânt al Predaniei apostolești și părintești sobornicești a Bisericii lui Hristos, Sfântul Ioan Damaschin, bine-vestește din inima tuturor Sfinților Părinți, tuturor Sfinților Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii, următorul adevar Dumnezeiesc-omenesc: ’’Pâinea Euharistiei = Sfintei Împărtașanii nu este simplă pâine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos’’ = Biserica… Taina Euharistiei se numește împartășanie fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare și cu adevărat este, pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtășia la trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii prin alții cu ea. Căci, pentru că ne împărtășim dintr-o singură pâine, ne facem cu toții un trup și un sânge al lui Hristos și unii altora mădulare, ajungând de un trup cu Hristos.

Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtășanie de la eretici și a le-o da: Nu dați cele sfinte câinilor – zice Domnul – și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri și osândei lor. Căci, dacă de bună seamă unire este cu Hristos și cu ceilalți, de bună seamă ne unim pe noi, de buna voie, cu cei ce se împreună-împărtășesc. Căci de bună voie se face însăși unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup suntem toți, fiindcă dintr-o singură pâine ne împărtășim, precum zice Apostolul (I Corinteni 10:17)[1]

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeiesc-omenești ale ortodocșilor vestește tuturor oamenilor din toate lumile: ,,împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului’’ [2]. În Euharistie, ’’pâinea ereticilor nu e trupul lui Hristos’’ [3].

’’După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa e și deosebirea dintre împărtășania drept slăvitoare (ortodoxă) și cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide’’ [4]. ’’Împărtășania din mâna eretică este otravă, nu simplă pâine’’ [5]

| Fragment din Sfântul Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă și ecumenismul ediția a doua revizuită, editura Fundația Justin Pârvu pag.194-195

Refuzul părtășiei cu ereticii la toate nivelurile cere luptă, în schimb cedarea și pogorământul întinează pe ortodox. ’’Și poate vor porni și o prigoană împotriva celor ce se tem de Domnul, de vreme ce [aceștia] în nici un fel nu primesc părtașia cu ei. …Trebuie ca cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se pună cu adevărat în linie de bătaie prin înseși faptele [lor] și să fie pregătiți să pătimească toată primejdia pentru dreapta credință și să nu se păteze prin părtășia cu necredincioșii[6]. Dar trebuie a ne păzi și de părtășia cu ’’ortodocșii’’ care au părtășie cu ereticii. Despre un astfel de arhiereu Sfântul Marcu îi scrie unui ieromonah: ’’să îndemni pe preoții lui Dumnezeu să fugă în toate chipurile de părtășia cu el și nici să liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească nicidecum, nici arhiereu să-l socotească pe acesta, ci lup și simbriaș, nici să liturghisească nicidecum în bisericile latinești, ca să nu vină și asupra voastră mânia lui Dumnezeu care a venit asupra Constantinopolului din pricina nelegiuirilor întâmplate acolo’’ [7]. Și tot acolo spune: ’’Așadar, fugiți și voi, fraților, de părtășia cu cei lipsiți de părtășie și de pomenirea celor nepomeniți’’

În materie de dreaptă credință nu exista nici un pogorământ. ’’Nicidecum, omule nu se îndreaptă cele bisericești printr-o cale de mijloc. Între adevăr și minciună nu este nimic. Ci dupa cum ceea ce este în afara luminii neapărat este în întuneric, așa cel ce se abate puțin de la adevăr, cu adevărat spunem că mai departe zace în minciună’’ [8]. Iată ce spune despre preoții și arhiereii unioniști: ’’cei cinstiți și înălțați mai presus de vrednicia lor de către Biserica lui Dumnezeu au necinstit – O și au nesocotit – O, amestecând-O cu cei tăiați de multă vreme [de la Ea] și putreziți și puși sub mii de anateme, și întinând prin împărtășirea cu ei Mireasa cea neîntinată a lui Hristos’’[9]

Iată cum e rezumată concepția ortodoxă a sfântului Marcu despre dreapta credință: ’’[Marcu] a zis: ’’Nu încape pogorământ în cele despre credință’’. Și după multe cereri de a accepta pogorământul și după multe apărări și respingeri ale mitropolitului de Efes, când cei ce se sârguiau pentru unire au zis că: ’’mică este deosebirea, și un mic pogorământ ne va uni daca vei vrea și tu să te folosești de acesta’’, mitropolitul de Efes a spus: ’’Acest lucru este asemenea cu ceea ce s-a spus de eparh către Sfântul Teodor Graptul. Căci i-a spus: <<Numai o dată vă împărtășiți [cu noi] și altceva nu vă cerem, ci mergeți unde vă place>>. Iar sfântul a zis către el: <<Asemenea este ce ai zis cu faptul că cineva să-i spună altuia: Nimic nu-ți cer decât să-ți tai o dată capul și după aceea du-te unde vrei>>. Căci în astfel de lucruri nu este mic și ceea ce pare mic’’[10].

Ultimele cuvinte ale lui Marcu Evghenicul al Efesului, fiind de față adunarea ortodocșilor și a multora din senat și dintre cetățeni.

Vreau să-mi spun mai pe larg părerea, mai ales acum, când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu în acord cu mine însumi de la început până la sfârșit și să nu pară unora că una ziceam și alta ascundeam în cugetul meu, care era firesc să se dezvaluie în ceasul acesta al dezlegării mele. În legătură cu patriarhul, spun ca nu cumva să cugete – poate sub pretextul unei cinstiri față de mine – să trimită la înmormântarea acestui smerit trup al meu sau și la parastasele făcute pentru mine pe oarecare dintre arhiereii lui sau din clerul lui sau pe careva din cei care sunt în comuniune cu el să se roage împreună sau să se adune cu preoții din partea noastră, care sunt chemați la unele ca acestea, crezând că într-un oarecare fel accept, chiar și în ascuns, să fiu în comuniune cu el. Și ca nu cumva tăcerea mea să dea de bănuit un oarecare pogorământ celor ce nu știu bine și în adâncime scopul meu, spun și mărtusisesc înaintea multor bărbați vrednici care sunt de față că nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtășia cu el sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici în timpul vieții, nici după moarte, după cum [nu primesc] nici unirea ce s-a făcut și dogmele latinești pe care le-a primit și el, și cei dimpreună cu el, și pentru apărarea cărora [dogmelor latine] i s-a făgăduit [mai dinainte] cârmuirea aceasta, cu prețul răsturnării dogmelor celor drepte ale Bisericii. Căci sunt pe deplin încredințat că, pe cât mă depărtez de acesta [de patriarh] și de unii ca aceștia, mă apropii de Dumnezeu și de toți Sfinții, și pe cât mă despart de aceștia, pe atât mă unesc cu adevărul și cu Sfinții Părinți, cu teologii Bisericii. După cum și sunt încredințat că cei ce sunt de acord cu aceștia se depărtează de adevăr și de fericiții dascăli ai Bisericii. Și de aceea zic: după cum în toată viața mea am fost despărțit de ei, așa și în vremea ieșirii mele, și încă și după plecarea din viață mă lepăd de părtășia și de unirea cu ei și, legând cu jurământ, poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie, nici la înmormântarea mea, nici la parastasele pentru mine, însă nici dacă acestea sunt făcute pentru vreun altul dintre ai noștri să nu li se îngăduie să se adune sau să liturghisească împreună cu ai noștri. Căci aceasta înseamnă a amesteca cele de neamestecat. Și trebuie ca aceia să fie în tot chipul despărțiți de noi până când Dumnezeu va da Bisericii Sale buna îndreptare și pacea.

| Fragment din Sfantul Marcu Evghenicul – Opere Vol.1. Editura Pateres 2009 pag.129, 130, 227,229, 231

---

1. Deslușirea Credinței, IV, 3; PG94, 1149, 1152, 1153

2. Cuv. Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom.2), p.332

3. Idem, p.596

4. Idem, p.742

5. Idem, p.780

6. Către Teofan din Imbros, PO17, p.345

7. Către Teofan din Evripos, PO17, p.343

8. Epistola către Scholarul, PO17, p.323

9. Către Teofan din Imbros, 345

10. Siropulos IX, 11, p.446

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/impartasania_din_mana_eretica_este_otrava_nu_simpla_paine_aviz_celor_ce_indeamna_credinciosii_sa_fie_in_comuniune_cu_ecumenistii/2017-03-25-371

Mărturisirea Părintelui Theodoros Zisis

Răspuns la documentele de chemare la judecata consistoriului ale Mitropoliei Tesalonicului

Protopresviter
Theódoros Zísis
Profesor Emerit
Al Facultății de Teologie a Universității Aristotelieni, Tesalonic
18ο χλμ. Θεσσαλονίκης-Περαίας
570 19 Ν. Ἐπιβάται
ΤΗΛ.: 23920.24865 FAX: 23920.27402

Tesalonic 14.03.2017

Către Presfințitul
Mitropolit al Tesalonicului,
k. Antim

Subiect: Răspuns la documentele de chemare la judecata consistoriului ale Mitropoliei Tesalonicului

Înaltpreasfințite,

După ce v-am înștiințat printr-o scrisoare că am procedat la întreruperea pomenirii numelui Înaltpreasfinției-Voastre ca episcop, pe care am anunțat-o în timpul săvârșirii sfintelor slujbe ale Duminicii Ortodoxiei (5-3-2017), scrisoare pe care ați primit-o prin curier în după-amiaza zilei următoare (6-3-2017), mi-ați trimis în același mod două documente în dimineața zilei următoare (9.30 a.m. 7-3-2017).

Prin documentul dumneavoastră (nr. prot. 163, 6-3-2017) m-ați înștiințat că din momentul primirii documentului nu mai am permisiunea dumneavoastră, duhovnicească și canonică, de a sluji și de a vorbi în Sfânta Biserică a Sfântului Antonie, după cum, de asemenea, în nici o altă biserică a Sfintei Mitropolii a Tesalonicului. Prin al doilea document (nr. prot. 164, 6-3-2017), căruia i-au fost atașate documente fără legătură cu subiectul, cu citate sinodale și patristice, precum și comentarii ale unor creștini ortodocși preluate de pe diferite situri, mă înștiințați că, pe temeiul Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane și al prevederilor Legii 5383/1932 ”Despre Tribunalele Bisericești și procedura premergătoare acestora”, recurgeți la pedepsirea mea canonică pentru cinci abateri pe care le-ați numit canonice și bisericești, anume: a) schismă, b) neascultare și desconsiderare a conducerii bisericești, c) smintirea credincioșilor, d) insultă și calomnie și e) fatrie (p. 13 a documentului). În concluzie, la sfârșit, adăugați și alte pedepse canonice, precum pedeapsa opririi de la împărtășanie și a retragerii oficiului de protopresviter și porunciți ”ca îndată, în termen de cinci (5) zile de la primirea documentului” să răspund în scris la acuzațiile care mi se aduc.

Privitor la acestea, vă fac cunoscute cele de mai jos, care nu constituie o acceptare a urmăririi juridice anticanonice pe care o exercitați, ci este o informare a dumneavoastră și a colaboratorilor dumneavoastră, precum și a pliromei cu nume creștin a Bisericii, în special a celei a Sfintei Mitropolii a Tesalonicului, cu privire la înlăturarea mea nedreaptă, anticanonică, antiortodoxă, ecumenistă, confuză, pripită, interesată și cu un scop bine determinat.

1. Înlăturarea mea s-a făcut în pripă și din răzbunare. Vă asumați o mare răspundere. Existau și alte soluții.

Surprinde în primul rând strângerea imediată și foarte rapidă a documentelor pentru înlăturare a mea. Colaboratorii dumneavoastră erau la propriu cu degetul pe trăgaci, aveau documentele pregătite și nici măcar nu au citit documentul meu, în care explicam motivele teologice și canonice ale întreruperii pomenirii. Cu acestea ne vom ocupa acum? Important este să ne atingem scopul, adică reducerea la tăcere a părintelui Theodoros, înlăturarea lui de la Sfânta Biserică a Sfântului Antonie, așa încât să nu mai aibă auditoriu bisericesc, să fie izolat și să nu se mai facă auzite cele ce spune și învață împotriva ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta. Și îndată ce obiectivul s-a ridicat în vizor, au apăsat pe trăgaci, aplicând proverbul din popor: ”Iepurele-și mișcă urechile, vai de capul lui”.

Asupra căror capete se va îndrepta răul numai Dumnezeu știe, și noi ne rugăm să nu se întâmple acest lucru; dimpotrivă, ne rugăm pentru pocăința și conștientizarea evoluției negative, antiortodoxe, antipatristice, postpatristice și eretice în care ne aflăm. Nu au trecut nici măcar căteva clipe, câteva ore, câteva zile, câteva săptămâni de cugetare și meditație. Dar, așa cum mi-a spus un credincios ortodox evlavios, această faptă amintea de ”Ia-l! Ia-L! Răstignește-L!”. Măcar de ne-am învrednici și noi să ne facem părtași Patimilor Domnului Iisus Hristos, Celui care a fost prigonit și a pătimit de la arhierei și de la preoți. Ce se întâmpla dacă era amânată puțin înlăturarea mea, și se dădea timp pentru cugetare, pentru întâlniri consultative, pentru o apreciere a consecințelor? Ce se întâmpla dacă mai continua părintele Theodoros să liturghisească și să vorbească încă pentru câteva săptămâni, față de miile de săptămâni în care a slujit vreme de 24 de ani la Sfântul Antonie, din 1993. Mânia, urgia, patima, invidia sunt răi sfătuitori. ”Că pizma nu știe să cinstească lucrul cel de folos”, după cum spune o cântare din Săptămâna Mare¹..

Vă sugerasem, Înaltpreasfințite, soluția adecvată pentru abordarea problemei întreruperii pomenirii pe baza Sfintelor Canoane, pe care aveți chiar îndrăzneala să le invocați, cu toate că le-ați desființat și le desființați de-a lungul timpului, dumneavoastră și ecumeniștii de un cuget cu dumneavoastră. Întrucât nu mă așteptam să mă elogiați, după cum rânduiește Canonul 15 al Sinodului I-II Ecumenic al Sfântului Fotie cel Mare, v-am rugat să nu exercitați o înlăturare anticanonică a mea, ci să mă lăsați să liturghisesc și să vorbesc la Sfântul Antonie, fără să vă pomenesc numele. Acest lucru l-au făcut mulți episcopi în trecut, însuși Patriarhul Atenagora, când vreme de trei ani aghioriții i-au întrerupt pomenirea (1969-1972), așa cum se întâmplă și azi în Grecia și în Biserica Ortodoxă din toată lumea. Mitropolitul Kefalliniei, a cărui pomenire a întrerupt-o un egumen al unei mănăstiri din eparhia sa încă din luna august (2016) ce a trecut, nu a recurs la urmărire judiciară. Se spune chiar, și acest lucru dovedește prudență și frica lui Dumnezeu, că Mitropolitul Kefalliniei, răspunzând la sugestiile altor episcopi de a lua măsuri împotriva respectivului egumen, i-a răspuns în chip învățat de Dumnezeu: ”Și dacă are dreptate, cum să mă fac eu luptător împotriva lui Dumnezeu?”. Acest lucru ne amintește de episodul și de cele ce a spus în sinedriul fărădelege al iudeilor fariseul Gamaliel, ”învăţător de Lege, cinstit de tot poporul” (Faptele Apostolilor 5:34), ca să înfrâneze ura ucigașă a celorlalți membri ai tribunalului împotriva Sfinților Apostoli, cărora le dăduseră poruncă să nu mai propovăduiască și să nu mai învețe Evanghelia lui Hristos, așa cum ni se poruncește și nouă acum, să nu mai învățăm despre Sfânta noastră Ortodoxie și împotriva panereziei Ecumenismului, care distruge unicitatea mântuirii în numele lui Iisus Hristos: ”Au nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai învăţaţi în numele acesta?” (Faptele Apostolilor 5:28). Ne acuzați de neascultare și indisciplină, pentru că nu am ascultat de poruncile Voastre fărădelege, ci am urmat ceea ce a răspuns Apostolul Petru și Sfinții Apostoli, anume că: ”Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor 5:29). Atunci s-a aflat cinstitul învățător de lege Gamaliel, care le-a spus și i-a convins să îi lase pe Apostoli în pace, pentru că, dacă cele ce fac ei sunt acțiuni omenești rele, se vor distruge de la sine, dacă însă sunt de la Dumnezeu există primejdia să devină luptători împotriva lui Dumnezeu: ”Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici” (Faptele Apostolilor 5:38). Acum, nu s-a aflat în mediul dumneavoastră un singur om, drept și cinstit, care să vă ferească de această prigoană pripită și nedreaptă?

În Florina, de asemenea, mitropolitul nu a exercitat persecuție judiciară împotriva egumenului-arhimandritului, care i-a întrerupt pomenirea de mai multe luni, și, cu toate că a primit scrisoare de la alt egumen al unei alte cunoscute mănăstiri de călugări, încă de la începuturile lui februarie, prin care, așa cum am făcut și eu, îi face cunoscută întreruperea pomenirii, au trecut de-acum 45 de zile, o lună și jumătate, și încă nu și-a exprimat sensibilitatea judecătorească episcopală. În marea insulă a Cretei, unde în chip bineplăcut lui Dumnezeu și cu credință în Dumnezeu patru preoți cretani înlătură sau atenuează în mod lăudabil, prin întreruperea pomenirii, ocara pseudo-sinodului ecumenist, în Creta, deci, unde există episcopi docili întru toate poruncilor Fanarului, nu s-a manifestat o reacție atât de rapidă și fulgerătoare, precum a dumneavoastră în Tesalonic. În Rusia, Ucraina, Moldova, episcopi, mănăstiri și mulțime de preoți au întrerupt pomenirea Patriarhului și a multor mitropoliți și episcopi, și nu doar că nu sunt pedepsiți, ci sunt lăudați de episcopi, care și ei sunt îndurerați, întrucât ei înșiși nu au curajul să facă același lucru.

Și doar Înaltpreasfinția-Voastră, în cetatea Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie și a Sfântului Grigorie Palama, mărturisitor antipapistaș și antiecumenist, revendicați întâietatea nelegiuită de a prigoni preoți care se luptă pentru iubita Ortodoxie, pentru sfânta credință, credință pentru care Sfântul Mare Mucenic, ocrotitor al cetății noastre, și-a vărsat sângele, iar al doilea ocrotitor al cetății Tesalonicului și înaintaș al Vostru la tronul arhieresc, a fost prigonit, închis, calomniat. Ne rugăm să vă schimbați mersul, fie și acum. Puteați și încă puteți, dacă Înaltpreasfinția-Voastră și colaboratorii dumneavoastră nu suportați prezența mea și învățăturile mele la Sfântul Antonie, să îmi dați un act de slobozire din Mitropolia Voastră, nu să alcătuiți în mod ilegal consistoriu, tribunale abuzive, iar nu tribunale adevărate. Nici fostul dumneavoastră protosinghel, actualmente Mitropolit de Langada, nu a recurs la urmărire judiciară împotriva unui preot de mir, profesor serios și echilibrat, care i-a întrerupt pomenirea odată cu mine în Duminica Ortodoxiei, ci i-a semnat actul de slobozire din mitropolie, și acum acest preot se află în căutarea unui mitropolit care să-l primească. Ați uitat și că Fanarul, în urmă cu aproape un deceniu, deranjat de poziția mea antipapistașă și antiecumenistă, nu m-a chemat în tribunal, nici nu mi-a impus pedepse canonice, ci mi-a dat act de slobozire, de bună seamă pentru a nu-și asuma răspunderea unui comportament atât de nedrept sau apreciind ofranda mea anevoioasă și de mulți ani față de martirica Mare Biserică a lui Hristos, care acum este prizoniera panereziei ecumenismului. Și după acea atitudine, onorantă față de mine și echilibrată din partea Fanarului, și în multe aspecte dovedind iubire de oameni, m-ați inclus, în urma cererii mele, printre clericii Mitropoliei Tesalonicului. Aceia au ezitat să mă judece și m-au slobozit, iar acum vă asumați dumneavoastră răspunderea unei înlăturări strigător la cer de nedreaptă și anticanonică. Dumnezeu să vă lumineze să vă eliberați de această greutate, așa cum s-a eliberat și răposatul Arhiepiscop al Atenei, Hristodul, și, în înțelegere cu Înaltpreasfinția-Voastră, a ridicat repede epitimia neliturghisirii pe care mi-o impusese în 2005.

2. Nu ne vor speria

Dacă însă unii apreciază că ne vor speria și ne vor teroriza și că, înlăturându-i pe unii mai cunoscuți, vor opri curentul rezistenței ortodoxe împotriva panereziei Ecumenismului, fac o mare greșeală. Nu ne sprijinim pe propriile noastre puteri, ci pe puterea și harul lui Dumnezeu, care ”nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii” (2 Timotei 1 :7) și ne-a îndemnat de multe ori să nu ne temem și să nu devenim lași în fața puternicilor lumii, pentru că, chiar de ne-ar omorî trupul, nu pot face nimic sufletului nostru nemuritor (Luca 21, 12-18. Matei 10, 26-31). Lașii nu se vor face părtași, potrivit Apocalipsei, biruinței Mielului, ci se vor număra dimpreună cu ceilalți păcătoși în osânda veșnică². Oricât ar încerca satana prin prigoane și erezii să biruiască Biserica, Hristos este de nebiruit, și se face auzită de fiecare dată, încurajator, încredințarea Lui, că El este piatra cea din capul unghiului și Capul Bisericii³, și ”porție iadului nu o vor birui” (Matei 16:18) și că va fi cu noi ”în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

2. Legea anticanonică și medievală 5383/1932. Nu ne vom conforma.

Hotărârea dumneavoastră precipitată – luată în câteva ore – de a convoca consistoriu împotriva mea sau probabil și alte motive nu v-au permis să studiați textul-declarație al întreruperii pomenirii pe care vi l-am trimis. Ați acționat spasmodic și lumește, iar nu cu sânge rece și creștinește, cu consecința ca trimiterea mea în tribunalul episcopal să fie cu totul neîntemeiată și nejustificată și din perspectiva dreptului divin, și a dreptului omenesc, în timp ce acuzațiile și delictele bisericești, pe care mi le atribuiți există doar în imaginația pătimașă și analfabetismul teologic al colaboratorilor dumneavoastră, ambalaj adecvat pentru scopul lor unic, de a reduce la tăcere cuvântul meu și de a destrăma opoziția ortodocșilor. Nu vă voi face, desigur, hatârul unei confruntări juridice, pentru că și acest lucru ar legifera procedura judecătorească ilegală și nejustificată pe care o impune legea 5383 din 1932, anticanonică, anticonstituțională, despotică, episcopocentrică și medievală, ”Despre Tribunalele Bisericești și procedura premergătoare acestora”, lege care, potrivit opiniei unor juriști și teologi cu reputație vine în contradicție și cu Constituția, și cu Sfintele Canoane ale Bisericii și, în loc să amelioreze procedura bisericească, a făcut aplicarea acesteia precară și nedreaptă. Se studiază deja de ceva timp reconsiderarea acesteia, care trebuie să se facă pe baza duhului iubitor de oameni al Sfintelor Canoane și în direcția micșorării despotismului, a decalajului de procedură dintre episcopi, pe de o parte, care sunt atotputernici, și preoți și diaconi, pe de altă parte, care sunt neputincioși și robi.

Este posibil să existe o asemenea alcătuire a unui tribunal, în care doar un membru, episcopul, are vot decisiv, în timp ce toți ceilalți membri, aleși de episcop, sunt fără putere și inactivi, adesea chiar și fără grai, ca să nu displacă ”stăpânului”? Acest lucru se întâmplă cu alcătuirea tribunalelor episcopale pentru preoți și diaconi, pe care o prevede legea menționată, alcătuire cu totul fără precedent și de neînțeles din perspectiva Tradiției Canonice. Este posibil să nu se trezească simțul dreptății fie și în cel mai subdezvoltat sistem de acordare a justiției, când acuzatorul este în același timp și judecător, când în cazul meu particular dumneavoastră care mă acuzați pentru delicte inexistente mă veți judeca în calitate de președinte al tribunalului, dimpreună cu colaboratorii dumneavoastră, care nu vor face altceva decât să fie prezenți, fără vot și în esență fără cuvânt? Nu este sigur și de așteptat ca acuzatorul-judecător să fie părtinitor și să acționeze în favoarea propriilor poziții și să îl nedreptățească pe acuzat?

3. Exemple de hotărâri nedrepte luate de tribunale ilegale

De câte ori nu s-a întâmplat în istorie să fie luate asemenea hotărâri de către judecători nedrepți? Acest lucru nu ne amintește oare de extraordinara cântare din Joia Mare despre hotărârea nedreaptă pe care a luat-o sinedriul iudaic prezidat de arhiereul Caiafa împotriva acuzatului celui mai nevinovat din istorie, Domnul nostru Iisus Hristos : ”Acum se întinge condeiul hotărârii de judecată de la judecătorii cei nedrepți și Iisus se judecă și se osândește spre răstignire”? A vrut și Caiafa să-L amestece pe Domnul în procedura judecătorească nedreaptă ca acuzator și în același timp și să Îl atragă spre dialog și apărare, dar Iisus a tăcut⁴. Oare ar fi fost schimbată cu ceva hotărârea osândirii Lui, luată în prealabil, dacă El S-ar fi apărat ? Ce minte pătimașă și întunecată ar fi fost atentă la argumentele dumnezeiescului inculpat, care în înțelegerea omenească era văzut ca nedisciplinat și neascultător : ”Iar Tu tăceai, Hristoase, nesuferind necuviința lor”, spune o altă cântare a Sfintelor Patimi.

Această atitudine au avut-o și toți Sfinții la judecățile la care au fost aduși de adunări ale ereticilor și nedrepților. Amintim doar atitudinea asemănătoare pe care a avut-o Sfântul Ioan Gură de Aur la judecata care a fost pusă la cale împotriva lui la celebrul Sinod de ”la Stejar”, unde s-a adunat sinedriul fărădelege al dușmanilor lui Ioan Gură de Aur. Și ce a făcut, ce a răspuns marele Sfânt și Părinte și reputatul învățător de lege? Știind că cele făcute de Teofil erau nelegiuite și anticanonice, ”ceea ce era și împotriva canoanelor, și împotriva tuturor legilor”, a refuzat să se prezinte ca inculpat, pentru că nu s-ar fi dus la un tribunal imparțial, ci la unul ostil : ”iar noi, știind că nu venim la judecător (căci altfel de o mie de ori am veni), ci către unul dușmănos și împotrivitor, așa cum au arătat faptele cele dinainte și cele de după”. Nu era împotriva unei judecăți drepte și imparțiale, ci împotriva judecății pătimașe și părtinitoare a lui Teofil și a celor dimpreună cu el, nu evita ancheta, ci aversiunea și dușmănia lor fățișă: ”și nu pentru că fug de audiere, ci de ostilitatea fățișă”⁵.

5. Se grăbesc atât de mult să mă condamne, încât încalcă și legea pe care o invocă. Autoritarism și despotism.

Nu așteptați, deci, să mă înfățișez ca acuzat la tribunalul dumneavoastră episcopal, pentru că nu va fi nici drept, nici imparțial, ci un fals tribunal dușmănos. Procedați la judecăți în absență și anunțați urgent hotărârea dumneavoastră de condamnare, pe care numai dumneavoastră și cei ”dimpreună cu dumneavoastră” o vor accepta și valida. Vă grăbiți atât de mult să mă condamnați, încât nu ați respectat nici prevederile procedurale ale legii anticanonice 5383 din 1932, care prevede că acuzatul este chemat pentru apărare și anchetă de către respectivul anchetator printr-un document care poartă semnătura anchetatorului⁶. Dumneavoastră, înainte de a numi un anchetator și înainte ca anchetatorul să îmi trimită un document cu semnătura lui, acțiuni pentru care e nevoie de un anume timp, furați competența altui organ, procedați la uzurparea autorității și îmi trimiteți precipitat un document, cu semnătura dumneavoastră convocându-mă în mod competent pentru apărare. Președinte al tribunalului episcopal sunteți, stăpân și domn, și față de robi și sclavi faceți ce doriți!

Și nu este doar aceasta ilegalitatea dumneavoastră: înainte de a se întruni și de a hotărî tribunalul dumneavoastră îmi impuneți pedepse nejustificate, mult peste cele care ar fi justificate de o intervenție disciplinatoare a dumneavoastră înainte de judecată. Îmi interziceți să liturghisesc și să propovăduiesc în Sfânta Biserică a Sfântului Antonie și în alte biserici ale Mitropoliei Tesalonicului, judecând anticipat și caterisirea mea, invocați articolul 102 al legii respective și îmi interziceți temporar săvârșirea oricărui act liturgic și în plus impuneți pedeapsa canonică a afurisaniei și îmi retrage oficiul de protopresviter, pedepse pe care nu le prevede articolul 102 al Legii 5383/1932 pe care îl invocați. Stipulează respectivul articol: ”În privința delictelor prevăzute și de dreptul penal comun, pentru care s-a stabilit de către autoritatea judecătorească comună detenția preventivă a clericului sau a ieromonahului, mitropolitul competent poate să interzică temporar, până la emiterea hotărârii Tribunalului Bisericesc, orice oficiu divin, fără lipsirea de salariu. Același drept îl are Mitropolitul și asupra oricărui alt delict al celui pedepsit cu pedeapsa caterisirii, atât timp cât acest delict a provocat scandal public”.

Din prima jumătate a articolului rezultă că interdicția oricărui oficiu divin se impune clericilor sau ieromonahilor care au săvârșit nedreptăți penale care țin de dreptul penal comun și a fost hotărât pentru aceștia arestul preventiv de către autoritatea judecătorească comună. Evident că nu mă încadrez acestei reglementări. Merită semnalat totuși că în această situație impunerea pedepsei nu este obligatorie, ci opțională: ”mitropolitul competent poate să interzică temporar”. În ce privește a doua jumătate a articolului a fost interpretat de juriștii mitropoliei că ar fi valabilă pentru mine, pentru că au judecat singuri, ca niște judecători infailibili înainte de hotărârea judecătorească faptul că delictele mele trebuie pedepsite cu pedeapsa caterisirii și că au provocat scandal public, de aceea mi-au și impus interdicția temporară a oricărui oficiu divin, care, și în acest caz este opțională, iar nu obligatorie. Admirați, deci, cum aplică Mitropolia acest articol și cum nu se limitează doar la pedeapsa care este prevăzută, ci îmi impune încă înainte de judecată alte trei pedepse: interzicerea predicii dumnezeiești, pedeapsa afurisirii și lipsirea de oficiul de protopresviter. Și toate acestea pe baza articolului 102 al Legii 5383/1932. Bravo consilierilor juridici ai Mitropoliei. Scrie în concluzie documentul cu numărul de protocol 164/6-3-2017 al mitropolitului, prin care se exercită împotriva noastră înlăturare canonică: ”Pe baza celor de mai sus sunteți chemat în vederea aplicării articolului 102 al Legii 5383/1932 «Despre Tribunalele Bisericești și procedura premergătoare acestora» (ΦΕΚ Α´ 110/11-4-1932) (interzicerea săvârșirii serviciilor divine, a oricărei sfinte slujbe, a Dumnezeieștii Liturghii și a dumnezeieștii propovăduiri, precum și impunerea pedepsei canonice a opririi de la împărtășanie și a lipsirii de oficiul de protopresviter) ca în termen de cinci (5) zile de la primirea acestui document al nostru, să răspundeți în scris la acuzațiile care vi se aduc”.

Nu se pune problema, desigur, așa cum am spus mai înainte, să mă ocup cu ilegalități foarte evidente ale unor documente de chemare în judecată, nici să încredințez unui avocat să semnaleze ilegalitățile și să ceară anularea procedurii de urmărire penală sau corectarea acesteia sau intervenția procurorului. Nu voi face decât să public acest Răspuns al meu, ca să fie informate și autoritățile procuraturii și pliroma Bisericii că în spațiul acordării dreptății bisericești există autoritarism și despotism, puterea tiranică a episcopului asupra celorlalți clerici, încă considerați drept sclavi și robi, și care nu îndrăznesc să se exprime liber, pentru că juridic sunt lipsiți de protecție.

6. De la nivelul juridic la cel teologic

Din acest motiv, Înaltpreasfințite, îmi voi transfera discursul de la nivelul juridic, cu procedura problematică, la nivelul bisericesc și teologic, ca să vedem dacă stă în picioare persecuția juridică pe care ați exercitat-o împotriva mea. Vă amintesc că în cele două documente pe care vi le-am trimis nu am contestat nici legalitatea, nici canonicitatea alegerii dumneavoastre ca episcop al Sfintei Mitropolii a Tesalonicului, cu toate că alții au contestat-o datorită transferului dumneavoastră anticanonic din Alexandrupoli. Nici, de asemenea, diferitele dumneavoastră acțiuni și fapte sau omisiuni ecumeniste în ce privește condamnarea ereziilor monofizitismului, papismului, protestantismului sau a panereziei ecumenismului, nu m-au condus la gândul de a întrerupe pomenirea numelui dumneavoastră la sfintele slujbe. Apreciam că nu sunt îndeplinite premisele pe care le pune Canonul 15 al Sinodului I-II al Marelui Fotie (861), anume ca episcopul însuși să propovăduiască ”cu capul descoperit” erezie condamnată de Sinoade sau de Părinți. Dumneavoastră, cu toate că sunteți criptoecumenist, în mod public și deschis nu ați propovăduit erezie. Exista, desigur, problema pomenirii de către dumneavoastră a numelui Patriarhului Bartolomeu, care în mod justificat este considerat filolatin și promotor ar panereziei ecumenismului, din perspectiva poziției pe care au avut-o mulți Sfinți față de filolatini după Sinoadele trădătoare de la Lyon (1273) și Ferrara-Florența (1438-39) și în general față de eretici; Patriarhul Bartolomeu ar trebui oprit de la împărtășanie, nimeni nu ar trebui să aibă comuniune cu el, cu atât mai mult nu trebuie să îl pomenească în chip mincinos în fața Adevărului în sine, a Celui jertfit pe Sfânta Masă a Domnului Iisus, ca pe unul care ”drept învață cuvântul adevărului”. Chiar și dacă nu îl considerăm filolatin, ci propovăduitor ”cu capul descoperit” al panereziei ecumenismului, numai acest lucru, potrivit tradiției patristice și canonice, ar trebui să îl pună în afara comuniunii euharistice chiar înainte de o evaluare sinodală, așa cum l-au scos în afara comuniunii pe Patriarhul eretic Nestorie clericii Constantinopolului, înainte ca acesta să fie condamnat de Sinodul III Ecumenic.

7. Sinodul mincinos din Creta instituie ecumenismul și propovăduiește erezia ”cu capul descoperit”

Totuși eu, abordând lucrurile după iconomie, nu am întrerupt pomenirea dumneavoastră, pentru că personal nu ați propovăduit erezie, chiar dacă îl pomeneați pe Patriarhul Bartolomeu și în secret erați de acord cu el. Însă situația s-a schimbat cu desăvârșire odată cu Sinodul mincinos din Creta, care, la propriu, ”cu capul descoperit” și ”în biserici”, la cel mai înalt al autorității bisericești, în văzul și auzul întregii lumi, a numit ereziile ”biserici”, a acceptat toate textele eretice ale Dialogurilor Teologice cu eterodocșii, a legalizat participarea noastră la așa-numitul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” și a introdus panerezia ecumenismului și prin aceasta pe Antihrist înăuntrul grădinii Bisericii, ca să înceapă să lucreze ”taina fărădelegii”, având ca urmare faptul că mulți vor rătăci de la adevăr: ”Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea”. (2 Tesaloniceni 2:11-12).

Textele eretice ale pseudo-sinodului nu au fost nici retrase, nici condamnate, așa cum ar trebui, ci rămân pentru totdeauna (scripta manent) propovăduind statornic și în continuu panerezia ecumenismului, fiind elogiate și promovate de apostoli militanți ai ecumenismului, clerici și mireni. Propovăduitor și elogiator al acestui pseudo-sinod eretic, de-acum ecumenist pe față, iar nu criptoecumenist, sunteți și dumneavoastră, Mitropolite al Tesalonicului, kir Anthimos. Ați lăudat pseudo-sinodul din Creta la întrunirea plenară a Sinodului Bisericii Greciei din noiembrie 2016, recomandându-i Arhiepiscopului Atenei, Ieronim, să fie acceptată fără dezbatere comunicarea, elogiatoare la adresa pseudo-sinodului, a Mitropolitului de Serres, kir Theologos, și ați distribuit în bisericile Mitropoliei textul Sinodului Permanent al Bisericii Greciei cu titlul ”Către popor”, care induce în eroare și afirmă minciuni cu scopul de a susține pseudo-sinodul, cu porunca de a fi citit de preoți în biserici în timpul Dumnezeieștii Liturghii, câtă vreme mulți episcopi nu au distribuit circulara, iar mulți preoți nu au citit-o.

Cum, deci, aș continua să vă pomenesc, încălcând și Canonul 15 al Sinodului I-II și Canonul 31 Apostolic, care îl pedepsește, desigur, pe clericul care îl nesocotește pe episcop, în afară de cazul în care episcopul a greșit pe teme legate de dreptate și credință: ”nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privința dreptei credințe și a dreptății^”7. Dacă aș continua să vă pomenesc, aș declara că sunt și eu ecumenist și eretic, pentru că pomenirea numelui episcopului, așa cum v-am explicat în textul meu precedent, înseamnă identitate de credință între pomenitor și pomenit. Nu vă mai consider, deci, un episcop ortodox și de aceea am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră, până când veți declara public că osândiți ereziile monofizitismului, papismului, protestantismului și ecumenismului și respingeți pseudo-sinodul din Creta. Lucruri simple, formulate cu o exactitate matematică: unu și cu unu fac doi. ”Cuvintele adevărului sunt prin firea lor simple”⁸.

8. Întreruperea pomenirii nu este un delict canonic, ci recomandare canonică și este lăudabilă. Nu se recunoaște competența juridică a acestui episcop.

Întreruperea pomenirii pentru subiecte de credință, adică pentru acceptarea și nerespingerea ereziilor, pe care le-am menționat, și a pseudo-sinodului din Creta, reprezintă motivul pentru care ați exercitat împotriva mea persecuție canonică. Acest lucru este cât se poate de clar din faptul că înainte nu aveați motive să mă eliminați și pe bună dreptate ați evitat acest lucru până acum. Dar atunci când întrerupe cineva pomenirea episcopului pe teme de credință, nu săvârșește delict canonic, ci este vrednic de laudă, potrivit Canonului 15 al Sinodului I-II și potrivit întregii tradiții patristice și sinodale. Vă voi repeta iarăși și de multe ori ce spune canonul, care vorbește chiar cu caracterizări foarte dure nu de episcopi, ci de pseudo-episcopi: ”Că cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de sfinţii părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno- episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s- au silit a izbăvi biserica de schisme şi de împărţiri”.

Deci, pe baza canonului menționat și al Canonului 31 Apostolic pe care vi l-am menționat, care exprimă întreaga tradiție patristică și sinodală, prigoana care se exercită împotriva mea din cauza întreruperii pomenirii nu este canonică, așa cum se afirmă la pagina 13 a documentului dumneavoastră de chemare a mea în judecată⁹, ci este anticanonică. Ca urmare a acțiunii mele canonice de a întrerupe pomenirea unui episcop neortodox, a unui pseudo-episcop potrivit canonului menționat, și aceasta înaintea unei evaluari sinodale, urmează neconformarea și neascultarea față de un tribunal pe care îl organizează împotriva mea respectivul episcop, în calitate chiar de președinte al tribunalului și de acuzator, pentru că hotărârea este luată anticipat, fie iau parte la procedură, fie nu.

Vai și amar dacă Sfinții mărturisitori ar fi făcut ascultare de tribunale eretice și de hotărârile acestora. Câte sinoade ariene eretice nu l-au condamnat și l-au caterisit pe Marele Athanasie, dar el nu a ascultat de nici unul dintre acestea. Oare Marele Vasilie trebuia să se supună amenințărilor eparhului Modest, trimis al împăratului arian Valent, și să accepte erezia arianismului sau să nu propovăduiască împotriva arianismului, pentru că ceilalți episcopi au fost lași și s-au supus? Este cunoscut răspunsul lui mărturisitor și surprinderea lui Modest că un episcop a putut să rămână integru: ”Nici un episcop până acum nu mi-a vorbit așa și cu o asemenea îndrăzneală”, i-a spus Modest lui Vasilie. Iar Vasilie i-a răspuns: ”Aceasta s-a întâmplat, pentru că, probabil, până acum nu ai întâlnit un episcop adevărat. Noi, creștinii, suntem smeriți și iertători în celelalte privințe, însă atunci când e primejduită credința, le lăsăm pe toate celelalte și ne concentrăm atenția pe acest lucru. De aceea, fă ce vrei, amenințări, chinuri, ocări, calomnii, bucură-te de puterea pe care o ai. Nu vom cădea de acord, nici nu vom capitula în fața ereziei, nici chiar cu cele mai cumplite amenințări”¹⁰.

9. Delictele invocate sunt fabricate, nefondate și neadevărate.

Acesta, deci, este motivul pentru care sunt înlăturat și eu la sugestia arhiecumenistului și arhiereziarhului Patriarh Bartolomeu. Anume faptul că nu accept panerezia ecumenismului și celelalte erezii și de ani de zile propovăduiesc împotriva acestora. Toate celelalte delicte bisericești pe care mi le atribuiți sunt ”cuvinte de vicleșug spre dezvinovățirea păcatelor”, acuzații false, fabricate și fără fundament, care n-au nici urmă de adevăr. Din acuzați pentru continue încălcări de dumnezeiești și sfinte canoane vă înfățișați drept acuzatori și convocați consistoriu, abuzând de puterea sacerdotală ce ar trebui să se manifeste prin iubirea de oameni, putere pe care v-a dat-o Dumnezeu pentru a călăuzi poporul Său la mântuire, învățând dogmele ortodoxe și combătând ereziile și rătăcirile. În loc să luptați împotriva ereziilor din eparhia dumneavoastră, vă luptați împotriva noastră care ne ostenim să combatem ereziile, plăsmuind acuzații nefondate împotriva noastră. Deveniți astfel răspunzător pentru pierderea multor suflete ”pentru care a murit Hristos”, pentru că, pe de o parte, pe ortodocși nu îi păziți de molima ereziilor, iar pe eretici îi lăsați liniștiți în erezia lor și astfel ei se pierd.

Cât de nefondate sunt acuzațiile și cât de plăsmuite și fabricate delictele bisericești pe care mi le imputați voi încerca pe scurt să vă arăt, cu recomandarea și sfatul ca ai dumneavoastră colaboratori să citească și să studieze noțiuni teologice și canonice elementare înainte de a îndrăzni cu inimă ușoară și minte tulbure să acuze și să învinovățească frați și împreună-slujitori ai lor. Acuzațiile nedrepte și calomniile sunt socotite de Dumnezeu în contul celor care le pun la cale. Scrieți, deci, în documentul dumneavoastră juridic de chemare în judecată că ”înlăturarea se exercită pentru delictele canonice și bisericești săvârșite în continuu de dumneavoastră, după cum urmează mai jos: a) schismă, b) neascultare și desconsiderare a autorității bisericești superioare, c) smintirea/scandalizarea credincioșilor, d) insultă și calomnie și e) fatrie”¹¹. Însă adevărul este că înlăturarea se face pentru întreruperea pomenirii numelui dumneavoastră la sfintele slujbe, de aceea a și fost declarată imediat după întreruperea pomenirii, iar nu înainte. Deci, toate aceste delicte, și pe care le-am săvârșit ”în continuu”, au fost săvârșite în 24 de ore, din dimineața Duminicii Ortodoxiei (5-3-2017) până la prânz, a doua zi, când a fost întocmit documentul (6-3-2017)? Dacă ”în continuu” săvârșeam delicte bisericești atât de grave, de ce nu m-ați înlăturat înainte de întreruperea pomenirii?

10. Respingerea acazațiilor calomniatoare

Să luăm însă delictele în ordinea lor: a) Schisma. Până și studenții în anul I la Teologie învață ce este schisma, spre deosebire de erezie, potrivit explicației cunoscute tuturor a Sfântului Vasilie cel Mare în epistola sa către Amfilohios de Iconiu, care este cuprinsă ca prim canon în colecția celor 92 de canoane ale Sfântului Vasilie cel Mare. Potrivit acestei explicații, erezia constituie abatere și diferențiere de credință, în timp ce schisma survine datorită anumitor diferențe care țin de subiecte bisericești administrative, care sunt corijabile: ”Deci, eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat și s-au înstrăinat chiar de la credință. Iar schisme au numit pe cei ce se deosebesc în concepții cu privire la unele chestiuni și întrebări bisericești corijabile”¹². Când, deci, Înaltpreasfinția-Voastră, am creat eu certuri și tulburări în mitropolie pe teme administrative, economice sau de altă natură? Liturghisesc într-o biserică mică, Biserica Sfântului Antonie, pe care economic nici nu o administrez eu, nu am nici răspunderea salarizării personalului (paracliser, psalți), nici a săvârșirii Tainelor, nici nu încasez banii pentru Taine. Administrarea și gestiunea aparține în întregime Sfintei Mănăstiri a Sfintei Teodora. M-am ridica eu oare și am revendicat ca administrarea bisericii să fie independentă de Sfânta Mănăstire și de Sfânta Mitropolie sau mi-am făcut propriul meu altar sau am construit biserica mea în hotarele Mitropoliei fără să recunosc jurisdicția dumneavoatră? Există în arhivele Mitropoliei vreun document, vreo plângere pentru vreo neregulă administrativă sau economică a mea? Doar în mințile celor care au întocmit documentul de chemare în judecată, capete cu o imaginație atât de bogată, a apărut, nu știu de la cine anume, acuzația de schismă. Aș fi ultimul care s-ar gândi să facă o mișcare schismatică, deoarece cunosc foarte bine, ca unul care a studiat și a predat învățătura Sfinților Părinți, mai ales pe aceea a Sfântului Ioan Gură de Aur, că ”a dezbina Biserica este mai rău decât a cădea în erezie”. Chiar și în ”Dipticele” Bisericii Greciei din 2017, referitor la Mitropolia Înaltpreasfinției-Voastre, sunt consemnați marii parohi ai tuturor marilor biserici, iar la paraclisele Sfintelor Mănăstiri sunt menționat ca responsabil cu paraclisul Sfântului Antonie. Am exprimat vreodată vreo nemulțumire sau am cerut să îmi dați altă biserică și, pentru că nu ați făcut-o, am recurs la schismă? Cum sunt pervertite în felul acesta noțiunile și adevărul? Pentru că nu puteți înțelege motivul pentru care am procedat la întreruperea pomenirii, iar motivele acestea țin de credință și de dogmă, procedați la formularea unei acuzații de schismă nefondată și calomniatoare. Dar vă contrazice însuși Canonul 15 al Sinodului I-II, care spune că acei clerici care întrerup pomenirea unui episcop cu tendințe eretice nu provoacă schismă, ci feresc Biserica de schisme, pentru că ereziile și ereticii provoacă cele mai mari schisme: ”Şi nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s-au silit a izbăvi biserica de schisme şi de împărţiri”. Ecumenismul și ecumeniștii sunt cei care rup Biserica în ultima sută de ani și să nu încercați ca din acuzați să vă transformați în acuzatori, din cei care sfâșie Biserica în făcători de pace. În epistola pe care v-am adresat-o, în care mă refer la întreruperea pomenirii, tocmai pentru că prevedeam că veți calomnia mișcarea mea ca schismatică, vă scriam că ”eu nu voi provoca schismă, pentru că nu voi adera la vreo grupare schismatică, nici nu voi pomeni alt episcop. Voi aștepta cu bune nădejdi să reiau pomenirea Înaltpreasfinției-Voastre, atunci când în mod public și «în biserici» veți condamna ereziile monofizitismului, papismului, protestantismului, panerezia ecumenismului și veți respinge sinodul din Creta”. Este cât se poate de evident cine provoacă schismă.

b)  Neascultare și desconsiderare a autorității bisericești corespunzătoare. Este evident că prin formularea acestei acuzații vreți să spuneți că nu am ascultat de recomandarea și sfatul dumneavoastră pe care mi-ați trimis-o în scris, la cerința Patriarhului Bartolomeu, de a înceta să mai vorbesc împotriva panereziei ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta. Și eu, desigur, acționând corect și ortodox, nu am ascultat, lucru pe care dumneavoastră îl interpretați ca desconsiderare a autorității bisericești superioare mie. Ecumenismul, Înaltpreasfințite, este falsificare, contrafacere și tăgăduire a Evangheliei lui Hristos, prin urmare, interdicția pe care mi-ați impus-o de a vorbi despre Evanghelia autentică, despre Credința Ortodoxă, se aseamănă cu interdicția pe care arhiereii și fariseii au impus-o apostolilor de a mai propovădui Evanghelia lui Hristos. Desigur, nu ignorați că în spatele Ecumenismului se află tot degetul iudaic, adică sionismul și masoneria. Doriți, deci, să nu fac ascultare de Dumnezeu și de Evanghelie, și să arăt, ascultând de dumneavoastră, ascultare față de evrei și de masoni? V-am citat ce au spus Sfinții Apostoli arhiereilor evrei, anume că ”trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29). Este de preferat ascultarea de Dumnezeu, când vine în contradicție cu ascultarea de oamenii care nu ascultă de Dumnezeu și nu Îi respectă poruncile. În fața aceleiași acuzații pe care o formulați împotriva mea, de neascultare și desconsiderare a autorității, s-a aflat și Marele Vasilie, ca unul care nu împărtășea pozițiile eretice ale împăratului Valent și, prin urmare, ca unul care l-ar fi desconsiderat pe împărat. L-au acuzat pe Sfântul Vasilie și de semeție, de egoism și obrăznicie, de vreme ce toți ceilalți s-au supus și numai el avea curaj, așa cum mulți ne acuză și pe noi azi, pentru că nu urmăm celor mulți în supunere și obediență. A răspuns, deci, Sfântul Vasilie că nu urmează unui împărat eretic, pentru că așa voiește Împăratul lui, adică Dumnezeu. Îl respectă și pe împărat, și pe eparh, dar ei nu sunt mai vrednici de respect decât Dumnezeu Însuși. Îi respectă așa cum îi respectă pe toți oamenii, pentru că toți sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Creștinul nu se uită la fața omului și la rangurile acestuia, ci la credință: ”Căci creștinismul nu este definit de persoane, ci de credință”¹³.

Și întrucât subiectul ascultării de episcop și de părinții duhovnicești a creat cele mai mari anchilozări duhovnicești și a devenit o sperietoare pentru mulți credincioși simpli, pe care mulți îi vor niște instrumente docile și fără voință, oițe necuvântătoare, trebuie să lămurim cu exactitate un lucru foarte simplu. Cu adevărat, ascultarea de episcop, de duhovnic, de Gheronda este o mare virtute pentru toți, și cu deosebire în monahism. Prin urmare, sunt corecte, de la sine înțelese și trebuie acceptate toate cele ce învață pe această temă Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, și nimeni nu le poate nega sau contesta. Dar toate acestea sunt valabile cu o condiție obligatorie, ca episcopul să fie ortodox, să învețe drept cuvântul adevărului. Dacă episcopul este eretic, dacă justifică ereziile și rătăcirile, atunci nu doar că încetează obligația ascultării, ci trebuie imediat să întrerupem orice legătură și comuniune cu episcopul, duhovnicul sau gheronda eretic, ca să nu se transmită și la noi otrava și să ne molipsim de înșelare. Din păcate, această condiție obligatorie o ascund de credincioși și de fiii lor duhovnicești episcopii și unii părinți duhovnicești care doar la arătare sunt evlavioși și îi țin pe ucenicii lor prizonieri în erezia ecumenismului. Dacă acest tip de ascultare era valabil în viața Bisericii, și erau toți ascultători întru toate patriarhilor și episcopilor și nu se împotriveau când aceștia propovăduiau erezii, atunci Biserica ar fi fost biruită de eretici, pentru că mai toți ereticii au fost patriarhi și clerici.

Aș putea să citez o mulțime de astfel de mărturii, biblice și patristice, ca răspuns la cuvintele despre ascultare și respect față de episcop, binecunoscute și de la sine înțelese, pe care le citați ca să mă impresionați, în documentul dumneavoastră de chemare în judecată. În loc de răspuns vă trimit în anexă cartea mea Reaua ascultare și sfânta neascultare, în care este precizată poziția biblică și patristică corectă pe această temă¹⁴.

c) Smintirea credincioșilor. Nu exclud eventualitatea să fie deranjați de predicile mele antiecumeniste și antieretice unii, puțini, credincioși ai Mitropoliei, influențați de atitudinea dumneavoastră ecumenistă și a majorității preoților care vă urmează, pentru că sunt necatehizați și neinformați referitor la ecumenism, și pentru acest lucru sunteți răspunzător. Când însă cineva este smintit de adevăr, acest lucru nu este smintire, ci ignoranță, neștiință, lipsa învățăturii și a grijii pastorale. Când află adevărul și dacă sunt bine intenționați, nu doar că nu se smintesc, ci îl apreciază și îl respectă pe acela care i-a scos din rătăcire, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii. Acest lucru s-a întâmplat și cu credincioșii bisericii Sfântului Antonie, care în Duminica Ortodoxiei veniseră în număr mare, peste capacitatea bisericii, și care, dacă s-ar fi smintit, ar fi golit biserica și sala de cateheze de la subsol. Au rămas însă statornici și nu doar că nu s-au împuținat din pricina smintelii, ci numărul lor crește, fiindcă îi odihnește și îi înalță ceea ce s-a petrecut în această biserică. Mărturia rea a celor rău intenționați și cu tendințe eretice nu este de luat în seamă. Vă trimit în anexă și o altă carte a mea, recentă, despre slujirea mea în Sfânta Biserică a Sfântului Antonie, unde veți citi ilustrativ mărturii adevărate exact despre contrariu, din partea credincioșilor care nu se smintesc¹⁵.

d) Insultă și calomnie. Când am primit amplul dumneavoastră document de chemare în judecată, Înaltpreasfințite, am fost surprins de dimensiunile acestuia și m-am gândit inițial că cei ce l-au întocmit îmi vor fi adunat multe delicte și că mă voi obosi ca să le combat. Cu surprindere am văzut că aproape întregul document este ocupat de mărturii de la sine înțelese din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți despre ascultare și obediență față de episcopi, mărturii la care m-am referit deja, și o mulțime de comentarii ale unor credincioși anonimi sau cunoscuți, de pe diferite situri, dezaprobatoare față de persoana dumneavoastră și acțiunile dumneavoastră împotriva a doi preoți luptători ai Mitropoliei dumneavoastră, a protopresviterilor Theodoros Zisis și Nikolaos Manolis, comentarii pe care dumneavoastră le considerați insultătoare și calomniatoare. Dar și dacă ar fi așa, ce legătură am eu cu comentatorii și cu siturile respective, ca să mă încărcați pe mine cu ceea ce dumneavoastră numiți insulte și calomnii? Toți cei care au citit comentariile acestor anonimi, critice la adresa dumneavoastră, pentru care mă faceți pe mine răspunzător, au râs din toată inima de lipsa de seriozitate juridică și de superficialitatea colaboratorilor dumneavoastră. Nu am văzut să găsiți vreo insultă sau calomnie în vreun text al meu, și dacă aveam răutate și spirit de răzbunare, aș fi putut să mă lupt împotriva dumneavoastră cu armele justiție, pentru că mă calomniați ca insultător și calomniator, calomnie care se extinde și asupra celorlalte delicte inexistente și nefondate pe care mi le atribuiți.

e) Formarea de fatrie. Și ajung la ultimul meu delict canonic, cel de provocator de fatrii. Am din fericire în mâini studiul unui ilustru jurist, bun cunoscător și cercetător al Dreptului Canonic și Bisericesc, cu studii de specialitate în Grecia și în străinătate, studiu care contribuie la înțelegerea conținutului acestei nedreptăți. Ne spune, deci, că ”Fatrie, potrivit dreptului canonic, este învoiala fără jurământ a mai multor persoane de a realiza un plan care să răstoarne din temelii anumite lucruri din cele pe care le rânduiește Dumnezeu sau dreptul canonic”. Dacă în această învoială există și jurământ, atunci e vorba de conspirație. Deci, pe baza acestei definiții a fatriei, potrivit căreia unii se învoiesc și promit să răstoarne cele ce rânduiește Dumnezeu și Dreptul Canonic, să căutați, Înaltpreasfințite, să găsiți fatrii acolo unde există cu adevărat și cu dovezi: la grupări de arhierei ecumeniști, care prin ecumenism răstoarnă planul de mântuire al lui Dumnezeu și abrogă Sfintele Canoane, printre care și răsadurile dumneavoastră; la Academia de Studii Teologice postpatristică și postcanonică a Sfintei Mitropolii a Dimitriadei, la iubiții dumneavoastră teologi ai parasinagogii ”Kairos”, pe care îi folosiți drept consilieri și colaboratori chiar și în mediul dumneavoastră sacerdotal apropiat, care justifică ereziile papismului și ecumenismului, justifică relațiile erotice în afara căsătoriei și laudă bucuria erosului, ceea ce ”răstoarnă din temelii anumite lucruri din cele pe care le rânduiește Dumnezeu sau dreptul canonic” potrivit definiției fatriei. Noi ne luptăm și scoatem la lumină și criticăm planurile tuturor acestor fatrii și nu constituim nici un fel de fatrie. Și ca să nu vă surprindă această apreciere a noastră personală, vă cităm literal ceea ce spune ilustrul jurist: ”Există fatrie sau și conspirație mai ales când unii, oricât de sus s-ar afla în Biserică, trădează în comun și în urma unui plan în acest sens credința noastră ortodoxă predată nouă o dată pentru totdeauna de către Sfinți”. Din acest tip de fatrii, potrivit aceluiași autor, fac parte episcopii care învață ”cu capul descoperit”învățături eretice repetate și condamnate de conștiința ortodoxă a credincioșilor¹⁶.

Concluzii

Din cele expuse reies următoarele concluzii:

1. Întocmirea documentelor de înlăturare a mea a fost precipitată și răzbunătoare, nu calmă și nepătimașă.

2. Se bazează pe legea învechită, anticonstituțională și anticanonică 5383/1932, care favorizează despotismul în detrimentul clericilor și înființează tribunale episcopale, unde într-un cadru fără precedent juridic la nivel mondial, președintele tribunalului, episcopul, este în același timp și acuzator, în timp ce restul membrilor sunt lipsiți de dreptul la vot.

3. Și nici măcar dispozițiile acestei legi învechite și despotice nu au fost respectate, din grabă și precipitare; acuzatul a fost convocat pentru apărare nu de către anchetator, care nici nu a fost numit, așa cum prevede legea, ci de către episcopul președinte al tribunalului, și au fost impuse epitimii și pedepse înainte de judecarea cazului.

4. Cazul care se judecă privește întreruperea pomenirii episcopului de către acuzat din motive de credință. Prin urmare, președintele episcop și membrii tribunalului, care sunt numiți de către acesta, au o dispoziție părtinitoare și favorabilă președintelui-acuzator și dușmănoasă față de acuzat. Indiferent dacă acuzatul va fi sau nu de față, condamnarea lui este sigură. Nu se va prezenta în fața unui tribunal, ci a unui pseudo-tribunal.

5. De aceea, preferă să nu se înfățișeze, ci să fie judecat în absență, ca să nu recunoască prin prezența sa o procedură nedreaptă și o hotărâre luată anticipat.

6. La nivel teologic și canonic, acuzațiile de: a) schismă, b) indisciplină și neascultare, c) smintire a credincioșilor, d) insultă și calomnie și e) fatrie, sunt fabricate și nefondate. De acestea se fac răspunzători chiar acuzatorii, nu acuzatul.

7. Adevăratul motiv al îndepărtării mele este întreruperea pomenirii episcopului, pentru că acesta susține și promovează erezii vechi și noi. Acest lucru însă nu este un delict canonic, ci respectare a învățăturii biblice, patristice și canonice a Bisericii, pentru care trebuia, potrivit Canonului 15 al Sinodului I-II (861), ar trebui să fiu elogiat, nu pedepsit.

Epilog

Nădăjduiesc și mă rog, Înaltpreasfințite, să vă dați seama de caracterul nedrept și anticanonic al persecuției pe care o exercitați împotriva mea, să opriți persecuția și să îmi permiteți să mă întorc la îndatoririle mele preoțești la Sfânta Biserică a Sfântului Antonie, unde slujesc de un sfert de veac (de 24 de ani, din 1993), să slujesc în continuare fără a vă pomeni numele, așa cum îngăduie și alți împreună-episcopi ai dumneavoastră și în Grecia, și în alte țări ortodoxe, și, de asemenea, așa cum a făcut și răposatul Arhiepiscop Hristodul, care a o oprit persecuția mea judecătorească în 2005. Lăsați-i măcar pe câțiva să privegheze și să strige. Îi veți bucura pe mulți și în perspectiva venirii praznicului Paștelui și vă veți elibera de o răspundere pe care o veți purta și în viața aceasta, și în cea viitoare.

Cu respect față de arhieria Voastră,
Protopresviterul Theodoros Zisis.

Anexat: Cele două cărți care sunt menționate la notele de subsol 14 și 15.

1^# Tropar al Laudelor din Miercurea Mare, ”Vai de ticăloșia lui Iuda”.

2^# ”Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apocalipstă 21:8).

3^# Efeseni 2: 20, 1: 22.

4^# Matei 26:62: ”Şi, sculându-se, arhiereul I-a zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?”.

5^# Παλλαδιου Ελενουπολεως, Διάλογος ἱστορικός. Περὶ βίου καὶ πολιτείας τοῦ μακαρίου Ἰωάννου, ἐπισκόπου Κωνσταντινουπόλεως τοῦ Χρυσοστόμου 2, PG 47, 9.

6^# Legea 5383/1932, articolul 10: ”Acuzatul este invitat spre examinare printr-o citație scrisă, emisă de anchetator și care poartă semnătura acestuia”.

7^# Canonul 31 Apostolic: ”Dacă vreun presviter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare osebită și ar așeza alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privința dreptei credințe și a dreptății, acela să se caterisească ca iubitor de stăpânire, căci este uzurpator. De asemenea, și ceilalți clerici, și anume câți se vor adăuga lui, să se caterisească, iar mirenii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una și a doua și a treia poftire la ordine din partea episcopului”. (Vezi Arhidiac. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, București 1992, p. 24). Este atât de mare dezinformarea pe care o fac unii episcopi și teologi ca să treacă la poporul necatehizat hotărârile Sinodului, încât publică materiale în care este omisă a doua parte a Canonului 15 al Sinodului I-II, precum și excepția de la Canonul 31 Apostolic, care permit întreruperea pomenirii și este exclus Canonul 13 al Sinodului I-II care este un canon de bază pe această temă și se referă la întreruperea pomenirii nu pentru subiecte de credință, ci pentru altele, administrative, economice etc. Această neînțelegere o soluționează a doua jumătate a Canonului 15 al Sinodului I-II, care însă nu le servește interesele și de aceea o omit.

8^# Euripide, Fenicienele, 469-470.

9^# Spune documentul: ”În urma acestora… vă facem cunoscut că exercităm înlăturare canonică din cauza delictelor de mai jos…”.

10^# Sfântul Grigorie Teologul, Ἐπιτάφιος εἰς τὸν Μ. Βασίλειον 50, ΕΠΕ 6, 212.

11^# P. 13 a documentului de eliminare/înlăturare.

12^# Arhidiac. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, București 1992, p. 339.

13^# Sfântul Grigorie Teologul, Idem 48, ΕΠΕ 6, 210.

14^# Πρωτοπρεσβυτέρου Θεοδωρου Ζηση, Κακὴ ὑπακοὴ καὶ ἁγία ἀνυπακοή, Ἡπνευματικὴ καὶ διοικητικὴ κρίση στὴν Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος, Tesalonic 2006.

15^# Πρωτοπρεσβυτέρου Θεοδωρου Ζηση, Ἡ διακονία μου στὸν Ἱερὸ Ναὸ Ἁγίου Ἀντωνίου Θεσσαλονίκης. Ἀπάντηση στὸν μητροπολίτη Θεσσαλονίκης, Tesalonic 2017.

16^# Νικολαος Σταυριανιδης, Πρόεδρος Πρωτοδικῶν, «Ἡ φατρία ὡς κανονικὸ παράπτωμα ἀκόμη καὶ ἐπισκόπων», Θεοδρομία 8 (2006) 210-216.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/03/23/parintele-theodoros-zisis-raspuns-la-documentele-de-chemare-la-judecata-consistoriului-ale-mitropoliei-tesalonicului/

Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului este acuzat oficial de erezie!

Acuzația formală și oficială referitoare la  erezia Patriarhului Bartolomeu a fost depusă oficial către Sinodul Greciei de către arhimandritul Chrysostom, starețul mănăstirii din Paros.  Prin acestă petiție, starețul cere Sinodului Greciei să-i recunoască “eterodidaskalia”(învățătura neortodoxă) Patriarhului Bartolomeu, să-l repudieze și să-l condamne oficial. “Prin depunerea acestei scrisori către Sfânta Ierarhie a Bisericii Greciei , aduc dovada trădării aduse mie, fraților noștrii, clericilor, monahilor și tuturor laicilor, în nenumărate valuri de învățături eterodoxe (neortodoxe) de către Înalt Preasfințitul Patriarh Bartolomeu, punctul culminant fiind exprimat la Sinodul ținut în orașul Kolymbari din insula Creta în 2016”.

Petiția arhimandritului Chrysostom conține 12 exemple în care, de-a lungul anilor, Patriarhul Bartolomeu învață neortodox, sunt amintite 9 canoane ale Bisericii și se termină cu o lista de 13 episcopi, stareți, ieromonahi și călugări, precum și 9 teologi care pot da mărturie pentru acest demers în fața Sfântului Sinod, în cazul în care se dorește acest lucru.

Sursa: http://ortodoxos.ro/2017/03/21/patriarhul-bartolomeu-acuzat-oficial-de-erezie/

 

Nimic nu supără mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii !

,,Nimic nu supără mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii ! Chiar de am săvârși mii de fapte bune, noi, cei care sfărâmăm pliroma bisericească, nu suntem mai puțin vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său. (Sf.Ioan Gură de Aur – Omilii la Epistola catre Efeseni).”

Aceste cuvinte înfricoșătoare sunt afișate în toate bisericile și mănăstirile din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, la porunca ierarhului ecumenist, pentru a manipula într-un mod viclean conștiințele ortodocșilor botezați, dar necatehizați. Însă aceste cuvinte tunătoare îi mustră și îi condamnă chiar pe ei înșiși, ecumeniștii, care fac schismă și dezbină unitatea Bisericii, prin acceptarea ereziilor eclesiologice oficializate la sinodul eretic și tâlhăresc din Creta. Deci, mai curând lor li se cuvin aceste cuvinte, pe care în chip diversionist ni-i le atribuie nouă, celor ce nu suntem de acord cu ei și dorim să păstrăm Dreapta Credință nealterată!

Episcopia Oradiei retrage acuzația de schismă părintelui Cosmin Tripon

Părintele Cosmin Tripon, preot coslujitor al Parohiei Beiuş IV, Judeţul Bihor, este aşteptat să compară în faţa Consistoriului Eparhial al Episcopiei Oradiei, unde trebuie să se apere împotriva a cinci acuzaţii formulate împotriva sa de către Episcopie:

1. Nesupunere și neascultare faţă de autorităţile bisericeşti;

2. Provocare de tulburări și certuri în parohie;

3. Contrazicerea publică a poziţiei oficiale a Bisericii;

4. Lipsa nemotivată de la serviciu și de la slujbele săvârșite în parohia în care a fost numit;

5. Participarea la slujbe în altă Eparhie fără binecuvântările chiriarhale necesare şi slujirea în sobor cu preoţi pedepsiţi.

Dintre toate aceste acuzaţii, numai neascultarea faţă de autorităţile bisericeşti este sancţionabilă cu caterisirea, în funcţie şi aceasta de gravitatea faptei. Pentru celelalte, pedeapsa cea mai gravă poate fi destituirea din slujirea clericală, în funcţie de gravitatea faptei.

Cel mai important aspect al chemării în Consistoriu a Părintelui Cosmin Tripon este faptul că Consistoriul Eparhial al Episcopiei Oradei nu reţine ca vină a Părintelui schisma, în condiţiile în care, fără excepţie, toţi preoţii nepomenitori judecaţi de consistorii până acum au fost caterisiţi pentru schismă, care le-a fost imputată ca cea mai gravă dintre vinovăţii, deoarece, în condiţii normale, adică atunci când este săvârşită pentru motive lumeşti, se constituie într-o abatere dogmatică deosebit de gravă.

Părintele Cosmin Tripon a fost chemat în faţa instanţei judecătoreşti bisericeşti în data de 21 februarie 2017, însă, datorită unei contestaţii legate de nerespectarea procedurii citării martorilor şi de suprapunerea unei pedepse cu caracter temporar cu una cu caracter permanent, judecarea s-a amânat pentru data de 14 martie. Prin urmare, chemarea în consistoriu i-a fost adresată Părintelui de două ori, de fiecare dată acuza de schismă fiind eliminată dintre capetele de acuzare pentru care este chemat în instanţă.

Această situaţie survine în condiţiile în care, în Decizia Chiriarhală nr. 170/1 februarie 2017, prin care Părintele Cosmin primea o dojană arhierească, era înştiinţat în mod indirect, prin invocarea art. 159 al Statutului BOR şi a art. 11 (1) dinRegulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, că va fi deferit judecăţii consistoriale pentru acuzaţia de schismă.

Cu acea ocazie, Părintele şi-a alcătuit un răspuns pe care l-a făcut public, în care argumenta că acuza de schismă este neîntemeiată, ea contravenind prevederilor canonice care permit preotului să se îngrădească prin nepomenire de ierarhul părtaş la erezie.

În consecinţă, acuzaţia de schismă a fost eliminată dintre acuzele aduse părintelui. Prin aceasta, în mod indirect, Episcopia Oradei recunoaşte, în premieră în Biserica Ortodoxă Română, că nepomenirea ierarhului la sfintele slujbe pentru părtăşia acestuia la erezie nu este schismă.

Este exact poziţia canonică a Bisericii Ortodoxe, consemnată în canonul 15 I-II, care spune: “Iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor s-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela, unii ca aceştia despărţindu-se de unii ca aceia nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schismă şi eresul minciuno-episcopilor acelora”¹..

1 Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura “Credinţa Strămoşească”, 2007, p.362.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/03/13/parintele-cosmin-tripon-nu-este-acuzat-de-catre-consistoriu-de-schisma/

De ce ecumenismul este cea mai mare erezie din istoria Bisericii?

De ce ecumenismul este cea mai mare erezie din istoria Bisericii?
de Adamandios Ţachiroglu

Pentru că mulți credincioși neinformați întreabă: ce rău există în așa-numitul ecumenism?De ce vorbesc unii despre panerezie și despre întinarea credinței și de ce sunt acuzați episcopii și preoții (care nu se îndepărtează de ecumeniști), mai ales că toată această mișcare ecumenistă este impusă de condițiile de azi, consider că este necesar să fie menționate constatările de mai jos referitoare la caracterul ecumenismului.

Ecumenismul este:

1. Luptător împotriva lui Dumnezeu (Vrăjmașul lui Dumnezeu), pentru că pretinde bunăvoință față de cei aflați în afara Bisericii și recunoaște ereziilor și diferitelor credințe păgâne părtășia sau participarea la lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, iar pe unele dintre aceste religii le numește în mod blasfemiator chiar avraamice. Însă, potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, cei care sunt chemați să fie fii în credință ai lui Avraam sunt cei ”născuți din credință” (Galateni 3, 7) (cei care cred în Sfânta Treime așa cum a crezut Avraam, adică ortodocșii – n.trad.).
2. Luptător împotriva lui Hristos, pentru că potrivit ”teologiei” lui Ioannis Zizioulas, este recunoscut primatul sau întâietatea Tatălui, față de Care este subordonat în mod automat Fiul (El nu este socotit egal sau deoființă cu Tatăl). Și arienii și nestorienii au încercat să impună această subordonare a Fiului față de Tatăl. În același timp, devreme ce ecumeniștii îi recunosc pe monofiziți ca biserici, ei admit și erezia lor – cea despre o singură fire a lui Hristos – deci ca învățătură ei sunt în opoziție cu dogma ortodoxă.
3. Luptător împotriva Duhului Sfânt, pentru că îi recunoaște pe papistași ca biserică, în pofida învățăturii lor despre ”filioque” (a purcederii Duhului Sfânt și de la Fiul) și le atribuie preoție și succesiune apostolică.
4. Luptător împotriva Sfintei Treimi, pentru că prin ”primatul Tatălui” Îi subordonează pe Fiul și pe Duhul Sfânt. În același timp, ei învață că ”de fapt comuniunea celor Trei Persoane devine unitate numai într-o singură persoană, cea a Tatălui.” (conform revistei Theologia, nr. 2/2009, p. 32). Această învățătură este cu totul anti-ortodoxă, adică eretică.
5. Luptător împotriva Bisericii, pentru că prin acceptarea teoriei ramurilor, a teoriei incluziunii și prin multe altele cuprinse în declarațiile oficiale și în textele semnate sunt recunoscute mai multe biserici, în loc de una și se anulează răspunsul negativ la întrebarea retorică: ”Oare S-a împărțit Hristos?” (I Corinteni 1, 13). În același timp, ecumeniștii emit păreri despre reînființarea Bisericii, lucru care îi arată din nou pe aceștia ca fiind niște luptători împotriva lui Hristos.
6. Luptător împotriva Maicii Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, pentru că ecumeniștii se roagă împreună cu cei care neagă Fecioria Maicii Domnului și numele ei de ”Născătoare de Dumnezeu” sau cu cei care propovăduiesc, precum papistașii, învățături despre ”imaculata concepție” a Maicii Domnului.
7. Luptător împotriva sfintelor icoane, pentru că se roagă și îi recunosc ca ”biserică” pe cei care îl au ca ”sfânt” pe împăratul Carol cel Mare al francilor, condamnat ca eretic de Sinodul al VII-lea Ecumenic și îi recunosc pe cei care refuză teologia și cinstirea sfintelor icoane.
8. Luptător împotriva sfinților, pentru că în cuvântul său de salut către delegația papistașă prezentă cu ocazia sărbătorii oficiale a Patriarhiei Ecumenice din data de 30 noiembrie 1998 (adică praznicul Sfântului Apostol Andrei), patriarhul ecumenic Bartolomeu a susținut faptul că ”strămoșii noștri care ne-au lăsat nouă ca moștenire schisma au fost victime nefericite ale șarpelui începător al răului și ei se află deja în mâinile lui Dumnezeu, Dreptul Judecător.” (adică sfinții au fost de vină pentru schismă, nu ereticii, afirmație care este o mare blasfemie – n.trad.)
9. Luptător împotriva sfintelor canoane, pentru că același patriarh a numit Sfintele Canoane drept ”ziduri ale rușinii”, care trebuie să fie înlăturate și episcopii ecumeniști le calcă în picioare și le interpretează după bunul lor plac.
10. Luptător împotriva Sfintelor Taine, pentru că recunoaște tainele, succesiunea apostolică și botezul ereticilor (care de fapt nu există, adică nu au nici o valoare mântuitoare – n.trad.)
11. Luptător împotriva Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, pentru că promovează schimbări și denaturări în slujba Sfintei Liturghii și în textul rânduielii ei.
12. Luptător împotriva episcopilor sau a demnității arhierești, pentru că anulează rolul adevărat al episcopului ca cel ce drept învață cuvântul adevărului lui Hristos, îl promovează pe episcop drept cap al Bisericii, dându-L deoparte pe Hristos și neagă existența Bisericii fără episcop, chiar și dacă acesta este eretic.
13. Luptător împotriva turmei lui Hristos, pentru că exclude turma credincioșilor de la rolul ei în Biserică și o retrogradează la nivelul de ”oi credincioase”, îi ia dreptul de a-i controla pe episcopi în probleme de credință și impune turmei să meargă alături de ecumeniști în erezie.
14. Luptător împotriva omului, pentru că ascunzând și denaturând Adevărul cel unic al lui Hristos, îi exclude pe oameni de la lucrarea Lui mântuitoare și îi învață calea spre pierzanie.

În fine, pentru că există și întrebarea: devreme ce nu toți episcopii îi învață pe oameni ecumenismul, desigur sunt unii care îl condamnă, oare noi de ce să îi acuzăm pe aceștia? Răspunsul este: pentru că din diferite motive și potrivnic învățăturii Sfinților Părinți, ei tac și nu spun lucrurilor pe nume, nu pun în aplicare Sfintele Canoane referitoare la condamnarea ereziilor și la apărarea turmei lui Dumnezeu de acestea, slujesc împreună cu cei care sunt acuzați ca fiind eretici, au o atitudine de îngăduință față de cei ce cad sub incidența acuzațiilor de mai sus, lucru care constituie batjocorire a Celui Preaînalt, și contribuie astfel la consolidarea și la acceptarea ereziei; această atitudine a lor îi face și pe ei înșiși să fie părtași la erezie.

Sursa: https://katanixis.blogspot.ro/2017/03/blog-post_77.html

traducere din neogreacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Aici aveți și în variantă pdf:

De ce ecumenismul este cea mai mare erezie din istoria Bisericii_

Textul se poate multiplica și răspândi în mod liber; chiar este de dorit. Succes tuturor!