Împărtăşirea cu vrednicie sau cu nevrednicie?!

150964__euharistiaAdepţi ai unei împărtăşiri mai rare, duhovnici şi teologi mai ,,tradiţionalişti”, bine intenţionaţi în demersul duhovnicesc, dar, promotori ai unor învăţături de influenţă apuseană (Catehismele sec. XVII), susţin fără echivoc că nu putem exercita o împărtăşire deasă sau continuă, motivând nevrednicia sau lipsa de evlavie. Această atitudine, susţin ei, contravine învăţăturilor patristice referitoare la primirea Sfintelor Taine, iar aderenţii acestei practici ar trebui să dobândească starea de ,,vrednicie” printr-o pregătire intensă şi la vremea stabilită de ,,normele” bisericeşti în vigoare (cele patru posturi, 40 de zile!), căutând totodată, să stingă toate patimile, pentru realizarea unei bune aşezări sufleteşti, potrivită împărtăşirii. Sfântul Chiril al Alexandriei răspunde acestora: ,,Dacă iubim viaţa veşnică, dacă vrem şi rugăm pe dătătorul nemuririi Hristos să fie cu noi, să nu ne lipsim de împărtăşirea cu Sfintele Taine, cum fac unii leneşi. Ca nu cumva adâncul în răutate, diavolul, să meşteşugească din vătămătoarea de suflet evlavie faţă de dumnezeieştile Taine, o cursă pentru sufletele noastre. Dar tu ce-mi răspunzi? Pavel aşa scrie, că cine mănâncă Pâinea şi bea Paharul Domnului cu nevrednicie, spre judecată luişi mănâncă şi bea. Deci şi eu, cercetându-mă pe mine nu mă văd vrednic de împărtăşire. La aceasta îţi răspund şi eu: Când dar o să fii vrednic? Când vrei să te înfăţişezi înaintea lui Hristos? De te vei teme totdeauna de cele mai mici greşeli ale tale şi greşeşti şi aluneci în ele, nu vei înceta niciodată, ca un om ce eşti (deoarece zice sfântul Prooroc David: Cine poate cunoaşte greşelile omului cele mici şi nu de moarte?). De unde urmează ca să nu te împărtăşeşti niciodată şi să rămâi lipsit de sfinţirea cea de suflet mântuitoare a Sfintelor Taine. Ci mai bine este să te gândeşti şi să trăieşti o viaţă mai evlavioasă, potrivit cu legile şi poruncile lui Dumnezeu şi aşa să te împărtăşeşti cu Sfânta Cuminecătură; crezând că este nu numai stricătoare a morţii, ci şi a neputinţelor celor sufleteşti şi trupeşti, pe care le avem. Pentru că Hristos, când se va sălăşlui în noi prin împărtăşire, încetează cugetul cel sălbatic al trupului nostru şi aprinde evlavia cea către Dumnezeu şi omoară toate patimile şi vindecă păcatele noastre ca a unor bolnavi. Deoarece ca un bun Păstor ce este, îşi jertfeşte sufletul său pentru oi, leagă pe cea zdrobită şi ridică pe cea căzută.”

Sesizarea sinceră a nevredniciei personale, întemeiată adeseori pe învăţături şi practici inexacte, nu motivează însă îndepărtarea de Sfintele Taine, considerând că este suficientă această constatare. E necesară recunoaşterea stării de nevrednicie ca realitate duhovnicească, dar e nevoie să dobândim o oarecare vrednicie pe care părintele duhovnicesc să o identifice în conformitate cu normele canonice existente în viaţa Bisericii. Este limpede pentru toată suflarea creştinească că ,,oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat de Trupul şi de Sângele Domnului” (I Cor. 11, 27)  şi că este necesar ,,să se cerceteze însă omul pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (I Cor. 11, 28), însă Sfântul Apostol Pavel nu a rostit aceste cuvinte pentru a ne îndepărta de Izvorul Vieţii, ci de a ne apropia de El, nu oricum, ci cu cercetare şi pregătire. Acest lucru îl reliefează apoi, întreaga Tradiţie Răsăriteană prin încurajarea credincioşior de a participa la Euharistie, lepădând păcatul şi crescând în iubirea faţă de Dumnezeu, cunoscând că ,, cel ce se abține de la Sfintele Daruri se separă în chip evident de Hristos” (Sf. Teolipt al Filadelfiei) şi că ,,este cu neputinţă să se mântuiască credinciosul şi să primească iertarea păcatelor şi să dobândească Împărăţia cerurilor, dacă nu se împărtăşeşte cu frică, cu credinţă şi cu dragoste de tainicul şi neprihănitul Trup şi Sânge al lui Hristos” (Sf. Nil).

Biserica exprimă prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ideea deosebit de preţioasă, fundamentată scripturistic (I Ioan 5, 16-17), că cei care au păcate grave, ,,de moarte”, nu pot primi Sfintele Taine. „Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, – spune nicolae_cabasila_2Sfântul Nicolae Cabasila – trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).”

Îndepărtarea celor nevrednici de la Sfintele Taine şi-a avut întotdeauna temeiul pe pocăinţă, ca mijloc de îndreptare (vindecare), Biserica pronunţându-se împotriva păcatului şi a lepădării lui, nicidecum  a respingerii acestora de la cuminecare. Păcatul de moarte este cel care face mădularul mort, împărtăşirea neajutând în viaţa duhovnicească, fiind de cele mai multe ori spre osândă, neputinţă, boală şi moarte (I Cor. 11, 29-30). Atunci când însă păcatul nu este ,,de moarte”, împărtăşirea cu Sfintele Taine este permisă şi încurajată pentru creştinii râvnitori în a primi sfinţenia, nu printr-o participare formală şi indiferentă, ci conştientă şi cu pregătire, starea de pocăinţă şi lupta cu păcatul fiind atitudini permanente în viaţa duhovnicească. Sfântul Ioan Casian spune că: „Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici… să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult însă este mai drept ca de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de Acele Sfinte Taine s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine…”

Starea de vrednicie, paradoxal, se dobândeşte prin recunoaşterea propriei nevrednicii, nu ca o constatare pasivă la nivelul intelectului, ci printr-o lucrare conştientă de izolare a păcatului şi dobândire a virtuţii. Însă, abia când ne apropiem de Sfântul Potir ,,cu frică de Dumnezeu, credinţă şi dragoste”, având binecuvântarea duhovnicului şi încredinţarea lăuntrică că avem nevoie de Hristos, că fără El nu putem trăi, putem spune că suntem oarecum vrednici de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi că Îl primim nu pentru succesele noastre duhovniceşti, ci din iubire şi mulţumire pentru ,,Sfintele ce se dau sfinţilor”.

A fi refuznici în primirea Sfintelor Taine, motivând nevrednicia, poate da drepturi puterii diavoleşti de a ne ţine departe de sfinţenie. Blindaţi cu certitudini pseudoduhovniceşti, că nu putem primi Sfintele Taine decât după împlinirea ,,ritualului” ascetic, la soroacele stabilite de catehismele noastre şi încredinţaţi că suntem împlinitori ai poruncii a 4 a bisericeşti (!), amânăm cuminecarea, ajungând să respingem sistematic iubirea lui Hristos din viaţa noastră, manifestată jertfelnic în Sfânta Liturghie. Mai mult decât atât, devenim potrivnicii propriului nostru bine existenţial, ajungem să ne împotrivim binecuvântării lui Dumnezeu şi să facem loc răului sub toate formele lui. Iată 143735_sfantul-ioan-de-kronstadtcât de mare este durerea Sfântului Ioan de Kronştadt, văzând această lipsire a omenirii: ,,Sărmani oameni – obișnuia să spună – dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de-viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a întrarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!” ,,Bieți sărmani, nenorociți oameni! De ce vă lipsiți voi sub pretexte zadarnice ale grijilor lumești! Zici: ,,Eu sunt păcătos, nevrednic!” Căiește-te! Aici e curăția, aici e Fiul lui Dumnezeu Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, iar nu pe cei drepți!”

Indiferenţa, prejudecata, falsa evlavie, substituirea învăţăturilor sănătoase cu privire la împărtăşire, individualismul, stereotipia, conducerea după criterii ,,tradiţionaliste verificate”, calculul rigorist şi, de ce nu trufia, pot sabota viaţa duhovnicească autentică, participarea la Euharistie devenind permisă doar la anumite soroace, în anumite condiţii impuse de o legislaţia formalistă şi după criterii nepotrivite cu structura canonică, eclesiologică şi liturgică a Bisericii lui Hristos.

A trăi Ortodoxia ca pe un ansamblu de îndatoriri şi obligaţii pentru a câştiga prin propriile eforturi şi strădanii starea de vrednicie potrivită împărtăşirii, nu se justifică nici teologic, nici duhovniceşte. Riscul de a rămâne prizonierii unor concepte şi clişee pseudoduhovniceşti, este mai mare decât cel al banalizării actului împărtăşirii printr-o continuă apropiere de Sfintele Taine, ,,pretextul nedemnităţii mulţimii covârşitoare a mirenilor de a se apropia deseori de Potir” fiind expresia unei atitudini indolente, menite să limiteze manifestarea iubirii lui Dumnezeu în spaţiul tainic al Bisericii.

Preot Claudiu Buză

Anunțuri

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

9 gânduri despre „Împărtăşirea cu vrednicie sau cu nevrednicie?!”

  1. Ceea ce scrie părintele Claudiu, o face din dragoste față de Hristos, iar rezultatul (adică acest articol) este autentic ortodox. Îi mulțumesc dragului meu părinte duhovnic și îl rog să mă ierte pentru tot ce i-am greșit.
    Citind articolul, mi-a venit în minte o comparație: mă gândeam că atunci când vine Sfânta Lumină la Ierusalim (adică anual), oamenii se străduie să o primească, apoi este transportată, chiar și cu avionul, până în țări îndepărtate, ajungând la Slujba de Înviere să poată fi oferită și celor care nu au putut ajunge la Ierusalim. Așa este și cu creștinii care se împărtășesc – în condițiile menționate de părintele Claudiu în acest articol – ei devin hristofori, deci duc Lumina lumii, în ei, cu ei și prin ei, în mijlocul lumii care trăiește în ”întunericul și în umbra morții.”
    Fără Hristos nu avem nici o șansă să biruim în lupta cu păcatul. El, Iisus Cel răstignit și înviat, este Bucuria noastră, este Pacea și Liniștea noastră, este Păstorul nostru, este CEL CARE NE IUBEȘTE mai mult decât am putea noi vreodată să ne iubim pe noi înșine – în sensul bun al cuvântului.
    Așadar, cu pregătire și cu multă dragoste să ne apropiem de Hristos și să facem din gura noastră Poarta Ierusalimului pe care intră Împăratul, cântându-I, asemenea copiilor în Duminica Stâlpăriilor: ”Osana, Fiul lui David!”
    Pr. Ciprian

    Apreciază

  2. Hristos a înviat! La obiect articolul, mulțumim pr. Claudiu. Dar în ziua de astăzi și în pribegie, când mulți dintre creștinii ortodocși își uită îndatoririle crestinesti(nu au păcate de moarte) dar nu mai postesc(o săptămână la început și una la sfârșit) nu se mai roagă, nu fac canonul, pază de a nu face copii în fel și chip, mai mult grija de a trai bine, decât grija Bisericii etc. etc. Vrei sa i ajuți îi sfătuiești ii indemni mai treci cu vederea dar greu se lasă câte unul spre ascultare. Și totuși vor să se împărtășească. Cum poți sa împărtășești des în ziua de astăzi dacă îți vin la biserică de Craciun de Paște pentru ca așa e tradiția. Apoi cunosc cazuri care zic : ma împărtășesc aproape în toate duminicile dar tot sunt bolnav tot am probleme și necazuri. Și exemplele pot continua.Nu știu dacă astăzi Impartasania deasă ca la începutul creștinismului se mai poate practica pentru că, creștinul nu mai sta nici măcar în rânduiala d apoi sa l mai aștepți sa împlinească,,ritualul ” ascetic. Cum poți astăzi să împaci canoanele sf. Vasile cel Mare sau măcar ale sf. Ioan Postitorul cu Impartasania deasa. Spuneți sf voastră,, cu frică de Dumnezeu cu credință și cu dragoste sa va apropiați ”, dar câți dintre preoți se mai apropie azi cu aceste virtuți de slujire, de Sf. Împărtășanie? Pentru a le cere apoi și credincioșilor despre care ziceam ca ei cunosc mai puține lucruri duhovnicesti decât noi. Am multe dureri în suflet pe care as putea sa le mai spun, ca și sf. Voastra și alții, dar mă rog Bunului Dumnezeu să le tămăduiasca. Eu as fi de părere cu mai multă spovedanie și pocăință ca sa se trezească râvna în suflet pentru Dumnezeu.Altfel cum vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru administrarea Sf. Taine.,, Tine acest odor pana la a doua venire a mea….. ” Iertati și binecuvantati. Cu multă prețuire pentru ceea ce faceți și ceea ce sunteți. Domnul și Maica Domnului sa vă aibă în paza.

    Apreciază

    1. Deasa impartasire nu a fost doar o practica izolata a primelor veacuri de dupa Hristos. Dovada, multimea invataturilor si Invatatorilor pe aceasta linie, pana in ziua de astazi. Ca nu putem aplica aceste invataturi la modul nostru de existenta actual, nu minimalizeaza importanta lor pentru binele Bisericii! Vina ne apartine in totalitate. Platim astazi pretul propriei noastre indolente!

      Apreciază

  3. Avem exemplul desfranatei din Evanghelie, care vine la Iisus, fugind de pârâșii ei care voiau s-o omoare cu pietre pentru că păcătuise „de moarte”. Și ce face Iisus?? Nu o împărtășește cu Iertarea și cu Bunătatea Sa?? O lasă pe mâna prigonitorilor pe drept și îi spune cumva:„Știi, tu ești prea păcătoasă, și nu pot să te iert, nici să fac ceva pentru tine, pentru că eu iert doar păcatele astea mai mici, după cum vor hotărî de altfel și Sfinții Părinți care vor urma Mie”?? E drept că, după aceea o sfătuiește pe femeie să nu mai păcătuiască, dar nu o privează de Împărtășirea și Iertarea Sa.

    Apreciază

  4. Eu as zice ca trebuie sa luam aminte la tot ce provoacă mândrie. Inclusiv la postire. Pentru ca, din cauza unui regim, pentru mine postirea nu era o problema, eram adesea cuprinsa de mândrie după Sfânta Împărtășanie!

    Sentimentul nevredniciiei trebuie asumat și chiar provocat, pentru a lupta cu mândria, dușmanul cel mai mare al mântuirii noastre. Mă gândesc ca putem sa și postim înainte de Sfanta Împărtăşanie, dar, dacă acest lucru ne provoacă mândrie, sa mâncăm și ceva de dulce, pentru a ne asuma nevrednicia în cele exterioare.

    Apreciază

    1. Apa trece pietrele rămîne, vizavi de postire: pe cât posibil sa ținem cat mai mult post, cu bună voința și cu ajutorul lui Dumnezeu se poate și acest lucru, singuri care au dezlegare sunt oameni bolnavi și copii pina la o anumită vârstă

      Apreciază

    2. Și apropo de copii, aceștia trebuiesc obișnuiți de mici cam de pe la vârsta de 10-12 ani sa înceapă a posti începând cu vinerile după care ușor ușor să i ceapa a posti și restul zilelor care trebuiesc postite

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s