O nouă persecuţie a zilelor noastre – alungarea de la dumnezeiasca Cină a credincioşilor care vor să se împărtăşească des.

149313_athanasios-parios.jpg,,În aceste zile rele ale noastre a început, e activă şi domneşte cu tărie o persecuţie nouă, nemaiauzită generaţiilor preaevlavioase din trecut, a credincioşilor care ar voi, ori de câte ori pot, să se apropie de această Masă tainică, şi cei ce vor să intre la ea sunt alungaţi de la dumnezeiasca Cină nu pentru n‑au haină de nuntă — căci aceasta nu o ştie nimeni decât numai Dumnezeu şi conştiinţa fiecăruia —, ci pentru că vin des [pyknōs] şi nu după multe zile, ca şi cum cel ce vine după multe zile vine, chipurile, cu vrednicie, iar cel ce vine după puţine zile vine cu nevrednicie; deşi dumnezeiescul Hrisostom strigă că „atunci când a spus: «Să se pună la încercare omul pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar» [1 Co 11, 28], Apostolul l‑a făcut stăpân peste apropiere pe cel ce se apropie, eliberând‑l de orice păzire a unor zile”. Iar că acest lucru, adică dumnezeiasca împărtăşire continuă [syneches] e şi legală şi foarte mântuitoare, se arată prin multe dovezi, şi scripturistice şi canonice, şi prin multe mărturii ale dumnezeieştilor Părinţi, ca nici o alta dintre chestiunile bisericeşti; acest lucru e arătat deja prin cărţi [cele două cărţi despre Împărtăşirea continuă publicate în 1777 şi 1783] atât de exact şi de solid, încât nimeni altul nu l‑ar putea contrazice, decât cel ţinut de un duh de amăgire şi neascultare satanică”.
Notă la: Teologia liturgic-euharistică a Sfântului Atanasie din Paros (1721–1813) – Prefaţa Dogmaticii

Despre viaţa în dumnezeieştile slujbe şi despre împărtăşirea de veşnicie

333.jpgSfânta Biserică ne învaţă să ne pregătim pentru veşnicie trăind aici, în această lume, să ne împărtăşim de viaţa veşnica fiind încă în cea vremelnică. Şi iată că această pregătire de viaţa veşnică se săvârşeşte pentru noi, credincioşii, mai întâi de toate în biserică, se săvârşeşte în dumnezeieştile slujbe, pentru că în acestea noi, lăsând cele vremelnice, ne împărtăşim de veşnicie; lăsând toate prin care trăim în lume, ne împărtăşim de ceea ce fiinţa de veac, iar apoi ni s-a dat în vreme şi acum ni se dă iarăşi în vreme, însă ca lucru veşnic.
Nu demult am prăznuit hramul bisericii noastre, şi nu strică deloc să cercetăm acum amănuntele felului în care noi săvârşim (şi am început a săvârşi încă de pe vremea Parintelui – Alexie, tatăl Sfântului Serghie) pregătirea noastră de veşnicie.
Când stai să te gândeşti care este lucrul cel mai însemnat din viaţa creştinului, poate că cel mai drept răspuns e în cuvintele cântării care îi proslăveşte pe sfinţii lui Dumnezeu pentru faptul că ei, fiind în lume, au trăit ,,mai presus de vreme şi mai presus de lume” , adică aflându-se în lume erau mai presus de ea. Ei se împărtăşeau de veşnicie nu numai în clipele dumnezeieştilor slujbe, de Dumnezeu, ci în toate clipele vieţii lor, măcar că totodată trăiau şi în timp, părând a nu se deosebi cu nimic de cei din jurul lor prin îndeletniciri şi prin legăturile exterioare cu ceilalţi oameni. În lucrarea mântuirii sunt două căi: calea călugărească şi calea vieţii în lume. Calea călugărească, a vieţii în mânăstire, de obicei este privită ca una care duce la deplina lepădare de lume, care îl scoate pe om din lume şi-l pune în cu totul alte condiţii, în condiţii favorabile pentru rugăciune, pocăinţă si ascultare.
În schimb calea mântuirii în lume li se pare multora o cale pe care poţi să vicleneşti. La noi răspândită părerea : ,,Da, acolo sunt oameni care se mântuiesc între zidurile mânăstirii, iar la noi merge oricum; acolo monahii îşi săvârşesc nevoinţele, iar noi trebuie doar să ne amintim ,,ziua sâmbetei, ca s-o sfinţim pre ea; şase zile să lucrezi şi să faci toate treburile tale, iar ziua a şaptea s-o sâmbătezi Domnului Dumnezeului tău”. În zilele de duminică biserica parohială îi adună pe credincioşi – şi asta este singura lucrare care ar trebui să se săvârşească aici, în parohie, înlocuind pentru mireni lucrarea monahului. În restul timpului, la biserică nu trebuie neapărat să mergi”. Adeseori lucrurile au fost văzute în acest fel, adeseori sunt văzute astfel în continuare. Cineva, cumva, cândva mergea în zilele de sărbătoare la biserică, şi totul se mărginea la asta: celelalte şase zile, lucrătoare, erau date cu totul treburilor lumeşti.
Şi totuşi, deşi credincioşii au fost rupţi în acest fel de viaţa călugărească, în rândul lor s-a păstrat întotdeauna întelegerea faptului că acolo, la mânăstire, în dumnezeieştile slujbe, în pocăinţă, în ascultare se cuprinde lucrarea mântuirii nu doar monahilor, ci şi mirenilor. Dovedind statornicie în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, ei aveau să devină aleşi din lume, după cuvântul grăit de Domnul ucenicilor Săi: Eu v-am ales pe voi din lume(In. 15, 19).
Şi poporul se aduna în mânăstirile unde înflorea viaţa duhovnicească. Mulţi se duceau la Optina, la Zosimiva Pustân’, la mânăstirea Glinskii şi alte sfinte locaşuri de acelaşi fel.
Acolo, marii stareţi-nevoitori îi îndrumau duhovniceşte nu numai pe călugări, ci şi pe mireni. Ştiţi din exemplul stareţilor Optinei că toţi începând cu primii – Moise , Antonie, Macarie, Leonid – şi terminând cu ultimii – Stareţii Ambrozie şi Anatolie – au slujit nu numai călugărilor, ci şi mirenilor , tuturor celor care vroiau să se împărtăşească de lucrarea mânăstirească în condiţiile acestei vieţi.
Şi totuşi, există o anumită prăpastie între lume şi mânăstire, unde poţi merge doar pentru câteva zile şi chiar ceasuri, poţi primi un impuls haric, te poţi încărca duhovniceşte. Viaţa a arătat cu toate acestea că unii oameni năzuiesc să se împărtăşească nu doar pentru o vreme de dumnezeieştile slujbe, în care se găseşte veşnicia. Ştim că în vremurile noastre dumnezeieştile slujbe au fost prevenite într-o măsură însemnată în bisericile de parohie: se slujeşte numai de praznice, toate slujbele seamănă între ele, ceea ce îngreunează şi nu distrează se elimină, iar în loc se bagă ,,pricestne” cu totul nepotrivite. Asta face din dumnezeieştile slujbe nu pregătire de veşnicie, ci parte a vieţii lumeşti, de care creştinul trebuie să fugă, faţă de care trebuie să devină ,,mai presus de lume”.
Nu mai vorbesc de slujbele de rând, care trebuie săvârşite zi de zi. Şi nu pentru că toţi ar trebui să vină la ele zi de zi, ci pentru că fiecare trebuie să ştie că în răstimpul cu pricina se săvârşeşte slujba în biserica unde el se roagă şi unde, după măsura posibilităţilor, vine.
Părintele întelegea că trebuie să li se dea credincioşilor slujbe adevărate, autentice, nu surogat, nu imitaţie, slujbele cele veşnice, care sunt cuprinse în experienţa liturgică ortodoxă. Fără ele este cu neputinţă de conceput şi lucrarea creştină. Şi mai întâi de toate aici trebuie luată ca temelie nu practica unei oarecare biserici parohiale sau chiar mânăstiri, ci slujirea tipiconală, credincioasă acelor cărţi bisericeşti după care trebuie săvârşită ea. Şi iată că părintele a făcut ceea ce, mai întâi de toate, îi sminteşte pe multi, atrăgând osânde din partea lor: dumnezeieştile slujbe încep să se săvârşească zi de zi, atât seara cât şi dimineaţa – spre uimirea unora, tulburarea altora şi, poate, batjocurile câtorva – începe adevărata împărtăşire de veşnicie prin slujbe.
A urmat începutul unei autentice vieţi creştine, care părea că nu poate exista în lume. Părintele şi-a început lucrarea de duhovnic şi stareţ pornind nu de la teorie, nu de la tradiţia duhovnicească a stăreţiei – de care, după cum sigur a pus în numeroase rânduri, nu se împărăşise – ci de la o cunoaştere adâncă a sufletului şi a inimii omeneşti, precum şi a mediului în care ne aflăm cu toţii.
Când părintele, după mulţi ani de la începutul lucrării sale, s-a întâlnit cu Părintele Anatolie de la Optina, s-a dovedit că ei nu numai că săvârşeau aceeaşi lucrare, ci o săvârşeau şi în acelaşi duh – iată, deci, cum şi-a scos la liman părintele corabia duhovnicească. Toţi cei care cunoşteau nu puteau decât să se mire cât de uimitoare era asemănarea dintre aceste două suflete în felul în care se manifestau, în principiul lor creator creştin. În concluzia lucrării sale creatoare de păstor, care avea la temelie osteneala nevoinţelor de mulţi ani, părintele a ajuns în acelaşi loc unde ducea marea şi deja îndelungata tradiţie a Stăreţiei Optinei.
Pe mulţi îi smintea faptul că într-o biserică de parohie începuse o asemenea lucrare : ,,Ce se face la voi acolo, de nu seamănă nicidecum cu ce vedem în alte biserici de parohie?”. Mulţi ziceau: ,,La voi este biserică de parohie, dar slujiţi zi de zi şi primiţi poporul”.
Mulţi preoţi se sminteau şi se smintesc de deasa împărtăşire cu Sfintele Taine – şi totuşi, tocmai în aceasta cuprindea părintele autentica dezvoltare duhovnicească a omului. Biserica e Trupul lui Hristos, şi sunt logice spusele lui Vasile cel Mare potrivit cărora dintre toate adunările bisericeşti cea mai mare este cea la care oamenii se împărtăşesc cu Sfintele Taine.
Practica părintelui este următoarea: fiecare trebuie să aibă măsura proprie – unul trebuie să se împărtăşească o dată pe lună, altul – o dată pe săptămână, altul – de câteva ori pe săptămână, altul – poate chiar zilnic, fiindcă părintele era în privinţa asta nu teoretician, ci mare practician, şi stabilea pentru fiecare lucru de care acela avea nevoie.
Iată ce scrie Vasile cel Mare despre măsura împărtăşirii – şi asta nu către un ascet, nu către un monah, ci către o femeie evlavioasă cu numele de Chesaria: ,,Bun lucru şi preafolositor este împărtăşirea şi primirea Sfântului Trup şi Sânge, pentru că Hristos însuşi grăieşte limpede : cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică ( In.6, 54). Întrucât cine se îndoieşte că a fi întruna părtaş al vieţii nu înseamnă altceva decât a trăi înmulţit? Noi ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: în ziua Domnului, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile, dacă e pomenirea vreunui Sfânt”.
Iar cum era practica nu numai a vremurilor dintâi, când creştinii se împărtăşeau aproape zilnic, ci şi a secolului IV-lea – şi asta o spune unul dintre cei mai stricţi Părinţi ai Bisericii. Pentru sine şi turma sa, Vasile cel Mare ia ca măsura împărtăşirea de patru ori pe săptămână. În această privinţă, ca şi în multe altele, părintele avea o poziţie aparte. Sarcina lui, după cum singur spunea deseori zâmbind, era să organizeze ,,mânăstire în lume”. El arăta că nu este nicidecum numai pentru monahi calea mântuirii, că această cale trebuie să devină moştenirea multora. Pentru cei care gândeau astfel era foarte ciudat să vadă cum părintele săvârşea cu atâta bucurie Taina căsătoriei în vreme ce introdusese în practica sa atâtea lucruri mănăstireşti.
Trebuie ca în lume să trăim mai presus de lume, să ne folosim de ea, după cuvintele Apostolului, ca şi cum nu ne-am folosi. Sarcina Părintelui era după măsura puterilor sale, după măsura situaţiei sale familiale sau de serviciu, fiecare să se împărtăşească de veşnicie, de marea şcoală cuprinse în dumnezeieştile slujbe. Prin deasa primire a Sfintelor Taine el cu adevărat îi aducea pe toţi în Biserica lui Hristos, în Trupul lui Hristos. Mulţi îi opuneau tot felul de reguli după care ar trebui ca omul să se împărtăşească numai o dată sau de patru ori pe an, ori la 40 de zile. Însă Părintele înţelegea foarte bine însemnătatea Tainei împărtăşaniei şi dădea fiecăruia dintre noi măsura de care aveam nevoie.El prevedea o măsură individuală şi pentru rugăciunea bisericească. Părintele spunea: ,,Mergeţi la biserică pe cât se poate de mult” – însă totodată le interzicea mamelor să-şi lase copiii de izbelişte ca să meargă la biserică: ,,Îţi aminteşti cum era la mânăstire? Te trimit la bucătărie, se face Liturghia, iar tu nu poţi lua parte la ea, pentru că la sfârşitul ei vine obştea la trapeză şi trebuie să fie gata masa. Rămâi acasă, iar eu mă voi ruga pentru tine, iar toţi credincioşii vor înălţa pentru tine rugăciunile lor”.
Asta nu înseamnă că nu trebuie să meargă la biserică; problema trebuie pusă astfel: ,,Stiu că ar trebui să fiu la biserică, însă deoarece trebuie să fac treaba ce reprezintă îndatorirea mea, din ascultare, fac treaba cu pricină nu doar în zilele de rând, ci, poate, chiar şi de praznice”.
Părintele ne spunea că fiecare treabă pe care avem datoria să o împlinim este o ascultare dată nouă de Dumnezeu, şi la această ascultare a noastră ne dădea binecuvântare cu atâta dragoste şi căldură. Părintele ne învaţă nu cele vremelnice, ci cele veşnice; el arată prin viaţa sa că, după cuvântul Apostolului, se făcuse toate nouă tuturor. De la el primeau mângâiere şi îndrumare şi călugărul şi cel care abia a intrat în Biserică, ce stă în pragul ei şi încă nu se descurcă în multe lucruri, care nu pricepe nimic. Părintele cunoştea dinainte sufletul unuia ca acesta. Când ne gândim la el şi la lucrarea lui, această autocuprindere ne uimeşte.
Această biserică atât de micută şi de strâmtă, s-a arătat a fi biserica unde se respiră in voie, unde sufletul se simte în largul său. Fiecare dintre noi, indiferent de înălţimea vieţii duhovniceşti la care se afla, ia după măsura sa din ceea ce se săvârşea în această biserică, pentru că totul este aici mai presus decât lume şi nimic nu trage la cele lumeşti.
Iată fraţilor şi surorilor, că suntem datori să ne amintim acea îndatorire pe care Părintele a pus-o asupra noastră. Haideţi să ne amintim că el ne-a dat o nouă forma de viaţă duhovnicească, ne-a dat nouă , mirenilor, putinţa să ne împărtăşim prin dumnezeieştile slujbe de adevărata, autentica experienţă creştină, care mai înainte se oferea numai în mediul monahal, unde nu se putea pătrunde întotdeauna, de care nu puteau fi împărtăşiţi toţi.
Părintele le dădea putinţa împărtăşirii de această experienţă tuturor ce veneau sub îndrumarea sa. El îi încăpea pe toţi – şi pe cei deja înalţi, şi pe cei pe cale de înălţare, şi pe cei ce numai vroiau să intre.
Să nu se tulbure inimile celor care se aflau într-o stare sau alta. Aduceţi-vă aminte că viaţa şi lucrarea pe care le-am făcut şi le facem aici nu sunt o născocire, ci lucrarea unei mari experienţe, unei mari înţelegeri a sufletului omenesc.
Iată de ce, cu toate că ne simţim păcatele şi neajunsurile, este atât de uşor să stăm în această biserică. Avem pământul duhovnicesc sub picioare, şi părintele este cel care ni l-a dat, cel care ne-a pus în condiţii prielnice pentru creşterea duhovnicească, ne-a descoperit ceea ce ascundeau de noi zidurile mănăstireşti. El a făcut aceasta din dragostea lui cea multă, zicând: ,, Şi voi puteţi avea toate acestea: eu vă împărtăşesc de bucuria vieţii duhovniceşti”.

Sfântul Serghie Meciov, Cum să supravieţuim duhovniceşte

Sfinţenia în Tainele Bisericii

72546_sfanta-impartasanieCând noi, ortodocșii, auzim cuvântul „sfințenie”, nu ne gândim la ea ca la o valoare, ca la o, precum frumusețe, dreptate etc. Acest cuvânt, „sfințenie”, ne trimite la Dumnezeu Cel Sfânt, ca Persoană, sau la oamenii sfinți, ca persoane, sau la un proces concret de purificare, de curățire, de sfințire. Prin urmare, pentru noi, ortodocșii, sfințenia are un conținut ontologic, o raportare ontologică. Sfinţenia se referă la Dumnezeu și la casnicii lui Dumnezeu. Mai mult, prin cuvântul „sfințenie” exprimăm, fie procesul sfințirii, fie, mai cu seamă, rezultatul acestui proces.

Când Dumnezeu i S-a descoperit lui Isaia, așa cum se descrie în capitolul al 6-lea, Isaia a simțit că se află în fața lui Dumnezeu Cel Sfânt. De aceea, gândul lui s-a dus imediat înspre sesizarea nimicniciei lui ca om. Sfinții Îngeri, pe de altă parte, exprimându-și propria trăire, pentru că și ei se aflau în fața lui Dumnezeu, cântau cântarea de slavă „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. În realitate, îngerii exprimau prin cântare aceeaşi trăire la care se făcea părtaș, în acea clipă și alături de ei, şi Isaia. În Vechiul Testament, scopul cultului, al închinării, îl constituia adorarea Unicului și Adevăratului Dumnezeu Cel Sfânt. Desigur, în acord cu regulile și legile adevăratei închinări pe care Dumnezeu Însuși o instituise.

Dumnezeu Însuși se preocupă de modul cum se va desfășura cultul. Dacă aruncăm o privire asupra modului în care trebuia construit și împodobit templul, observăm amănunte ce par de neconceput pentru mentalitatea vremurilor noastre. Astăzi, în America, oameni de știință, specialiști, sunt capabili, în orice moment, să reconstruiască întreg templul lui Solomon, în toată măreția sa, așa cum era, doar pe baza indicațiilor din Vechiul Testament. Orice abatere de la adevărata închinare tradițională a lui Dumnezeu din partea clericilor sau a poporului Vechiului Testament însemna o întinare, o necurăție față de numele lui Dumnezeu Cel Sfânt, iar prin această închinare mincinoasă, în cele din urmă, se primea slujirea zeilor mincinoși ai popoarelor învecinate de atunci. Închinare adevărată – Dumnezeu adevărat. Închinare mincinoasă – dumnezeu mincinos.

În Noul Testament, în opoziție cu formalismul Legii Vechi, vedem că se pune accentul pe închinarea adevărată, dar și pe starea lăuntrică a omului în fața lui Dumnezeu Celui Viu. Așadar, dacă în Vechiul Testament închinarea adevărată constituia un element sigur în vederea apropierii de Dumnezeu Cel Sfânt, în Noul Testament, din capul locului, chiar dintru început, închinarea, în cadrul comunității primilor creștini, era modul comuniunii cu Dumnezeu Cel Înviat, dar și posibilitatea de a primi cu recunoștință roadele lucrării Sale mântuitoare. Elementul definitoriu pentru comunitatea primilor creștini, conform cărții Faptelor Sfinților Apostoli, este următorul: „Stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Aceasta este caracteristica de bază a comunității primilor creștini. Prin urmare, prima comunitate creștină apostolică era una prin excelență dedicată închinării lui Dumnezeu, o comunitate a rugăciunii, iar viața sa liturgică, de cult, era cel mai însemnat mijloc de exprimare și, totodată, principalul cadru de arătare a conștiinței de sine hristocentrice. Cu alte cuvinte, închinarea adusă lui Hristos, aceasta le era conștiința de sine, aspectul fundamental al vieții lor. Din acest motiv, atunci când chemau pe cineva să devină creștin, nu îi înșiruiau 67 de argumente pentru a-i demonstra Dumnezeirea lui Hristos, ci îi spuneau „vino și vezi”. Asta rosteau primii creștini către cei din afara Bisericii, ca o invitație de a intra în soborul euharistic. Şi ce anume să vină să vadă? Să vină să vadă comunitatea de cult, acolo unde Hristos este prezent și lucrează în persoana acelor oameni sfinți.

În privinţa vieţii liturgice, a cultului Bisericii, lucrurile şi-au urmat cursul, veacurile au trecut: Biserica – pornind de la această idee esențială, anume că elementul liturgic, cultul, I se adresează lui Dumnezeu Celui Sfânt, în Treime, Viu și Personal, izvor al oricărei sfințiri și țintind prin acest demers specific, sfințirea omului prin părtășia sa cu Dumnezeu – și-a articulat viața liturgică pe acest ax central: Sfânt este Dumnezeu, acesta este faptul cert, iar sfințirea omului este un lucru de așteptat şi de dorit. Chiar și această parte de vârf, centrală, a cultului Bisericii, care este Dumnezeiasca Liturghie, are ca țintă adorarea lui Dumnezeu Cel Sfânt. Vedeți, Dumnezeiasca Liturghie este Euharistia, adorarea lui Dumnezeu, dar și sfințirea credincioșilor, Dumnezeiasca Împărtășire, printr-un act mijlocitor, printr-o treaptă mijlocitoare, care este sfințirea Cinstitelor Daruri. Cinstitele Daruri însă, ne reprezintă pe noi, pe toți. Sub forma Cinstitelor Daruri se oferă fiecare dintre noi lui Dumnezeu, tot așa cum, prin darurile pe care ni le facem unii altora, ne exprimăm pe noi înșine. Dacă iubim mult pe cineva, îi oferim un dar foarte personal, foarte special. Dacă, însă, vrem doar să facem un dar de complezență, acela va fi unul de formă și neînsemnat.

Dacă ne raportăm la primele secolele creștine, vom vedea că Biserica a sistematizat acest demers, acest drum al curățirii și al sfințirii, înființând rânduiala catehumenatului. Întregul demers catehetic al catehumenilor, cu lepădările, binecuvântările și rugăciunile, predicile, învățătura până la botez, luminarea, reprezintă pentru Biserica primară o cale către sfințire, către sfințenie, de aceea Biserica se roagă încă pentru aceștia. Spunem și astăzi: „ca Domnul să-i miluiască pe dânşii. Să-i înveţe pe dânşii cuvântul adevărului. Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii”. Cine se unește cu Biserica cea Sfântă, se sfințește: „și-i învrednicește pe dânsii, la vremea potrivită, de baia nașterii celei de a doua, de iertarea păcatelor și de veșmântul nestricăciunii; unește-i pe dânșii cu Sfânta Ta Sobornicească și Apostolească Biserică și-i numără pe dânșii cu turma Ta cea aleasă”.

Această înțelegere a Bisericii primare o deslușim mai bine în purtarea ei față de credincioșii căzuți în păcate grele. După ce îi lipsea de participarea la soborul euharistic, și mai cu seamă în momentul central al acestuia, întrucât le rânduia să rămână afară, precum catehumenii, pentru a nu fi de față în momentul central al Dumnezeieștii Liturghii, Biserica se ruga: «Rugați-vă îndelung cei întru pocăință; pentru frații noștri cei întru pocăință să ne rugăm, ca Înduratul Dumnezeu să le arate lor cale de pocăință, să le primească îndreptarea și mărturisirea, să-l zdrobească degrabă pe satana sub picioarele lor și să-i izbăvească pe ei din cursa diavolului”. Mărturisirea publică a păcatelor, care avea loc în Biserica primară, arată întocmai aceasta, că păcatul fiecăruia în parte nu era o problemă a sa personală, cum am spune în limbajul actual, ci o jignire adusă lui Dumnezeu Cel Sfânt și Trupului Său Celui Sfânt, comunității bisericești. De aceea și reabilitarea, mărturisirea, se făcea public. Săvârșești păcatul? Atunci necinstești Trupul Sfânt al Bisericii, al cărui tainic Trup ești mădular.

Ce înseamnă să fii om sfânt? Nu ne sfințește Hristos pe toți, întreg trupul? Binecuvântarea și harul din învățătura Sa se răspândesc pretutindeni. Astfel, Biserica primară, a înțeles primele trei Taine de introducere în cult sau Taine ale inițierii creștine, Botezul, Mirungerea și Dumnezeiasca Euharistie, drept singura posibilitate de comuniune a omului cu Dumnezeu Cel Sfânt, ca restaurare a omului în Hristos, la cele dinainte, în vechea slavă și strălucire. Sfânta Mirungere se numește în engleză Confirmation, adică adeverire, nu un simplu har, ci adeverire că acel om are har, este sfințit.

După ce Domnul a restaurat în Însăși Persoana Sa realitatea părtășiei cu Dumnezeu Cel Sfânt, prin Taina iconomiei Sale de a Se întrupa, și cu toate etapele sale, Biserica, prin Sfintele Taine, prin cult, ne dă posibilitatea comuniunii cu Hristos Însuși, iar prin El, cu Tatăl Său, precum și cu Duhul Sfânt.

Și astfel, mai târziu a venit Sfântul Nicolae Cabasila să ne spună în mod limpede despre Sfintele Taine că „această cale (a Sfintelor Taine, adică) Domnul a tăiat-o venind la noi și această ușă a deschis-o întrând în lume, iar la Tatăl venind, nu a binevoit să o închidă”. Și după ce a plecat, nu a închis această ușă a Sfintelor Taine, „ci de la El (de la Tatăl) prin aceasta (prin poartă) vine la oameni”. Prin această ușă a Sfintelor Taine vine Hristos. Sfintele Taine adică, după Sfântul Nicolae Cabasila, sunt ușa comunicării noastre – sau mai bine zis, [folosind] un termen teologic consacrat – al comuniunii noastre cu Dumnezeu, cu Hristos.

Credinciosul, mergând pe această cale a Tainelor Bisericii, se apropie de Hristos, se întâlnește cu El, întrucât prin Sfintele Taine, Hristos își continuă prezența Sa istorică în cadrul Bisericii. În Vechiul Testament, Hristos lucrează în calitate de Cuvânt neîntrupat, Se arată sfinților și drepților Vechiului Testament, Se întrupează la un moment dat, vine pe pământ, propovăduiește, Își desfășoară întreaga Sa lucrare, dar totuși pleacă de pe acest pământ. De atunci avem posibilitatea să ne împărtășim cu El, să fie printre noi, în Sfânta Euharistie, până va veni iarăși la A Doua Venire. Acesta este miezul teologic al Sfintelor Taine. Nu este vorba, adică, de un simplu caracter hristocentric, anume că Tainele poartă mireasma lui Hristos, ci de o comuniune adevărată în Hristos, prin chiar Sfintele Taine, în cadrul cărora liturghisitor nevăzut este Hristos, iar liturghisitor văzut este preotul. Astfel, avem o împreună mergere pe cale, în comuniune de dragoste și sfințenie, a lui Hristos și a credinciosului, de la naștere până la A Doua Venire. Nu spunem la Nașterea lui Hristos: „astăzi Se naște Hristos”? De ce o spunem? Ca să ne naștem și noi întru Hristos.

La botezul nostru sărbătorim Botezul lui Hristos. De Bunavestire a Maicii Domnului, ca Taină pe care o slujește Cuvântul lui Dumnezeu, dorim să-L zămislim și noi locuitor înlăuntrul nostru pe Hristos. La Răstignirea Domnului suntem chemați să ne răstignim odată cu El, iar la Înviere, să înviem. Botezul nostru reprezintă o nouă naștere, pentru că este continuare a trăirii Botezului Domnului. La Înviere sărbătorim faptul că înviem în Hristos. La Cincizecime faptul că ne botezăm în Duhul Sfânt. La Schimbarea la Față – viața cea nouă.

S-au făcut deja câteva referiri la Sfintele Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința și Spovedania. Lucruri asemănătoare sunt valabile și pentru Cununie, considerată o mare Taină, desigur, după Sfântul Apostol Pavel „în Hristos și în Biserică”. Nunta, legătura celor doi soți, este pusă în legătură cu Taina lui Hristos de a fi Cap și Taina Bisericii de a fi Trup. Aceasta nu este doar o frumoasă imagine teologică, ci o tipologie biblică. Nunta, pentru a fi Taină în Hristos și pentru a-i sfinți pe oamenii care se căsătoresc, nu trebuie pur și simplu să unească doi oameni, ci să-l unească pe fiecare în parte și pe cei doi împreună cu Persoana lui Hristos. Va trebui să fie o astfel de unitate, precum cea dintre Hristos și Biserică, „neavând pată sau zbârcitură”. Candidatul la hirotonie este pecetluit, este binecuvântat și este sfințit în Duhul Sfânt, pentru a-i fi încredințată slujirea sfințirii credincioșilor. Sfântul Apostol Pavel îi amintește ucenicului său, episcopul Timotei, de hirotonia acestuia și îl îndeamnă să lucreze fără lenevire pentru a aprinde harul arhieresc [pe care l-a primit]. Spune, de altfel, în acest sens: „Din această pricină îți amintesc să aprinzi și mai mult harul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele” (II Tim 1,6). La Sfântul Maslu, cele urmărite sunt vindecarea de bolile trupești, dar și iertarea păcatelor, vindecarea sufletească.

Viața monahală este adorarea lui Dumnezeu. Viața monahului, fiecare zi din viaţa lui, se împarte în trei părți: 8 ore în Biserică, închinarea adusă lui Dumnezeu; aproximativ 8 ore lucru de mână, odată cu care monahul poate spune rugăciunea, pentru a fi astfel un om al slujirii lui Dumnezeu; restul de 8 ore rămase sunt pentru a-și pune în rânduială chilia, pentru a-și face rugăciunile sau pentru a citi. Cu alte cuvinte, petrecerea monahicească este o adorare continuă. Atunci când se naște un copil, în prima zi (acum, desigur, nu se mai întâmplă aceasta, copiii fiind născuți în maternități), imediat după ce se spală și se pun toți în rânduială, se citește o rugăciune, din care reiese că Hristos i-a dat această binecuvântare omului, de a fi împreună-creator etc., dar dincolo de asta, mama copilului, ca om, a păcătuit, de aceea se cere iertarea, nu pentru că a născut copilul, ci pentru că a păcătuit ca om. Acest copil, deși este nevinovat, deși nu și-a trăit încă viața și nu are păcate, are totuși păcatul strămoșesc. Astfel, se cere o anume iertare. După 40 de zile, mama vine [la Biserică] și se alătură comunității bisericești din care a lipsit în răstimpul lăuziei și încredințează copilul, ca pe o ofrandă, lui Dumnezeu, Cel care i l-a dăruit.

Vedeți cum, imediat, viața omului începe să intre pe un făgaș al sfințirii până la sfârșitul vieții, cu sfintele pomeniri și rugăciuni ale Bisericii pentru cei adormiți. Când Biserica se roagă pentru cei adormiți, sufletul care primește rugăciunea, se înfățișează în acea clipă înaintea lui Dumnezeu. Adică primește o ușurare, chiar dacă se află într-o stare grea.

De aceea are dreptate Sfântul Maxim, care vede întreaga zidire ca o liturghie cosmică, ca o adorare a Unuia, Preasfântului Dumnezeu în Treime, izvorul sfințirii, al harurilor dumnezeiești și al oricărei sfințenii.

„Orice face omul trebuie să facă cu binecuvântarea lui Dumnezeu, după Dumnezeu, și să devină împreună lucrător la sfințirea sa”.

Sursa: Pr. Prof. Konstantinos Karaisaridis, „Sfințenia, o năzuință uitată”, Ed. Akritas, p. 86-93. 

Preluat de pe: http://www.pemptousia.ro/

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundației Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica