Despre viaţa în dumnezeieştile slujbe şi despre împărtăşirea de veşnicie

333.jpgSfânta Biserică ne învaţă să ne pregătim pentru veşnicie trăind aici, în această lume, să ne împărtăşim de viaţa veşnica fiind încă în cea vremelnică. Şi iată că această pregătire de viaţa veşnică se săvârşeşte pentru noi, credincioşii, mai întâi de toate în biserică, se săvârşeşte în dumnezeieştile slujbe, pentru că în acestea noi, lăsând cele vremelnice, ne împărtăşim de veşnicie; lăsând toate prin care trăim în lume, ne împărtăşim de ceea ce fiinţa de veac, iar apoi ni s-a dat în vreme şi acum ni se dă iarăşi în vreme, însă ca lucru veşnic.
Nu demult am prăznuit hramul bisericii noastre, şi nu strică deloc să cercetăm acum amănuntele felului în care noi săvârşim (şi am început a săvârşi încă de pe vremea Parintelui – Alexie, tatăl Sfântului Serghie) pregătirea noastră de veşnicie.
Când stai să te gândeşti care este lucrul cel mai însemnat din viaţa creştinului, poate că cel mai drept răspuns e în cuvintele cântării care îi proslăveşte pe sfinţii lui Dumnezeu pentru faptul că ei, fiind în lume, au trăit ,,mai presus de vreme şi mai presus de lume” , adică aflându-se în lume erau mai presus de ea. Ei se împărtăşeau de veşnicie nu numai în clipele dumnezeieştilor slujbe, de Dumnezeu, ci în toate clipele vieţii lor, măcar că totodată trăiau şi în timp, părând a nu se deosebi cu nimic de cei din jurul lor prin îndeletniciri şi prin legăturile exterioare cu ceilalţi oameni. În lucrarea mântuirii sunt două căi: calea călugărească şi calea vieţii în lume. Calea călugărească, a vieţii în mânăstire, de obicei este privită ca una care duce la deplina lepădare de lume, care îl scoate pe om din lume şi-l pune în cu totul alte condiţii, în condiţii favorabile pentru rugăciune, pocăinţă si ascultare.
În schimb calea mântuirii în lume li se pare multora o cale pe care poţi să vicleneşti. La noi răspândită părerea : ,,Da, acolo sunt oameni care se mântuiesc între zidurile mânăstirii, iar la noi merge oricum; acolo monahii îşi săvârşesc nevoinţele, iar noi trebuie doar să ne amintim ,,ziua sâmbetei, ca s-o sfinţim pre ea; şase zile să lucrezi şi să faci toate treburile tale, iar ziua a şaptea s-o sâmbătezi Domnului Dumnezeului tău”. În zilele de duminică biserica parohială îi adună pe credincioşi – şi asta este singura lucrare care ar trebui să se săvârşească aici, în parohie, înlocuind pentru mireni lucrarea monahului. În restul timpului, la biserică nu trebuie neapărat să mergi”. Adeseori lucrurile au fost văzute în acest fel, adeseori sunt văzute astfel în continuare. Cineva, cumva, cândva mergea în zilele de sărbătoare la biserică, şi totul se mărginea la asta: celelalte şase zile, lucrătoare, erau date cu totul treburilor lumeşti.
Şi totuşi, deşi credincioşii au fost rupţi în acest fel de viaţa călugărească, în rândul lor s-a păstrat întotdeauna întelegerea faptului că acolo, la mânăstire, în dumnezeieştile slujbe, în pocăinţă, în ascultare se cuprinde lucrarea mântuirii nu doar monahilor, ci şi mirenilor. Dovedind statornicie în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, ei aveau să devină aleşi din lume, după cuvântul grăit de Domnul ucenicilor Săi: Eu v-am ales pe voi din lume(In. 15, 19).
Şi poporul se aduna în mânăstirile unde înflorea viaţa duhovnicească. Mulţi se duceau la Optina, la Zosimiva Pustân’, la mânăstirea Glinskii şi alte sfinte locaşuri de acelaşi fel.
Acolo, marii stareţi-nevoitori îi îndrumau duhovniceşte nu numai pe călugări, ci şi pe mireni. Ştiţi din exemplul stareţilor Optinei că toţi începând cu primii – Moise , Antonie, Macarie, Leonid – şi terminând cu ultimii – Stareţii Ambrozie şi Anatolie – au slujit nu numai călugărilor, ci şi mirenilor , tuturor celor care vroiau să se împărtăşească de lucrarea mânăstirească în condiţiile acestei vieţi.
Şi totuşi, există o anumită prăpastie între lume şi mânăstire, unde poţi merge doar pentru câteva zile şi chiar ceasuri, poţi primi un impuls haric, te poţi încărca duhovniceşte. Viaţa a arătat cu toate acestea că unii oameni năzuiesc să se împărtăşească nu doar pentru o vreme de dumnezeieştile slujbe, în care se găseşte veşnicia. Ştim că în vremurile noastre dumnezeieştile slujbe au fost prevenite într-o măsură însemnată în bisericile de parohie: se slujeşte numai de praznice, toate slujbele seamănă între ele, ceea ce îngreunează şi nu distrează se elimină, iar în loc se bagă ,,pricestne” cu totul nepotrivite. Asta face din dumnezeieştile slujbe nu pregătire de veşnicie, ci parte a vieţii lumeşti, de care creştinul trebuie să fugă, faţă de care trebuie să devină ,,mai presus de lume”.
Nu mai vorbesc de slujbele de rând, care trebuie săvârşite zi de zi. Şi nu pentru că toţi ar trebui să vină la ele zi de zi, ci pentru că fiecare trebuie să ştie că în răstimpul cu pricina se săvârşeşte slujba în biserica unde el se roagă şi unde, după măsura posibilităţilor, vine.
Părintele întelegea că trebuie să li se dea credincioşilor slujbe adevărate, autentice, nu surogat, nu imitaţie, slujbele cele veşnice, care sunt cuprinse în experienţa liturgică ortodoxă. Fără ele este cu neputinţă de conceput şi lucrarea creştină. Şi mai întâi de toate aici trebuie luată ca temelie nu practica unei oarecare biserici parohiale sau chiar mânăstiri, ci slujirea tipiconală, credincioasă acelor cărţi bisericeşti după care trebuie săvârşită ea. Şi iată că părintele a făcut ceea ce, mai întâi de toate, îi sminteşte pe multi, atrăgând osânde din partea lor: dumnezeieştile slujbe încep să se săvârşească zi de zi, atât seara cât şi dimineaţa – spre uimirea unora, tulburarea altora şi, poate, batjocurile câtorva – începe adevărata împărtăşire de veşnicie prin slujbe.
A urmat începutul unei autentice vieţi creştine, care părea că nu poate exista în lume. Părintele şi-a început lucrarea de duhovnic şi stareţ pornind nu de la teorie, nu de la tradiţia duhovnicească a stăreţiei – de care, după cum sigur a pus în numeroase rânduri, nu se împărăşise – ci de la o cunoaştere adâncă a sufletului şi a inimii omeneşti, precum şi a mediului în care ne aflăm cu toţii.
Când părintele, după mulţi ani de la începutul lucrării sale, s-a întâlnit cu Părintele Anatolie de la Optina, s-a dovedit că ei nu numai că săvârşeau aceeaşi lucrare, ci o săvârşeau şi în acelaşi duh – iată, deci, cum şi-a scos la liman părintele corabia duhovnicească. Toţi cei care cunoşteau nu puteau decât să se mire cât de uimitoare era asemănarea dintre aceste două suflete în felul în care se manifestau, în principiul lor creator creştin. În concluzia lucrării sale creatoare de păstor, care avea la temelie osteneala nevoinţelor de mulţi ani, părintele a ajuns în acelaşi loc unde ducea marea şi deja îndelungata tradiţie a Stăreţiei Optinei.
Pe mulţi îi smintea faptul că într-o biserică de parohie începuse o asemenea lucrare : ,,Ce se face la voi acolo, de nu seamănă nicidecum cu ce vedem în alte biserici de parohie?”. Mulţi ziceau: ,,La voi este biserică de parohie, dar slujiţi zi de zi şi primiţi poporul”.
Mulţi preoţi se sminteau şi se smintesc de deasa împărtăşire cu Sfintele Taine – şi totuşi, tocmai în aceasta cuprindea părintele autentica dezvoltare duhovnicească a omului. Biserica e Trupul lui Hristos, şi sunt logice spusele lui Vasile cel Mare potrivit cărora dintre toate adunările bisericeşti cea mai mare este cea la care oamenii se împărtăşesc cu Sfintele Taine.
Practica părintelui este următoarea: fiecare trebuie să aibă măsura proprie – unul trebuie să se împărtăşească o dată pe lună, altul – o dată pe săptămână, altul – de câteva ori pe săptămână, altul – poate chiar zilnic, fiindcă părintele era în privinţa asta nu teoretician, ci mare practician, şi stabilea pentru fiecare lucru de care acela avea nevoie.
Iată ce scrie Vasile cel Mare despre măsura împărtăşirii – şi asta nu către un ascet, nu către un monah, ci către o femeie evlavioasă cu numele de Chesaria: ,,Bun lucru şi preafolositor este împărtăşirea şi primirea Sfântului Trup şi Sânge, pentru că Hristos însuşi grăieşte limpede : cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică ( In.6, 54). Întrucât cine se îndoieşte că a fi întruna părtaş al vieţii nu înseamnă altceva decât a trăi înmulţit? Noi ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: în ziua Domnului, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile, dacă e pomenirea vreunui Sfânt”.
Iar cum era practica nu numai a vremurilor dintâi, când creştinii se împărtăşeau aproape zilnic, ci şi a secolului IV-lea – şi asta o spune unul dintre cei mai stricţi Părinţi ai Bisericii. Pentru sine şi turma sa, Vasile cel Mare ia ca măsura împărtăşirea de patru ori pe săptămână. În această privinţă, ca şi în multe altele, părintele avea o poziţie aparte. Sarcina lui, după cum singur spunea deseori zâmbind, era să organizeze ,,mânăstire în lume”. El arăta că nu este nicidecum numai pentru monahi calea mântuirii, că această cale trebuie să devină moştenirea multora. Pentru cei care gândeau astfel era foarte ciudat să vadă cum părintele săvârşea cu atâta bucurie Taina căsătoriei în vreme ce introdusese în practica sa atâtea lucruri mănăstireşti.
Trebuie ca în lume să trăim mai presus de lume, să ne folosim de ea, după cuvintele Apostolului, ca şi cum nu ne-am folosi. Sarcina Părintelui era după măsura puterilor sale, după măsura situaţiei sale familiale sau de serviciu, fiecare să se împărtăşească de veşnicie, de marea şcoală cuprinse în dumnezeieştile slujbe. Prin deasa primire a Sfintelor Taine el cu adevărat îi aducea pe toţi în Biserica lui Hristos, în Trupul lui Hristos. Mulţi îi opuneau tot felul de reguli după care ar trebui ca omul să se împărtăşească numai o dată sau de patru ori pe an, ori la 40 de zile. Însă Părintele înţelegea foarte bine însemnătatea Tainei împărtăşaniei şi dădea fiecăruia dintre noi măsura de care aveam nevoie.El prevedea o măsură individuală şi pentru rugăciunea bisericească. Părintele spunea: ,,Mergeţi la biserică pe cât se poate de mult” – însă totodată le interzicea mamelor să-şi lase copiii de izbelişte ca să meargă la biserică: ,,Îţi aminteşti cum era la mânăstire? Te trimit la bucătărie, se face Liturghia, iar tu nu poţi lua parte la ea, pentru că la sfârşitul ei vine obştea la trapeză şi trebuie să fie gata masa. Rămâi acasă, iar eu mă voi ruga pentru tine, iar toţi credincioşii vor înălţa pentru tine rugăciunile lor”.
Asta nu înseamnă că nu trebuie să meargă la biserică; problema trebuie pusă astfel: ,,Stiu că ar trebui să fiu la biserică, însă deoarece trebuie să fac treaba ce reprezintă îndatorirea mea, din ascultare, fac treaba cu pricină nu doar în zilele de rând, ci, poate, chiar şi de praznice”.
Părintele ne spunea că fiecare treabă pe care avem datoria să o împlinim este o ascultare dată nouă de Dumnezeu, şi la această ascultare a noastră ne dădea binecuvântare cu atâta dragoste şi căldură. Părintele ne învaţă nu cele vremelnice, ci cele veşnice; el arată prin viaţa sa că, după cuvântul Apostolului, se făcuse toate nouă tuturor. De la el primeau mângâiere şi îndrumare şi călugărul şi cel care abia a intrat în Biserică, ce stă în pragul ei şi încă nu se descurcă în multe lucruri, care nu pricepe nimic. Părintele cunoştea dinainte sufletul unuia ca acesta. Când ne gândim la el şi la lucrarea lui, această autocuprindere ne uimeşte.
Această biserică atât de micută şi de strâmtă, s-a arătat a fi biserica unde se respiră in voie, unde sufletul se simte în largul său. Fiecare dintre noi, indiferent de înălţimea vieţii duhovniceşti la care se afla, ia după măsura sa din ceea ce se săvârşea în această biserică, pentru că totul este aici mai presus decât lume şi nimic nu trage la cele lumeşti.
Iată fraţilor şi surorilor, că suntem datori să ne amintim acea îndatorire pe care Părintele a pus-o asupra noastră. Haideţi să ne amintim că el ne-a dat o nouă forma de viaţă duhovnicească, ne-a dat nouă , mirenilor, putinţa să ne împărtăşim prin dumnezeieştile slujbe de adevărata, autentica experienţă creştină, care mai înainte se oferea numai în mediul monahal, unde nu se putea pătrunde întotdeauna, de care nu puteau fi împărtăşiţi toţi.
Părintele le dădea putinţa împărtăşirii de această experienţă tuturor ce veneau sub îndrumarea sa. El îi încăpea pe toţi – şi pe cei deja înalţi, şi pe cei pe cale de înălţare, şi pe cei ce numai vroiau să intre.
Să nu se tulbure inimile celor care se aflau într-o stare sau alta. Aduceţi-vă aminte că viaţa şi lucrarea pe care le-am făcut şi le facem aici nu sunt o născocire, ci lucrarea unei mari experienţe, unei mari înţelegeri a sufletului omenesc.
Iată de ce, cu toate că ne simţim păcatele şi neajunsurile, este atât de uşor să stăm în această biserică. Avem pământul duhovnicesc sub picioare, şi părintele este cel care ni l-a dat, cel care ne-a pus în condiţii prielnice pentru creşterea duhovnicească, ne-a descoperit ceea ce ascundeau de noi zidurile mănăstireşti. El a făcut aceasta din dragostea lui cea multă, zicând: ,, Şi voi puteţi avea toate acestea: eu vă împărtăşesc de bucuria vieţii duhovniceşti”.

Sfântul Serghie Meciov, Cum să supravieţuim duhovniceşte

Anunțuri

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s