Sfinţenia în Tainele Bisericii

72546_sfanta-impartasanieCând noi, ortodocșii, auzim cuvântul „sfințenie”, nu ne gândim la ea ca la o valoare, ca la o, precum frumusețe, dreptate etc. Acest cuvânt, „sfințenie”, ne trimite la Dumnezeu Cel Sfânt, ca Persoană, sau la oamenii sfinți, ca persoane, sau la un proces concret de purificare, de curățire, de sfințire. Prin urmare, pentru noi, ortodocșii, sfințenia are un conținut ontologic, o raportare ontologică. Sfinţenia se referă la Dumnezeu și la casnicii lui Dumnezeu. Mai mult, prin cuvântul „sfințenie” exprimăm, fie procesul sfințirii, fie, mai cu seamă, rezultatul acestui proces.

Când Dumnezeu i S-a descoperit lui Isaia, așa cum se descrie în capitolul al 6-lea, Isaia a simțit că se află în fața lui Dumnezeu Cel Sfânt. De aceea, gândul lui s-a dus imediat înspre sesizarea nimicniciei lui ca om. Sfinții Îngeri, pe de altă parte, exprimându-și propria trăire, pentru că și ei se aflau în fața lui Dumnezeu, cântau cântarea de slavă „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. În realitate, îngerii exprimau prin cântare aceeaşi trăire la care se făcea părtaș, în acea clipă și alături de ei, şi Isaia. În Vechiul Testament, scopul cultului, al închinării, îl constituia adorarea Unicului și Adevăratului Dumnezeu Cel Sfânt. Desigur, în acord cu regulile și legile adevăratei închinări pe care Dumnezeu Însuși o instituise.

Dumnezeu Însuși se preocupă de modul cum se va desfășura cultul. Dacă aruncăm o privire asupra modului în care trebuia construit și împodobit templul, observăm amănunte ce par de neconceput pentru mentalitatea vremurilor noastre. Astăzi, în America, oameni de știință, specialiști, sunt capabili, în orice moment, să reconstruiască întreg templul lui Solomon, în toată măreția sa, așa cum era, doar pe baza indicațiilor din Vechiul Testament. Orice abatere de la adevărata închinare tradițională a lui Dumnezeu din partea clericilor sau a poporului Vechiului Testament însemna o întinare, o necurăție față de numele lui Dumnezeu Cel Sfânt, iar prin această închinare mincinoasă, în cele din urmă, se primea slujirea zeilor mincinoși ai popoarelor învecinate de atunci. Închinare adevărată – Dumnezeu adevărat. Închinare mincinoasă – dumnezeu mincinos.

În Noul Testament, în opoziție cu formalismul Legii Vechi, vedem că se pune accentul pe închinarea adevărată, dar și pe starea lăuntrică a omului în fața lui Dumnezeu Celui Viu. Așadar, dacă în Vechiul Testament închinarea adevărată constituia un element sigur în vederea apropierii de Dumnezeu Cel Sfânt, în Noul Testament, din capul locului, chiar dintru început, închinarea, în cadrul comunității primilor creștini, era modul comuniunii cu Dumnezeu Cel Înviat, dar și posibilitatea de a primi cu recunoștință roadele lucrării Sale mântuitoare. Elementul definitoriu pentru comunitatea primilor creștini, conform cărții Faptelor Sfinților Apostoli, este următorul: „Stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Aceasta este caracteristica de bază a comunității primilor creștini. Prin urmare, prima comunitate creștină apostolică era una prin excelență dedicată închinării lui Dumnezeu, o comunitate a rugăciunii, iar viața sa liturgică, de cult, era cel mai însemnat mijloc de exprimare și, totodată, principalul cadru de arătare a conștiinței de sine hristocentrice. Cu alte cuvinte, închinarea adusă lui Hristos, aceasta le era conștiința de sine, aspectul fundamental al vieții lor. Din acest motiv, atunci când chemau pe cineva să devină creștin, nu îi înșiruiau 67 de argumente pentru a-i demonstra Dumnezeirea lui Hristos, ci îi spuneau „vino și vezi”. Asta rosteau primii creștini către cei din afara Bisericii, ca o invitație de a intra în soborul euharistic. Şi ce anume să vină să vadă? Să vină să vadă comunitatea de cult, acolo unde Hristos este prezent și lucrează în persoana acelor oameni sfinți.

În privinţa vieţii liturgice, a cultului Bisericii, lucrurile şi-au urmat cursul, veacurile au trecut: Biserica – pornind de la această idee esențială, anume că elementul liturgic, cultul, I se adresează lui Dumnezeu Celui Sfânt, în Treime, Viu și Personal, izvor al oricărei sfințiri și țintind prin acest demers specific, sfințirea omului prin părtășia sa cu Dumnezeu – și-a articulat viața liturgică pe acest ax central: Sfânt este Dumnezeu, acesta este faptul cert, iar sfințirea omului este un lucru de așteptat şi de dorit. Chiar și această parte de vârf, centrală, a cultului Bisericii, care este Dumnezeiasca Liturghie, are ca țintă adorarea lui Dumnezeu Cel Sfânt. Vedeți, Dumnezeiasca Liturghie este Euharistia, adorarea lui Dumnezeu, dar și sfințirea credincioșilor, Dumnezeiasca Împărtășire, printr-un act mijlocitor, printr-o treaptă mijlocitoare, care este sfințirea Cinstitelor Daruri. Cinstitele Daruri însă, ne reprezintă pe noi, pe toți. Sub forma Cinstitelor Daruri se oferă fiecare dintre noi lui Dumnezeu, tot așa cum, prin darurile pe care ni le facem unii altora, ne exprimăm pe noi înșine. Dacă iubim mult pe cineva, îi oferim un dar foarte personal, foarte special. Dacă, însă, vrem doar să facem un dar de complezență, acela va fi unul de formă și neînsemnat.

Dacă ne raportăm la primele secolele creștine, vom vedea că Biserica a sistematizat acest demers, acest drum al curățirii și al sfințirii, înființând rânduiala catehumenatului. Întregul demers catehetic al catehumenilor, cu lepădările, binecuvântările și rugăciunile, predicile, învățătura până la botez, luminarea, reprezintă pentru Biserica primară o cale către sfințire, către sfințenie, de aceea Biserica se roagă încă pentru aceștia. Spunem și astăzi: „ca Domnul să-i miluiască pe dânşii. Să-i înveţe pe dânşii cuvântul adevărului. Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii”. Cine se unește cu Biserica cea Sfântă, se sfințește: „și-i învrednicește pe dânsii, la vremea potrivită, de baia nașterii celei de a doua, de iertarea păcatelor și de veșmântul nestricăciunii; unește-i pe dânșii cu Sfânta Ta Sobornicească și Apostolească Biserică și-i numără pe dânșii cu turma Ta cea aleasă”.

Această înțelegere a Bisericii primare o deslușim mai bine în purtarea ei față de credincioșii căzuți în păcate grele. După ce îi lipsea de participarea la soborul euharistic, și mai cu seamă în momentul central al acestuia, întrucât le rânduia să rămână afară, precum catehumenii, pentru a nu fi de față în momentul central al Dumnezeieștii Liturghii, Biserica se ruga: «Rugați-vă îndelung cei întru pocăință; pentru frații noștri cei întru pocăință să ne rugăm, ca Înduratul Dumnezeu să le arate lor cale de pocăință, să le primească îndreptarea și mărturisirea, să-l zdrobească degrabă pe satana sub picioarele lor și să-i izbăvească pe ei din cursa diavolului”. Mărturisirea publică a păcatelor, care avea loc în Biserica primară, arată întocmai aceasta, că păcatul fiecăruia în parte nu era o problemă a sa personală, cum am spune în limbajul actual, ci o jignire adusă lui Dumnezeu Cel Sfânt și Trupului Său Celui Sfânt, comunității bisericești. De aceea și reabilitarea, mărturisirea, se făcea public. Săvârșești păcatul? Atunci necinstești Trupul Sfânt al Bisericii, al cărui tainic Trup ești mădular.

Ce înseamnă să fii om sfânt? Nu ne sfințește Hristos pe toți, întreg trupul? Binecuvântarea și harul din învățătura Sa se răspândesc pretutindeni. Astfel, Biserica primară, a înțeles primele trei Taine de introducere în cult sau Taine ale inițierii creștine, Botezul, Mirungerea și Dumnezeiasca Euharistie, drept singura posibilitate de comuniune a omului cu Dumnezeu Cel Sfânt, ca restaurare a omului în Hristos, la cele dinainte, în vechea slavă și strălucire. Sfânta Mirungere se numește în engleză Confirmation, adică adeverire, nu un simplu har, ci adeverire că acel om are har, este sfințit.

După ce Domnul a restaurat în Însăși Persoana Sa realitatea părtășiei cu Dumnezeu Cel Sfânt, prin Taina iconomiei Sale de a Se întrupa, și cu toate etapele sale, Biserica, prin Sfintele Taine, prin cult, ne dă posibilitatea comuniunii cu Hristos Însuși, iar prin El, cu Tatăl Său, precum și cu Duhul Sfânt.

Și astfel, mai târziu a venit Sfântul Nicolae Cabasila să ne spună în mod limpede despre Sfintele Taine că „această cale (a Sfintelor Taine, adică) Domnul a tăiat-o venind la noi și această ușă a deschis-o întrând în lume, iar la Tatăl venind, nu a binevoit să o închidă”. Și după ce a plecat, nu a închis această ușă a Sfintelor Taine, „ci de la El (de la Tatăl) prin aceasta (prin poartă) vine la oameni”. Prin această ușă a Sfintelor Taine vine Hristos. Sfintele Taine adică, după Sfântul Nicolae Cabasila, sunt ușa comunicării noastre – sau mai bine zis, [folosind] un termen teologic consacrat – al comuniunii noastre cu Dumnezeu, cu Hristos.

Credinciosul, mergând pe această cale a Tainelor Bisericii, se apropie de Hristos, se întâlnește cu El, întrucât prin Sfintele Taine, Hristos își continuă prezența Sa istorică în cadrul Bisericii. În Vechiul Testament, Hristos lucrează în calitate de Cuvânt neîntrupat, Se arată sfinților și drepților Vechiului Testament, Se întrupează la un moment dat, vine pe pământ, propovăduiește, Își desfășoară întreaga Sa lucrare, dar totuși pleacă de pe acest pământ. De atunci avem posibilitatea să ne împărtășim cu El, să fie printre noi, în Sfânta Euharistie, până va veni iarăși la A Doua Venire. Acesta este miezul teologic al Sfintelor Taine. Nu este vorba, adică, de un simplu caracter hristocentric, anume că Tainele poartă mireasma lui Hristos, ci de o comuniune adevărată în Hristos, prin chiar Sfintele Taine, în cadrul cărora liturghisitor nevăzut este Hristos, iar liturghisitor văzut este preotul. Astfel, avem o împreună mergere pe cale, în comuniune de dragoste și sfințenie, a lui Hristos și a credinciosului, de la naștere până la A Doua Venire. Nu spunem la Nașterea lui Hristos: „astăzi Se naște Hristos”? De ce o spunem? Ca să ne naștem și noi întru Hristos.

La botezul nostru sărbătorim Botezul lui Hristos. De Bunavestire a Maicii Domnului, ca Taină pe care o slujește Cuvântul lui Dumnezeu, dorim să-L zămislim și noi locuitor înlăuntrul nostru pe Hristos. La Răstignirea Domnului suntem chemați să ne răstignim odată cu El, iar la Înviere, să înviem. Botezul nostru reprezintă o nouă naștere, pentru că este continuare a trăirii Botezului Domnului. La Înviere sărbătorim faptul că înviem în Hristos. La Cincizecime faptul că ne botezăm în Duhul Sfânt. La Schimbarea la Față – viața cea nouă.

S-au făcut deja câteva referiri la Sfintele Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința și Spovedania. Lucruri asemănătoare sunt valabile și pentru Cununie, considerată o mare Taină, desigur, după Sfântul Apostol Pavel „în Hristos și în Biserică”. Nunta, legătura celor doi soți, este pusă în legătură cu Taina lui Hristos de a fi Cap și Taina Bisericii de a fi Trup. Aceasta nu este doar o frumoasă imagine teologică, ci o tipologie biblică. Nunta, pentru a fi Taină în Hristos și pentru a-i sfinți pe oamenii care se căsătoresc, nu trebuie pur și simplu să unească doi oameni, ci să-l unească pe fiecare în parte și pe cei doi împreună cu Persoana lui Hristos. Va trebui să fie o astfel de unitate, precum cea dintre Hristos și Biserică, „neavând pată sau zbârcitură”. Candidatul la hirotonie este pecetluit, este binecuvântat și este sfințit în Duhul Sfânt, pentru a-i fi încredințată slujirea sfințirii credincioșilor. Sfântul Apostol Pavel îi amintește ucenicului său, episcopul Timotei, de hirotonia acestuia și îl îndeamnă să lucreze fără lenevire pentru a aprinde harul arhieresc [pe care l-a primit]. Spune, de altfel, în acest sens: „Din această pricină îți amintesc să aprinzi și mai mult harul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele” (II Tim 1,6). La Sfântul Maslu, cele urmărite sunt vindecarea de bolile trupești, dar și iertarea păcatelor, vindecarea sufletească.

Viața monahală este adorarea lui Dumnezeu. Viața monahului, fiecare zi din viaţa lui, se împarte în trei părți: 8 ore în Biserică, închinarea adusă lui Dumnezeu; aproximativ 8 ore lucru de mână, odată cu care monahul poate spune rugăciunea, pentru a fi astfel un om al slujirii lui Dumnezeu; restul de 8 ore rămase sunt pentru a-și pune în rânduială chilia, pentru a-și face rugăciunile sau pentru a citi. Cu alte cuvinte, petrecerea monahicească este o adorare continuă. Atunci când se naște un copil, în prima zi (acum, desigur, nu se mai întâmplă aceasta, copiii fiind născuți în maternități), imediat după ce se spală și se pun toți în rânduială, se citește o rugăciune, din care reiese că Hristos i-a dat această binecuvântare omului, de a fi împreună-creator etc., dar dincolo de asta, mama copilului, ca om, a păcătuit, de aceea se cere iertarea, nu pentru că a născut copilul, ci pentru că a păcătuit ca om. Acest copil, deși este nevinovat, deși nu și-a trăit încă viața și nu are păcate, are totuși păcatul strămoșesc. Astfel, se cere o anume iertare. După 40 de zile, mama vine [la Biserică] și se alătură comunității bisericești din care a lipsit în răstimpul lăuziei și încredințează copilul, ca pe o ofrandă, lui Dumnezeu, Cel care i l-a dăruit.

Vedeți cum, imediat, viața omului începe să intre pe un făgaș al sfințirii până la sfârșitul vieții, cu sfintele pomeniri și rugăciuni ale Bisericii pentru cei adormiți. Când Biserica se roagă pentru cei adormiți, sufletul care primește rugăciunea, se înfățișează în acea clipă înaintea lui Dumnezeu. Adică primește o ușurare, chiar dacă se află într-o stare grea.

De aceea are dreptate Sfântul Maxim, care vede întreaga zidire ca o liturghie cosmică, ca o adorare a Unuia, Preasfântului Dumnezeu în Treime, izvorul sfințirii, al harurilor dumnezeiești și al oricărei sfințenii.

„Orice face omul trebuie să facă cu binecuvântarea lui Dumnezeu, după Dumnezeu, și să devină împreună lucrător la sfințirea sa”.

Sursa: Pr. Prof. Konstantinos Karaisaridis, „Sfințenia, o năzuință uitată”, Ed. Akritas, p. 86-93. 

Preluat de pe: http://www.pemptousia.ro/

Anunțuri

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s