Pr. Ciprian Staicu – referat pentru Sinaxa Națională Ortodoxă de la Botoșani (18 iunie 2017)

Influența mentalității ecumeniste asupra etosului creștin

în Biserica Ortodoxă Română

Motto: Ortodoxia este Trupul unic, dumnezeiesc și omenesc, al lui Iisus Hristos înviat.

(Sfântul Justin Popovici)

p-Ciprian-Staicu_sinaxa-BotosaniPentru a prezenta această temă trebuie dintru început să definim termenii pe care îi vom folosi:
1. Mentalitate ecumenistă = este o ideologie demonico-masonică, al cărei scop asumat este nivelarea căii pentru venirea antihristului.
2. Etos creștin = în cazul nostru este vorba de Hristos Cel prezent și viu în inimile noastre, așa cum L-au iubit și l-au propovăduit generațiile de ortodocși în ultimii 2.000 de ani în spațiul carpato-danubiano-pontic și nu numai. Este felul nostru de a fi, ghimpele care stă în inima plină de cinism a vrăjmașilor Ortodoxiei, care acum s-au înmulțit și și-au făcut sălaș în interiorul Bisericii noastre, mama neamului românesc.
3. Biserica Ortodoxă Română = o parte a ei, deloc neglijabilă, suntem noi, cei prezenți aici, care ne aflăm în unire de credință ortodoxă cu toți ierarhii, preoții, monahii și mireni care vor să fie următori ai Sfinților Părinți. Nu fac parte din B.O.R. cei care s-au lepădat de ea, adică trădătorii Ortodoxiei, promotori și agenți ai Noii Ordini Mondiale, care au scuipat în fața lui Hristos prin semnătura pusă de ei pe documentele eretice din Creta.
Cuvântul meu de astăzi va avea forma unei mărturii de conștiință, lucrurile vor fi spuse simplu, direct, fără ocolișuri, căci vremea s-a scurtat și judecata este la ușă.
Tema ce mi-a fost propusă spre analiză este una extrem de importantă, care are ca scop a convinge pe toți cei ce o audiază și o vor citi de pericolul real al ecumenismului în viața de zi cu zi, de faptul că ecumenismul deja ne-a schimbat radical percepția despre ortodoxia credinței noastre, încă dinainte de sinodul din Creta și că este imperios necesar să îl condamnăm și să ne întoarcem la ortodoxia practicată de strămoșii noștri înainte de apariția acestui cumplit flagel spiritual. Așadar, îmi propun azi să surprind cât mai multe dintre aspectele vieții bisericești în care ecumenismul deja ne prezintă Ortodoxia așa cum vrea el să o înțelegem și care nu este deloc ortodoxie, ci un sincretism eretic care ne poate duce la osânda veșnică. Mă voi limita la un număr de șapte, ca număr ce simbolizează desăvârșirea, la care suntem chemați cu toții (”Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este” – Matei 5, 48)
Mai întâi avem însă nevoie să înțelegem care este situația per ansamblu, adică în ce punct al evoluției ecumenismului ne aflăm, ca să înțelegem câte capete are aceasta fiară antihristică.
Părintele Sava Lavriotul a afirmat încă de anul trecut că începutul ecumenismului ar fi legat de Enciclica patriarhului ecumenic Ieremia al Constantinopolului, din anul 1902. Ce cuprinde însă aceasta?
Enciclica tratează despre relațiile dintre Bisericile Ortodoxe autocefale și despre alte probleme de interes general, pe vremea aceea. Ea a fost publicată într-o broșură (80 de pagini), tipărită de Editura Patriarhiei Ecumenice în anul 1904 (Enciclicele sunt scrisori trimise pretutindeni, ori a aștepta doi ani spre a publica textul și a-l trimite pare un lucru ciudat, însă el se explică prin faptul că broșura conține și răspunsurile Bisericilor Ortodoxe autocefale). În introducere se spune care sunt pe scurt temele tratate:
a) întâlnirea în înțelegere și în iubire și întărirea Bisericilor Ortodoxe autocefale;
b) relația posibilă și abordarea cu iubire creștină a celor două ramuri (αναδενδράδας) creștine, catolicismul și protestantismul (deja expresia sună neortodox, fiind numiți ereticii – ”ramuri”; apoi s-a dezvoltat și ”teoria ramurilor”, celebră în erezia ecumenistă; dacă li se spunea ”ramuri uscate, despărțite de Trupul Bisericii, moarte și lipsite de har” – atunci era o exprimare conformă cu realitatea).
c) cum vede Biserica Ortodoxă apropierea și unirea cu așa-numiții ”vechii catolici” (care s-au despărțit de ceilalți catolici-papistași);
d) păstrarea sau schimbarea calendarului aflat în uz.
Urmează textul, prin care se arată dorința de unire cu neortodocșii. Partea a doua a broșurii expune răspunsurile patriarhiilor ortodoxe (a Ierusalimului, a Rusiei, a Bisericii Greciei, a Bisericii Române – care încă nu era patriarhie, a Bisericii Serbiei, a Bisericii din Muntenegru).
Răspunsul românilor este cuprins între paginile 42-53, fiind semnat de ierarhii români, în frunte cu Iosif, mitropolit primat al României. Răspunsul românesc este foarte echilibrat și extins. La un moment dat se spune așa: ”Nu acceptăm însă propuneri în ceea ce privește modul de intrare (în ortodoxie): pentru că există o sin-gură, unică intrare spre Cale, Adevăr și Viață, și aceasta este credința sinceră, neîntinată și statornică, așa cum noi am primit-o de la Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și cum au dogmatizat-o Sfinții Lui ucenici prin cele șapte Sinoade Ecumenice, atât în ceea ce privește învățătura, cât și din punct de vedere al disciplinei canonice bisericești.”
În cazul sârbilor, ei hotărăsc mai multe puncte concrete, din care la punctul 2 (la pagina 61 a broșurii) se spune așa: ”Această unire (a ortodocșilor cu eterodocșii) este cu putință să se realizeze dacă dogmele Sfintei Biserici Ortodoxe sunt păstrate în toată integritatea și în esența lor, așa cum au fost păstrate în primele secole creștine de către toți creștinii.”
Deci, dacă ar fi fost urmată linia propusă în această Enciclică, azi nu mai existau poate eterodocși, ci erau convertiți la dreapta credință. Însă scopul ecumenismului era ca, folosind niște pretexte bune, să înainteze în lucrarea de izolare a celor care mărturisesc Ortodoxia, de racolare a celor dornici de a o trăda și de folosire a acestora pe post de cozi de topor ale Apusului, pentru a încerca surparea Bisericii lui Hristos din interior.
Apoi a urmat primul război mondial, a apărut problema cu calendarul, prin care Vaticanul a vrut să dea o lovitură de moarte Ortodoxiei, distrugând unitatea ei cultică – cea prin care se manifestă practic și continuu duhul ei de continuatoare a Ortodoxiei Sfinților Părinți. Însă Dumnezeu a ajutat ca – cu excepția ereticilor stiliști (numiți eretici pentru că rebotează pe ortodocși doar pentru că aceștia ar fi pe calendarul nou) – Biserica să își poată continua misiunea, chiar dacă problema calendarului ar trebui să fie rezolvată urgent la nivel sinodal panortodox.
După al doilea război mondial a venit peste noi, românii, ciuma comunistă, care a umplut cerul de Sfinți Noi Mucenici, pe care îi pomenim astăzi. Și pentru că în ultimii ani mulți ne-am declarat evlavia și recunoștința față de ei, acum este vremea prigoanei noastre, ca să ne arătăm vrednici sau nu de înaintașii noștri.

1. În ultimii aproape 30 de ani experimentăm extinderea ciumei ecumeniste în rândul poporului român. Cred că principala cauză a risipirii turmei în înșelările eretice nu o constituie, așa cum spun mulți, doar studiile făcute prin Apus de către mulți ierarhi și preoți români, cu toate că nici acest factor nu trebuie neglijat și vom reveni asupra lui. Este trist că și unii dintre cei ce au aprofundat tainele teologiei ortodoxe în spații ortodoxe tot ecumeniști sunt, cel puțin deocamdată. Într-o discuție de acum doi ani cu pr. prof. dr. Emil Jurcan, pe atunci decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia (care mi-a fost duhovnic și profesor în anii mei de seminar la Alba-Iulia – 1992-1997), m-a întrebat cu ce mi-a fost de folos perioada de studii post-universitare în Grecia. I-am răspuns că mi-a întărit coloana vertebrală ortodoxă. A râs, iar eu i-am răspuns că fără studiul direct al Sfinților Părinți nici un absolvent de studii teologice ortodoxe nu poate gândi și trăi ortodox. Acest studiu nu se face la noi, căci majoritatea cursurilor din Facultățile de Teologie Ortodoxă sunt impregnate aproape 90% cu informații în duh papistaș, protestant și păgân. Bine spunea Nae Ionescu în memoriile sale, că atunci când a ajuns profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, s-a mirat că a fost primit cu multă răceală. S-a gândit că atmosfera se datora faptului că el era mirean și toți ceilalți profesori erau preoți. În scurt timp însă și-a dat seama care era răspunsul: era prea ciudat să fie un ortodox între atâția protestanți. Așadar, acum teologia românească ce oferă țării și Bisericii? Și, răspunzând la această întrebare, voi arăta și principala cauză a răspândirii ecumenismului, de care aminteam mai sus: l-am întrebat pe un coleg de-al meu, pe când eram în ultimul an de studenție la București (2001), ce are de gând să facă în viitor? Iar el mi-a răspuns: îmi strâng niște bani, ca să îmi cumpăr o parohie! Era împăcat cu gândul, trecuse de faza smintelii, știa că așa merg lucrurile.
Deci, într-o țară în care simonia a ajuns lege, ce fel de păstori poate avea acest neam? Un candidat la preoție care donează câteva zeci de mii de euro în contul centrului eparhial sau al unei mănăstiri indicate dinainte, se va raporta la noii lui credincioși ca la cei de la care trebuie să își amortizeze investiția. Și asta îi va otrăvi primii ani ai preoției lui. Când a ieșit la liman deja este prea târziu spre a se mai gândi la: paște oile Mele. A învățat și a fost continuu amenințat la nivel de protopopiat și episcopie că trebuie să mulgă oile. Să le călăuzească în adevăr? Cred că glumiți. Are ca exemple nu pe Sfinții Părinți, ci pe popanii cu care trebuie să ajungă de la chip la asemănare. Așadar, nu prea are țara noastră multe șanse pastorale pentru înveșnicirea vieții ei în Hristos, prin Duhul Sfânt. Nu judecăm pe nimeni, ci compătimim acolo unde din preafrumoasa preoție a rămas doar durere, întristare și suspin.
Așadar, principala cauză a influenței ecumenismului în România este trădarea Bisericii din interiorul ei și slujirea la sfântul altar nu numai a iubitorilor de Hristos, ci și a vânzătorilor Lui. Dacă proporția a fost de 1 din 12 în cazul Sfinților Apostoli, astăzi tinde spre 11 la 1, spre surparea din păcate a acestui neam iubitor de Hristos.

2. A doua cauză a influenței mentalității ecumeniste care pe toate le amestecă, pe toate le relativizează și nu slujește Dumnezeului adevărat, ci diferiților idoli, este închinarea la idolul plăcere. Iar una dintre consecințele directe ale acestei închinări este păcatul generalizat al pruncuciderii. Suntem o națiune criminală, aproape fără seamăn în lume, deci întrebarea nu se pune: cum vom rezista? ci: cum de ne mai răbdă Dumnezeu? Răspunsul este simplu: pentru astfel de zile ca cea de astăzi, pentru rugăciunea și umilința celor simpli și neștiuți de noi mai ține încă Dumnezeu pământul acesta. Ce putem face? Răspunsul îl va da Dumnezeu fiecărei conștiințe treze, care vrea să facă voia Lui. Important este ce nu trebuie să facem: să nu mai stăm deoparte, să nu mai calculăm ce și cum ne expunem dacă vrem să fim ai lui Hristos, ci să trăim Ortodoxia, în fiecare zi, ca și cum acea zi este ultima a vieții noastre și noi, nu altcineva, vom fi chemați să dăm răspuns de ceea ce am făcut.
Doi frați ortodocși români din Viena m-au rugat să inserez în acest referat și următoarele semnale de alarmă, pentru ca adevărul referitor la pruncucidere să fie spus pe față:
Colosala dramă a poporului român numără 24 de milioane de prunci uciși oficial in clinicile de stat în anii de la Revoluție încoace, mai ales prin așa-zisele „contraceptive” (pilula și spirala), care provoacă avort timpuriu, până în 15 zile și cu care, conform unor cercetători ruși, fiecare femeie care le folosește ucide mai mulți copii pe an. Pilula introdusă în anii 1960 a decimat practic popoarele Europei, care sunt înlocuite majoritar deja de popu-lații islamice, lucru pe care noi nu îl trăim încă din plin, dar nici nu mai este mult.
În ceea ce ne privește, „anticoncepționalele” și avorturile (legalizate de masoni în decembrie 1989) re-prezintă arma folosită de aceștia împotriva Bisericii și a neamului, alături de risipirea printre străini. Apărarea anemică a făcut posibil ca „arma satanei” să nimicească zeci de milioane de suflete din turma abandonată si manipulată și care astfel a căzut în capcana urâtorului de oameni.
Metodele „contraceptive” ne fac ucigași de prunci – pe noi bărbații în primul rând și apoi femeile. Credem că o luptă împotriva ecumenismului fără una împotriva avorturilor nu are șanse de reușită, căci crima nu face decât să ne adâncească în erezie, cum spunea un preot: „un popor ucigaș de prunci nu are cum să nu devină și eretic.” L-am avut printre noi pe pr. prof. dr. Ilie Moldovan, care trăgea semnalul de alarmă: ne piere neamul!
Și pentru ca nimeni să nu spună că acest aspect nu are legătură directă cu ecumenismul, iată ce îmi spunea acest mare preot al neamului – Dumnezeu să îl odihnească cu sfinții, cu care am avut cinstea nemărginită de a face o teză de doctorat. Prin anii ΄80, sfinția sa a participat la o Conferință teologică ecumenistă la Sofia (în Bulgaria), ca unul dintre reprezentanții români, fiind profesor de teologie morală. În lucrările pe secțiuni, părintele Ilie a insistat ca la discuțiile în plen să se abordeze și tema: drepturile pruncilor nenăscuți. În ziua plenului, dimineața s-a discutat posibila ordine de zi. Un grup de preotese suedeze lesbiene s-a opus vehement propunerii părintelui Ilie. Tulburarea a durat în plen câteva ore, în final refuzându-se abordarea critică a temei. După încheierea Conferinței s-a editat un volum cu cele discutate, însă nimic din acest episod nu a fost nici măcar amintit. Atunci părintele Ilie și-a dat seama că ecumenismul nu are de-a face cu misiunea ortodoxă, cu mărturia cea bună, ci este doar un loc al minciunii, al manipulării și al sincretismului eretic ateu, adică potrivnic lui Dumnezeu cel adevărat. De atunci a refuzat să mai facă parte din vreo delegație română în dialogurile ecumeniste. A fost șansa lui pentru a rămâne vertical, ortodox, român până la sfârșitul vieții pământești, lucru la care ecumeniștii de azi pare că nu iau seama.

3. Un alt aspect demn de amintit aici este cel legat de împreună-rugăciunile cu ereticii. Ne tot aruncă în față ecumeniștii argumentul că încă nu s-a ajuns la potirul comun. Pr. prof. dr. Theodoros Zisis spunea că nici nu se va ajunge acolo pe față atâta vreme cât există opoziție ortodoxă. Însă ereticii sunt primiți la potirul ortodox, a devenit deja o tradiție (a se vedea cazul eparhiilor românești din Germania și Italia), se numește ecumenism popular. Nu este atât de important când vor ajunge la potirul comun, ci faptul că deja ortodocșii implicați în ecumenism nu mai sunt deloc ortodocși. Duhul trădării este adânc înfipt în ei, le ține loc de conștiință sau, mai bine zis, le-o anulează. L-ar da pe Hristos nu pe 30 de arginți, ci cât mai repede, și gratis, numai să scape de El.
Tot în acest sens a fost întrebat Gheronda Agathon, egumenul mănăstirii Konstamonitu din Sfântul Munte Athos, de ce aghioriții nu sunt în prima linie a luptei ecumeniste (știm că sunt aghioriți care deja au întrerupt pomenirea ereziarhului Bartolomeu, îi avem aici pe Gheronda Sava Lavriotul și pe invitații lui, sunt în aproape toate mănăstirile athonite părinți care luptă cu fiara ecumenistă, nu este adevărat că doar cei de la chilii nu se supun duhului ecumenist, însă la nivel de mănăstiri athonite tăcerea este asurzitoare)?
Deci a fost întrebat Gheronda Agathon cum de aghioriții, care fac slujbe tot timpul, citesc zilnic din viețile sfinților, cum de nu își dau seama că lupta contra panereziei ecumeniste este o datorie sfântă și imediată a fiecăruia dintre ei? De ce se tem aghioriții să vorbească, de ce le spun pelerinilor că să nu vorbească deloc despre aceste probleme, ci să facă ascultare de Biserică? Răspunsul lui este simplu: dacă nu trăiești ceva, nu poți să vorbești despre acel lucru. Cu alte cuvinte: unii chiar ajung de citesc operele Sfinților Părinți, dar nu trăiesc în duhul lor. Eu aș spune că aici, în atitudinea fiecăruia, se vede de fapt cât și dacă Îl iubește pe Hristos. Sau se iubește numai pe sine, bună-starea lui, neimplicarea lui, capul plecat sabia nu îl taie etc?
Ca o continuare a celor de mai sus, pentru că întrebarea respectivă i-a fost pusă starețului Agathon de către părintele Nicolaos Manolis din Thesalonic (care a întrerupt pomenirea mitropolitului Antim al Thesalonicului și este prigonit de către acesta), iată ce spune același părinte într-un articol din data de 14 iunie 2017, numit Sfinții Părinți sunt în ADN-ul ortodocșilor:
”În ADN-ul duhovnicesc al ortodocșilor există Sfinții Părinți, sunt Sfinții Bisericii și Mucenicii care nu au trădat credința. Așa și noi, orice ne-ar face, oricât ne vor bombarda ecumeniștii mintea cu diplomația lor și vor zice că lucrurile nu merg în direcția trădării credinței, noi, cei din colțișorul cu Sfinți Părinți, nu vom fi de acord cu ei.
Mulți mă întrebați cum pot să facă ierarhii ecumeniști acest lucru, să trădeze credința prin împreună-rugăciunile lor cu ereticii, în vreme ce Sfinții Părinți nu permit acest lucru? De ce se duc patriarhii și alți episcopi și participă la slujbă împreună cu papa și cu ”biserica” papală? Dintr-un motiv foarte simplu. Nu au gustat deloc frumusețea Ortodoxiei. Sunt goi, lipsiți de harul Sfântului Duh, nu au trăit nimic ca și slujitori în fața Sfintei Mese.
Ei săvârșesc un adulter duhovnicesc. Părăsesc Mireasa lui Hristos, pentru că aceasta nu îi face fericiți, devreme ce ei nu au cunoscut-o, nu au trăit-o. Hristos nu este singurul Mire al sufletului lor. Ei își aleg alți ”miri”. Însă ceea ce găsesc nu are calitatea dreptei credințe, nu înțeleg că ceea ce au găsit este un nimic, este ceva întinat. Ei părăsesc frumusețea și se duc spre cele întinate.”
Cu alte cuvinte, ecumeniștii sunt niște adulterini ai Bisericii lui Hristos, care s-au lepădat de ea, apoi au înnebunit și acum vor să ne tragă și pe noi la pierzanie. Sunt niște teologi ai nimicului și ai slavei deșarte. Nu îl slujesc pe Hristos și nu sunt ai lui Hristos. Iar noi trebuie să îi demascăm, să îi îndemnăm la pocăință, să răbdăm relele ce ne vin din partea lor, să cerem Domnului să îi ierte, căci nu știu ce fac și să ne pregătim bagajele pentru plecarea din această vale a plângerii, nădăjduind în răspuns bun la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos.

4. Un alt aspect pe care vreau să îl subliniez este limbajul de lemn din teologia românească, diplomația de care vorbea mai sus și părintele Nicolae Manolis. Ni se tot spune de ascultare, însă mai întâi trebuie să ascultăm de Dumnezeu, apoi de oameni. Ori Dumnezeu ne-a vorbit, ne-a dat teme de ascultare prin Testamentul Vechi și Nou, mai ales prin cel Nou, în duhul căruia au trăit toți cei pe care azi îi numim și îi recunoaștem ca Sfinți, căci Dumnezeu i-a arătat mai întâi a fi bineplăcuți Lui. Ceea ce vrea ecumenismul este să uităm datoria noastră de a fi următori ai Sfinților Părinți, adică a merge pe calea trasată de ei, pe care ei înșiși au mers. Nu vrem să facem mai puțin ca ei, nu vrem să lăsăm nimic deoparte din tezaurul credinței, nu acceptăm minimalismul dogmatic care duce de fapt la sinucidere teologică, căci a păși lângă această cale patristică înseamnă pur și simplu a cădea în prăpastie. Nici nu vrem să facem mai mult ca Sfinții Părinți, nu ne asumăm – așa cum, în rătăcire fiind, își asumă unii soluții noi, personale, salvatoare, de genul Împărtășaniei la cutiuță sau de spovedanie prin bipuri, căci iar cădem de pe calea Sfinților Părinți, oprindu-ne pe cărare și fiind împinși la o parte de cei ce vin după noi. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă așa de frumos să fim cu ochii țintă la Hristos.
Iată și un exemplu, o analiză a situației descrisă mai sus:
În perioada 9-10 iunie 2017 s-a desfășurat primul Simpozion Inter-Ortodox care a avut un caracter critic, științifico-teologic și la adresa pseudo-sinodului din Creta. Simpozionul a avut loc în cadrul Patriarhiei Bulgariei, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Neofit al Bulgariei. Unul dintre cei prezenți a fost și părintele Mihail Bregvadze, una dintre personalitățile cheie ale Bisericii Georgiei, un smerit ieromonah și egumen, dar și profesor al Academiei din Tibilisi, mâna dreaptă a Patriarhului Ilias al Georgiei.
Pseudo-sinodul din Creta a introdus o nouă eclesiologie în Biserică, o eclesiologie neclară, cu influențe protestante. Nu mai este definită Biserica și cine sunt cei dinafara Bisericii în mod ortodox, patristic, într-un limbaj înțeles de omul contemporan. Așa cum a observat părintele Mihail, din dorința de a vorbi omului contemporan din afara Bisericii s-a ajuns la secularizarea limbajului și nu se mai transmite ethosul Bisericii, ci s-a ajuns la o golire de Duh prin limbajul amețitor din Creta. Golirea de Duh are ca și bază gândirea varlaamită și lipsa de înțelegere a propriei identități (conform mărturiei părintelui Matei Vulcănescu, care a participat și el, în calitate de invitat, din partea Mitropoliei de Pireu, Grecia; tot el ne spune o veste foarte bună, că „denumirea istorică de Biserici pentru eterodocși” a fost DEJA condamnată, în Sinodul de la Ierusalim din 16 martie 1672, în vremea Patriarhului Dositei, când a fost anatematizată Mărturisirea de credință a Patriarhului Kiril Lukaris, mărturisire de influență calvino-reformată).

5. Trădarea lui Dumnezeu Cel Unul – este o altă ispită adusă de ecumenismul eretic. În Psalmul 95, 5 se spune: ”toți dumnezeii păgânilor sunt draci.” După atâtea întâlniri ecumeniste inter-creștine și inter-religioase este de așteptat ca ierarhii noștri, binecuvântați de eretici și de păgâni prin împreună-rugăciunea cu ei sau prin aprinderea de lumânări în comun, să se întoarcă acasă cu niște duhuri, iar clerul și poporul sunt ținta acestor duhuri, ca să surpe pe cât mai mulți. Bine spunea cineva că teologii români care studiază în Apus ar trebui la în-toarcerea acasă să fie supuși la rânduiala Mirungerii celor care au căzut în erezii. Însă ei nu vor să scape de erezii, ci au fost susținuți financiar puternic pentru ca acum să facă un singur lucru: să facă ascultare de ”tatăl minciunii”(Ioan 8, 44), să mintă poporul, cu zâmbetul pe buze, să spună doar adevărurile care nu dor, să nu supere pe nimeni, să fie corecți politic. Numai așa cariera lor este asigurată.
Pe clădirea reformată din municipiul Sf. Gheorghe, județul Covasna, este o expresie în limba maghiară, care în traducere ar suna așa: Există un singur Dumnezeu. La prima vedere pare o mărturie adevărată, însă ea de fapt exprimă învățătura eretică, antitrinitară, a reformaților. Însă și ethosul românesc a fost alterat puternic de această idee: care este problema, că doar este un singur Dumnezeu. Într-adevăr, există un singur Dumnezeu, însă Acesta, Cel Unul și Adevărat este cel mărturisit de Ortodoxie. Restul dumnezeilor – al papistașilor, al protestanților, al neo-protestanților, al evreilor, al mahomedanilor – sunt DRACI, nimic mai mult.

6. Decapitarea Bisericii de către înșiși ierarhii ei – acum câțiva zeci de ani papa Pius al IX-lea afirma la Conciliul II Vatican, că ”Io sono la Chiesa” = Eu sunt Biserica” Nici papistașii nu au fost de acord cu așa ceva. Acum experimentăm și noi același lucru. Unii episcopi se identifică pe ei înșiși cu Biserica și uzurpă pe Însuși Capul acesteia, Domnul Hristos. Noi nu recunoaștem nici un cleric, de orice rang ar fi, ca fiind infailibil. Până acum Biserica s-a apărat prin dogme și canoane, acum se apără cu jandarmeria și cu poliția?
Învățătura Bisericii este că harul se transmite prin succesiune apostolică, însă această succesiune nu este numai una exterioară, adică faptul că prin punerea mâinilor (act fizic, extern) se transmite harul arhieriei și al preoției, ci mai ales una profundă de identitate a credinței unui apostol cu absolut toți urmașii hirotoniți de el și de ierarhii de după el. Cu alte cuvinte, atâta vreme un cleric este cu adevărat cleric cât el este ortodox în credință și în trăire. Altfel, se caterisește. Iar semnatarii din Creta au reușit acolo un lucru cu adevărat istoric (că tot voiau să facă istorie): și-au semnat propria lor caterisire, recunoscând ca biserică toate ereziile, condamnate de Sfinții Părinți și combătute, cu prețul vieții lor, de Sfinții Mucenici ai Bisericii.
Pentru a fi mai bine înțeles voi relata – din sursă directă (din spusele ieromonahului Grigorie Sanda) – cele petrecute la Mănăstirea Lacul Frumos acum câteva luni. După adunarea din Creta șocul românilor ortodocși a fost mare: toți ierarhii români prezenți acolo au făcut pactul cu erezia. Din documentele sinodale – apărute după luni de zile – se vede că doar un singur episcop din toți cei 165 prezenți acolo a semnat la un moment dat, pe documentul nr. 6, altfel decât a-și trece numele: mitropolitul Olteniei a scris că crede ”într-una Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică.” Oare această licărire de conștiință fusese suficientă? Monahii de la Lacul Frumos l-au primit, la câteva zile după întoarcerea în țară, pe mitropolitul Irineu la mănăstire și, neștiind gravitatea celor petrecute în Creta, au luat, cum era și normal, binecuvântare de la el. După plecarea mitropolitului au urmat trei zile de mari tulburări între părinți, inedite pentru viața lor de până atunci și care se vădeau a fi ca niște atacuri demonice. După ce s-au liniștit, reflectând la cele întâmplate, și-au dat seama de unde a venit tulburarea cea mare: din binecuvântarea mitropolitului.
Noi vrem să avem ierarhi sfinți, mărturisitori, ortodocși. Acesta este și scopul acestei sinaxe. Nu vrem și nu vom ieși din Biserică, noi suntem în Biserică și Hristos ne va ajuta să rămânem în ea. Cel prigonit nu este fiecare dintre noi, ci este Hristos, iar noii farisei și cărturari ucigași de Hristos sunt ecumeniștii de astăzi. Însă mai este nădejde. Dar nu ne culcăm pe-o ureche, ci ducem lupta, cât ne va ajuta Dumnezeu. Iar după noi vor urma alții, mai buni și mai sfinți ca noi. Biserica – adică cei ortodocși în credințâ și în trăire – nu va pieri, iar porțile iadului vor birui numai pe cei ce, ecumeniști fiind până la capăt, se vor rupe ei singuri de Trupul cel viu, sfânt și sfințitor, plin de har și de adevăr al lui Hristos.

7. Cea mai gravă problemă am lăsat-o spre analiză la urmă: sunt mulți care înțeleg că situația de azi este dezastruoasă însă, atunci când văd că nu au deloc argumente, apelează la acesta: nu ne pasă, aceasta nu este lupta noastră, să iasă alții în față, noi mai așteptăm.
Să spunem lucrurilor pe nume: lașitatea românească este deja proverbială. Însă ea nu face parte din ethosul românesc ortodox, ci este mai degrabă o tumoră ecumenisto-masonico-comunisto-consumistă. Avem milioane de strămoși care au dat totul, fără să ezite, pentru credința curată primită de la Sfântul Apostol Andrei. Acest cuvânt: mai aștept folosit de mulți azi nu are nici o legătură cu verbul aștept din finalul Simbolului de credință ortodox (aștept învierea morților), ci este o expresie a propriei neputințe, a lașității paralizante și a fricii de propria umbră. Ne temem de unii oameni? Facem ascultare de astfel de oameni și credem că ne vom mântui așa? Răspunsul este simplu: cei ce așteaptă nu au în vedere perspectiva vieții veșnice, ci așteaptă doar să fie lăsați în pace, în traiul lor de huzur, de auto-suficiență, de trăiește clipa, de fii stăpân la tine în eparhie sau parohie, vorbește despre Hristos, dar nu Îl iubi pe Hristos, pentru că a-L iubi înseamnă să Îl iei în brațe, ori aceasta presupune să te răstignești împreună cu El, pentru ca brațele Lui deschise și întinse pe cruce să le întâlnească pe ale tale. Dar, dacă nu Îl iubim pe Hristos, cum vom putea să ne înfățișăm în fața Lui la judecată? Sau, mai trist, cum să ne dorim să fim o veșnicie cu Cel pe care nu L-am iubit deloc și ne-am rușinat a-L mărturisi? Eu mă cutremur de răspuns și las la conștiința fiecăruia să Îl ofere, așa cum dorește, iubirii răstignite, dar și înviate, a lui Hristos.

Deci, ce este de făcut acum, în continuarea firească a ceea ce am făcut deja în ultimele luni, fiecare după măsura lui, după cum l-a luminat Dumnezeu? Răspunsul îl voi lua dintr-un studiu prezentat la Simpozionul din Sofia (Bulgaria) de care am amintit mai sus, de părintele Anghelos Anghelakopulos, cu titlul: Cum a depășit Ortodoxia momentul Sinodului de la Ferrara-Florența?
Părintele Anghelos afirmă că momentul Creta seamănă cu cel de la Ferrara-Florența. Trădare a fost și acolo, generalizată, cu excepția Sfântului Marcu Eugenicul, care nu a semnat unirea cu Roma, trădare a fost însă și aici, în Creta, prin recunoașterea ca biserici a tuturor ereziilor și prin celelalte hotărâri inacceptabile pentru poporul ortodox. Trădarea din Creta a fost mai adâncă și mai gravă.
Sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florența a fost impus de sus și a avut motive politice, străine de țelul duhovnicesc al păcii reale și al unirii adevărate. De aceea el a fost respins de cei simpli și e deja, așa cum observă prof. Κarl Heussi, doar o simplă hârtie.
Ceea ce erezia papismului a urmărit vreme de secole, prin falsificarea sistematică a textelor patristice, a fost oferit de latino-cugetătorii și papofilii ortodocși la sinodul de la Florența. Însă acest lucru a fost anulat de apărătorul credinței ortodoxe, poporul credincios, de Sfântul Marcu Eugenicul și de patriarhul Ghenadie Scolarios .
În Constantinopol, poporul ortodox nu a acceptat falsa unire, pentru că voia unirea cea bună cu papistașii, pe baza credinței ortodoxe și a Sfintei Tradiții . Mulțimea a fost entuziasmată de atitudinea fermă a Sfântului Marcu Eugenicul de-a lungul desfășurării sinodului. Ea îl vedea pe Sfântul Marcu ca fiind unicul ierarh, care a avut curajul și capacitatea de a apăra învățătura dogmatică dreaptă a Bisericii.
Poporul grec a vrut atunci să afle dacă la Florența a biruit Ortodoxia. Trădătorii Ortodoxiei, simțind mânia poporului, răspundeau cu căință: ”ne-am vândut credința, am schimbat evlavia cu impietatea, trădând jertfa cea curată, am devenit azimiți (adică papistași).” Ziceau că sunt vrednici să li se taie mâna care a semnat, să li se smulgă limba care a mărturisit erezia. Noi, astăzi, nu cerem așa ceva ierarhilor români apostați, nu avem vreo pornire violentă contra lor (așa cum au ei, datorită conștiinței vinovate care îi mustră), ci vrem ca ei să se lepede de hotărârile din Creta și să redevină păstori ortodocși.
Deja poporul auzise din gura Sfântului Marcu Eugenicul că sinodul tâlhăresc de la Florența va fi respins și falsa unire va fi anulată . Chiar și împăratul bizantin Ioan, temându-se de revolta poporului, nu a vorbit despre hotărârea semnată la Florența. Având în minte îndemnurile Sfântului Marcu Eugenicul, poporul nu se temea nici de patriarh, nici de împărat.
Revolta poporului ortodox împotriva trădării de la Florennța a fost așa de mare încât în scurt timp aproape toți episcopii greci care au semnat falsa unire s-au simțit obligați să își retragă semnătura prin noi declarații pe care le-au făcut. ”Latino-cugetătorii erau ocoliți. Susținătorii falsei uniri erau din ce în ce mai izolați. În bisericile în care ei slujeau credincioșii nu mergeau. Chiar și cei care înainte mergeau acolo din curiozitate, acum îi ocoleau”. Poporul ortodox nu voia să aibă nici o comuniune bisericească cu episcopii și cu clericii latino-cugetători.
Iată care a fost contribuția poporului la repunerea în drepturi a Ortodoxiei: acesta nu numai că își cunoștea credința, însă știa și care trebuia să fie atitudinea sa atunci când credința era trădată. Iar această atitudine era întreruperea pomenirii și a comuniunii bisericești cu latino-cugetătorii.
Este clar că dacă nu ar fi existat, din bunăvoința lui Dumnezeu, Sfântul Marcu Eugenicul în acea perioadă critică pentru Ortodoxie, tot Răsăritul s-ar fi latinizat și credința adevărată ar fi dispărut de pe pământ.
Important este că Sfântul Marcu nu a luptat numai împotriva sinodului tâlhăresc de la Ferrara-Florența, lucru care este cunoscut de mulți, ci a luptat și după semnarea unirii și după întoarcerea la Constantinopol. Aceste ultimele lupte ale lui sunt necunoscute de majoritatea, însă au probabil o importanță mai mare decât cele din timpul sinodului de la Ferrara-Florența. După întoarcerea la Constantinopol, Sfântul Marcu a avut un singur scop: să lupte împotriva sinodului tâlhăresc, anticanonic, antiortodox și fals de la Florența și împotriva textului falsei uniri a Ortodoxiei cu papismul.
De asemenea, Sfântul Marcu a întrerupt comuniunea bisericească cu toți cei care au semnat unirea și cu cei care îi urmau pe aceștia. Silvestru Siropoulos spune că Sfântul Marcu nu era în comuniune bisericească nici cu Sinodul grec. Însă el a mai avut în problema întreruperii pomenirii ceva unic: a vrut să păstreze această întrerupere a pomenirii nu numai cât trăia, ci și după moarte. Înaintea morții a dat ultimele indicații celor aflați în jurul lui. El a arătat cât de bine înțelesese valoarea întreruperii pomenirii și siguranța pe care o simțea făcând aceasta, căci plecând din viața aceasta avea credința curată și nefalsificată ca fiind cea mai mare zestre a sa pentru întâlnirea cu Iisus Hristos.
Sfântul Marcu avea conștiința că, întrerupând pomenirea aici, îi va întâlni dincolo pe sfinții care au întrerupt pomenirea ereticilor sau filo-ereticilor din vremea lor, pe toți cei prigoniți pentru credință, pe Mucenicii adevărului și pe toți cei care au iubit puritatea și integritatea credinței și au suferit pentru aceasta.
A spus că era convins că cu cât se îndepărta bisericește mai mult de latino-cugetători, cu atât se apropia de Dumnezeu, se unea cu adevărul și cu sfinții. Dimpotrivă, dacă s-ar fi apropiat de latino-cugetători s-ar fi îndepărtat de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu voia să aibă nici o comuniune bisericească cu ereticii, pentru a nu se amesteca în credință cele cu neputință de amestecat.
De partea Sfântului Marcu Eugenicul a fost patriarhul Ghenadie Scolarios, nu însă numai ca un simplu adept al lui. El a fost imaginea fidelă a Sfântului Marcu, asemenea unei noi întrupări a lui. De aceea Sfântul Marcu l-a ales în mod oficial, înainte de a muri, drept continuator al luptelor lui.
Luptele celor doi – Marcu și Ghenadie, precum și ale întregului cler și popor ortodox, au dus la rezultatul dorit. Biserica Ortodoxă, prin hotărâri sinodale panortodoxe, a respins și a condamnat documentul de unire al așa-numitului sinod de la Florența ca fiind ”tâlhăresc, mârșav, ilicit, fals etc.” Aceasta s-a făcut prin Sinodul de la Moscova (1441), cel de la Ierusalim (1443), prin apologia clerului Constantinopolului către împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1443), prin Sinoadele Bisericilor Ungrovlahiei, Serbiei și Georgiei, prin Sinoadele de la Constantinopol (1450, 1484 și 1727) etc.
Nu ar fi deloc îndrăzneț și exagerat să susținem că în zilele noastre trăim o reînviere a duhului de la Ferrara-Florența. Adunarea tâlhărească din Creta este o nouă Ferrara-Florența. Nu este nici sfântă, nici mare, nici sinod. Este un pseudo-sinod tâlhăresc, florentin, eretic, ecumenist. Este clară nevoia ca Bisericile Ortodoxe locale, mai ales cele care nu au luat parte la adunarea din Creta, dar și un nou Sinod Panortodox:
a) să condamne așa-numitul sinod din Creta ca fiind unul tâlhăresc, eretic și ecumenist;
b) să respingă textele lui ca eretice, mai ales cel despre relațiile cu eterodocșii;
c) să îi condamne pe organizatorii, protagoniștii lui, pe semnatari și pe cei care acceptă textele lui eretice;
d) să condamne ecumenismul inter-creștin și inter-religios ca panerezie;
e) să hotărască ieșirea Bisericilor Ortodoxe locale din așa-numitul Consiliul Mondial al Bisericilor, de fapt al ereziilor;
f) să suspende orice apariție publică comună a ortodocșilor cu păgânii și cu ereticii;
g) să renunțe la dialogul lipsit de roade al Ortodoxiei cu orice tip de eretici.
În final, părintele Anghelos a făcut urarea: ”fie ca Dumnezeul nostru, Sfânta Treime, să ne învrednicească a trăi și momentul condamnării sinodale a sinodului tâlhăresc din Creta, pentru rugăciunile preasfințiilor, sfințiilor și frățiilor voastre.”

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2017/06/18/pr-ciprian-staicu-referat-pentru-sinaxa-nationala-ortodoxa-de-la-botosani-18-iunie-2017/

Considerații teologice cu privire la caracterul eretic al pseudosinodului din Creta

Referat susținut la SINAXA NAȚIONALĂ ORTODOXĂ a clericilor, monahilor și mirenilor de la Botoșani -18 iunie 2017

I. Introducere

Sfințiți părinți și frați întru Hristos Domnul,

Cuvioși monahi și cuvioase monahii,

Frați și surori ai Bisericii lui Hristos,

Distins auditoriu,

p-Claudiu-BuzaMotto: „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor rânduite, chiar dacă este om credincios, chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor” (Sfântul Ignatie Teoforul).

Din Sfintele Scripturi, prin jertfa „cu bună mireasmă duhovnicească” adusă de către Abel lui Dumnezeu, înțelegem ce înseamnă Ortodoxia: ,,Dreaptă slăvire (ορθή + δόξα)… cuget bun întru alegere bună, cu discernământ, referitor la ce fel de ofrandă va aduce lui Dumnezeu cel ce intenţionează să o facă.”[1] Abel a ales cu inimă bună și responsabilitate duhovnicească ceea ce avea să jertfească Domnului, ,,din cele întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor” (Fac. 4, 4), mulțumind pe Dumnezeu cu alegerea sa. De aceea, ,,a căutat Domnul spre Abel și spre darurile sale” (v. 4).

Pe de altă parte, din referatul biblic vechi-testamentar, aflăm că ofranda lui Cain nu a fost primită, pentru că acesta a ales cu indiferență, la întâmplare, ,,a adus jerfă lui Dumnezeu din roadele pământului” (Fac. 4, 3). Indiferența, nepăsarea și lipsa dragostei în actul ritualic și relațional față de Dumnezeul cel Adevărat, i-au adus lui Cain ,,întristarea inimii” și ,,posomorârea chipului”, conducându-l la fratricid și fugă vinovată de la fața lui Dumnezeu.

Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu cerea omului jertfă curată, adusă cu inimă neprihănită, în lege Harului, în vremea Noului Testament, această cerință va fi cu mult mai înaltă, conformă cu exigențele unui Ritual în care Hristos – Arhiereul ,,Jertfește și Se Jertfește” pentru mântuirea dreptcredincioșilor din toate locurile și din toate timpurile. El însuși ne-a poruncit ,,să aducem ca dar pâine și vin și tot El ne dăruiește, în schimbul acestora, Pâinea cea vie (Ioan 6,51) și Paharul vieții celei veșnice”[2].

De aceea, în Ortodoxie, nu putem accepta prezența a ceva străin de Biserică, ce poate periclita sau chiar întina modul Tainic de mântuire a omului, pentru că Sfânt este Întemeietorul şi Capul Bisericii, care s-a jertfit pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, ,,neavând întinăciune sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 27).

Cu toate acestea, deși cunoașteau modul de a se raporta la Dumnezeu, la Biserica lui Hristos și la Învățăturile Sfinților Părinți, cei care trebuiau să fie liturghisitori și păstori, au ales să aducă jertfă întinată și să strâmbe Învățăturile Duhului Sfânt, trădând în mod conștient și viclean moștenirea Sfântă.

Astfel, la Kolimbari, Creta, în iunie 2016, a avut loc un ,,Sinod” numit ,,Mare” și ,,Sfânt” care, prin hotărârile luate, a cutremurat Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu din întreaga lume. Sfinții Părinți au fost huliți, Învățăturile batjocorite, Biserica prigonită și Hristos din nou răstignit. Nu au făcut-o numai cei din afara Bisericii, ci și cei puși să păstorească oile cuvântătoare, care astfel, și-au încălcat făgăduințele și îndatoririle față de Stăpân, L-au vândut, batjocorit și răstignit în văzul întregii lumi.

Vom arăta în referatul nostru, câteva dintre erorile cele mai importante care definesc așa numitul Sinod din Creta ca fiind eretic.

II.  Pregătirea și desfășurarea „Sinodului din Creta”

Pregătirea „Sinodului”

Înainte de ,,Sinod”, studiindu-se actele presinodale și modul în care urma să se desfășoare acest eveniment, se punea întrebarea : ,,Se cuvine să sperăm sau să fim neliniștiți?”[3]

Se credea ,,că Sinodul va aduce multe foloase Bisericii Ortodoxe, pentru că, pe lângă faptul că va soluționa subiecte importante ale relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe locale și ale păstoririi credincioșilor, întâi de toate va consolida unitatea dintre acestea și va arăta că Biserica Ortodoxă, deși este alcătuită din biserici autocefale și independente, are o unitate puternică și indisolubilă”[4].

Apoi, urma să se arate ,,că Biserica Ortodoxă nu s-a blocat în trecut, în Tradiție, ca o fosilă de muzeu, așa cum ne acuză protestanții, ci este un organism viu, care se interesează de prezent, de subiecte și probleme contemporane și, înainte de toate, că doar ea reprezintă continuitatea autentică a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, a Bisericii Apostolilor, a Sfinților Părinți și a Sinoadelor”[5].

Din cele zece subiecte de care s-a ocupt de atâția ani comisia presinodală, doar două aveau caracter de urgență, întrucât creează probleme legate de unitatea trupului bisericesc, de unitatea liturgică și euharistică – anume calendarul-pascalia și diaspora. Toate celelalte, ca postul, impedimentele la căsătorie, idealurile creștine de pace, libertate, discriminări etnice, etc., au fost soluționate cât se poate de clar și de Sfânta Scriptură, și de Tradiția patristică și sinodală, în timp ce restul, anume cele legate de autonomie, autocefalie, diptice, etc., vădeau de fapt tendințele de întâietate ale unor arhierei.

O primă îngrijorare pentru cei care sperau că ,,Sinodul” va fi ,,Mare” și ,,Sfânt” a adus-o declarația Patriarhului Ecumenic Bartolomeu care a spus că Sinodul nu este convocat ca ecumenic, că nu poate fi caracterizat ca ecumenic, pentru că nu participă la el și creștinii din Apus. ,,Din această declarație a Patriarhului Ecumenic – spune Părintele Profesor Theodoros Zissis, la simpozionul teologic internațional „Sincretismul interreligios”, care a avut loc anul trecut în Chișinău – rezultă că Biserica Ortodoxă nu este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, nu este o Biserică deplină, ci una deficitară. Nu este în măsură să convoace singură un Sinod Ecumenic, pentru că reprezintă doar o parte a Bisericii; cealaltă parte lipsește, adică lipsesc creștinii Apusului, papistașii și protestanții, cărora, în felul acesta, li se recunoaște caracterul de Biserică. Introduce, de asemenea, o nouă abordare asupra confesiunilor, sugerând că îndepărtarea ereticilor vatămă unitatea Bisericii și sobornicitatea acesteia, că fără eretici Biserica nu este sobornicească și unitară și că Sfinții Părinți care i-au anatemizat și i-au îndepărtat pe eretici au greșit. În esență, este vorba de acceptarea teoriei protestante a ramurilor sau a teoriei eclesiologiei lărgite a Conciliului II Vatican despre caracterul bisericesc deplin și deficitar, care este o variațiune a celei dintâi. În felul acesta se explică insistența constantă și susținută, pe toată durata pregătirii Sinodului, asupra subiectelor legate de relațiile noastre cu eterodocșii, pe care îi recunoaștem și îi numim biserici în afara Bisericii în virtutea unei înșelări eclesiologice foarte vădite. Nu îi mai numim erezii și eretici, așa cum i-au numit toate Sinoadele locale extinse de la Constantinopol din secolul al XIX-lea și, cu toate că nu înregistrăm în mod declarat subiectul acesta pentru dezbatere pe ordinea de zi a Sinodului, îi recunoaștem indirect (pe eretici) ca Biserici. Din textele Sinodului la care am reușit să avem acces reiese că ne îndreptăm către recunoașterea Botezului și a caracterului de Biserică a papistașilor și protestanților eretici.”[6].

Alte îngrijorări au fost legate de atitudini sincretiste și ecumeniste care predomină la nivelul conducerilor bisericești ce pot duce la dezbinări și schisme în Biserică, cât și de cele cu privire la Regulamentul de organizare și funcționare al ,,Sinodului”.

Defășurarea „Sinodului”

Așadar, în iunie 2016, a avut loc în Insula Creta, la Kolimbari, o întrunire de ierarhi și teologi ortodocși, cunoscută sub numele de „Sinodul din Creta”.

Organizatorii l-au supranumit pe nedrept ,,Sinod Mare și Sfânt”.

Mai întâi de toate, nu a fost,,Sinod”, fiindcă i-a lipsit fundamentul, adică sinodalitatea. Întâistătătorii fiecărei delegații au semnat doar ei (doar voturile lor au fost luate în considerare) pentru Bisericile Autocefale pe care le-au reprezentat, anulând practic instituția sinodalității prin care, fiecare episcop trebuia să exprime, prin vot personal, experiența eparhiei pe care o păstorește. Astfel, doar zece ierarhi au decis în numele întregii Ortodoxii, unii dintre ei făcând abuzuri[7] grosolane pe care nu le întâlnim nici printre politicienii avizi de putere. Numai pentru un astfel de lucru ar fi trebuit condamnat acest pseudosinod.

Nu a fost „Sfânt”, deoarece nu a fost după modelul Sinoadelor ecumenice şi următor Sfinţilor Părinţi, nici în mod formal, nici în privinţa conţinutului. Nu a fost o continuare firească a celor nouă Sinoade ecumenice și nici nu a luat hotărâri care să zidească Biserica lui Hristos, ci dimpotrivă, a contribuit la dezbinare și prăbușire, prin ierarhii ei. Avea dreptate părintele Ciprian Ioan Staicu într-un articol când spunea, legat de presupusa sfințenie treimică lucrătoare la sinod, că ,,singura treime prezentă la acest sinod a fost: masoneria, CIA-ul și Vaticanul[8].

Nu a fost nici „Mare”, nu numai pentru faptul că nu au fost prezente toate Bisericile Autocefale[9], dar în mod principal pentru că a fost o foarte mică şi selectivă reprezentare a acestora de către arhiereii locali. Fiecare Biserică Autocefală a fost reprezentată de douăzeci si patru de delegați plus Întâistătătorul, aleși ,,pe sprânceană, dintre ecumeniști, pentru ca planurile pregătite dinainte să nu aibă parte de piedici. Toată adunarea cretană a fost o ”piesă de teatru”, după cum o numea, cu câteva luni înainte de începerea ei, dl. Zorbas, directorul instituției din Creta – Academia Teologică – unde s-a desfășurat adunarea cretană”[10].

,,Istoria – spune Mitropolitul Ierotheos Vlachos – este cea care îi va conferi și denumirea reală, deoarece știm că unele Sinoade, cu toate că au fost caracterizate ca ecumenice, în cele din urmă au fost respinse de alte Sinoade ulterioare, după cum, de asemenea, unele Sinoade, deși au fost convocate ca locale, au dobândit caracter ecumenic. Acest lucru se datorează hotărârilor pe care le-au luat și acceptării sau nu a acestora de către pliroma Bisericii”[11].

III. Erori docrinare.

 Hotărârile luate la pseudosinodul din Creta au avut drept scop acceptarea panereziei ecumenismului, un lucru foarte grav și de neacceptat în Biserica Ortodoxă. Acest lucru se datorează în mare parte sionismului internațional, care prin intermediul masoneriei „coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului, desfășurarea și ducerea la capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii lui Hristos”[12].

Pseudosinodul din Creta, nu a fost un simplu sinod eretic și tâlhăresc, ca cele din trecut, care au fost condamnate de Sfintele Sinoade Ecumenice și de către Sfinții Părinți, ci a fost o întâlnire oficială cu pretenția de „Sinod Mare și Sfânt”, pregătitoare pentru instaurarea domniei lui Antihrist, prin demersul „prorocului mincinos” (Apoc. 13) care luptă, prin toate mijloacele, pentru unirea Bisericii lui Hristos cu ereziile (ecumenism interconfesional) și a tuturor religiilor într-o Biserică Mondială (ecumenism interreligios), în care Antihristul, „urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt” (Mt 24, 15), va cere închinare ca un dumnezeu.

De aici, înțelegem că, prin hotărârile luate, responsabilitatea ierarhilor participanți la adunarea din Creata a fost una uriașă, fiind în joc atât sufletele tuturor păstoriților din Biserica Ortodoxă cât și a eterodocșilor care ar fi avut șansa, prin observatorii prezenți, să înțeleagă că doar în Biserica Ortodoxă există mântuire.

Au existat și încă există ierarhi și teologi care s-au poziţionat în favoarea sinodului din Creta. Aceștia, plecând de la cel mai controversat document sinodal, Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, ,,încearcă să demonstreze că în Creta s-a urmat o linie mai veche ortodoxă, ce recunoaşte oarecum un fel de bisericitate papistăşismului şi chiar protestantismului, iar pe de altă parte, se afirmă răspicat că sinodul nu a recunoscut în niciun fel că acele comunităţi sunt “biserici”, ci doar a făcut un “act de curtoazie” acceptând realitatea că ele însele se numesc aşa”[13].

Realitatea este cu totul alta. În articolul 19 al documentului sinodal amintit [14], ,,s-a acceptat Declaraţia de la Toronto, ale cărei premise eclesiologice au fost considerate de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor”[15]. Mergând pe firul acesta pentru a demonstra caracterul eretic al Sinodului din Creta, domnul Mihai Silviu Chirilă, în editorialul ,,Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic Declaraţia de la Toronto de către pseudosinodul din Creta”, spune: cheia descifrării lui ,,este acceptarea de către acesta a Declaraţiei de la Toronto. Toate deciziile pe care sinodul le-a cuprins în documentul Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine sunt în duhul acestei declaraţii eretice ecumeniste şi trebuie înţelese prin prisma acesteia.”[16]

Controversatul Document șase, numit ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”[17] (în gr. ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”), încă din perioada pregătitoare „Sinodului” a fost rezultatul compilării a două subiecte ce urmau a fi discutate în Creta: ,,Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică” și ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. În urma comasării celor două texte, a rezultat documentul ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, un text cu multe puncte contradictorii, care a suferit ,,adaosuri și modificări efectiv până în ultima clipă înainte de semnarea sa, ceea ce înseamnă pe de o parte că nu era gata, iar pe de altă parte că urma să creeze diferite probleme.”[18]

Acest document, în întregul său, având multe lipsuri și fiind contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, a făcut pe unii ierarhi și teologi să afirme că nu este ortodox, refuzându-se chiar semnarea lui de către unii participanți la ,,Sinod”: ,,pentru că nu definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică, ce sunt cei care s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie.”[19]

Principiile eclesiologice invocate în Creta, conținute de documentul ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, nu sunt de fapt decât reiterări bine camuflate ale premiselor Declarației de la Toronto din anul 1950[20].

Astfel, în Articolul 1 al documentului se amintește de ,,promovarea unităţii creştine în lumea contemporană” de către Biserica Ortodoxă. Confuzia este evidentă și întrebările care se nasc de aici sunt fără răspuns teologic ortodox pentru ecumeniști: ce fel de unitate creștină promovează Biserica și ce se înțelege prin ,,unitate creștină”? Și, de ce nu se spune cu claritate că unitate creștină” pentru Ortodoxie înseamnă lepădarea de învățăturile eretice și revenirea în Biserică a ereticilor prin Sfânta Taină a Botezului?!

Apoi, în următorul paragraf, în Articolul 2, prin expresia ,,legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală”, se accentuează și mai mult neclaritatea din primul Articol. Pe bună dreptate, ne punem întrebarea: ,,Dacă legătura dintre dreapta credință și comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa cum corect se afirmă aici, atunci în ce mod caută să refacă „unitatea” pierdută Biserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una și Unica, și nu se poate diviza, ce unitate să refacă? Ori avem Unitatea, ori nu o avem. Iar dacă o avem, de ce trebuie să „o refacem” din moment ce o avem?”[21]

În Articolul 4, întâlnim același limbaj ecumenist, lipsit de claritate și provocator, precum și rezultatul mult dorit al ,,dialogului ecumenismului lucid”: ,,restaurarea (refacerea) unității”. „Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, – se arată în document – a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică.”

Afirmația că ,,Biserica a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea”, nu are niciun fundament istoric, fiind contrară afirmaţiei biblice a Sfântului Apostol Pavel, care învaţă că: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10). Din cuvintele Apostolului neamurilor vedem că mustrarea este maniera de relaţionare cu ereticii, iar nu „dialogul” şi negocierea teologică. Poate exista dialog, pentru catehizarea celui ce doreşte să revină la Ortodoxie, însă acesta nu se aseamănă cu tipul de „dialog” purtat în cadrul CMB. Sfântul Vasile cel Mare interzicea cu străşnicie orice fel de comuniune bisericească cu eterodocşii[22], iar avva Teodor din Fermi spunea că trebuie să îi ajutăm pe eretici să iasă din erezie, dar dacă nu reuşim acest lucru, să tăiem prieteşugul cu ei, pentru ca să nu fim traşi şi noi spre erezie[23] (ceea ce ar trebui să se întâmple, după un secol de ecumenism steril); avva Isaia sfătuia să nu stăm de vorbă cu ereticii, ca „să nu ne vatăme otrava lor purtătoare de moarte[24]; Sfântul Iustin Popovici atrage atenţia că nu poate exista „dialog al dragostei”, aşa cum îl numeşte Mişcarea Ecumenică, fără „dialog al adevărului”; altminteri, dialogul este unul în care cele două părţi se înşală una pe alta[25].

Textul este cât se poate de confuz și generează serioase întrebări. Pentru care „unire” se roagă Biserica ortodoxă: pentru unirea ortodocșilor de a nu fi dezbinați între ei sau pentru unirea ortodocșilor cu ereticii nepocăiți și nebotezați?! Se pare că, visul ecumenist al ,,refacerii unității” pierdute devine o realitate posibilă prin ,,cultivarea dialogului” lucid, sprijinit pe „căi și mijloace” potrivite scopului urmărit.

Articolul 6, cel mai controversat și criticat dintre cele 24 de articole ale  Documentului al șaselea, susține că: Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică.”[26]

Trebuie subliniat că, acceptarea „denumirii istorice de biserici şi confesiuni creștine[27] eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a „bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros (în afara zidurilor Bisericii) şi chiar ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii), contrazicând afirmaţia Sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus („în afara Bisericii, nu există mântuire”)[28]. Prin această premisă se acceptă că nu există nicio graniţă între Ortodoxie şi erezie şi că toţi ereticii aflaţi în afara zidurilor cetăţii sunt de fapt membrii ai Bisericii[29].

Există însă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „un Domn, o credință, un Botez” (Efeseni 4, 5), înțelegându-se de către întreaga cugetare patristică „că în lume există o singură credință nemincinoasă, pe care o ține singura Biserică Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și că există un singur Botez care curățește și izbăvește de păcate și un singur Domn – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Iar cel ce nu cugetă astfel, rătăcește”[30] (Sfântul Atanasie cel Mare).

Sunt teologi care spun că termenul de „biserică” a fost folosit ca terminus tehnicus, nu în sensul propriu de a defini ceea ce înseamnă Biserica, așadar, fără ca să aducă modificări eclesiologice. Este adevărat că în anumite texte patristice ereticii au fost numiți „sinagoga satanei”, „biserica nelegiuiților”, „biserici blestemate”, etc., iar ,,referitor la creștinismul apusean s-a folosit denumirea de „Biserici” mai cu seamă în secolul al XX-lea, când terminologia și teologia ortodoxă s-a diferențiat de teologia ortodoxă a veacurilor precedente, în principal odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din 1920”[31]. Acest lucru însă, nu lămurește problema de fond, a întregului Document. În actele oficiale ale unui Sinod, cu pretenția de „Mare” și „Sfânt”, folosirea unei terminologii confuze este de neacceptat, mai ales că presupusul terminus tehnicus stă în legătură cu întregul Document șase care se dovedește, în urma unei analize teologice atente, a fi nu doar confuz, ci neortodox, adică eretic. Prin acest articol se realizează o recunoaştere oficială a ,,denumirii istorice a bisericilor şi confesiunilor creştine heterodoxe”, cu care Biserica Ortodoxă nu se află în comuniune.

Așadar, definirea ereziilor drept „biserici reprezintă o importantă victorie după 115 ani de ecumenism[32] și un act de mare curaj al ecumeniștilor, deprinși, în urma „dialogului lucid” cu eterodocșii, cu o terminologie înșelătoare și cu o atitudine ostilă contra tuturor celor ce refuză iubirismul fățarnic și slugărnicia apostată.

Articolele 16, 17 și 18 subliniază participarea Bisericii Ortodoxe la organismul numit „Consiliul Mondial al Bisericilor” și alte organisme (neortodoxe) care „promovează unitatea creștină în lume”. Aceste articole ale Documentului amintesc de prezența Bisericii Ortodoxe[33] într-o organizație eretică din care a ales să facă parte, de faptul că „anumite Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu”, că acestea „participă pe deplin şi în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice” și că ,,în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional”[34].

Experiența Bisericii Ortodoxe în dialogul cu eterodocșii din cadrul CMB este însă divergentă față de afirmațiile făcute la Kolimbari. Declaraţia de la Tesalonic a teologilor ortodocşi, din mai 1998, analizează participarea ortodoxă la CMB prin următoarele cuvinte: „După un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB, nu observăm suficient progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice”. Să se fi schimbat în ultimii douăzeci de ani ce nu s-a reuşit a se schimba în primul secol de ecumenism?[35]

Mai mult decât atât, CMB-ul a ignorat și ignoră în continuare prigoana asupra ortodocșilor din întreaga lume, îndeosebi cea din perioada comunismului ateu din Rusia și România, păstrând o tăcere condamnabilă pentru împlinirea planurilor demonice ale colaborării ecumenismului cu puterea antihristică. Această tăcere a fost înfierată de Întâistătătorul Sfântului Sinod al Bisericii Ruse din Diaspora, Mitropolitul Filaret, în epistola trimisă către toți episcopii ortodocși, în iulie 1969. Iată ce spune marele ierarh: „Bune sunt manifestările de împreună-pătimire cu cei ce pier de foame în Biafra, pentru cei ce suferă de pe urma ciocnirilor armate ale Orientului Mijlociu sau Vietnam. Însă ele acoperă drama umană din zilele noastre? E posibil ca membrii CMB-ului să ignore complet persecuțiile religioase din Uniunea Sovietică? Trec cu vederea faptul că acolo împărățește fărăgelegea; că atâtea mii de biserici se demolează; că mucenicii credinței se numără cu milioanele și că Sfânta Scriptură nu se mai tipărește, iar împărțirea și difuzarea ei se pedepsește cu muncă silnică. De ce se fac că nu văd toate astea? De ce tratează cu indiferență faptul că se interzice copiilor învățăturile de bază religioase și participarea lor la Dumnezeieștile Slujbe? De ce nu le pasă de milioane de surghiuniți pentru credință precum și de copiii răpiți de lângă părinții lor ca nu cumva să primească o educație religioasă? 

De bună seamă că toate acestea sunt cunoscute celor ce citesc presa. Dar despre ele nu se face nici cea mai mică aluzie în deciziile CMB-ului.

Preoții și leviții ecumeniști trec pe alături în tăcere și cu indiferență pe lângă creștinii prigoniți din Uniunea Sovietică, fără ca măcar să le arunce vreo privire. Păstrează tăcerea, fiindcă reprezentanții oficiali ai Bisericii Rusiei, deși este știut foarte bine, neagă existența unor astfel de persecuții, spre a-i mulțumi pe conducătorii politici.”[36]

Ce să mai spunem de tăcerea și trădarea ierarhilor români care au privit ca la un spectacol jertfa sfinților mărturisitori din închisorile comuniste ce au dus crucea neamului nostru și s-au jertfit pentru ca noi să rămânem ortodocși ?!

Astăzi, observăm nu numai tăcere și indiferență din partea ecumeniștilor, ci mai ales aroganță, samavolnicie și necuviință exprimate practic, prin impunerea unor învățături mincinoase fără acordul pliromei și prin ,,legalizarea” pedepselor bisericești pentru cei care se opun hotărârilor eretice (Articolul 22).

„Promovarea unității în lume” de către ecumenism este făcută pe coordonate diversioniste, prin metoda „calului troian”, prin „momeala progresului” și prin „bombonica dragostei.[37] Acestea nu sunt decât inovații ale sioniștilor și masonilor pe care ecumeniștii le folosesc pentru distrugerea Ortodoxiei. Unirea mincinoasă la care suntem chemați noi ortodocșii, alături de protestanți și papistași, cer lepădare de credință și acceptarea „ereziei ereziilor” prin formule înșelătoare, precum: ,,unitate în diversitate”, „teoria ramurilor” sau atribuirea anumitor trepte de  ,,bisericitate” ereziilor.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, prezent activ la „Sinod”, dar refuznic în semnarea hotărârilor eretice, și-a arătat îngrijorarea în legătură cu prezența Bisericii Ortodoxe în CMB prin următoarele cuvinte : „Participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, ca membru, iar nu ca observator, este un motiv de îngrijorare. Pentru că nu mi-l pot imagina pe Sfântul Athanasie cel Mare sau pe Sfântul Vasilie cel Mare participând la un consiliu al arienilor, al eunomienilor, al macedonienilor din vremea lor. Nici nu pot să mi-l imaginez pe Sfântul Grigorie Palama alăturându-se unui consiliu din care făcea parte Varlaam, cu Achindin, Grigoras și acoliții lor, pentru a rezolva diferite problemele sociale ale epocii lor”[38].

Iar ÎPS Athanasie de Limassol mărturisește, la puțin timp după încheierea „Sinodului”, următoarele: „Referința textului la Consiliul Mondial al Bisericilor îmi dă prilejul să formulez poziția contrară la diferitele sincretisme care s-au făcut necanonic în el, dar și la însăși denumirea lui, după care în el Biserica Ortodoxă este concepută ca „una dintre Biserici” sau ramură a Bisericii celei una, care caută și se luptă pentru realizarea ei în Consiliul mondial al Bisericilor. Dar pentru noi una și singură este Biserica lui Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul de credință și nu multe”[39].

În Articolul 19 al Documentului șase, este considerată „o condiţie sine qua non a participării la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, care spune că pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Prin acest articol, „Sinodul din Creta” ratifică principiul minimalismului dogmatic, ca bază pentru ,,redescoperirea unităţii Bisericii”, pe care o propovăduieşte CMB în Declaraţia de la Toronto. Minimalismul dogmatic este inacceptabil din punct de vedere ortodox, deoarece nu ţine seama de necesitatea credinţei de a se baza pe adevărul dogmatic, iar nu pe ataşamente sentimentaliste la nişte idei pe care fiecare le poate interpreta cum crede. Trebuie făcută precizarea că în Constituţia CMB nu există amendamentul introdus de către sinodalii cretani „potrivit simbolului niceo-constantinopolitan”, ceea ce lasă deschisă posibilitatea aderării la CMB indiferent de viziunea despre Hristos şi Sfânta Treime a participantului respectiv. Toate ereziile din viaţa Bisericii au avut la bază viziuni greşite despre Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor şi despre Dumnezeu Cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toate Sinoadele ecumenice au avut ca temă de dezbatere unele dintre aspectele legate de Taina Sfintei Treimi şi Taina Întrupării Domnului Iisus Hristos. Prevederile Constituţiei CMB nu fac decât să anuleze toate hotărârile dogmatice ale sinoadelor anterioare, ceea ce din punct de vedere ortodox este erezie. Chiar şi cu precizarea legată de „simbolul niceo-constantinopolitan”, introdusă de către sinodul din Creta mai mult pentru ochii credincioşilor ortodocşi, rămâne întrebarea: De ce nu s-a introdus principiul credinţei în Hristos Domnul şi Mântuitorul, „aşa cum îl propovăduiesc Sinoadele ecumenice”, ci s-a preferat definiţia protestantă reducţionistă „potrivit Scripturilor”? Câţi dintre partenerii protestanţi ar mai putea fi membri CMB, dacă doctrina despre Hristos ar fi raportată, pe lângă Sfânta Scriptură  (o acceptare de fapt a principiului protestant sola Scriptura), şi la hotărârile dogmatice, inspirate din corecta interpretare a Scripturilor, ale sinodului al III-lea ecumenic, care a decis că Fecioara Maria este Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, sau ale sinodului al VII-lea ecumenic, care a decis că sfintele icoane, sfintele moaşte şi sfânta Cruce trebuie cinstite? Cum mai pot fi parteneri de dialog ecumenic papistaşii, care au introdus o doctrină trinitară diferită de cea a simbolului niceo-constantinopolitan?[40]

Diavolul, spune Sântul Athanasie din Paros, „aflând pe unii creștini cu numele, vase ale pierzării fiind și unelte iscusite ale vicleniei sale și ale puterii satanicești, pe aceștia i-a trimis ca pe niște apostoli, cele potrivnice propovăduind, și în locul grâului bun și ceresc, semănând în chip meșteșugit neghinele eresurilor, adică dogmele drepte și mântuitoare ale teologiei și iconomiei denaturându-le și strâmbându-le după sofismele lor satanicești. Pe aceștia Stăpânul Hristos i-a numit guri ale iadului, deschise împotriva Sfintei Sale Biserici”[41].

În continuarea articolului 19, se spune că ,,Bisericile au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950)… sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest consiliu”.

Premisele Declaraţiei de la Toronto conţin o eclesiologie eretică, iar prin ratificarea Declaraţiei devin izvoare de drept bisericesc ortodox. Chiar şi cele două premise citate în textul sinodal sunt eretice, deoarece prin adoptarea primeia dintre ele, Biserica Ortodoxă ratifică şi îşi însuşeşte ca obiectiv, scopul Consiliului Mondial al Bisericilor: „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor… să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (premisa III.2). Ca toate documentele de tip ecumenist, şi acesta conţine contradicţii interne. Mai întâi, sinodul afirmă, citând tot Declaraţia de la Toronto, că rolul CMB nu este de a deveni o „super-biserică” (premisa III.1), după care afirmă că scopul CMB este de a studia şi dezbate probleme ce privesc „unitatea Bisericii”. Despre care Biserică poate fi vorba în această expresie? Poate fi vorba despre unitatea Bisericii Ortodoxe? Se poate crede că scopul CMB este realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? De ce ar avea nevoie Biserica Ortodoxă de realizarea unităţii ei, când ea este unitară deja? Or, dacă nu este vorba despre Biserica Ortodoxă, atunci textul spune că prin „Sinodul din Creta”, Biserica Ortodoxă este angajată într-un proces de realizare a unităţii altei „Biserici”, ceea ce este erezie. Biserica despre care este vorba nu este alta decât „Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile, adevărata Biserică”, din Declaraţia de la Toronto (premisa IV.4)[42].

Pasajul ,,nicio biserică nu este obligată să-şi modifice propria eclesiologie după accederea în Consiliu” nu există formulat în această manieră în Declaraţia de la Toronto. Este surprinzător faptul că, deşi nimeni nu impune schimbarea eclesiologiei, odată cu intrarea în CMB, aşa cum afirmă documentul sinodal, totuşi sinodul din Creta a acceptat de bunăvoie schimbarea eclesiologiei ortodoxe, în aşa fel încât aceasta să reflecte eclesiologia Declaraţiei de la Toronto.

În ciuda faptului că există diferenţe dogmatice şi canonice, membrele CMB se acceptă una pe alta ca slujind singurului Domn, viziune care, din perspectivă ortodoxă, desfiinţează diferenţa dintre Ortodoxie şi erezie, de vreme ce admite că diferenţele dogmatice şi canonice nu sunt de natură de a deraia comunităţile eretice de la slujirea reală a lui Dumnezeu. Astfel, diferenţele dogmatice şi canonice devin doar trăsături confesionale particulare ale acestor „biserici” care nu le împiedică să-şi manifeste unitatea în Hristos. Această opinie eretică, ratificată de Documentul șase al sinodului din Creta, a fost reluată de textul de la Porto Alegre, Brazilia, din 2006, sub următoarea formă: „Varietatea expresiei evanghelice, a cuvântului şi a faptei, îmbogăţeşte viaţa comună. Formele diferite de expresie sunt prezente astăzi în viaţa şi mărturia diferitelor Biserici. Aşa sunt, de exemplu, tradiţia sfinţeniei la metodişti, dogma răsplatei pentru credinţă şi a harului la luterani, viaţa întru Duhul Sfânt la penticostali, primatul în slujba unităţii al Bisericii Romano-Catolice, valoarea intrinsecă în societatea anglicană, dogma îndumnezeirii corelate cu cea a «sinergiei» la ortodocşi. În ce măsură punctele pe care se pune accentul constituie atitudini contradictorii sau expresie a varietăţii legitime? Accentul pus pe anumite chestiuni umbreşte deplinătatea mesajului Evangheliei”[43]. Din acest citat, vedem că ceea ce în 1950 era un principiu vag, în 2006 a devenit practică: cele mai multe „biserici” din CMB s-au acceptat unele pe altele ca „varietăţi ale expresiei evanghelice care îmbogăţesc viaţa comună”; iar în 2016 a devenit lege pentru Biserica Ortodoxă, prin aprobarea în ,,Sinodul” din Creta[44].

Putem spune că prin ratificarea premiselor eclesiologice ale Declaraţiei de la TorontoSinodul” cretan îşi impropriază o viziune protestantă despre Biserică, ceea ce este părtăşie directă la erezia protestantă.[45] Despre sinceritatea unei atfel de părtășii, monahul nevoitor Pahomie din Hios spune: „Cei care se dedică luptei pentru unire, ori sunt în înșelare, ori sunt mânați de pricini personale – lucru de netăgăduit! Cu trecerea timpului, lucrurile tind mai curând spre dezbinare și orice pledoarie pentru unire îmbracă întotdeauna un pretext politic sau religios. Când vom auzi că diavolul s-a unit cu cetele îngerești, cumințit, atunci vom crede că și protestanții se vor uni sincer cu noi![46]

IV. Erori dogmatice și canonice în practica Bisericii. Căsătoria și Postul.

Căsătoria.

Dacă până acum am vorbit de erori doctrinare foarte grave din punct de vedere eclesiologic, adică de oficializarea panereziei ecumenismului prin acceptarea Premiselor Declaraţiei de la Toronto, care devin prin ratificare izvoare de drept bisericesc ortodox, vom continua să dovedim că „Sinodul din Creta” a găsit calea practică de a aplica erezia prin recunoașterea căsătoriilor mixte în Biserica lui Hristos.

Documentul „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”[47], în prima parte, definește ortodox principiile de bază ale căsătoriei dintre bărbat și femeie, precizând: „căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, „taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică” (cf. Efeseni 5, 32) și „protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate”, etc. Mai departe, Documentul amintește de Canonul 72 al Sinodului Quinisext și stabilește corect din punct de vedere ortodox că, potrivit acriviei, sunt interzise căsătoriile mixte, ca apoi, prin Articolul II.5.ii[48], să deschidă calea acceptării prin iconomie a căsătoriilor mixte între ortodocși și eterodocși, anulând practic Canonul amintit.

Această hotărâre desființează un Canon dogmatic și face ca hotărârea unei Biserici Ortodoxe Autocefale cu privire la căsătoriile mixte, prin aplicarea cu „discernământ pastoral” a iconomiei, să fie mai presus decât hotărârea unui Sinod Ecumenic. Însă Canonul 72 nu poate fi interpretat și modificat pe baza principiului iconomiei, fiind un Canon dogmatic, de importanță capitală pentru păstrarea credinței ortodoxe în viața de familie și, prin familie, în viața Bisericii.

Astfel, „posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie” de către anumite Biserici Ortodoxe Autocefale, provoacă următoarele probleme:

  1. Anulează un Canon dogmatic, ceea ce înseamnă erezie;
  2. Recunoaște botezului eterodocșilor, adică acceptă și aplică Teoria Baptismală.

Tradiția ortodoxă nu permite participarea la Sfintele Taine ale Bisericii a celor care nu au Botezul Ortodox. Pentru a se căsători ortodox, partea eretică trebuie să se lepede de credința mincinoasă și să se boteze ortodox.

Precizăm aici și faptul că Dispensa dată de un episcop al unei Biserici Ortodoxe Autocefale pentru săvârșirea unei căsătorii mixte este nulă, iar tinerii care acceptă o astfel de unire mincinoasă trăiesc în desfrânare;

  1. Introduce ecumenismul și rugăciunea în comun în viața de familie;
  2. Anulează scopul căsătoriei care este urcușul duhovnicesc prin iubire, în Adevăr, spre Hristos și oferă copiilor o educație ecumenistă;
  3. Creează neînțelegeri și conflicte între Bisericile Locale care acceptă sau nu căsătoriile mixte și, totodată, incertitudinea dacă o astfel de căsătorie este recunoscută de o altă Biserică Autocefală decât cea în care s-a oficiat căsătoria;

În plus, prevederea Documentului potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii, deschide ,,legal” calea constrângerii Bisericii de a oficia „căsătorii” homosexuale sau de a accepta existenţa unor astfel de „căsătorii” la nivel civil.

Postul

O altă problemă apărută în urma hotărârilor „Sinodului din Creta” este cea a postului.

La începutul documentului „Importanța postului și respectarea lui astăzi”,[49] este lăudat rolul postului și sunt menționate texte scripturistice și tâlcuiri ale Sfinților Părinți, ca apoi să se părăsească învățătura patristică și să se folosească minciuna și compromisul stricător de suflet. Adică, sub pretextul aplicării iconomiei persoanei, anume în caz de boală trupească, de extremă necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor”, textul documentului precizează că „este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.)”.

Principiul iconomiei există în Biserică și se aplică cu multă grijă pastorală de câte ori este nevoie. Fiecare duhovnic poate să folosească acest principiu pentru fii săi duhovnicești, mai ales în problema postului, după practica Bisericii, în funcție de puterile pe care le au, dacă sunt sănătoși sau nu, în funcție de locul de unde sunt, de meseria pe care o au. Însă canonul nu se schimbă în sine. Iconomia persoanei nu trebuie să schimbe canoanele Bisericii. Aici, în Creta, s-a modificat Canonul 69 apostolic[50] cu privire la post, motivându-se iconomia persoanei.

Știm că postul reprezintă, de fapt, cugetul ascetic al Bisericii Ortodoxe. Fără post și fără asceză omul nu poate să ajungă la curățirea sufletului său și nici nu poate să ajungă prin mijlocirea Harului la iluminarea și la îndumnezeire, care sunt scopurile fiecărui creștin. Este mijlocul prin care dobândim unirea noastră cu Hristos. Prin această schimbare a învățăturii patristice, sub pretextul pogorământului, se nimicește principiul postului pentru a fi transformați într-o biserică lumească. Noi, conform acestei iconomii generalizate, „trebuie să ne apropiem de erezia cea lumească a papismului și nu să vină aceștia la noi. Noi ne simțim inferiori în fața lor, de aceea ne străduim să le preluăm teologia, modul în care trăiesc și, în general, tot ceea ce au ei. Această manie (manieră) de a face (proceda, copia) ca străinul care există în țările noastre ortodoxe, să ne lăsăm, să abandonăm tradiția noastră ortodoxă și să luăm orice este întinat și vine din afara noastră, acum o facem și în ceea ce privește credința”[51].

Așadar, prin această atitudine greșită, de a aplica iconomia când nu este permisă sub forma generalizată de către Biserică, „Sinodul din Creta” anulează prescripțiile canonice legate de căsătorie și post stabilite de Sfinții Părinți, introducând în practica Bisericii învățături care pervertesc și periclitează modul de existență autentic prin care ortodocșii dobândesc mântuirea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, continuator și păstrător al Sfintei Predanii a Bisericii celei Una, în crezul pe care îl mărturisește, spune: ,,Toate cele pe care Sfânta Biserică Sobornicească și Apostolească a lui Hristos, cea a Răsăritului, Maica noastră de obște și duhovnicească, le primește și le mărturisește, pe acestea și noi le primim și le mărturisim; iar toate cele pe care le tăgăduiește și le leapădă, pe acestea și noi asemenea le tăgăduim și le lepădăm, ca fii ai ei sinceri și adevărați”[52].

V. Hotărârile neortodoxe ale pseudosinodului din Creta.

Acum, pentru că avem cunoștință depre marea apostazie care s-a făcut la Kolimbari, Creta, nu ar mai trebui să fie pentru nimeni o surpriză faptul că ecumenismul a devenit doctrina oficială a Bisericii. Chiar dacă încă nu se promovează această victorie a ecumeniștilor, totuși prin aprobare, tăcere, manipulare și prigoană, aceștia încearcă să introducă în conștiințele preoților, monahilor și credincioșilor, elemente care definesc panerezia ecumenismului ca pe o normalitate a vieții în Hristos. Apoi, pas cu pas, se vor implementa hotărârile pseudosinodului la nivelul întregii vieți bisericești, după cum s-a stabilit în Creta, pentru realizarea unirii mincinoase la care să adere, dacă e posibil, „chiar și cei aleși”.

O trecere în revistă spre finalul referatului, într-o formă concisă a materialului prezentat, este, spunem noi, binevenită pentru a evidenția principalele erori ale pseudosinodului din Creta prin care se definește a fi eretic. Așadar, acesta:

  1. A anulat instituția sinodalității și a introdus un sistem papist prin care doar Întâistătătorii Bisericilor Autocefale au puterea de a decide în numele Bisericilor Locale pe care le conduc;
  2. A desființat hotarul dintre Biserica lui Hristos și erezie și a recunoscut ereziile drept „Biserici”;
  3. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, validând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii;
  4. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox;
  5. A ratificat prin Articolul 19 al Documentului șase toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto (teoria unității pierdute, minimalismul dogmatic, teoria ramurilor, a „bisericilor depline” și/sau a „bisericilor nedepline”, teoria eclesiologiei lărgite, teoria conform căreia Hristos este nu numai Cap al Bisericii, ci și al tuturor ereziilor și că Trupul lui Hristos se realizează în cadrul relației dintre Ortodoxie și erezii);
  6. A suspendat toate hotărârile dogmatice ale sinoadelor anterioare prin acceptarea prevederile Constituţiei CMB;
  7. A anulat un Canon dogmatic și a legiferat căsătoria mixtă;
  8. A oficializat teoria baptismală prin desființarea canonului 72 al Sinodului Quinisext;
  9. A introdus ecumenismul în viața de familie și în educația copiilor;
  10. A anulat postul pentru ca eterodocșii să nu fie obligați să se nevoiască după rânduiala Bisericii atunci când se va ajunge la „unitatea” mult dorită de ecumeniști;

Prin urmare, un „Sinod” care îi „recunoaște ca Biserici pe eretici, – scriu părinții aghioriți în a treia scrisoare către Sfânta Chinotită din noiembrie 2016 – potrivit și cu toate textele teologice pe care le semnează ecumeniști de zeci de ani, încetează să mai fie un Sinod ortodox. Sinodul acesta este un sinod mincinos, eretic, tâlhăresc și ecumenist, așa cum mulți au atras atenția până acum, printre care și domnul profesor Dimitrios Tselenghidis. Însă, cel mai important este că hotărârile acestuia au valabilitate și autoritate sobornicească-universală și consecințe soteriologice asupra noastră, a tuturor, până când se va întruni un nou Sinod Ortodox care să invalideze hotărârile acestuia”[53].

Iar „toți cei care continuă să pomenească și să aibă legătură eclesială cu unioniștii ecumeniști de cuget latin – continuă în aceeași scrisoare părinții aghioriți – înseamnă că acceptă în fapt și hotărârile acestui Sinod și nu sunt lipsiți de răspundere și nici scutiți de osândă, potrivit învățăturii de veacuri a Sfinților Părinți ai Bisericii”.

Amintim în finalul expunerii noastre și faptul că ecumenismul oficializat în Creta a fost condamnat ca erezie în anul 1983 de către Sinodul Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR), iar condamnarea a fost acceptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, atunci când s-a realizat unirea ei cu ROCOR-ul.[54] De asemenea, Biserica Georgiei în 1997 a părăsit CMB-ul, după ce stareţii a patru mănăstiri au declarat într-o scrisoare deschisă că întrerup comuniunea euharistică cu Patriarhul Ilia II din cauza ereziei ecumeniste. În textul deciziei Sinodului s-a afirmat că principala cauză a acestei atitudini, o reprezintă „încercările continue a conducerii CMB de a-i conferi acestei organizaţii funcţii ecleziologice comune”, sau mai simplu spus, de a transforma această adunătură eretică într-o temelie de creare a unei „Biserici Mondiale”[55].

Totodată, Sfinți canonizați de Biserică precum Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Nectarie de la Eghina, Ignatie Brancianinov, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob de la Neamț și mulți părinți duhovnicești între care amintim pe Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Gheorghe Calciu, Dumitru Staniloae, Serafim Rose, Efrem din Arizona, Gheorghios Kapsanis și mulți alții, au arătat în scrierile și în cuvântările lor înșelăciunea ecumenismului, condamnându-l fără rezerve.

Condamnat de Sinoade ortodoxe și de Sfinți Părinți, mustrat de Biserică „a doua și a treia oară”,  ecumenistul convins de „apostolatul” său, se aseamănă ateului din opera lui Dostoievski, „Frații Karamazov” , care poartă un dialog existențial cu un demon. Nefericitul află, din acel dialog, despre un semen de-al său, tot ateu, care, imediat după moartea sa, a făcut o afirmație ce l-a amuzat peste măsură pe diavol: „refuz această realitate, este împotriva convingerilor mele!”

Încheiem prin a-I mulțumi bunului Dumnezeu că ne-a binecuvântat cu această bucurie de a mărturisi Adevărul în Biserica lui Hristos, de a fi împreună, preoți, monahi și mireni, în lupta de apărare a credinței ortodoxe și de spune lumii întregi „cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu” (Lc. 8, 39).

Preot Claudiu Buză

Botoșani, 18 iunie 2017

[1] http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2017/05/03/evlavia-in-ortodoxie-nu-se-exprima-prin-prisma-lui-cain-de-arhimandrit-paisios-papadopoulos/

[2] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Edit, IBMO, București, 2011, p. 18-19.

[3] Pe data de 21-22 ianuarie 2016, a avut loc simpozionul teologic internațional „Sincretismul interreligios” organizat cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și întregii Moldove de către mișcarea juriștilor ortodocși din Moldova. În cadrul acestuia au fost invitați și au prezentat  rapoarte teologi din diferite țări și regiuni cum ar fi: Grecia, Rusia, România, Ucraina, Republica Moldova, Abhazia și muntele Athos. Oaspetele de onoare al acestui simpozion a fost protopresbiterul Theodoros Zissis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic.

[4] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-sau-sa-fim-nelinistiti/

[5] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-sau-sa-fim-nelinistiti/

[6] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-sau-sa-fim-nelinistiti/

[7] a) Din delegația de 24 de episcopi sârbi, 17 dintre episcopii sârbi au votat împotriva tuturor documentelor din Creta, iar Patriarhul Serbiei a votat afirmativ pentru toate documentele din Creta! Mai mult, deși cei 17 episcopi nu au semnat documentele din Creta, numele lor apar pe site-ul oficial al Sinodului din Creta la fiecare dintre documente, ca și cum l-ar fi semnat;

  1. b) Schimbarea documentelor „din mers”, chiar și în timpul semnării lor, din lipsă de timp, menționată de episcopii participanți;
  2. c) Arhiepiscopul Hrisostom, Întâistătătorul Bisercii Ciprului a semnat în locul mitropoliților Atanasie și Neofit, fără acordul lor;

[8] http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/11/18/luare-de-pozitie-fata-de-noi-marturisiri-ecumeniste-africane/

[9] Au fost invitate 14 Biserici, a 15-a, cea a rușilor din afara Rusiei, numită ROCOR, nu a fost invitată. Au răspuns invitației doar 10 dintre ele, Patriarhiile Rusiei, Antiohiei, Georgiei și Bulgariei refuzând participarea din motive de erezie prezentă în documentele ,,Sinodului”.

[10] Pr Ciprian Ioan Staicu, Pr Claudiu Buză și Cristian Bucuroiu, Marea lepădare de ortodoxie sau ,,Sinodul ”din Creta (iunie 2016)Broșură apologetică pentru poporul român, argumentul ortodox 2.

[11] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[12] Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, p. 41.

[13] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[14] http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/

[15] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[16] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[17] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

[18] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[19] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[20] Mihai – Silviu Chirilă în editorialul amintit.

[21] https://graiulortodox.wordpress.com/2016/10/04/observatii-si-obiectii-privind-sinodul-de-la-creta-preot-oros-emanuel-parohia-ortodoxa-mestesteacan/

[22] Epistola 262

[23] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumeniţa, 2015, p. 75.

[24] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 75.

[25] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 188.

[26] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

[27] Conciliul II Vatican, în textele sale, vorbește despre „comunități creștine”, iar creștinii anglicani folosesc expresia ”societatea anglicană.

[28] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[29] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[30] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Edit. Egumenița, 2015, p. 534.

[31] http://lumea-ortodoxa.ro/enciclica-patriarhala-si-sinodala-patriarhiei-ecumenice-din-1920/

[32] Odată cu Enciclica de inspirație eretică a Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea, din 1902.

[33] Biserica Ortodoxă Română a devenit membră a CMB, începând cu anul 1961.

[34] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

[35]http://www.glasulstramosesc.ro/blog/scrisoare_adresata_membrilor_sfantului_sinod_al_bisericii_ortodoxe_romane_cu_privire_la_sinodul_din_creta/2016-10-28-196

[36] Ecumenismul fără mască, p. 110-111.

[37] Ecumenismul fără mască, p. 114-115.

[38] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[39] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/09/ips-atanasie-de-limassol-nu-exista-alte-biserici-ci-numai-erezii-si-schisme-nici-sinodul-fara-popor-plinatatea-bisericii-nici-poporul-fara-sinodul-episcopilor-nu-pot-sa-se-considere-pe-ei/

[40] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[41] Străjerii Ortodoxiei, p. 499-500.

[42] http://mihaisilviuchirila.blogspot.ro/2016/11/sfantul-sinod-al-bor-ia-act-de.html

[43] Sfântul Munte Athos, mărturie de veacuri a luptei pentru apărarea dreptei credinţe, Editura “Părinţii Aghioriţi”, Sfântul Munte Athos, p. 60.

[44] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[45] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[46] Străjerii Ortodoxiei, p. 511.

[47] http://basilica.ro/sfanta-taina-a-cununiei-si-impedimentele-la-aceasta-document-oficial/

[48] „Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului”.

[49] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-importanta-postului-si-respectarea-lui-astazi-document-oficial/

[50] Pidalion – Cârma Bisericii Ortodoxe, Edit. Credința Strămoșească, 2013.

[51] http://romanortodox.info/transcriptul-integral-al-conferintei-sustinute-de-gheron-sava-pe-14-octombrie-2016-la-brasov/

[52][52] Străjerii Ortodoxiei, p. 502.

[53] http://ortodoxos.ro/2017/06/12/cea-de-3-scrisoare-parintilor-aghioriti-catre-sfanta-chinotita-noiembrie-2016/

[54] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/11/09/11697/

[55] http://lumea-ortodoxa.ro/lupta-cea-buna-cum-s-a-petrecut-iesirea-bisericii-georgiei-din-consiliul-mondial-al-bisericilor-in-1997/

Ieromonah Spiridon – Biserica ortodoxă și ecumenismul. Abaterile neortodoxe care au precedat Sinodul din Creta

 

Scurtă cronologie a ecumenismului – cuvânt prezentat de ieromonah Spiridon la sinaxa ortodocșilor anti-ecumeniști de la Botoșani, 18.06.2017. Textul este alcătuit de ieromonah Ioan Chițu dimpreună cu ieromonah Spiridon Roșu.

  1. Considerații generale despre originile ecumenismului

ieromonah-Spiridon-RosuOriginile ecumenismului actual se pot regăsi la mijlocul secolului al XIX-lea în Anglia şi America, atunci când au început să se manifeste primele iniţiative de a uni diferitele confesiuni creştine, greşit autointitulate „biserici”. Astfel, s-au înfiinţat o serie de alianţe sau federaţii cu caracter interconfesional, care îşi propuneau rugăciuni în comun şi acţiuni filantropice. În 1844, la Londra, s-a înfiinţat YMCA (Asociaţia creştină a tinerilor), care în scurt timp s-a extins în toată lumea, având în 1952 patru milioane de membri organizaţi în zece mii de filiale.

În 1894 se organizează o ramură pentru femei a Asociaţiei creştine a tinerilor: YWCA (Uniunea tinerelor creştine). În 1895 ia naştere Federaţia universală a asociaţiilor creştine de studenţi. Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, în cartea sa Ecumenismul fără mască, realizează o analiză a activităţii celor două organizaţii: YMCA şi YWCA, subliniind faptul că nu au avut nicio doctrină clar stabilită, ci o ideologie neclară, bazându-se pe „o teorie umanistă asupra lumii, în care nu se face referire nici la păcatul strămoşesc, nici la mântuirea sufletului”. Ele au cultivat „o întoarcere a omului spre trup, ajungându-se până la un cult adus trupului” sub masca promovării sănătăţii. Genul de educaţie promovată „favorizează o atitudine laxă faţă de păcat şi o ironizare a adevărului dogmatic al Bisericii Creştine. Acceptă filantropia ca pe o împărţire de bunuri materiale, dar nu în numele lui Hristos şi a Bisericii Sale”, astfel încât multe generaţii de tineri au crescut într-un fals creştinism. Mai mult, după cum este menţionat într-o publicaţie americană din 1971, în cadrul unor filiale ale YWCA din America şi Canada s-a promovat legalizarea consumului de marijuana, a avorturilor si a faptului că Numele Iisus Hristos să nu mai fie menţionat nicăieri.

Termenul „ecumenism” provine din grecescul oikoumene, ce are sensul de a locui, a popula. Ecumeni înseamnă „pământ populat, locuit, oicumena”. În vechime, Biserica lui Hristos numea prin oicumena pământul și locuitorii lui (Matei 24, 14; Luca 21, 25; Apocalipsa 3, 10, 12, 9). Adjectivul ecumenicînseamnă „universal, adică privitor la întregul pământ și populația lui”.  Termenul modern de „ecumenism” a fost inventat și folosit pentru prima dată de către pastorul metodist John Mott (1865-1955), la Conferinţa Misionară Mondială, desfăşurată la Edinburgh, Scoţia, în 1910, în cadrul căreia s-au pus bazele Mișcării ecumeniste. Este de subliniat faptul că pentru denumirea acestei Mișcări nu s-a folosit termenul latin occidental universalism, ci cuvântul grecesc oecumenicos (de unde și ecumenism), care este preluat din limbajul si gândirea ortodoxă dar căruia i se atribuie un alt sens. Scopul este de a masca intențiile ascunse ale Mișcării prin utilizarea acestui termen de origine ortodoxă și vizează posibila identificare a Sinoadelor Ecumenice cu Consiliul Ecumenic al „Bisericilor”, care s-ar putea autoproclama în viitor drept „Sinod ecumenic”.

  1. Forme de organizare a ecumenismului

În anul 1948 a fost constituit „Consiliul Mondial al Bisericilor” (World Coucil of Churches- WCC). În cadrul acestui organism toate organizațiile religioase membre sunt acceptate cu denumirea de „biserică” indiferent de doctrina lor, ceea ce crează de la început o mare confuzie și se sugerează nejustificat ideea unei uniformități religioase. Prima sa adunare generală, care a avut loc la Amsterdam, a reunit reprezentanții a 147  așa–zise biserici, între care se numărau și câțiva reprezentanți(din proprie inițiativă) ai unor Biserici Ortodoxe: Patriarhia de Constantinopol, Biserica Ciprului, Biserica Greciei. Tot atunci a fost ales primul secretar general al Consiliului, pastorul olandez Wilhem Adolf Visser’t Hooft.

Ierarhii Bisericii Ortodoxe Română  au aderat la „CMB” în anul 1961, participând de atunci la toate adunările sale generale, fără o catehizare prealabilă a preoților și poporului credincios și fără a exista o dezbatere publică pe această temă. În anul 2015, „CMB” număra peste 345 de  așa-zise biserici membre, din 110 țări și teritorii din lume.

  1. Ideologia Mișcării ecumeniste

Ideologia aflată în spatele Mișcării ecumeniste este erezia care susține că Biserica lui Hristos nu există în prezent și că  nimeni nu se află în posesia Adevărului deplin, iar Biserica se va constitui în viitor prin eforturile de unificare a așa ziselor biserici în cadrul Mișcării ecumeniste. Conform gândirii ecumeniste niciuna din biserici nu este Biserica lui Hristos cea adevărată, dar în acest caz nici din combinarea tuturor acestor biserici nu se va forma această adevărată Biserică. Iar dacă toate bisericile creștine, trebuie să se raporteze unele la altele pentru a se întregi reciproc, urmează consecința inevitabilă că trebuie să se unească și cu celelalte organizații religioase necreștine așa încât ecumenismul creștin  va sfârși într-o religie sincretistă universală.

Bazele teoretice ale ecumenismului sunt:

  • teoria unității pierdute a Bisericii care promovează erezia potrivit principiului inclusivității că întreaga omenire ar fi încorporată într-o „unitate nevăzută” a Bisericii prin credința comună în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor, urmând ca în cadrul „Consiliului Mondial al Bisericilor” să se înfăptuiască și o „unitate văzută” prin unirea confesiunilor (unitate în diversitatea dogmelor și a tradițiilor). Dar învățătura ortodoxă spune că Unitatea Bisericii nu se poate pierde niciodată pentru că Hristos ca și Cap al Bisericii nu se desparte de Trupul lui, dar în schimb persoane izolate sau grupuri de persoane se pot despărți pe ei înșiși de Trupul Bisericii prin acceptarea ereziilor sau schismelor. Dar aceasta nu afectează nici unitatea, nici unicitatea și nici integritatea Bisericii. Teoria unității pierdute a Bisericii încalcă învățătura patristică care afirmă că ereticii nu sunt și nici nu pot fi numiți creștini din cauză că prin păcatul ereziei s-au despărțit pe ei înșiși de Dumnezeu.
  • teoria „ramurilor” care își are rădăcinile în protestantism și susține erezia că diferitele „confesiuni”, recunoscute ca „biserici”, sunt ramuri ale „Bisericii nevăzute” și toate acestea ar constitui Biserica cea adevărată ca și cum Hristos, Capul Bisericii ar putea avea mai multe trupuri;
  • teoria existenței harului în afara Bisericii celei una constituie erezia prin care se admit și eterodocșilor din afara Bisericii anumite taine sau unde de har în „tainele” lor. Dar erezia conține în sine hulă împotriva Duhului Sfânt și în acest caz nu poate coexista la un loc erezia și Harul. În conexiune cu teoria aceasta au fost dezvotate și alte teorii ca de exemplu:

1.teoria ecumenistă baptismală Prin aceasta se acceptă validitatea botezului heterodocșilor în afara Bisericii dar și faptul că săvârșirea botezului de către eretici invocând cele trei Persoane Treimice îl face pe cel botezat membru al Bisericii Adevărate lui Hristos, indiferent de dogmele pe care le crede;Canoanele Bisericii sancționează prin caterisire pe preotul care nu face deosebire între Sfintele Taine ortodoxe și așa zisele taine ale ereticilor

2.teoria succesiunii apostolice în afara Bisericii care susține că prin simplul act exterior al punerii mâinilor clericilor asupra candidaților la hirotonie permite recunoașterea pentru eterodocși a unei preoții valide;

Toate aceste teorii au dus la practicele de neacceptat și osândite de Sfintele Canoane și Sfinții Părinți ale rugăciunilor în comun la început, dar mai apoi al slujbelor în comun a diferitelor ierurgii sau Taine, mergând până la împărtășirea comună!

  • teoria „minimalismului dogmatic” este centrată pe erezia conform căreia dogmele se împart în principale și secundare, iar unirea dintre diferitele confesiuni necesită doar acordul cu privire la dogmele principale, concept denumit ca și credința minimală, adică credința în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat și Mântuitor, trecând cu vederea toate celelalte Dogme ale Bisericii, zise secundare. În documentul adunării WCC de la Lima 1982 sunt recunoscute și acceptate doar trei taine- botezul, Euharistia și ministeriul(slujirea clericală), iar celelalte 4 Sfinte Taine- mirungerea, cununia, spovedania și Sfântul Maslu sunt disprețuite și anulate, căzând sub anatema hotărârilor Sinodului VII Ecumenic.

Pe lângă teoriile eretice doctrinare de mai sus mai există și niște strategii greșite de ordin practic:

  • teoria „dialogului iubirii” promovat în Adunările Consiliului Mondial al Bisericilor sub forma unui limbaj ambiguu și duplicitar cu scopul egalizării tuturor religiilor care zic ecumeniștii că ar avea ca numitor comun pe „Duhul Sfânt. Prin aceasta se urmărește a se trece sub tăcere Adevărul evanghelic, abaterile de la credință ale ereticilor, cu motivația de a nu leza conștiița lor. În numele unei false iubiri, dar care este o înșelare, se săvârșește negocierea adevărurilor de credință, interpretând forțat și abuziv principiul  iconomiei care se știe că nu se poate aplica în chestiuni dogmatice.
  • teoria activismului social are consecințe dezastruoase în cadrul vieții bisericești, în erodarea conștiinței dogmatice ortodoxe; prin aceasta se dorește, în numele unor valori morale sau de altă natură, general acceptate, apropierea dintre membrii diferitelor confesiuni mai ales pe baza activităților practice, cu implicații sociale, realizate întotdeauna de către un grup mixt interconfesional: activități culturale, manifestări muzicale, excursii, tabere de vacanță, burse de studiu și schimburi de experiență, activități în privința protecției mediului înconjurător, mișcări pro-viață, asociații de caritate, grupuri și organizații neguvernamentale îndreptate împotriva depravării morale a societății și în special grupări „pentru pace” etc. Acolo unde există dezacorduri în privința principiilor generale de învățătură(dogme) nu pot avea loc acorduri în privința activităților practice a principiilor respective.
  1. Abateri de la eclesiologia ortodoxă. Scurt istoric al ecumenismului

Rătăcirile grave de la învățătura ortodoxă de credință se pot desprinde urmărind desfășurarea acțiunilor ecumeniste de a lungul timpului.

  1. Hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice, prin care se permite, ca, în lipsa preoţilor armeni şi din motive de iconomie, să li se administreze credincioşilor armeano-gregorieni de către preoţi ortodocşi Sfintele Taine Ortodoxe ale Botezului şi ale Nunţii, iar, în apropierea obştescului sfârşit, şi Sfânta Împărtăşanie, dar atenție credincioșii rămânând pe mai departe membri ai așa zisei biserici armeano-gregoriene.
  1. Enciclica sinodală a patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului ridică pentru prima dată problema unirii cu celelalte „biserici” solicitând părerea celorlalte Biserici Ortodoxe locale, solicitare la care multe Biserici răspund favorabil.
  1. Enciclica Patriarhiei Ecumenice către „venerabilele biserici creștine de pretutindeni”, pornind de la ideea că ,,diferenţele dogmatice nu pot constitui o piedică de netrecut în calea colaborării în vederea unirii”, le îndeamnă să se considere unele pe altele nu ca fiind „străine și în disensiune, ci înrudite și de aceeași familie în Hristos și de același trup și împreună-moștenitoare ale făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos”. În plus, enciclica sugerează formarea unei „comunități a bisericilor” după modelul Ligii Națiunilor care cuprinde un program bine definit pentru a ajunge la unire, program ce consta în dialoguri şi conferinţe teologice, contacte regulate prin corespondenţă, relaţii cât mai strânse între reprezentanţii Bisericilor, ca şi între şcolile teologice, educarea în spirit ecumenist a credincioşilor de toate confesiunile. Dar aceste deziderate ecumeniștii au reușit să le pună în aplicare abia în 2016 în cadrul așa-zisului sfânt și mare sinod din Creta.

 1922, 24 ian.  Meletie al IV-lea este înscăunat ca Patriarh al Constantinopolului, deşi cu o lună înainte fusese sancționat canonic și depus din treapta de arhiepiscop al Atenei, pentru „purtare necanonică şi amestecare cu ereticii” (în „bisericile”acestora).

  1. Meletie al IV-lea, ca Patriarh Ecumenic, recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane.

 1923, Iunie. Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea convoacă „Conferinţa Pan-ortodoxă” de la Constantinopol cu obiectivul de schimbare a calendarului şi modernizare a Bisericii (hotărându-se scurtarea posturilor, neobligativitatea veșmintelor clericale, posibilitatea căsătoriei clerului după hirotonie şi a episcopilor etc.), ce a fost contestată la scurtă vreme de patriarhii Damian al Ierusalimului, Grigorie al IV-lea al Antiohiei, Fotie al Alexandriei, Dimitrie al Serbiei şi Sf. Tihon al Moscovei.Adevărata motivație a schimbării calendarului bisericesc nu era cauzată de chestiunile astronomice ci de a uniformiza calendarul liturgic ortodox cu calendarul apusean în vederea înlesnirii unirii Bisericii Ortodoxe cu celelalte așa-zise biserici.

1925, Londra. Şi mai caracteristică este hotărârea reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe, prezenţi la comemorarea Sinodului I Ecumenic, care a avut loc la Londra în 1925. Cu acest prilej, în frunte cu patriarhul Fotie al Alexandriei, ei au participat în ţinută liturgică, rostind Crezul şi alte rugăciuni, la o slujbă oficiată de ierarhia anglicană. Tot atunci, ei au acceptat în discuţii cu anglicanii ca, pretextând motive de iconomie, clericii ortodocşi şi cei anglicani să oficieze reciproc credincioşilor lor Sfintele Taine ale Botezului şi ale Nunţii, precum şi înmormântările.

  1. Pe baza interpretării greșite a principiului „iconomiei”, patriarhul Serbiei, Dimitrie, a împărtăşit la Sfânta Liturghie 6 anglicani fără ca aceștia să aibă botezul ortodox. Deşi, întocmai ca şi în cazul intercomuniunii la nivelul ierurgiilor şi în cazul intercomuniunii la nivelul Sfintelor Taine, teologii, ierarhii şi sinoadele unor Biserici Ortodoxe, s-au pronunţat în mod principial că intercomuniunea nu trebuie admisă decât pe baza unităţii de credinţă. Asta înseamnă că ereticul se leapădă public de ereziile din trecut și mărturisește public solemn că acceptă întreaga învățătură ortodoxă. Tocmai acest principiu ortodox se încalcă prin activitățile ecumenismului.
  1. Biserica Ortodoxă Română hotărăște în privinţa relaţiilor cu anglicanii valabilitatea tainelor și intercomuniunea cu ei, prin aplicarea într-un spirit nou a tradiţionalei iconomii ortodoxe.

 1935, Iulie. Patriarhul Meletie Metaxakis înnebuneşte, şi după şase zile de chinuri şi remuşcări profunde, moare la Zürich, în Elveţia spunând: „Vai mie, am dezbinat Biserica, am nimicit Ortodoxia!”.

  1. Athenagora, fost arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud, ajunge Patriarh al Constantinopolului după ce Patriarhul Maxim este declarat „necorespunzător psihic” şi silit să se retragă. Athenagora declara: „Greşim şi păcătuim dacă gândim că credinţa ortodoxă a venit din ceruri şi că celelalte dogme (religii) sunt nevrednice”.

1948, Moscova. Patriarhia Moscovei a convocat în iulie 1948 conferința Bisericilor Ortodoxe autocefale cu scopul de a respinge oficial invitația de a participa la adunarea Generală din august 1948 de la Amsterdam când a și fost fondat Consiliul ecumenic. În cadrul consfătuirii s-au remarcat prelegerile Sfântului arhiepiscop Luca al Crimeei,  cât și a Sfântului Episcop Serafim Sobolev, care a calificat ecumenismul drept erezie împotriva dogmei despre una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică, după cum mărturisim în simbolul credinței. Sfântul ierarh Serafim, cercetând succesiv aceste patru însușiri ale Bisericii, a arătat cum sunt denaturate de ecumenism cu scopul de a pune bazele unei noi „biserici ecumenice”, unde se vor reuni toți ereticii împreună cu falșii creștini ortodocși: „Ecumeniștii ortodocși falsifică Predania și Scripturile, încât nu mai poate fi recunoscut articolul nouă al Simbolului Credinței. În consecință, rezultă un amestec al adevărului cu minciuna, al ortodoxiei cu ereziile, ceea ce duce pe ecumeniștii ortodocși la o denaturare extremă a noțiunii adevărate de Biserică, și mai cu seamă pentru faptul că ei, fiind membri ai Bisericii ortodoxe, sunt în același timp și membri ai ‘bisericii ecumenice’, mai exact, ai unui soi de comunitate universală cu nenumăratele ramificații eretice. Ei ar fi trebuit să rețină pentru totdeauna cuvintele lui Hristos: ‘Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș.’ ” (Mat.18, 17)

În ciuda acestor mărturii individuale valoroase, rezoluția definitivă a conferinței din 1948 în problema ecumenismului a fost lipsită de un răspuns ortodox ferm și principial și s-a preferat o soluție de conjunctură, lăsând să se întrezărească posibilitatea recunoașterii ecumenismului în alte împrejurări.

1948, Amsterdam. Ia naștere așa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” („CMB”- World Council of Churches WCC ) ce cuprindea inițial 147 de „biserici”. Încă de la acea dată devin membre depline Bisericile Ortodoxe al Constantinopolului, Ciprului și Greciei.

1950, Toronto. S-a întocmit cu participarea ortodoxă, documentul numit “Biserica, bisericile și Consiliul Mondial al Bisericilor” care conține multe învățături eretice în raport cu dogma eclesiologică ortodoxă.

1954, Evanston. A II-a adunare generală a „CMB”. Delegații ortodocși au afirmat deschis că hotărârile adunării s-au abătut atât de mult de la învățătura noastră despre Biserică, încât nu au mai putut fi acceptate și altele. În schimb, au exprimat doctrina Bisericii ortodoxe în declarații separate arătând clar că ecleziologia ortodoxă diferă în esență foarte mult de ecleziologia protestantă, că este imposibil să scrie o declarație comună.

  1. La presiunea factorului politic comunist ierarhi aflați pe treptele cele mai înalte ale conducerii Bisericilor Ortodoxe locale din blocul socialist au aderat la „Consiliul Mondial al Bisericilor” fără o catehizare prealabilă și fără o consultare a preoților și a laicatului ortodox. Tot de la această dată s-au deschis dialoguri teologice bilaterale cu romano-catolicii papistași, cu monofiziții ș.a, dar rezultatele și evaluarea consecințelor acordurilor semnate nu au fost nici mediatizate, nici explicate preoților și credincioșilor. Falsele dialoguri ecumeniste cu celelalte confesiuni eretice întăresc învățătura greșită că Ortodoxia și celelalte pseudo-biserici și confesiuni sunt căi egale ce duc la mântuire .

1961, New Delhi. A IV-a adunare generală a „CMB”. Începând de la această dată, delegații ortodocși renunță de a mai face declarații separate față de declarațiile oficiale ale „CMB” cu toate că învățătura eclesiologică ecumenistă nu a realizat nici cea mai mică apropiere de învățătura ortodoxă. Cu alte cuvinte, delegații ortodocși își însușesc doctrina eclesiologică oficială a ecumenismului.

1961, 1963 Rhodos. Inaugurarea Conferințelor Panortodoxe presinodale.Conferința Panortodoxă recomandă intensificarea activității tuturor “bisericilor” la Mișcarea ecumenică care „își propune restaurarea unității văzute a Bisericii conform principiului de unitate în diversitate și în comuniune”, scopul ecumenismului fiind regăsirea unei „baze euharistice” a unității văzute.

 1964, 6 ian. Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea se întâlnesc la Ierusalim şi se roagă împreună în Sfântul Mormânt. La intrare, izbucneşte un incendiu, provocând o pană de curent în întreaga biserică.

1964, Aarhus. Biserica Ortodoxă demarează dialogul bilateral neoficial cu anticalcedonienii la inițiativa, sub supravegherea și cu sprijinul economic al „CMB”. Declarația comună de la Aarhus stipulează printre altele: „Ne recunoaștem unii pe alții în aceeași credință ortodoxă a Bisericii. Cincisprezece veacuri de istorie nu ne-au despărțit de credința părinților noștri.” Aceste afirmații șocante încearcă să ne inducă ideea că ereticii monofiziți nu ar fi fost niciodată condamnați la un sinod ecumenic sau local.

 1965, 7 dec. Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea, în mod simultan, „ridică Anatema de la 1054”. Anatema a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire. Prin „ridicarea” anatemei, Athenagora proclamă că Papa şi cei ce îl urmează au fost afurisiţi (excomunicaţi) pe nedrept, că Biserica a greşit atunci când a susţinut că învăţăturile papale sunt mincinoase şi că, cu adevărat, papalitatea latină este parte a Ortodoxiei. „Îndepărtarea excomunicărilor reciproce restabileşte relaţiile canonice dintre Roma cea veche şi Noua Romă. Aceasta restabilire este o necesitate canonică…”, se spune într-o declaraţie a Patriarhiei, dar se omite esențialul că ereticii papistași nu au făcut dovada lepădării lor de învățăturile eretice care au dus la despărțirea din trecut, ci au adăugat cu timpul și alte rătăciri care îi fac cu totul străini de Biserica Ortodoxă. Din acest moment, mai multe mănăstiri şi schituri din Muntele Athos au oprit pomenirea patriarhului Athenagora la sfintele Slujbe și Sfintele Taine.

1967, Nov. Pe fondul unor mișcări ample de protest motivate patristic și canonic, majoritatea monahilor Muntelui Athos s-au opus cu tărie „ridicării anatemei de la 1054”.

  1. În Pastorala de Crăciun,Patriarhul Ecumenic Athenagora afirmă că „poporul lui Hristos”: romano-catolicii şi ortodocşii, se vor uni fără ajutorul ierarhilor sau al teologilor. Mai declară că a introdus numele Papei Paul al VI-lea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. (Dipticele sunt lista de episcopi ortodocși pomeniți în timpul Dumnezeieștii Liturghii).

 1971, Febr. Papa şi Patriarhul Ecumenic Athenagora schimbă scrisori de recunoaştere reciprocă a „bisericilor” lor. Patriarhul Athenagora anunţă public că dă Sfânta Împărtăşanie romano-catolicilor şi protestanţilor.

 1972, Iulie. Patriarhul Ecumenic Athenagora moare şi este îngropat; o înmormântare cu sicriul închis (fapt neobişnuit pentru un episcop ortodox). Este urmat de Dimitrie, care promite să continue „politica ecumenică” a predecesorului său.

Tot atunci, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte emite o enciclică de reluare a pomenirii liturgice a Patriarhului Ecumenic, deoarece „s-a stabilit un nou climat”. Totuşi, în septembrie, mai erau şapte Sfinte Mănăstiri ale Muntelui Athos, care încă nu îl pomeneau liturgic pe Patriarh: Esfigmenu, Karakalu, Simonospetra, Sf. Pavel, Xenofont, Grigoriu, Kostamonitu.

 1974, Martie. Patriarhul Ecumenic Dimitrie impune sancţiuni asupra a 13 preoți și monahi, pentru nepomenire liturgică, printre care: arhimandritul Athanasie (igumen la Esfigmenu), arhimandritul Evdochim (igumen la Xenofontos), arhimandritul Dionisie de la Grigoriu şi arhimandritul Andrei de la Sf. Pavel.

1975, Creta. În cadrul Comisiei „Credință și Organizare” din cadrul „CMB” are loc așa numita consultație teologică ortodoxă al cărei raport stipulează: „Cât privește problema unirii general-creștine, la consultație s-a remarcat că, biserica ortodoxă nu pretinde ca ceilalți creștini să se convertească la Ortodoxie prin intrarea în Biserică Ortodoxă, ci face apel ca toate bisericile și tradițiile să-și aprofundeze cât mai mult posibil plenitudinea credinței apostolice.”

  1. Mărturisirea de la Tiatheira a mitropolitului grec Athenagora (Kokkinakis) al Tiatheirei şi al Marii Britanii, declară că episcopatul şi preoţia anglicanilor, copţilor, armenilor, romano-catolicilor şi ortodocşilor sunt toate valide; prin urmare, tainele anglicanilor şi romano-catolicilor sunt cele ale uneia, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Se mai afirmă că: „ideea că masoneria e o religie, este una greşită”.

1975, Nairobi (Kenya). A V-a Adunare Generală a „CMB” cu tema „Bisericile locale și Biserica universală” subliniază că scopul conlucrării pe plan ecumenic vizează, în primul rând, integrarea progresivă a confesiunilor creștine în consensul ecumenic al Bisericii de totdeauna și de pretutindeni.

 1980, iunie, Atlanta, Georgia, S.U.A. Arhiepiscopul Iacov (Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi Sud) slujeşte o slujbă ecumenică fără precedent, împreună cu catolici, protestanţi, baptişti, lutherani, presbiterieni, metodişti uniţi şi chiar cu reprezentanţi ai religiei iudaice.

1982, Lima. Documentul BEM de la Lima care recunoaște tainele protestanților: botezul, euharistia, ministeriul (preoția). Dar respingând patru Sfinte Taine( mirungerea, spovedania, cununia și Maslul) se anulează inevitabil și primele trei Taine care sunt răstălmăcite în sens eretic.

 1983, iulie-aug. Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse de peste graniţe, la o adunare din Vancouver, (Canada), declară: „Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise ramuri, deosebite după credinţă şi felul de viaţă; sau că nu este o Biserică în chip văzut, ci se va alcătui în viitor, când toate ramurilesau sectele sau denominaţiunile, şi chiar religiile, se vor uni într-un singur trup; şi care nu deosebesc preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi împărtăşania ereticilor sunt lucrătoare pentru mântuire; aşadar, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici înainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau ţin erezia ecumenistă sub chipul dragostei frăţeşti sau al bănuitei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!”. Lipsește o expunere clară a ereziarhilor ecumeniști care ar trebui supuși anatemei.

1987, noiembrie. Patriarhul Ecumenic Dimitrie şi clerul său concelebrează la o misă romano-catolică împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, în Roma. Patriarhul nu primeşte, totuşi, ostia romano-catolică.

1989, octombrie. Patriarhul Parthenie al Alexandriei declară din nou că „Mahomed este un apostol al lui Dumnezeu… un om al lui Dumnezeu, ce a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu” şi că „atunci când vorbesc împotriva islamului sau a budhismului, nu mă găsesc în înţelegere cu Dumnezeu”. Aici se afirmă învățătura eretică că creștinii și mahomedanii se închină Aceluiași Dumnezeu.

1989, Texas. Conferința „CMB” întărește caracterul și finalitatea Mișcării ecumenice: „Mişcarea ecumenică are un caracter comprehensiv şi indivizibil. Există o singurăMişcare ecumenică, deschisă tuturor Bisericilor, încât nicio Biserică nu poate pretinde să fie considerată centrul acestei mişcări, care este mai mare decât orice Biserică luată individual şi care include toate Bisericile”.

1990 și 1993, Chambésy. Acceptarea ereziei monofizite

După așa-zisa întâlnire istorică de la Mănăstirea Anba Bishoy (Egipt) între 20-24 iunie 1989 unde a fost adoptată Prima Declaraţie Comună asupra hristologiei, adoptată de Comisia Mixtă de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale” și s-a renunțat de ortodocșii ecumeniști la denumirea de „Bisericile necalcedoniene” fiind înlocuită cu „Bisericile Orientale Ortodoxe”, în 1990 la Chambésy se fac următorii pași către recunoașterea ereziei severiene potrivit căreia există o amestecare a firilor dumnezeiască și omenească într-o „fire compusă” în persoana Mântuitorului după întrupare. În Declarația comună se arată că ambele familii (ortodocșii și necalcedonienii) sunt de acord „că firile, cu lucrările și voințele lor proprii sunt unite în chip ipostatic și chip natural în mod neamestecat, nechimbat, neîmpărțit și nedespărțit și că ele se disting doar în gândire”. În Declarația a doua de la Chambésy (1990) se recomanda Bisericilor Ortodoxe necesitatea ridicării anatemelor și condamnărilor date împotriva tuturor Sinoadelor şi ereziarhilor monofiziți pe care i-au anatematisit Sfinții Părinți începând cu Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.

Dialogul ecumenist între ortodocși și monofiziți are ca scop recunoașterea bisericească reciprocă și împărtășirea în comun ca semne exterioare ale comuniunii, fără ca monofiziții să renunțe la ereziile lor.

1991, Camberra, (Australia). A VII-a Adunarea generală a „CMB”de la Camberra cu tema: „Vino, Duhule Sfinte, înnoiește toată creația” întărește viziunea ecumenistă asupra unei lucrări noi a Sf. Duh în epoca noastră și proclamă același duh prefăcut al păcii: „Bisericile de astăzi sunt chemate să-și mărturisească din nou credința lor, și să se pocăiască pentru momentele în care creștinii au rămas tăcuți în fața nedreptății sau a amenințărilor la adresa păcii”, certificând realitatea că orientarea adunărilor ecumeniste este în mare parte către problemele sociale și politice ale lumii, fără să aibă vreo învestire în acest sens.

1993, 17-24 iunie, Balamand (Liban). Oficializarea teoriei „ramurilor” prin introducerea termenului de „biserici surori”.   În cadrul acestui acord teologic între ortodocșii ecumeniști și papistași s-a acceptat că erezia papistașă este biserică-soră cu taine valide și succesiune apostolică. Se mai recunoaște în documentul respectiv că Biserica Universală, pe care noi o credem și o mărturisim a fi Biserica Ortodoxă, ar fi incompletă fără comuniunea cu așa-zisă biserică romano-catolică, făcând în mod viclean și nepotrivit analogia cu trupul omului care  nu este deplin decât având ambii plămâni, adică cele două biserici în viziune ecumenistă. Părinții aghioriți, autori ai Scrisorii Sfintei Chinotite împotriva acordului de la Balamand și a ereziei «bisericilor surori» au arătat că „actuala biserica romană este biserica inovaționismului și a măsluirii scrierilor Părinților Bisericii și a deformării Sfintelor Scripturi și a hotărărilor Sfintelor Sinoade. Grave deosebiri teologice, precum Filioque, primatul și infailibilitatea papală, harul creat etc. primesc amnistie, și este născocită o unire fără niciun acord în dogmă.”

1995, februarie, Patmos.  Din nefericire, întrunirea de la Patmos a constituit unul dintre una dintre puținile atitudini critice privitoare la dialogul ecumenist pentru că atunci poziţia patriarhilor ortodocşi a fost mai radicală, contestând admiterea homosexualităţii şi a lesbianismului ca orientări sexuale normale, care să fie tolerate de toți creștinii. Ca urmare a poziţiei Bisericii Ortodoxe exprimate la Patmos, Patriarhiile Georgiei şi Bulgariei s-au retras din „CMB” în 1997 şi respectiv 1998.

1995, 29 iunie.  Patriarhul Ecumenic Bartolomeu îl vizitează pe papa la Roma, şi „concelebrează o liturghie istorică în Basilica Sfântului Petru”. Un fulger loveşte domul în timpul slujbei. Totuşi, Patriarhul nu primeşte ostia binecuvântată de papă.

1998, 9 aprilie. Sfântul Sinod al Bisericii Bulgariei hotărăşte retragerea din Mişcarea ecumenică.

1998, aug.-sept., Harare (Zimbabwe). La ultima adunare generală a „CMB” a secolului trecut, cu tema: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu. Bucuraţi-vă în speranţă” se acceptă o „Declaraţie  de orientare  generală a Consiliului pentru viitor” și se face un alt pas către promovarea dialogului ortodox-protestant prin crearea unei comisii speciale mixte.

1998, 30 august București Are loc a 12 a întrunire de rugăciune interreligioasă a comunității Sant’Egidio desfășurată sub numele „Pacea este Numele lui Dumnezeu”, la care au participat mulți ierarhi ortodocși români. În general prezența ierarhilor ortodocși la întrunirile comunității Sant’Egidio încă de la începuturi a fost o constantă.

1998, 8 octombrie Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei condamnă Acordurile de la Chambésy, Balamand, cel antiohian, folosirea de către Biserica Ortodoxă a Finlandei a Pascaliei pe stil nou, teoria ramurilor şi rugăciunile în comun cu eterodocşii şi se retrage din Mişcarea Ecumenică.

1998, 30 noiembrie, Fanar. În adresa patriarhului Bartolomeu către delegația papală se declară: „Aceia dintre strămoșii noștri, de la care am moștenit această scindare, au fost victimele nefericite ale șarpelui, care este originea a tot răul; ei se află acum în mâinile lui Dumnezeu, Dreptul Judecător … Iar acești oameni, fiind cauza schismei, sunt acum în mâinile lui  Dumnezeu, Dreptul Judecător.” Patriarhul ecumenic se revoltă și se dezice de lupta ce dreaptă dusă de Sfinții Părinți în apărarea Ortodoxiei.

 2002, ianuarie, Assisi. Papa cheamă toate religiile lumii la Assisi spre a se ruga pentru pacea omenirii şi unire. Participă reprezentanţi ai tuturor jurisdicţiilor ortodoxe, împreună cu protestanţi, evrei, hinduşi, budişti, musulmani, taoişti, şintoişti şi şamani africani. În timpul întrunirii, au loc două liturghii ecumenice: una pentru toate religiile şi una pentru toate denominaţiile creştine. Cea dintâi include rugăciuni în comun, invocarea tuturor zeităţilor şi diferite ritualuri menite să arate unitatea, în vreme ce cea din urmă înfăţişează unitatea creştină prin împărtăşirea dintr-un potir comun. Aici apare clar obiectivul ecumenismului de armonizare și unificare a creștinismului cu toate religiile păgâne.

  1. Este aprobat regulamentul privitor la rugăciunea comună „confesională” şi „interconfesională” la întâlnirile „Consiliului Mondial al Bisericilor” de către reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice!

2006, februarie, Porto Alegre (Brazilia). Ortodocșii ecumeniști  cad de acord la cea de a X-a Adunare Generală a „CMB” că „fiecare biserică este sobornicească și nu doar în parte, este sobornicească, însă nu în deplinătatea ei și își împlinește sobornicitatea ori de câte ori se află în comuniune cu celelalte biserici”. („Textul despre eclesiologie”, paragraful 6) De asemenea, în acelaşi text a fost recunoscut calitatea de Biserică tuturor „bisericilor” eretice protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor şi a fost acceptat că mulţimea cacodoxiilor şi rătăcirilor lor sunt „moduri diferite de exprimare ale aceleiaşi credinţe” şi „diversitate de harisme ale Duhului Sfânt”!

2006, 30 noiembrie. Papa Benedict al XVI-lea vizitează Constantinopolul şi participă la liturghia slujită de Patriarhul Bartolomeu stând pe un scaun arhieresc, îmbrăcat în veşminte liturgice, participă activ la Dumnezeiasca Liturghie în biserica patriarhală și este cinstit ca și cum ar fi  un episcop ortodox.

2007, 8–15 octombrie, Ravenna (Italia). „Referinţele Documentului de la Ravenna la credinţa apostolică, la Tainele de iniţiere, la Preoţie, la Euharistie şi la succesiunea apostolică se fac cu atâta naturaleţe pentru Biserica romano-catolică, încât cineva ar putea crede că Biserica romano-catolică în toate aceste puncte este ortodoxă. Din Documentul de la Ravenna transpare tendinţa de a înfrunta chestiunea primatului papal ca o normalizare a privilegiilor papale şi nu ca o problemă profund teologică care se referă la însăşi taina lui Hristos”. (arhim. Gheorghe Kapsanis, Stareţul Mănăstirii Grigoriu din Sf. Munte Athos)

2008, 6 ianuarie. Episcopul Sofronie al Oradiei (Patriarhia Română) concelebrează slujba Aghiazmei Mari împreună cu episcopul uniat (greco-catolic) al oraşului.

2008, 25 mai. Într-un gest fără precedent şi care a şocat întreaga lume ortodoxă, Mitropolitul Nicolae (Corneanu) al Banatului (Patriarhia Română) se împărtăşeşte în public într-o biserică uniată din Timişoara, împreună cu un episcop uniat, unul romano-catolic şi Nunţiul Papal. În urma reacţiilor ortodoxe, după o lună şi jumătate Sinodul Bisericii Române a emis o hotărâre prin care se interzice oricărui membru al Bisericii Ortodoxe, cleric sau mirean, să se împărtăşească sau să concelebreze taine sau ierurgii cu clerici eterodocşi, cu ameninţarea caterisirii sau afurisirii în cazul neascultării, dar evită să arate că implicarea Bisericii Ortodoxe Române în mișcarea ecumenistă este adevărata cauza a derapajelor unor ierarhi ortodocși spre erezie și în același timp a evitat aplicarea unei sancțiuni canonice asupra Mitropolitului Banatului.

2013, Busan (Coreea de Sud). La cea de a X-a Adunare Generală a „CMB”, IPS Nifon al Târgoviștei, reprezentantul B.O.R. declară: „Unitatea Bisericii s-a pierdut și în forma sa actuală din moment ce este divizată, Biserica este deficitară din punct de vedere al Sfintelor Taine. Toți oamenii sunt frați întru Hristos, Sfântul Botez creștin constituind doar o etapă superioară, mistică în cadrul rudeniei spirituale existente între aceștia”. Niciun ierarh din sinodul BOR nu a sesizat gravitatea afirmațiilor și nu a cerut explicații și cu atât mai puțin sancțiuni canonice așa cum s-ar fi cuvenit.

2014, mai, Ierusalim. Întâlnirea dintre Papa Francisc și Patriarhul ecumenic Bartolomeu. În declarația comună semnată de către cei doi se afirma „Întâlnirea noastră fraternă de astăzi este o nouă și necesară etapă pe drumul unității către care numai Duhul Sfânt poate să ne conducă, cea a comuniunii într-o diversitate legitimă. […]  Deși conștienți că unitatea este manifestă în iubirea lui Dumnezeu și în iubirea aproapelui, așteptăm cu nerăbdare acea zi în care, în sfârșit, vom împărtăși împreună Cina euharistică. ” Din nou se arată în mod grav și inacceptabil împăcarea între Biserica Ortodoxă și erezia papală fără nicio pocăință a acesteia din urmă.

2014, septembrie, Seul (Coreea de Sud). Summitul pentru Pace organizat de Alianța Mondială a Religiilor și de organizația „Cultura cerească, pacea mondială, restaurarea luminii”.  Reprezentanții principalelor religii ale lumii au semnat în cadrul unei ceremonii festive acordul pentru unitatea religiilor „ce constituie o promisiune inovatoare a religiilor de a se  uni în mod necondiționat și fără discriminări pentru a obține adevărata pace„. Acordul are următorul conținut: Ne angajăm în fața lui Dumnezeu, a tuturor oamenilor lumii și a avocaților păcii să devenim una sub Dumnezeu prin unitatea religiilor” . Practic acest acord e un pas foarte important pentru viitoarea unire în apostazie a tuturor religiilor într-o religie globală care va avea și un conducător unic, după cum arată profețiile apocaliptice.

2015, 10 septembrie, Fanar. În discursul său, patriarhul Bartolomeu afirmă faptul că opoziția față de planurile Patriarhiei Ecumenice pentru „unitate ecumenică” este diabolică. De fapt orice opoziție este diabolică, afirmă patriarhul, și cu adevărat defăimătoare, ceea ce correspunde exact cu opinia papismului, a „bisericii surori” a Fanarului. De aici se vede că cei mai fervenți susținători ai ecumenismului sunt de fapt cei mai înverșunați prigonitori ai ortodocșilor.

 2015, 25 septembrie, New York.  În cadrul vizitei papei la memorialul 11 septembrie are loc un serviciu interreligios la care participă și arhiepiscopul ortodox al Americii.

2016, 2-3 februarie.  În cadrul lucrărilor Soborului Bisericii Ortodoxe Ruse membrii sinodului arhieresc au arătat că în forma sa actuală, proiectele de documente ale Sfântului și Marelui Sinod nu încalcă puritatea credinței ortodoxe și nu se abat de la tradiția canonică a  Bisericii.Aceasta este o nouă biruință a ereticilor ecumeniști asupra cugetării ortodoxe a pleromei Bisericii pravoslavnice Ruse.

2016, 12 februarie, Havanna (Cuba). Declarația comună a papei Francisc și a patriarhului Kiril al Moscovei din care spicuim: „Cu bucurie ne-am regăsit ca frați în credința creștină.” (1) „În ciuda acestei Tradiții comune a primelor zece secole, catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniune în Euharistie. Suntem despărțiți de rănile provocate de conflictele unui trecut îndepărtat sau recent, de divergențele, moștenite de la străbunii noștri, în înțelegerea și explicitarea credinței noastre în Dumnezeu, unul în trei Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.” (5) „Conștienți de permanența a numeroase obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să contribuie la refacerea acestei unități voite de Dumnezeu, pentru care s-a rugat Hristos.” (6) „Credem că acești martiri ai timpului nostru, care aparțin la diferite Biserici dar sunt uniți printr-o suferință comună, reprezintă un zălog al unității creștinilor.” (12) Prin această declarație comună se urmărește acceptarea de către ortodocși a împăcării cu papistașii fără a li se cere niciun fel de pocăință. Tot atunci s-a exprimat ideea falsă că dacă toți martirii aparținând diferitelor „biserici” au suferit o persecuție din motive religioase înseamnă că toți au luptat și au mărturisit același adevăr. Aceasta este o necinstire a Sfinților Mărturisitori ai Ortodoxiei și o deturnare vicleană a sensului luptei și jertfei lor.

 2016, Aprilie, Lesbos. Declarația comuna a papei Francisc și a arhiepiscopului Ieronim al Atenei afirmă printre altele: „La rândul nostru, supunându-ne voinţei Domnului nostru Iisus Hristos, noi am decis ferm şi cu toată inima că vom intensifica eforturile de promovare a unităţii depline între toţi Creştinii.”

2016, 16-27 iunie, Kolimbari, Creta (Grecia) Desfășurarea sfântului și marelui sinod”. Prin documentele semnate  și aprobate de reprezentanții a zece Biserici locale au fost admise cununiile mixte între ortodocși și heterodocși cu încălcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii și tot cu această ocazie s-a acceptat denumirea istorică de „biserici” pentru eterodocși, deși acest lucru a fost condamnat cu sute de ani înainte la Sinodul Ortodox de la Ierusalim din 16 martie 1672 când a fost anatematisată Mărturisirea de credință a Patriarhului ecumenic Kiril Lukaris datorită influențelor calvino- reformate. Pseudo-sinodul din Creta impune erezia ecumenismului ca doctrină oficială a Bisericii si constituie o încununare a eforturilor de peste 100 de ani cu privire la participarea reprezentanților ortodocși la mișcarea ecumenistă.

2016, 15-21 septembrie, Chieti (Italia). În cadrul întâlnirii comisiei mixte de dialog între ortodocșii ecumeniști și papistași este recunoscut primatul papal de către reprezentanții ortodocși. De la întâlnire au lipsit reprezentanții Bisericii Bulgare.

 2016, Septembrie, Ierusalim. Festivalul Mekudeshet (termen ebraic cu referire la căsatorie, consacrare) adună laolaltă „cele trei mari religii monoteiste” – creștinismul, reprezentați de papistași, iudaismul și mahomedanismul – sub o nouă formă de întâlnire interreligioasă și spirituală: „Amen – O casă de rugăciune pentru toți credincioșii”, întâlnire în cadrul căreia cele trei credințe sunt chemate să dialogheze, studieze, cânte și să se roage împreună într-o singură casă de cult temporară. Organizarea festivalului este realizată de un grup din Israel ce se autointitulează: „The Borders Disolvers” activi în diferite domenii culturale cu scopul de a schimba realitatea de pe teren. Astfel unele titluri de pe internet vorbesc despre dizolvarea frontierelor și venerarea împreuna a aceluiași dumnezeu. Din nou se arată scopul ecumenismului de unire sincretistă a creștinismului cu religiile necreștine.

2017, mai.Patriarhul Kiril al Moscovei și al întregii Rusii afirmă : „Eu știu că aici sunt și creștini și musulmani; fiecare se adresează unuia și aceluiași Dumnezeu Creator și iată, în răspuns la aceasta, noi primim un ajutor dumnezeiesc real.”Aici apare ideea eretică conform căreia islamicii se închină la același Dumnezeu ca și creștinii.

2017, aprilie, Geneva. Patriarhul Bartolomeu recunoaște deschis care a fost scopul „sinodului” din Creta: „În cele din urmă, participarea ortodoxă în eforturile de reconciliere și unitate a creștinilor în sânul a ceea ce se numește „Mișcarea Ecumenică“, care până acum s-a bazat pe deciziile luate fie în mod individual de către Bisericile Autocefale, fie în cadrul Conferințelor pan-ortodoxe, a trebuit să fie ratificată pe cale sinodală, care este metoda autentică pentru a formula o poziție uniformă a Bisericii Ortodoxe. Noi, ortodocșii(a se înțelege ecumeniștii și cei aflați în comuniune cu ei), suntem ferm convinși că mișcarea ecumenică și Consiliul Mondial al Bisericilor au ca scop și ca motiv de existență îndeplinirea ultimei rugăciuni a Domnului, „ca toți să fie una“ (In. 17, 21) …” Prin aceasta se urmărește ștergerea diferențelor dintre Ortodoxie și erezie și apoi unirea tuturor în apostazie.

2017, 28 aprilie, Cairo. Rugăciunea ecumenistă la care participă papa Francisc, patriarhul ecumenic, patriarhul Alexandriei și întăi-stătătorii monofiziților.

Trebuie să facem precizarea că nu au fost cuprinse în enumerarea cronologică anterioară toate evenimentele mișcării ecumeniste, ci doar cele pe care le-am considerat cele mai importante.

Concluzii:

Din cele prezentate mai sus se vede clar că toate demersurile ecumeniste caută să convingă omenirea că la început toate pseudo-bisericile și confesiunile așa- zis creștine, iar pe urmă toate religiile sunt căi diferite, dar egale ca valoare care duc spre mântuire. Dar de aici se desprinde înfricoșătoarea hulă și erezie că Mântuitorul nu ar fi trebuit să Se întrupeze, că nu era necesar să se jertfească pe Cruce și nu  trebuia să înființeze o singură Biserică cu o unică Tradiție Apostolică, pentru al cărei Adevăr s-au nevoit și s-au jertfit toate cetele de Sfinți de 2000 de ani până astăzi. Ereticii ecumeniști oferă soluția înșelătoare a creării unei structuri religioase globale în care toți oamenii să trăiască în pace, armonie și fericire pământească indiferent de ce credință au, urmărind doar împlinirea unor idealuri umaniste, dar care nu au nicio legătură cu învățătura și viața Adevăratei Biserici.

Noi, preoții de aici și poporul creștin-ortodox pe care îl reprezentăm și care am oprit pomenirea ierarhilor semnatari ai documentelor din Creta și a celorlalți ierarhi care susțin tacit acele documente, mărturisim că nu vom accepta niciodată erezia ecumenismului, fiind conștienți că numai în acest fel vom rămâne statornici în Biserica lui Hristos, adică în Adevăr.

de ieromonah Ioan Chițu în colaborare cu ieromonah Spiridon Roșu

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/06/18/ieromonah-spiridon-biserica-ortodoxa-si-ecumenismul-abaterile-neortodoxe-care-au-precedat-sinodul-din-creta/

Simpozionul inter-ortodox din Bulgaria, 9-10 iunie, pe tema pseudo-sinodului din Creta: „Denumirea istorica de Biserici pentru eterodocși a fost condamnată deja în Sinodul de la Ierusalim din 16 martie 1672”

poza-1-bulgaria1.jpgIn perioada 9 – 10  iunie 2017 s-a desfasurat primul  Simpozion Inter-Ortodox care a avut un caracter critic – stiintifico-teologic printre altele si la adresa pseudo sinodului din Creta. Simpozionul a avut loc  in cadrul  Patriarhiei Bulgariei, cu Inalta Binecuvantare a Preafericitului Parinte Patriarh Neofit al Bulgariei si organizat de Comitetul de intitiativa  Sfantul Ioan de Rila al Bisericii „Sfantul Gheorghe” Rotonda care este o biserica din perioada romana si se afla exact in centrul vechiului oras bizantin Sardica, astazi Sofia, fiind ea insasi un simbol national al luptei pentru apararea dreptei credinte.
Scriitorul si teologul de marca al Bisericii Bulgare, domnul Georgi Todorov a lansat cartea:  „Creta. Duhul secularist impotriva Sfintei Sobornicitati”.
O carte care arata evolutia fenomenului Creta (pseudosinodului din Creta)  de la nastere pana la maturitate, o carte care vine cu elemente istorico teologice noi, cu nasterea fenomenului eretic Creta incepand chiar din perioada de dominatie otomana. Totodata se arata implicarea fortelor de influenta englezesti si otomane asupra Patriarhiei Ecumenice de la inceputul secolului XIX.  Sunt pusi in lumina reflectoarelor patriarhii Ioachim al III-lea, Meletie Metaxachis, Athenagoras, pana la Bartolomeu si rolul lor in realizarea secularizarii gandirii ortodoxe.
A doua gazda a Simpozionului a fost Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sofia.
 Domnul profesor Alexander Omarchevski, Decanul Facultatii de Teologie, a vorbit despre mostenirea Sfantului Imparat Constantin si degradarea acestei mosteniri prin secularismul promovat in ultimul timp in mediile bisericesti.
Aici au fost ascutate comunicari stiintifice importante legate de Sfantul Ioan de Rila si testamentul sau legat de apararea credintei si dogmei ortodoxe.
Prezenta reprezentantului Bisericii Georgiei a a fost o surpriza placuta si o bucurie, pentru ca Parintele Mihail Bregvadze este unul din personalitatile cheie ale Bisericii Georgiei, un smerit ieromonah si egumen, dar si profesor al Academiei din Tibilisi, mana dreapta a Patriarhului Ilie al Georgiei, care ne-a povestit despre presiunile la care au fost supusi membrii delegatiilor pentru a accepta fraze si invataturi straine duhului ortodoxiei, al Sfintilor Parinti la ultima intalnire presinodala de la Chambesy.  Pentru aceea delegatia georgiana din care facea parte si pr Mihail nu au acceptat sa semneze textul despre  casatoriile mixte care avea ca fond asa numita teologie baptismala, in ideea ca oricine e botezat in numele Sfintei Treimi poate fi cununat si e considerat ca facand parte din „Biserica”, o : Biserica” nevazuta, si apoi au hotarat sa nu mearga in Creta.
S-a aratat in discutiile avute la masa rotunda faptul ca speudo sinodul din Creta introduce o noua eclesiologie in Biserica, o eclesiologie neclara cu influente protestante. Nu mai este definita Biserica si cine sunt cei dinafara Bisericii in mod ortodox, patristic,  intr-un limbaj inteles de omul contemporan.
Dar asa cum a observat parintele Mihail,  din dorinta de a vorbi omului contemporan din afara Bisericii, s-a ajuns la secularizarea limbajului si nu se mai transmite ethosul Bisericii ci s-a ajuns la o golire de Duh prin limbajul ametitor din Creta.  Golirea de Duh are ca si baza gandirea varlaamita si a  lipsei de intelegere a propriei indentitati.
Parintele Mihail Bregvadze ne-a reamintit de Rezolutia Sinoadala a Bisericii Georgiei de condamnare a panereziei ecumeniste, a asa zisului dialog neortodox in cadrul CMB  din 1998.
Spunea un reprezentant la masa rotunda : „Daca Creta ar fi definit Biserica Ortodoxa ca Una si Unica Biserica in care se realizeaza mantuirea si sfintirea omului si ca dialogul cu eterodocsii se face din dragoste pentru intoarcerea acestora la Biserica cea Una si Unica, daca s-ar fi condamnat teoria „bisericilor nedepline”, si pe de alta parte,  daca nu se vehiculau teoriile eclesiologice eronate ale teoriei ramurilor, teologiei baptismale, casatorii mixte, denumirea de „biserici”pentru eretici si lipsa oricarei condamnari  a acestor teorii atat de daunatoare Bisericii am fi mers in Creta ca la un Sinod Ortodox. Dar acum trebuie sa ne pastram mostenirea data de Sfintii Parinti, deci nu trebuie sa urmam mintea noastra si duhul secularist care trasnpira la aproape fiecare fraza din Creta”.
 Biserica Rusa a avut deasemnea reprezentanti. S-a reamintit ca Sinodul Bisericii Ruse din Exil s-a exprimat clar si raspicat impotriva pseudo sinodului din Creta prin scrisoarea oficiala inaintata in Soborul Bisericii Ruse inainte de Creta, cu specificatia de a nu participa si de a nu accepta propunerile neortodoxe.
Din partea Sfintei Mitropolii a Pireului au participat protprezbiterul Anghelos Anghelakopulos si subsemnatul. Parinele Anghelos Anghelakopulos a vorbit despre Sinodul unionist de la Ferara Florenta si masurile luate imptoriva acestui pseudo Sinod.
Este important de subliniat in lucrarea parintelui Anghelos Anghelakopulos faptul ca istoria bisericeasca consemneaza masura canonica (canonul 15 de la I-II Constantinopol) de intrerupere a pomenirii episcopilor care semnasera la Ferara Florenta.  Sfantul Marcu al Efesului a intrerupt orice comuniune cu Biserica Noii Rome- a Constantinopolului.  In acelasi timp a fost subliniat si faptul ca fenomenul Creta este mai grav decat  Ferara Florenta, chiar daca nu se prevede unirea explicita euharistica cu eterodocsii, totusi exista o unire pragmatica cu toti eterodocsii in cadrul CMB, prin impreuna rugaciuni, texte comune, declaratii comune, acceptari sinodale comune, etc. consfintite acum prin Creta. Este o Ferara Florenta mult mai vicleana.
Lucrarea mea a fost „O abordare istorica a contextului dialogului cu eterodocsii. Declaratia de la Toronto.”
Datorez multumiri teologului roman Mihai-Silviu Chirila pentru contributia sa exceptionala la acesta lucrare. In aceasta lucrare am abordat ideile periculoase vehiculate in Declararatie, si anume ideea de sistem sinodal in cadrul CMB, in care „Bisericle”angajate in dialog au drepturi egale si coexista intr-un sistem sinodal. „Biserici”insemnad pentru ei toate ereziile. Apoi minimalismul dogmatic prezent din abundenta in Creta, ceea ce insemna sa se considere o credinta minimala comuna in Sfanta Treime si Iisus Hristos si nimic altceva ca baza a existentei cuiva in „Biserica”, asa zisa neutralitate eclesiologica, unitatea in diversitate a „experientei evanghelice”, teoria „bisericlor incomplete”, etc.
Am subliniat faptul ca aceste invataturi straine bisericii, de origine protestanta au trecut acum, poate in mod subtil, intr-un sinod ce pretinde a fi panortodox si valabil pentru Biserica Ortodoxa, ceea ce este abominabil.
In acest Congres s-a laudat pozitia marturisitoare si salvatoare a Bisericii Bulgariei care deja a condamnat Creta in mod sinodal, si totodata s-a cerut in mod impetuos si in aplauzele tuturor condamnarea Declaratiei de la Toronto si a pseudo Sinodului din Creta in cadrul Bisericii Ortodoxe Universale.
In fiecare Biserica Locala exista forta de a fi respins si condamnat acest pseudo sinod secularist care a introdus cancerul ereziei in Biserica.   Pleroma Bisericii nu accepta si nu va accepta in veac erezia si a respins-o deja ca pe un corp strain.  S-a amintit despre caderea Romei Ortodoxe, si despre faptul ca Adevarul nu sta neaparat intr-o institutie bine organizata lumeste si cu putere politica, ci Adevarul este la cei slabi si putini, la cei neinsemnati si nebagati in sema.
 S-a vorbit despre efortul de a ramane in Biserica,  dar in acelasi timp de a ne delimita, fie personal, fie sinodal, fie in grup fata de orice institutie care nu predica Adevarul lui Hristos in efortul fiecaruia dintre noi de a ramane in Biserica lui Hristos, adica in Adevar.
Numai un efort comun si o credinta inflacarata, gata de jertfa si plina de dragoste si pace poate sa revigoreze hotararile deja luate ale Bisericii Ortodoxe care se impotrivesc ereziilor eclesilogice si duhului secularist din Creta.
Absolut toate aceste teorii vehiculate in Creta au fost deja condamnate de Biserica Ortodoxa cu secole in urma, inclusiv „denumirea istorica de Biserici pentru eterodocsi” a fost condamnata in Sinodul de la Ierusalim din 16 martie  1672 (Patriarhul Dositei)  cand a fost anatematizata Marturisirea de credinta a Patriarhului Kiril Lukaris, marturisire de influenta calvino- reformata.
Acest Simpozion a devenit o platforma ortodoxa de dialog stiintifico teologic  intre Bisericile care doresc sa ramana in Adevar. Este si un strigat catre celelalte Biserici Surori pentru a reveni la ethosul ortodox, renuntand la un pseudo Sinod rusinos, care le pune intr-un pericol iminent de pierdere a radacinii ortodoxe care duce la relativizarea si desfiintarea a acestor Biserici Locale.
S-a cerut  retragerea Bisericlor Ortodoxe Locale din „Consiliul Mondial al Bisericilor”, urmand exemplul venerabilelor Biserici ale Georgiei si Bulgariei si condamnarea Declaratiei de la Toronto si condamnarea pseudo sinodului din Creta.
Ecfonisurile si rugaciunile  Sfintei  Liturghii s-au auzit  in limbile Greaca, Bulgara, Rusa, Georgiana, Romana  si Slavona.
a relatat,
preot Matei Vulcanescu
Protoprezbiter al Sfintei Mitropolii a Pireului
Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/06/16/simpozionul-inter-ortodox-din-bulgaria-9-10-iunie-pe-tema-pseudo-sinodului-din-creta-denumirea-istorica-de-biserici-pentru-eterodocsi-fost-condamnata-deja-sinodul-de-la-ierusalim-din-16-marti/#comments

16 iunie – Pomenirea Sfântului Mărturisitor Justin Pârvu. Video: scurt metraj autobiografic – Ce-a fost odată Petru Vodă

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă, la 10 februarie 1919, și și-a început viața monahală la Mănăstirea Durău, la vârsta de 17 ani. În anul 1939, după ce a intrat în rândul călugărilor, s-a înscris la Seminarul monahal de la Cernica, lângă București. În timpul războiului, între anii 1942 și 1944, a slujit ca preot militar pe frontul de est, până la Odesa. După ce la conducerea României au ajuns comuniștii, părintele a fost arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani închisoare, pedeapsa executând-o în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. Înainte de a fi trimis la „reeducare” la Pitești, a fost trimis să muncească, deținut fiind, în mina de la Baia Sprie. Cea mai mare parte a pedepsei a executat-o în închisoarea din Aiud, perioadă care a fost și cea mai grea din cei 17 ani de detenție.

După 1990, părintele Justin s-a întors la Mănăstirea Secu și, până în 1991, a fost preot și duhovnic la această mănăstire. Doi ani mai târziu, el s-a retras în sihăstrie, cu gândul de a-și petrece restul zilelor în post și rugăciune. În 1991, a întemeiat Mănăstirea de la Petru-Vodă. Părintele a ridicat, în anul 2000, un schit de maici lângă Mănăstirea Petru Vodă, o casă pentru copii și un azil pentru bătrâni, iar trei ani mai târziu a înființat o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită „Glasul Monahilor”, în prezent intitulată ”Atitudini”.

Părintele Justin Pârvu a trecut la Domnul pe 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani, și a fost înmormântat lângă biserica de călugări, ridicată de sfinția sa la Petru-Vodă.

Obștea de maici a Mănăstirii Paltin din localitatea Petru-Vodă a amenajat o chilie memorială închinată Sfinților Martiri din temnițele comuniste. Chilia-muzeu se află vizavi de chilia părintelui Justin Pârvu, unde a trăit în ultimii ani din viață, și poate fi vizitată de toți credincioșii.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/06/16/16-iunie-pomenirea-sfantului-marturisitor-justin-parvu-video-scurt-metraj-autobiografic/

Duminică, 18 iunie 2017: SINAXA națională a clericilor, monahilor și credincioșilor ortodocși antiecumeniști

afis-sinaxa-oraseni.jpg

Duminică, 18 iunie 2017, se va desfășura, în Municipiul Botoșani, Sinaxa națională a clericilor, monahilor și credincioșilor ortodocși care au întrerupt comuniunea cu ierarhii adepți ai pseudosinodului din Creta, având ca temă de dezbatere Mărturisirea Dreptei Credințe împotriva ecumenismului promovat de pseudosinodul din Creta.

Evenimentul se va desfășura începând cu orele 14.00, la Pensiunea Casa Lux Botoșani., situată pe Calea Națională, nr. 167, între stațiile Petrom și Rompetrol, și va fi prefațat de participarea, de dimineață, începând cu ora 9.00, la Sfânta Liturghie în Parohia “Schimbarea la Față a Domnului” Schit Orășeni, situată la 8 kilometri de Botoșani, la ieșirea înspre Iași. Gazde ale evenimentului sunt Asociația “Sfinții Mărturisitori din Închisori Bucovina” și Parohia “Schimbarea la Față a Domnului” Schit Orășeni.

Sinaxa va debuta prin rostirea câtorva cuvinte de salut din partea:

  • Părinților aghioriți care au întrerupt pomenirea ierarhului (Gheron Sava Lavriotul).

  • Sinaxei Creștinilor Ortodocși din Creta (domnul Giorgios Vlamakis, președintele Sinaxei).

  • unui grup de preoți nepomenitori din Biserica Ortodoxă din Moldova, Patriarhia Rusă (părintele Gheorghe Corcescu).

  • unor credincioși din Diaspora română (doamna Daniela Gherasim).

Va urma prezentarea următoarelor referate:

  • Abaterile neortodoxe care au precedat sinodul din Creta. Scurtă cronologie a ecumenismului (ieromonah Ioan Chițu)

  • Influența mentalității ecumeniste asupra etosului creștin în Biserica Ortodoxă Română (pr. dr. Ciprian Staicu)

  • Considerații teologice cu privire la caracterul eretic al pseudosinodului din Creta(preot Claudiu Buză)

  • Întreruperea pomenirii, măsură eficientă contra ereziei. Considerații de ordin canonic (teolog Mihai-Silviu Chirilă)

Se va da citire unei rezoluții a sinaxei, care va fi semnată de către toți participanții care sunt de acord cu aceasta. Când se va încheia strângerea de adeziuni, rezoluția va fi depusă la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Pentru a participa la semnarea acestei rezoluții, este necesar un act de identitate.

Facilități de cazare pentru cei veniți de departe:

  • În jur de 250 de locuri de cazare, la prețuri cuprinse între 50-60 RON pe noapte de persoană sau 30 RON pentru camere cu mai multe paturi, se pot rezerva la numerele de telefon 0752093175 și 0752759834.

  • Pentru cei care au persoane cunoscute în zona Botoșani, Suceava, Neamț, se pot aranja facilități de cazare în casele acestora.

Indicații referitoare la traseu

Pentru cei ce vin din Moldova sau din sudul țării, recomandăm ruta care trece prin Roman (sau Târgu Neamț) – Fălticeni – Suceava – Botoșani. Drumul este bun și bine marcat, încât se poate ajunge fără peripeții. La Suceava se merge prin centrul orașului, pe lângă Catedrala Sfântului Ioan cel Nou, prin Burdujeni, spre Salcea, apoi spre Botoșani, pe un drum foarte bun și bine marcat.

La Schit Orășeni se ajunge din Botoșani astfel: la sensul giratoriu de la ieșirea din Botoșani către Iași se face la dreapta către Vorona-Liteni. După localitățile Orășeni-Deal și Orășeni-Vale, parcurgându-se 7-8 km, pe stânga urmează o pădure și un sat cu o troiță la intrarea sa, iar pe un indicator pe stânga, în panta urcușului, scrie “Schit Orășeni”.

De la intrarea în sat, biserica se află, conform indicatoarelor, lângă școală. Cine vine dinspre Târgu Frumos-Hârlău, când va ajunge să vadă indicatorul “Botoșani”, va face, în acel sens giratoriu, la stânga, spre direcția Vorona-Liteni.

Sursa:  http://ortodoxinfo.ro/2017/06/14/duminica-18-iunie-2017-sinaxa-nationala-clericilor-monahilor-si-credinciosilor-ortodocsi-antiecumenisti/

 

Cea de-a 3-a scrisoare a Părinților Aghioriți către Sfânta Chinotită

Prin mila Domnului publicam cea de-a 3-a scrisoare adresata Sfintei Chinotite a Sfantului Munte de catre Parintii Aghioriti  Nov 2016 – Către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos

Document in lb greaca 18. nov. 2016. ΟΜΟΛΟΓΙΑ ΠΡΟΣ ΤΗΝ ΚΟΙΝΟΤΗΤ

Către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos

Cinstită Sfântă Chinotită, Sfințiți Egumeni,

chinotita_4În calitate de Părinți Aghioriți, v-am trimis două scrisori deschise, cea dintâi pe data de 13 mai 2016, înainte de întrunirea Sinodului din Creta, și apoi a doua pe data de 20 iunie 2016, după întrunirea Sinodului. Tema scrisorilor noastre era credința noastră ortodoxă în fața panereziei ecumenismului. Ne așteptam, după cum am socotit noi că este firesc, ca în urma celor două scrisori mărturisitoare ale noastre, după ce vă veți fi ocupat sfințiile voastre cu subiectele credinței, să ne fi insuflat și pe noi cu atitudinea mărturistoare a sfințiile voastre atât față de Patriarhia Constantinopolului, cât și față de poporul ortodox, care totdeauna privește către Sfântul Munte ca la străjerul credinței ortodoxe.

Așa cum v-am semnalat și în ultima noastră scrisoare (20-6-2016), ne așteptam ca într-un interval de timp rezonabil Sfânta Chinotită și fiecare mănăstire, fiecare schit și fiecare monah aghiorit să ia o poziție clară și conștientă asupra acestui subiect, adică asupra hotărârilor așa-numitului ”Sfânt și Mare Sinod” din Creta, de vreme ce acestea privesc în mod direct credința noastră ortodoxă.

Dumneavoastră însă, în loc de aceasta, așa cum erați datori să faceți ca instituție și organ administrativ, ne-ați declarat prigoană. Dacă socoteați că și noi cumva ne-am pripit sau am greșit cu ceva ca niște oameni ce suntem, așteptam ceea ce era de la sine înțeles, adică fie să ne chemați la audiere, ca să vă punem înainte durerea sufletului nostru, fie să ne învredniciți de un răspuns scris, așa cum este consacrat, în duhul scripturistic și al Sfinților Părinți.

De aceea, am socotit că este plăcut lui Dumnezeu și potrivit să vă facem cunoscută mărturisirea ortodoxă a credinței noastre.

Cea mai însemnată problemă care se pune este: Ce suntem datori să facem ca mădulare credincioase ale Bisericii atunci când există erezie [în Biserică]? Cine ne va învăța despre acest lucru? În mod sigur și neînșelat, doar Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție a Sfinților Părinți și de Dumnezeu purtători și Sfintele Canoane ale Sfintelor Sinoade Ecumenice.

”Căci, dacă Hristos este batjocorit (acum, batjocorindu-se Ortodoxia prin erezia religiei universale și a ecumenismului sincretic intercreștin și interreligios), noi cum vom tăcea?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Μ.4, 1016). Și, în continuare, ”căci porunca Domnului este de a nu tăcea în timp de primejduire a credinței, de a vorbi și de a nu tăcea”. Și ”dacă sufletul meu se ascunde de frică, el nu își află mulțumirea”. Și ”dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”, căci, ”atunci când este vorba de credință, nu poți spune: ce sunt eu? Preot sunt?”.

Cinstiți Părinți, după cum știți, Sfântul Munte, în vreme de erezie, punea în aplicare Sfintele Canoane și înainta întotdeauna la măsura principală, care este întreruperea pomenirii numelui Patriarhului Ecumenic. Pentru a adeveri cele spuse, cităm ilustrativ un singur pasaj din Scrisoarea Mărturisitoare a Sfinților Cuvioși Mucenici Aghioriți către împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul din 1274 d.Hr.

”… Este scris în Canonul 15 al Sinodului numit Sfântul și Marele Sinod I-II [de la Constantinopol] că nu numai că nu sunt iresponsabili, ci și de lăudat cei care, chiar și înainte de condamnare sinodală, se rup de aceia care învață învățături eretice în mod public și sunt în mod vădit eretici, căci nu s-au rupt de episcopi, ci de episcopi și învățători mincinoși, iar demersul acesta, în asemenea situații, este vrednic de creștinii ortodocși și adecvat acestora, nu este considerat schismă a Bisericii, ci mai degrabă izbăvire de sciziuni și biruință a adevărului” (V. Laurent et J. Darouzes, Dossier Grec de l’Union de Lyon 1273-1277, Paris 1977, p. 395).

Cu alte cuvinte, cel care pomenește numele episcopului eretic se face și părtaș la credința acestuia, adică la erezia acelui episcop. Întrucât acest lucru, comuniunea prin pomenirea episcopilor eretici, este aducător de moarte și devastator pentru mântuirea noastră și pentru trupul Bisericii, de aceea, chiar și înainte de a fi osândit episcopul eretic, însăși Biserica ne dă dreptul și chiar o întărește canonul amintit, menționând că oprirea pomenirii poate avea loc și înainte de osândirea sinodală, atât în ce privește erezia, cât și episcopul eretic. Acest canon ni-l dă [Biserica] pentru a-l pune în aplicare, nu doar pentru a-l citi, ci ca să-l împlinim și să întrerupem pomenirea acestuia. Mai mult chiar, sunt și lăudați toți cei care îl vor pune în aplicare, tocmai pentru că ei nu creează schismă, ci, dimpotrivă previn apariția schismelor în Biserică prin faptul că opresc pomenirea episcopului eretic. Că acest canon nu prevede nici o pedeapsă pentru cei care nu întrerup pomenirea considerăm că acesta este un fapt la care nici nu merită să ne gândim. Aceste lucruri doar sofiștii le-ar putea afirma.

Amintim în plus că din 1924 până în 1974 mănăstirile aghiorite au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic doar pe motivul inovației introduse prin schimbarea calendarului.

Strict din motive de credință ortodoxă și de conștiință liberă vă declar că prin harul Domnului doresc să urmez tradiția de veacuri a Sfinților Părinți, care [în asemenea situații] este întreruperea pomenirii numelui Patriarhului și ”este potrivită creștinilor ortodocși”.

Vă anexăm o mărturisire de credință dogmatică, eclesiologică și întemeiată pe Sfintele Canoane, în acord cu Scrisoarea mărturisitoare a Sfinților noștri Părinți Aghioriți Cuvioși Mucenici, pe care îi prăznuim.

*                                 *                                  *

MĂRTURISIRE A CREDINȚEI ORTODOXE

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Treimea cea sfântă, cea deoființă și de viață făcătoare.

Către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte

Domnul a spus: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10: 32).

Ca Părinți Aghioriți, de când harul Domnului nostru ne-a deschis inima să înțelegem Scripturile, ”ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (2 Petru 1:19), prin lumina învățăturii Părinților purtători de Dumnezeu și însuflați de Duhul Sfânt ai Bisericii noastre, am venit la cunoașterea adevărului, atunci am conștientizat, referitor la subiectele credinței și ale dogmei, toate cele care se pun la cale împotriva sfintei și neprihănitei credințe ortodoxe prin panerezia ecumenismului intercreștin și interreligios. De 120 de ani încoace, Patriarhia Ecumenică și fiecare Patriarh [al acesteia] este un protagonist al impunerii acestei panerezii. După studii și cercetări de mulți ani asupra acestei erezii ne-am cutremurat în fața mărimii acestei necredințe și trădări!

După ce, deci, am ieșit din întunericul în care ne aflam datorită unei dezinformări cumplite și pustiitoare, bine puse la cale, înțelegem acum sensul și marele dar al Domnului, Care ne-a spus: ”Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Această ignoranță dorită, din nefericire, este cultivată cu multă grijă în toate mănăstirile și în multe obști de chilii, așa încât Părinții să nu cunoască nimic despre această panerezie a ecumenismului. După multă durere și rugăciune, glasul conștiinței ne-a arătat să pornim o luptă cu adevărat frumoasă, călugărească, în Duhul Sfânt și patristică, următori făcându-ne Sfinților Părinți.

Am așteptat ani la rând, Cinstiți Părinți, Sfințită Chinotită și Sfințiți Egumeni, de la sfințiile voastre, Părinții noștri duhovnicești, să stați înainte, cu atât mai mult cu cât sunteți Părinți Aghioriți, împotriva panereziei ecumenismului, dar, din păcate, vă limitați, până acum [cel puțin], doar la editarea unor proteste ale Sfintei Chinotite adresate Patriarhiei Ecumenice, prin care însă nu vă atingeți scopul dorit, de împiedicare a ecumenismului care avansează galopant. În felul acesta, reprezentarea instituțională a monahismului aghiorit nu poate exprima cugetul nostru autentic de Părinți aghioriți. Această atitudine a sfințiilor voastre, nu numai că nu ne inspiră, ci ne smintește foarte tare și, cu siguranță, cunoaște ce prevede Domnul nostru pentru cei ce fac sminteală. Deci, și noi, ca mădulare ale Bisericii și ale societății monahale aghiorite, ca unii care avem și noi cuvânt de răspuns pentru subiectele credinței și ale tradiției, am considerat ca pe o datorie duhovnicească a noastră care se impune, să acționăm cu respect și după rânduială.

În cursul anului 2016, ne-am adresat, deci, dumneavoastră, Sfințita Chinotită a Sfințitului nostru loc, prin două scrisori deschise.

Concret, pe 13 mai 2016, înainte de Sinod, vă avertizasem ca niște fii că, în cazul în care Sinodul menționat nu învață drept cuvântul Adevărului și nu osândește panerezia ecumenismului sincretist intercreștin și interreligios, suntem obligați, ca urmare a acestui fapt, să punem în aplicare Sfintele Canoane ale Bisericii cu privire la întreruperea pomenirii numelui Patriarhului [Ecumenic].

După încheierea Sinodului și publicarea hotărârilor acestuia, după ce am studiat teologic și bisericește hotărârile Sinodului în lumina învățăturii patristice, iar nu după opinia personală a fiecăruia, am constatat că Sinodul menționat, în loc să învețe drept și să condamne ca EREZIE papismul și toate celelalte vlăstare protestante eretice, dimpotrivă, le-a acceptat și anume chiar ca ”Biserici”. În textul final ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, la paragraful 6 se menționează: Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele”. Aici vedem că se joacă un joc demonic prin cuvintele: ”denumire istorică”, ”fără a fi în comuniune cu ele”, ”eterodoxe”, dar în cele din urmă sunt acceptate ca ”Biserici”. Și, în general, observăm că în toate textele Sinodului nu există o directețe a cuvântului, nu există evanghelicul cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Matei 5:37). Toate sunt ambigue, cu jumătăți de adevăruri și jumătăți de minciuni, și antiortodoxe, antipatristice, toate sunt pervertiri. Nimic nu este clar, peste tot există o încurcătură, o confuzie. Predomină duhul lumesc al politicienilor, limbajul diplomației, iar nu limbajul adevărului. În toate textele se evită sistematic menționarea a două cuvinte, anume ”dogma” și ”erezia”. Nu există buna mireasmă a tămâiei, ci putoarea ”parfumurilor” lumești și a duhurilor necurate.

De asemenea, acest Sinod ecumenist acceptă, de asemenea, și toate hotărârile dialogurilor teologice ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) pe care le ia și le semnează împreună cu papistașii, protestanții, monofiziții, anglicanii etc. eretici, iar acum le acordă aprobare și ștampilă sinodală. Le acceptă nu doar ca ”Biserici surori”, ci recunoaște că au împreună cu noi credință comună apostolică, succesiune apostolică, preoție, botez și Taine valide (vezi Documentele de la München 1981, Bari 1987, Noul Valaam 1988, Balamand 1993, Ravena 2007). Pe scurt, desființează și distrug întreaga învățătură teologică, eclesiologică și dogmatică, apostolică și patristică, a Sfinților Părinți ai Bisericii.

Cinstiți Părinți, noi, ca monahi aghioriți, avem o problemă specială, pentru că Patriarhul Ecumenic se întâmplă să fie principalul inspirator și promotor al acestei hotărâri eretice sinodale și acesta, de altfel, a fost și scopul și viziunea întregii sale vieți, și din acest motiv, pentru noi, aghioriții, care îi suntem direct subordonați, precum și pentru toți creștinii ortodocși, clerici, monahi și mireni, el nu mai este patriarh, ci ereziarh, ca și alții dinaintea lui, Arie, Nestorie, Vekkos și alții. Patriarhul se face ereziarh și lider al panereziei ecumenismului sincretic, intercreștin și interreligios. Aceasta nu este o constatare, nici o acuzație particulară a noastră, ci, după cum foarte bine cunoașteți, este concluzia firească a unei întregi evoluții care cuprinde fapte și declarații eretice, atât ale Patriarhiei Ecumenice, cât și  ale fiecărui Patriarh în parte, începând din 1920. Desigur, apogeu al tuturor acestora sunt și rugăciunile în comun cu toți dușmanii lui Hristos, precum evreii ucigași de Hristos, budiștii, diferiții guru, vrăjitori, compatrioți idololatri [greci] și alții. Toate acestea nici un eretic, de-a lungul veacurilor, nu a îndrăznit măcar să le gândească! Servește și aici cu credincioșie religia universală a lui Antihrist.

Toate acestea sunt publicate și ca documente, și ca imagini, după cum, de asemenea, rezultă și din alte studii teologice ale unor episcopi (cum ar fi Mitropolitul Pireului, kir Serafim, și alții), ale ”Sinaxei Clericilor și Monahilor”, ale unor profesori universitari de teologie și ale altor clerici și mireni. Dar și noi, ca aghioriți, am hotărât să le edităm într-o carte ilustrată color, ce cuprinde texte pe care mai demult însăși Sfânta Chinotită le-a scris, spre informarea poporului credincios, pe care îl țin în întuneric și în ignoranță, compromițând astfel și atitudinea de veacuri a Sfântului Munte cu privire la subiectele credinței.

Toate acestea, deci, demonstrează că nici nu îl calomniem, nici nu îl judecăm, nici nu îl injuriem pe Patriarh, ci le scriem pentru a denunța erezia sa. În felul acesta demonstrăm că îl iubim cu adevărat, pentru că nu îl lingușim, nici nu ținem sub tăcere adevărul credinței noastre din frică și groază. De altfel, Patriarhul Ecumenic are atâtea calități și ar fi putut să ofere multe Bisericii, care atât de mult l-a cinstit prin slujirea episcopală de Patriarh Ecumenic, ce presupune o mai mare responsabilitate. Ne rugăm ca Domnul să îi dea pocăință și să se dezică de erezia sa, înainte de a se înfățișa la înfricoșătorul scaun de judecată al Domnului, precum, de asemenea, le dorim și tuturor episcopilor ecumeniști care îi urmează. După cum este firesc, conștiința noastră ortodoxă nu e cu putință vreodată să tolereze, nici să accepte toate acestea, erezia și învățăturile lui eretice.

Avem poruncă de la Însuși Domnul nostru: ”după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui” (Ioan 10:5). ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1:8).

Cârma Bisericii sunt Sfintele Canoane, care au autoritate și valabilitate ecumenică, diacronică și veșnică și nici un Sinod sau patriarh sau episcop nu poate să le invalideze. Față de Sfintele Canoane trebuie să facem ascultare și noi, și patriarhul, și episcopii. Când nu fac aceștia ascultare față de Sfintele Canoane ale Bisericii, atunci nu fac ascultare nici de Biserică și se află în afara Bisericii, prin urmare și noi ne legăm prin ascultarea față de ei, pentru că devin de-acum episcopi mincinoși și învățători mincinoși. Atunci avem poruncă să întrerupem comuniunea bisericească cu episcopii eretici.

Potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii:

”Episcopul sau presviterul sau diaconul, dacă NUMAI s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar, dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici, să se caterisească”(Canonul 45 al Sfinților Apostoli).

”Nu se cuvine a se ruga cineva cu ereticii sau cu schismaticii” (Canonul 33 al Sinodului de la Laodiceea).

”Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească” (Canonul 10 al Sfinților Apostoli).

”… cel ce are comuniune cu cei excomunicați, acesta să fie excomunicat…” (Canonul 2 al Sinodului de la Antiohia).

Acest canon îl folosesc și Părinții Aghioriți în Epistola lor către Sinodul din Constantinopol din 1275. Am citat aici doar câteva pasaje din bogata învățătură a Sfinților Părinți ai Bisericii.

Poruncă avem să le urmăm Sfinților Părinți, iar nu părerilor personale ale diferiților părinți duhovnicești, care nu sunt în acord cu teologia și învățătura Sfinților Părinți. ”Căci avem poruncă de la însuși Apostolul: dacă cineva dogmatizează sau poruncește să facem ceva în afară de ceea ce am primit, în afară de ceea ce canoanele Sinoadelor Ecumenice și Locale [au hotărât] în [diferite] vremi, să nu fie primit acela, nici să fie socotit în ceata aleasă a sfinților” (Sfântul Teodor Studitul, P.G. 99, 988A).

            ”Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele, toate dumnezeieștile Scripturi îndeamnă să îi părăsim pe eterodocși și să ne rupem de comuniunea cu ei” (Sfântul Marcu Evghenicul, PG 160, 105C).

Numai din aceste Canoane pe care le-am semnalat cu titlu ilustrativ, să cugete fiecare episcop, cleric, monah și creștin ortodox la câtă acrivie suntem datori să avem cu toții în aplicarea Sfintelor Canoane. Sfintele Canoane sunt supapele de siguranță ale Bisericii. Există 17 Sfinte Canoane, care interzic și pedepsesc prin caterisire și afurisire pe cei care le abrogă.

DESPRE ÎNTRERUPEREA POMENIRII

Sunt mai mult decât de-ajuns cei 120 de ani de extremă iconomie (începând cu Enciclica de inspirație eretică a Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea, din 1902) și toleranță față de episcopii ecumeniști, filo-unioniști și având cuget papistaș. Vătămarea și pervertirea pe care această ”iconomie” contrafăcută le-a provocat criteriului ortodox al clerului și poporului a atins deja dimensiuni uriașe. În Sfântul Munte, care a fost totdeauna străjerul ortodoxiei și al credinței, avem ca tradiție de veacuri și sfințită moștenire în Duhul Sfânt de la Cuvioșii Părinți Aghioriți și de la vechii Bătrâni îmbunătățiți pe care i-am apucat, ca ori de câte ori există erezie în Biserică trebuie să purcedem la întreruperea pomenirii în Tainele Bisericii a Patriarhului eretic și a episcopilor care propovăduiesc erezia, precum și comuniunea bisericească a tuturor celor care din frică și lașitate îi urmează pe episcopii eretici și îi pomenesc.

            „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor rânduite, chiar dacă este om credincios, chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor” (Sfântul Ignatie Teoforul PG 5, 912). Și acestea le spune Sfântul Ignatie Teoforul care a ridicat atât de mult poziția episcopului, când, desigur, acesta drept învață cuvântul adevărului.

În epoca ocupației france [papistașe] din Cipru și din alte insule și regiuni, s-a impus Bisericilor și mănăstirilor ortodoxe pomenirea episcopilor latini [papistași]. Sfântul Gherman al II-lea al Constantinopolului (1222-1240) scrie o scrisoare către ciprioți și  le spune:

”Îi conjur pe toți mirenii, toți câți sunteți fii adevărați ai Bisericii Sobornicești[1] Ortodoxe, să plecați cât se poate de grabnic de la preoții care s-au supus latinilor [papistașilor], și nici la biserică să nu vă adunați cu ei, nici să luați vreo binecuvântare din mâinile lor. Este mai bine să vă rugați lui Dumnezeu în casele voastre singuri, decât să vă adunați în biserică dimpreună cu cei ce au cuget latin [papistaș]. Altfel, veți suferi aceeași osândă ca și ei” (Iosif Vriennios, Τὰ εὑρεθέντα ἐργα, vol. II Ρ-Θ. 140, 620Α, Tesalonic 1990). Desigur, astăzi va obiecta cineva că nu sunt pomeniți episcopi papistași, latini. Sunt însă pomeniți episcopi ecumeniști care au cuget latin – deci, e vreo mare diferență? În scurt timp va fi pomenit și Papa, așa că atunci poate veți putea opri pomenirea Patriarhului.

Considerăm că după toate pasajele de mai sus nu e nevoie de nici o tâlcuire specială privitor la care este învățătura Bisericii Ortodoxe, precum, de asemenea, nu există nici o justificare pentru cei care i-au ridicat pe Bătrânii și Părinții duhovnicești contemporani mai presus de Sfinții Părinți ai Bisericii, mai presus de dogme, de Sfintele Canoane și în general de întreaga învățătură a Sfintei Scripturi și a pildei martirice și mărturisitoare a Sfinților.

INTERPRETAREA ORTODOXĂ A ÎNTRERUPERII POMENIRII

Sufletul întregii lupte împotriva panereziei ecumenismului, precum și împotriva oricărei erezii, este întreruperea pomenirii. Să vedem, deci, pe scurt, după cum va urma și un studiu istoric și eclesiologic asupra subiectului și asupra tuturor aspectelor legate de chestiunea întreruperii pomenirii, dat fiind că există intenționat multe interpretări greșite.

Noi, aghioriții, îi punem din nou înainte ca pildă pe Sfinții noștri aghioriți. Sfântul Cosma Protosul și Cuvioșii Muncenici Aghioriți, înaintașii noștri, în scrisoarea-mărturisirea lor pe care au trimis-o împăratului Mihail Paleologul, în 1274 – pe care v-o recomandăm, după cum o recomandăm și tuturor părinților aghioriți și îndeobște creștinilor ortodocși – se referă exhaustiv la acest subiect, cu texte scripturistice și din Sfintele Canoane:

EPISTOLA-MĂRTURISIRE A PĂRINȚILOR  AGHIORIȚI

                                               CĂTRE ÎMPĂRATUL MIHAIL PALEOLOGUL

Scriu, deci, aghioriții către împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (V. Laurent et J. Darouzes, Dossier Grec de l’Union de Lyon 1273-1277, Paris 1977, p. 393):

”… Dar și al VI-lea Sfânt Sinod Ecumenic, cel din Trullo, după ce a întărit Sinoadele care l-au precedat, în Duhul dumnezeiesc, în primul dintre dumnezeieștile și sfintele canoane ale sale spune următorul lucru: «Iar dacă cineva dintre toți nu ar ține și nu ar îmbrățișa dogmele mai înainte pomenite ale bunei credințe, și nu va crede și nu va propovădui astfel, ci ar încerca să se ridice împotriva acestora, să fie anatema, după hotărârea[2] acum așezată de către fericiții Părinți menționați mai înainte, și să fie scos și să cadă din starea creștinească asemenea unui străin. Iar noi, după cele mai înainte hotărâte, am cunoscut desăvârșit că nici nu este a adăuga ceva, nici a scoate ceva din ele, care lucru pentru nici un motiv nu l-am putut face»” (op. cit. p. 393).

Aghioriții pun totdeauna înainte învățătura Bisericii, care a fost așezată în Sfintele Canoane ale Sinoadelor Bisericii și care ”nici nu adaugă, nici nu scoate ceva”. Aceasta este calea ”întărită în Duhul dumnezeiesc”, pe care o urmează Biserica.

Cel ce nu crede după ”hotărârea acum așezată de către fericiții Părinți menționați mai înainte, să fie scos și să cadă din starea creștinească asemenea unui străin”. Ce mai au de spus ecumeniștii?

Aghioriții merg mai departe și vorbesc despre dreptul pe care ni-l dă Biserica însăși, prin Sfintele ei Canoane, care au aceeași autoritate cu Sfânta Scriptură, în special prin Canonul 15 al Sinodului numit I-II [de la Constantinopol], când episcopii și împărații desființează credința, dumnezeieștile și sfintele canoane și tradiții.

”… Este scris în Canonul 15 al Sinodului numit Sfântul și Marele Sinod I-II [de la Constantinopol] că nu numai că nu sunt iresponsabili, ci și de lăudat cei care, chiar și înainte de condamnare sinodală, se rup de aceia care învață învățături eretice în mod public și sunt în chip vădit eretici, căci nu s-au rupt de episcopi, ci de episcopi și învățători mincinoși, iar demersul acesta, în asemenea situații, este vrednic de creștinii ortodocși și adecvat acestora, nu este considerat schismă a Bisericii, ci mai degrabă izbăvire de sciziuni și biruință a adevărului” (op. cit., p. 395).

Este foarte importantă aici tâlcuirea pe care o dau aici Părinții Aghioriți canonului menționat. Mai întâi ne spun că aceia care se rup de episcopii eretici și canonul subliniază chiar precizarea ”chiar înainte de osândirea lor sinodală”, aceștia nu sunt răspunzători pentru problemele și sciziunile care se vor crea în Biserică. Întreaga răspundere și greutate revine episcopilor eretici, pentru că aceștia sunt cei care provoacă schisme: ”nu numai că nu sunt iresponsabili, ci și de lăudat cei care, chiar și înainte de condamnare sinodală, se rup de aceia care învață învățături eretice în mod public și sunt în chip vădit eretici”. Aghioriții și creștinii ortodocși se rup, adică nu mai au comuniune cu aceia care învață învățături eretice și sunt în chip vădit eretici.

”Căci nu s-au rupt de episcopi, ci de episcopi și învățători mincinoși”. ”S-au rupt” ori ”s-au îngrădit”înseamnă în esență că au încetat să aibă orice comuniune bisericească, întrerupând pomenirea patriarhului și a episcopilor unioniști, care au cuget latin [papistaș], de vreme ce aceștia sunt socotiți de-acum episcopi mincinoși și învățători mincinoși. Nu doar că nu s-au rupt pe ei înșiși de episcopi și de Biserică, ci, dimpotrivă chiar, aceștia sunt ortodocșii care păzesc Biserica de schismă și de divizări și țin adevărul de credință, de vreme ce ”nu este considerat schismă a Bisericii, ci mai degrabă izbăvire de sciziuni și biruință a adevărului”. Se rup de episcopii eretici, de cuget latin [papistaș] și de ecumeniștii de azi, iar nu de trupul Bisericii. S-au rupt de Biserică și sunt în afara ei episcopii ecumeniști de azi, unioniști și eretici având cuget latin [papistaș], din pricina credinței lor eretice și ideologiei, și toți cei care îi urmează. Ca și atunci, [ortodocșii] de cuget latin considerau că Papa nu este eretic, iar papismul Biserică, la fel și azi ecumeniștii, prin Sinodul din Creta, cred că Papa nu este eretic, ci Biserică. Pentru Biserică, însă, Papa a fost, este și va fi totdeauna nu doar eretic, ci și prorocul mincinos al lui Antihrist, care îi va preda lui Antihrist toate religiile la picioare. Oricine crede că Papa este Biserică este eretic și se rupe de Biserica Ortodoxă.

Continuând, Părinții Aghioriți ne spun că acest lucru ”este adecvat creștinilor ortodocși”, dat fiind că echivalentul grecesc, ”προσῆκον‐προσηκόντως”, înseamnă ”în chip adecvat, potrivit”, ”ceea ce trebuie, ceea ce se cuvine, ceea ce este adecvat, potrivit”, adică ceea ce este îndatorirea de la sine înțeleasă pentru creștinii ortodocși, adică să întrerupă relațiile bisericești cu episcopii mincinoși. Ceilalți, însă, care nu întrerup pomenirea și comuniunea bisericească cu acești episcopi mincinoși și eretici, așa cum fac mulți astăzi, aghioriți, clerici, monahi și mireni, care continuă să îi pomenească pe ecumeniști, unde, deci, se integrează pe ei înșiși? Să se gândească și să se problematizeze, pentru că nu e posibil să fii și cu adevărul, și cu erezia, și cu Biserica, și cu Papa. Aceștia, însă, care rămân ortodocși și fac ceea ce trebuie să facă, care își fac datoria, devin vrednici de laudă și pildă de urmat. Exact aici se află și cheia de interpretare a canonului menționat, anume faptul că acest canon are caracter obligatoriu, iar nu potențial. Astăzi, din păcate, cei mai mulți zic că acest Canon al 15-lea nu este obligatoriu, ci potențial, pentru a-și justifica conștiința care îi mustră, respingând învățătura patristică a Bisericii prin aceea că se bazează pe o erminie ”rațională” cerebrală a unui om despre caracterul potențial al Canonului 15, și aceasta este așa-numita teoria a ”Celor două extreme…”. Și continuă Părinții:

”Căci spune dumnezeieștile și sfintele Canoane: «Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească» și în altă parte «Cel ce are părtășie cu cei afurisiți afurisit va fi, ca unul care confundă canonul Bisericii», și iarăși, «cel care îl primește pe eretic se supune vinovățiilor aceluia». Ei bine, cei care sunt acuzați de responsabilități, între care aceștia toți și noi, dacă [îi] vom primi [pe eretici], vom fi acuzați de dumnezeieștile canoane care s-au făcut cunoscute în Duhul Sfânt” (op. cit. p. 395). Tâlcuind Sfintele Canoane respective, înaintașii noștri aghioriți ne atrag atenția și asupra primejdiei pe care o presupune comuniunea bisericească cu ereticii, anume că ”cel care îl primește pe eretic se supune vinovățiilor aceluia”. Comuniunea bisericească prin pomenirea patriarhului-episcopului eretic ne face acuzați de aceleași vinovății duhovnicești cu aceștia și creează confuzie în Biserică, ”ca unul care confundă canonul Bisericii”. Și continuă. ”Căci este scris în explicarea dumnezeieștii Liturghii că liturghisitorul pomenește numele arhiereului, «arătând și supunerea față de cel mai mare și că are comuniune cu acesta, [că este] urmaș credinței și dumnezeieștilor Taine».

Pomenirea numelui arhiereului nu constituie o relație formală, ci constituie o relație duhovnicească reală dintre preot și arhiereu și vădește trei lucruri:

  1. Arată supunerea față de arhiereul care este mai mare.
  2. Că preotul slujitor este împreună părtaș la credința arhiereului, ”că are comuniune cu acesta, [că este] urmaș credinței”. Însă în cazul în care arhiereul naufragiază în privința credinței și a încetat să mai învețe drept cuvântul Adevărului, adică are cugete eretice, atunci ce se întâmplă? Preotul, pomenind numele său, devine împreună părtaș și la credința eretică a arhiereului, indiferent dacă preotul declară că nu este de acord cu pozițiile episcopului. Deoarece ne tâlcuiesc Sfinții și Cuvioșii Mucenici Aghioriți: ”căci Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu a primit de Sus aceasta, pomenirea numelui arhiereului în altar, ca părtășie desăvârșită”.

Aici este punctul cel mai subtil care, din păcate, nu a fost conștientizat nici măcar de cei care se luptă împotriva ecumenismului. Când pomenim numele unui episcop ecumenist, prin simpla pomenire a numelui dobândim părtășie desăvârșită cu erezia lui, ”a primit… aceasta, pomenirea numelui arhiereului în altar, ca părtășie desăvârșită”, devenim părtași ereziei lui, chiar dacă, pomenindu-i numele strigăm ”cel ce drept învață cuvântul adevărului”. Aici se dovedesc chiar mincinoși preoții, deoarece cunosc că episcopul lor ecumenist nu învață drept cuvântul adevărului. Sfinții Părinți vorbesc simplu, în Duhul Sfânt și clar. Aceasta este învățătura Bisericii, dar astăzi foarte puțini o acceptă, ce răspundere mare au când pomenesc un episcop eretic! Acest lucru se întâmplă, pentru că ne-am rupt de tradiția patristică vie și înlăuntrul nostru am făcut o delimitare, una e ce crede arhiereul și alta e ce cred eu, dar îl pomenesc, pentru că episcopul este BISERICA. Această viziune a fost consolidată, din păcate, și este teoria episcopo-centrică eretică a ecumeniștilor. Acestea, însă, Sfinții Părinți nici nu le-au învățat, nici nu le acceptă. Ce este, deci, dator să facă preotul? Acest răspuns ni-l dau Sfinții Părinți Aghioriți vorbind în Epistola lor de folosirea Canonului 15. Anume că preoții sunt datori să facă întreruperea pomenirii numelui episcopului eretic sau cu tendințe eretice, atunci când nu învață drept credința. Când devii părtaș la credința eretică prin pomenirea arhiereului este posibil să te mai problematizezi dacă respectivul canon este potențial sau obligatoriu? Atunci de ce a fost scris și legiuit de Sfinții Părinți? Din păcate, însă, acest lucru a devenit de neînțeles, pentru că în multe aspecte s-a pierdut și duhul martiric și duhul mărturisitor al Sfinților. Mulțimea îi vrea pe Sfinți doar ca să le facă minuni și să nu aibă probleme în viața lor [pământească], iar nu ca să le urmeze pilda. De aceea, noi, în ce ne privește, îi folosim drept călăuze doar pe Sfinții Părinți.

În finalul Epistolei lor, Părinții Aghioriți menționează:

”Și marele părinte al nostru și mărturisitor Teodor Studitul acestea le spune către cineva prin cinstita lui epistolă: «îmi spuneai însă că ți-a fost teamă să-i spui presviterului tău să nu-l mai pomenească pe ereziarh și nu văd ce altceva să-ți spun în momentul de față… (op. cit., p. 399).

Și acest pasaj se referă la comuniunea bisericească dintre preot și episcop, în cazul în care preotul cugetă drept, și spune, așa cum spun azi mulți preoți, că «eu nu sunt de acord cu Patriarhul în cele ce propovăduiește și face, dar, ce să fac?, îl pomenesc». Acest lucru ni-l spune Sfântul Teodor Studitul, care a fost unul dintre cei mai mari stâlpi ai monahismului, că nu îl scutește pe preot de răspunderea sa și se întinează prin pomenire: ”nu văd ce altceva să-ți spun în momentul de față, în afara de faptul că întinează comuniunea prin simpla pomenire a acestuia, și ortodox să fie cel ce pomenește”, se face părtaș credinței lui eretice prin pomenirea episcopului eretic. Acestea le învață Sfinții Părinți, nu sunt cuvintele noastre – cel ce are minte să înțeleagă, iar cel ce are urechi să audă.

Vedem, Cinstită Sfințită Chinotită și Cinstiți Egumeni, că acestea le spun Sfintele Canoane ale Bisericii și Sfinții, iar nu unii acuzați ca ”zeloți”, în sensul negativ pe care îl ia cuvântul [în zilele noastre].

Sfântul Cosma Protosul și Sfinții Cuvioși Mucenici Aghioriți constituie o pildă istorică și un indicator de drum. Pe Sfântul Cosma Protosul și pe ceilalți Cuvioși Mucenici îi cinstim și îi prăznuim cu priveghere oficială și liturghie arhierească în sfânta Biserică istorică a Protatosului și, în același timp, arhiereul care va sluji este de cele mai multe ori ecumenist și acceptă că Papa este Biserică. Înțelegeți, deci, că există o problemă foarte serioasă de identitate și conștiință de sine, care atinge limitele schizofreniei duhovnicești. Monahii suferă înlăuntrul lor, până când ne vom mai bate joc de noi  înșine și unii de alții? Cuvioșii Mucenici Aghioriți, care au scris această scrisoare împăratului, au adeverit-o cu sângele lor, pentru că întrerupseseră pomenirea Patriarhului Ioannis Vekkos și a împăratului.

Este foarte important să menționăm și să  clarificăm că atunci când a avut loc prigonirea Aghioriților în timpul Patriarhului Ioannis Vekkos, ceea ce pretindeau prigonitorii era pomenirea Patriarhului Constantinopolului, iar nu, așa cum cred unii, pomenirea Papei. Acest lucru este dovedit și de împreună-liturghisirea cu unioniștii, cei având cuget latin, pe care au săvârșit-o, după cum se știe, doar două mănăstiri, Marea Lavră și Xiropotamou.

”… Și când a venit în Lavra Sfântului Atanasie, cei ce locuiesc în aceasta, din frică și lașitate, așa cum nu se cuvenea, fiind prinși sau, mai bine zis, iubindu-și viețile lor și preferând cele trecătoare în locul necazurilor pentru cele veșnice, și precum Dimas iubind veacul de acum, și fără chinuri și amenințări , degrabă s-au plecat trădând buna lor credință, și cu lumini, și cu cântări și cu alai l-au primit pe acesta, ca niște fii vrednici de osândă, ca niște nelegiuiți și străini de părintele lor [Sfântul Athanasie], slujind în kiriakon [biserica centrală] fără evlavie împreună cu latinii și cu cei de cuget latin care îl însoțeau, au săvârșit pomenirea ereticilor, adică, spun, a Papei și a Patriarhului, dimpreună cu a împăratului” (Arhim. Andronikos Dimitrakopoulou, Ἡ Ἱστορία τοῦ Σχίσματος [Istoria Schismei], Ed. Tinos 1996, p. 99).

Istoria ne spune că ”au săvârșit pomenirea ereticilor… a Patriarhului, dimpreună cu a împăratului”, ceea ce înseamnă că încetaseră să pomenească în Sfântul Munte pe ereziarhi, adică pe Patriarh și pe împărat. Prin urmare, se înțelege că Aghioriții întrerupseseră dinainte pomenirea Patriarhului și a împăratului, și acesta a fost și motivul violențelor și amenințărilor pe care le-au săvârșit trimișii împăratului și ai Patriarhului Vekkos în anul 1276, iar nu în 1281, după cum scriu unii pe placa votivă din afara Bisericii Protatosului, ca să pună în legătură acest eveniment cu incursiunea catalanilor, ca să infirme că a existat prigoană.

Sfântul Grigorie Palama ne păstrează, de asemenea, o mărturie istorică de la un mărturisitor aghiorit, Cuviosul Nichifor, ”… care a dat mărturia cea bună și, din cauza acesteia, a fost osândit la exil de primul împărat al Paleologilor [Mihail], care îmbrățișase cugetele latinilor”. Iată cum își descrie arestarea și mărturisirea Sfântul Nichifor:

”Când, pentru lucruri bune [politice etc., n. trad.], s-a aprins peste tot focul necredinței, atunci fumul a ajuns până în Sfântul Munte, pentru că împăratul a auzit că Părinții au oprit cu totul pomenirea lui”(Οἱ Ἀγῶνες τῶν Μοναχῶν ὑπέρ τῆς Ὀρθοδοξίας [Luptele monahilor pentru Ortodoxie], ed. Sfintei Mănăstiri Grigoriu, p. 246, și Sfântul Grigorie Palama, Ὑπέρ τῶν Ἱερῶς ἡσυχαζόντων [Pentru cei ce se liniștesc cu sfințenie], 2,2,2, Ε.Π.Ε., vol. II, p. 350).

Un alt mărturisitor aghiorit este și Cuviosul Isaia, împreună-nevoitor al Cuviosului Grigorie Sinaitul, după cum îl menționează Sfântul Nicodim Aghioritul: ”Acest fericit a pătimit multe rele de la împăratul Mihail Paleologul, cel de cuget latin, pentru că nu a voit să aibă comuniune cu Patriarhul de atunci, Ioannis Vekkos, datorită schimbării dogmei ortodoxe, dar mișcat de dumnezeiască râvnă, a dus multe lupte pentru Ortodoxie și prin învățătura sa neobosită i-a unit pe toți cu Biserica Ortodoxă a lui Hristos încă mai desăvârșit” (op. cit., p. 251).

Concluzionăm că Sfântul Munte, în vreme de erezie propovăduită [public], întotdeauna purcedea la întreruperea pomenirii. La fel ca în 1274, și în epoca modernă, datorită introducerii inovației noului calendar în 1924 (care a constituit și prima lovitură dată de ecumenism unității Bisericii Ortodoxe), vechii aghioriți, continuând tradiția aghiorită de veacuri, au reiterat întreruperea pomenirii. Această tradiție de veacuri a fost oprită de noile obști, care din 1968 au venit din lume ca să populeze mănăstirile din pricina lipsei de personal și apoi au adus cu ele și pomenirea Patriarhului.

Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol din timpul Sfântului Fotie cel Mare (861 d.Hr.) și tâlcuirea lui ortodoxă, potrivit Sfinților Părinți ai Bisericii.

Pentru că azi mulți pervertesc tâlcuirea ortodoxă patristică a Canonului 15, este necesar să vă cităm, Preacuvioșiile voastre, autentica tâlcuire a acestuia. Acest canon codifică o practică bisericească care era deja răspândită de mai demult și vorbește de un act bisericesc cu două sensuri diametral opuse:

  1. ”… Dacă vreun preot sau episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh și nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât și rânduit în dumnezeiasca mistagogie, ci mai înainte de înfățișarea acestuia înaintea sinodului și de osândirea lui definitivă, unul ca acesta face schismă. […] Și acestea s-au hotărât și s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovății se îndepărtează de întâistătătorii lor și fac schismă și rup unitatea Bisericii”. Aici canonul pedepsește și interzice întreruperea pomenirii înainte de condamnarea sinodală pentru cel care sub pretextul unor vinovății ale episcopului său (ierosilie, simonie, păcate trupești) întrerupe pomenirea acestuia, atunci acela face schismă.

A doua parte a canonului vorbește exact de situația opusă, adică ce se întâmplă atunci când episcopul propovăduiește EREZIE.

  1. ”Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâistătătorul lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade sau de Părinți, firește, adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public și în Biserică îl învață cu capul descoperit, unii ca aceștia nu numai că nu vor fi supuși certării canonice, pentru că s-au desfăcut pe ei de comuniunea cu cel ce se numește episcop, și aceasta chiar înainte de cercetarea canonică, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit episcopi, ci episcopi mincinoși și învățători mincinoși, și nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, și s-au silit să  izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”.

Să vedem mai întâi tâlcuirea patristică autentică a Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul 15. La început tâlcuiește prima parte a Canonului 15, care se referă la întreruperea comuniunii cu episcopul pentru chestiuni ”rezolvabile” și care, ne spune, este rău că are loc, atunci când se face înaintea osândirii canonice…

”Însă acestea să se facă, dacă pentru oarecare vinovății, curvii, să zicem, sau ierosilii sau altele asemenea, s-ar despărți de întâistătătorul lor…” (Pidalion, p. 358).

În a doua parte, însă, ne tâlcuiește Sfântul ce trebuie să se întâmple în caz de erezie:

”… iar dacă întâistătătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, iar supușii lor pentru aceasta se despart de ei și mai înainte de judecata sinodală pentru eresul acesta, unii ca aceștia, despărțindu-se de aceia, nu numai că nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită, ca niște dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nici nu au pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales au slobozit de schisma și eresul acelor episcopi mincinoși” (Pidalion, p. 358). Când un episcop propovăduiește în public erezie, suntem datori să întrerupem pomenirea acestuia, ca să păzim Biserica, trupul lui Hristos, care sunt credincioșii, de schisme și erezie.

                                                           DE CE PATRIARHUL ESTE ERETIC

După ce am văzut ce suntem datori să facem când patriarhul sau episcopul este eretic, să vedem acum și dacă Patriarhul [Ecumenic] de azi este eretic și pricinile converg spre întreruperea pomenirii lui.

A)

Patriarhul nu crede în Simbolul de Credință, în Biserica ”cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”. În mai 2014, la întâlnirea sa cu Papa, la Ierusalim, a spus în discursul său:

”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică… din pricina precumpănirii neputinței omenești și a voinței limitate a minții omenești, s-a scindat în timp… Bisericile Locale au fost conduse la scindarea unității de credință… ” (Alocuțiunea Patriarhului Ecumenic către Patriarhul Ierusalimului, 24 mai 2014, blogul amen.gr).

Este vreodată posibil ca Hristos, Care este Capul Bisericii, să se rupă de trupul Său, care este Biserica? Biserica niciodată nu se rupe, nu se divizează și nu se desparte, ci ereticii se despart și se taie din Biserică și se află în afara trupului Bisericii până când se pocăiesc, dacă se mai pocăiesc vreodată. Ereticii se taie din vie-Biserică. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (Ioan 15:16). Patriarhul Ecumenic exprimă aici teoria ecumenistă că Biserica Ortodoxă este tăiată de la trupul Bisericii celei Una și se luptă dimpreună cu Papa și cu toți ereticii să repare ”scindarea unității de credință”. Privitor la aceasta publică o critică teologică Sinaxa Clericilor și Monahilor care demonstrează învățătura eretică a Patriarhului.

Un alt [exemplu care vădește erezia Patriarhului Ecumenic]:

            ”De vreme ce, cu toate că o Biserică recunoaște că o altă Biserică este vistier al harului și călăuză a mântuirii, este exclusă, ca venind în contradicție cu această tradiție, încercarea de rupere a credincioșilor dintr-o Biserică și integrarea lor la cealaltă… nu este concurentă a celorlalte Biserici Locale, ci un trup cu acestea” (Alocuțiune către delegația papală la sărbătoarea Tronului, Constantinopol 1998).             Patriarhul Ecumenic acceptă că ereticii sunt vistieri ai harului, deci au Taine și este interzisă ruperea credincioșilor de o ”Biserică” și integrarea lor în alta.

În alt discurs al său spune: ”Eliberați, deci, de anchilozările trecutului… Fiecare Biserică este Biserica Sobornicească-Universală[3], dar nu integralitatea acesteia. Fiecare Biserică își împlinește universilitatea-catolicitatea, atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici… unul fără celălalt suntem sărăciți” (Discurs la Geneva, 17 februarie 2008).

Este vrednic de uimire! Vorbește un Patriarh Ortodox? Aici răstoarnă întreaga eclesiologie ortodoxă a Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți ai Bisericii și crede într-o ”Biserică” [concepută] după fantezia lui; aceasta constituie o tăgăduire conștientă a unității Bisericii celei Una. Nu crede că Biserica Ortodoxă este Sobornicească-Universală și Una. Numai și pentru acest lucru este vrednic de caterisire, ”în consecință, orice cleric și mirean credincios contestă sau neagă în mod conștient credința ortodoxă empirică în Duhul Sfânt a Bisericii, așa cum aceasta este definită cu toată precizia în hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice și mai cu seamă în articolele monosemantice ale Simbolului de Credință, pe bună dreptate cade din Trupul Bisericii, fiind supus caterisirii sau afurisirii conform Sinoadelor Ecumenice” (Ἡ νέα ἐκκλησιολογία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριάρχου κ. Βαρθολομαίου [Noua eclesiologie a Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu], p.13, ed. Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși, 2015).

Pe scurt, Patriarhul crede în teoria eretică despre ”Biserica divizată și lărgită”. Biserica, însă, nu are nevoie de ecumeniști ca să o unească. Biserica nu se divizează niciodată, pentru că Însuși Hristos este Capul ei, Care totdeauna este unit cu Trupul Său.

Aceste învățături ecumeniste și eretice ale Patriarhului au fost adoptate și de așa-zisul ”Sfânt și Mare Sinod” din Creta și încetează astfel să mai fie simple opinii ale unui Patriarh. În felul acesta, un astfel de Sinod care îi recunoaște ca Biserici pe eretici, potrivit și cu toate textele teologice pe care le semnează ecumeniști de zeci de ani, încetează să mai fie un Sinod ortodox. Sinodul acesta este un sinod mincinos, eretic, tâlhăresc și ecumenist, așa cum mulți au atras atenția până acum, printre care și domnul profesor Dimitrios Tselenghidis. Însă, cel mai important este că hotărârile acestuia au valabilitate și autoritate sobornicească-universală și consecințe soteriologice asupra noastră, a tuturor, până când se va întruni un nou Sinod Ortodox care să invalideze hotărârile acestuia. Însă, toți cei care continuă să pomenească și să aibă legătură eclesială cu unioniștii ecumeniști de cuget latin înseamnă că acceptă în fapt și hotărârile acestui Sinod și nu sunt lipsiți de răspundere și nici scutiți de osândă, potrivit învățăturii de veacuri a Sfinților Părinți ai Bisericii, așa cum am fost de acord mai sus. De asemenea, trebuie să se înțeleagă că până și episcopii care nu au participat la Sinod și chiar și cei care nu au fost de acord cu textele presinodale sunt datori fiecare în parte, ca păstor responsabil al Bisericii, să-și delimiteze personal poziția și să osândească pozițiile Sinodului ca fiind eretice, lucru pe care nimeni nu l-a făcut până acum, prin urmare și aceștia acceptă în fapt hotărârile Sinodului, în ciuda textelor critice pe care le pot scrie.

Ecumeniștii și Patriarhul după recunoașterea de către ”Sinodul” menționat a papistașilor și a altor confesiuni creștine ca ”Biserici” vor trece apoi inevitabil la următoarea fază al ecumenismului intercreștin și interreligios, sincretic și luciferic, care presupune ”unirea” Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu papistașii prin ”potirul comun”, care este o urmare firească a acestui demers, și supunerea acestora față de primatul puterii și infailibilitatea ereziarhului Papă, adică, transformarea Bisericilor Autocefale Ortodoxe în Biserici Uniate. Aceasta înseamnă supunerea dogmatică și administrativă a Bisericilor Autocefale Ortodoxe, ca Uniate, față de Papă, pe baza pretențiilor Vaticanului și a codicelui Canoanelor Bisericilor Catolice Răsăritene (Uniate), care a fost editat de Papa Ioan-Paul al II-lea în 1990.

Prin acest ”Sinod”, deci, este deconstruită întreaga eclesiologie ortodoxă și în schimb se introduce o eclesiologie episcopocentrică și euharistică de inspirație papistașă, potrivit mentorului și celui mai mare ”teolog” ecumenist al noii epoci, Mitropolitul Ioannis Zizioulas. Însă o asemenea eclesiologie conduce la o ”Biserică” secularizată care, după cum se poate înțelege, nu poate oferi mântuire celor care o urmează. Se îndoiește cumva cineva că Vaticanul și Papa, cu care vor să ne unească ecumeniștii eretici, precum și toate celelalte amalgamuri protestante nu sunt ”Biserici” secularizate și conduc popoarele la închinarea la Antihrist?

B)

Patriarhul Ecumenic nu crede că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat și Mântuitor al lumii, așa cum Îl mărturisim în Simbolul nostru de credință: ”și într-unul Domn Iisus Hristos”, și acest lucru se dovedește iarăși din înseși cuvintele și faptele sale. Nu crede ”într-un Domn, o credință, un botez”(Efeseni 4:5).

În 2001, în Africa de Sud, a declarat:

            ”Biserica Ortodoxă nu dorește să-i convingă pe ceilalți despre o anumită concepție asupra Adevărului sau a Revelației” (publicat pe pagina de internet a Patriarhiei Ecumenice).

Hristosul nostru în Evanghelie le-a dat poruncă Apostolilor: ”mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28:19-20). Patriarhul este însă mai presus de Hristos și de Evanghelie și ne spune că nu e nevoie să îi deranjăm pe sărmanii [eterodocși] ”pentru o anumită concepție asupra Adevărului sau Revelației”. De aceea desființează misiunea și Botezul și interzice Botezul ortodox [pentru cei dintre eterodocși care vor să se întoarcă la Biserică], pentru că doar cu Mirungerea făcută după un botez inexistent, oamenii rămân nebotezați!

La Geneva, în 1995, adoptă declarația demonică și blasfemiatoare ”Toate religiile sunt căi ale mântuirii” (Ἐπίσκεψις, nr. 523, p. 12) și se leapădă de Hristos. Deci, toate religiile mântuiesc, atunci de ce să mai vină Hristos pe pământ, ca să se facă om și să se răstignească, de vreme ce toate religiile mântuiesc, potrivit Patriarhului Ecumenic. Pentru Patriarh, Hristos nu este Dumnezeu, iar creștinismul este doar o religie între toate celelalte religii. Și Patriarhul este încă pomenit zi și noapte ca unul care drept învață cuvântul adevărului…

La a 6-a Întâlnire Mondială a Religiei și Păcii, din 4.11.1994, declară:

            ”Noi, conducătorii religioși, trebuie să aducem în prim plan principiile duhovnicești ale ECUMENISMULUI, ale fraternității și păcii. Dar, pentru a reuși acest lucru, trebuie să fim uniți în duhul Dumnezeului celui unic… romano-catolici și ortodocși și protestanți și evrei, musulmani și indieni, budiști…”(Ἐπίσκεψις, nr. 494, p. 23, Geneva 1994).

Prin urmare, deci, Patriarhul, prin obiectivele ecumenismului și ale religiei mondiale, după Sinodul din Creta, din nou s-a grăbit să ia parte și el încă o dată, ca reprezentant și Patriarh Ecumenic al Ortodoxiei, adică reprezentându-ne pe noi toți, la rugăciunile în comun cu toți dușmanii lui Hristos și ai Maicii Domnului și a aprins și el lumânărica pe altarul comun al lui Baal-Satana (Assisi 2016).

Prin urmare, cunoaștem bine care este duhul Dumnezeului celui unic cu care este unit Patriarhul, este cel pe care îl pregătesc conducătorii întunericului ai veacului acestuia. Când, însă, Patriarhul este numit de unii ”ecumenist”, atunci pur și simplu declară că nu este ecumenist. Atât de puțin preț pune pe inteligența noastră și, îndeobște, pe noi, creștinii ortodocși.

C)

Patriarhul Ecumenic este, de asemenea, un batjocoritor al Sfinților Părinți ai Bisericii, pentru că la sărbătoarea tronului din 1999, referitor la papismul și la relațiile pe care trebuie să le avem cu acesta, a spus:

”Este necesară pocăința noastră pentru cele din trecut. Nu trebuie să irosim timpul căutând vinovății. Înaintașii noștri, care ne-au lăsat ca moștenire ruptura dintre noi, au fost victime nefericite ale șarpelui începător al răutății și se află deja în mâinile lui Dumnezeu, Care este drept Judecător. Cerem pentru aceștia mila lui Dumnezeu, dar suntem datori în fața Lui să îndreptăm greșelile lor” (Vezi «Ἐκκλησιαστικὴ Ἀλήθεια», 16.2.1998, și periodicul Ἐπίσκεψις).

Sfinții Părinții ai Bisericii, pe care îi cântăm cu cele mai minunate cântări, ”Ceata Sfinților Părinți… taina Cuvântării de Dumnezeu luminat o au dat Bisericii,… dumnezeiască tabără, de Dumnezeu grăitorii ostași întrarmați ai oastei Domnului, cei ce au adunat știința păstoririi și mișcați fiind de prea dreapta mânie, cu praștia Duhului foarte îndreptățit i-au azvârlit afară pe eretici, lupii cei cumpliți, și pe bolnavii nevindecabili i-au tăiat din pliroma Bisericii, stelele mult-luminoase…, stâlpii cei nesurpați…, florile Raiului cele cu duhovnicească mireasmă, gurile Cuvântului cele de atot-aurite…, podoaba lumii și lauda Bisericii” [4].

Toți aceștia, pentru Patriarhul Ecumenic, sunt înaintașii noștri, care ne-au lăsat ca moștenire ruptura dintre noi, au fost victime nefericite ale șarpelui începător al răutății”, Sfinții Părinți ai Bisericii ”au fost victime nefericite ale șarpelui începător al răutății”. Vai și de trei ori vai pentru noi care trăim. A scos pe gură o asemenea blasfemie și el este încă de atâția ani patriarh și Sfântul Munte îl pomenește. Cine îmi va da râuri de lacrimi să plâng zi și noapte!

După toate acestea, deci, care sunt doar puține din multele pe care le-a grăit și le-a făptuit Patriarhul, ce suntem datori să facem?

Prin urmare, de vreme ce Patriarhul este în chip dovedit un eretic ecumenist și blasfemiator, suntem și noi obligați să punem în aplicare Sfintele Canoane ale Bisericii noastre, cunoscutul Canon al 15-lea al Sinodului I-II Ecumenic de la Constantinopol, la care ne-am referit în mod exhaustiv mai sus. Potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii, suntem datori să facem oprirea pomenirii numelui Patriarhului Ecumenic și al tuturor ecumeniștilor eretici, filounioniști și de cuget latin.

Așadar, vă facem cunoscut în mod oficial că întrerupem pomenirea Patriarhului Ecumenic de la Taine și slujbe. Ne pare rău, dar nu putem pomeni un eretic și să ne pierdem în osânda veșnică dimpreună cu el, ca niște eretici.

În sfârșit, vă amintim din nou că Sfântul Munte a întrerupt pomenirea între 1924 și 1974, când au venit din lume în Sfântul Munte noi obști, care îndată au reluat pomenirea acestuia. În ce privește chestiunea pomenirii numelui Patriarhului, deși Sfânta Chinotită, neurmând acrivia și tradiția patristică ortodoxă, așa cum aceasta este exprimată prin caracterul obligatoriu al Canonului 15 al Sinodului numit I-II, cu autoritate ecumenică[5], care este valabil sub toate aspectele, cu toate acestea, respectând libertatea conștiinței monahale, a hotărât: ”Să lase la latitudinea conștiinței fiecărei mănăstiri pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic” (Α 52-a Ședință a Dublei Sinaxe extraordinare, 13 noiembrie 1971).

Întreruperea pomenirii se face în semn de protest, cu scopul suprem de osândire a ereziei și de caterisire a episcopilor eretici, dacă nu se pocăiesc.

Menționăm ilustrativ doar două dintre mănăstirile care au rămas consecvente în întreruperea pomenirii. Sfânta Mănăstire Caracalu, în răspunsul ei către Sfânta Chinotită, a scris următoarele: ”Sfânta noastră Mănăstire, la Sinaxa de azi, din 21.9.1972, a examinat din nou subiectul controversat al pomenirii… Dorim să reiterăm hotărârea noastră din convingere și neclintită de a continua întreruperea pomenirii Patriarhului în semn de protest, dat fiind că noul Patriarh Ecumenic, Dimitrie I, va continua linia pe care o urmează Sfântul Sinod și pe care a trasat-o Patriarhul Atenagora” (Orthodoxos Typos, nr. 213, 1.07.1974).

Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel, sub Egumenia lui Gheronda Andreas, a răspuns după cum urmează: ”… hotărârea noastră este că nu putem să purcedem la discuție decât dacă Sanctitatea Sa declară prin intermediul presei că nu va urma calea predecesorului său”. De asemenea, același Egumen al Sfintei Mănăstiri a Sfântului Pavel, părintele Andreas, a răspuns Sfintei Chinotite: ”Motive de conștiință bisericească nu îmi permit să reiau pomenirea, pentru că Patriarhul Ecumenic este modernist, merge pe urmele ecumenistului Atenagora, ale cărui opinii și cugete eretice [actualul Patriarh] nu le-a condamnat” (Orthodoxos Typos, nr. 213, 1.07.1974).

Acesta era Sfântul Munte, Cinstită Sfântă Chinotită și Sfințiți Egumeni, pe care unii dintre noi l-am apucat și unii dintre sfințiile voastre, dintre cei mai vechi, Sfințiți Egumeni, de multe ori ați liturghisit fără să pomeniți numele Patriarhului Ecumenic, după cum făceau aproape toți aghioriții de la mănăstiri și schituri. Pe mulți dintre acești Bătrâni îmbunătățiți azi îi cinstim ca fiind Bătrâni duhovnicești, foarte înaintați în virtute și sfinți. De ce însă nu le urmăm pilda și în această privință a întreruperii pomenirii episcopilor ecumeniști, așa cum a făcut dimpreună cu toți ceilalți și Cuviosul Gheronda Paisie? Erau înșelați atâția Bătrâni virtuoși și monahi aghioriți, cu care azi ne lăudăm? Nu cumva credeți că fără pomenirea numelui episcopului (desigur, în cazul unui episcop eretic) Tainele sunt invalide? Atâția ani și atâtea mii de dumnezeiești liturghii pe care le-au săvârșit au fost, deci, invalide? Nu se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos? Îndepărtează-te de blasfemie! Potrivit ecumeniștilor, au Taine valide toți ereticii, și este posibil ca sfințiile-voastre să puneți la îndoială validitatea Tainelor vechilor aghioriți, pentru că nu-l pomeneau pe ecumenistul Atenagora? Toți cei care cred astfel au o eclesiologie eretică și eronată. Biserica este Hristocentrică, iar nu episcopocentrică, iar Tainele le sfințește Preasfântul Duh, iar nu numele episcopului.

În sfârșit, așa cum v-am semnalat și în ultima noastră Epistolă către Sfânta Chinotită (20.6.2016), așteptam ca într-un interval de timp rezonabil să fie discutată și de către sfințiile voastre chestiunea așa-zisului ”Sfânt și Mare Sinod” și, ca organ prin excelență instituțional al Sfântului nostru Loc, să luați o poziție clară față de hotărârile de la acest Sinod. În loc de aceasta, a existat doar tăcere absolută și desconsiderare a problemei, iar unele mănăstiri au mers chiar mai departe și au recurs la prigoane împotriva monahilor aghioriți, înainte încă de a se întruni Dubla Sinaxă consacrată. După cum se știe, Dubla Sinaxă nu s-a ocupat și nici măcar nu a discutat cel mai important dintre toate subiectele, care a fost miezul acestui Sinod, și toată lumea creștină ortodoxă aștepta să audă glasul ortodox al Sfintei Chinotite și al Egumenilor, după cum credea. Însă această atitudine de tăcere vinovată și de evitare de a lua o poziție se tâlcuiește prin scrisoarea-raportul oficial către Sfânta Chinotită al Egumenului Sfintei Mănăstiri Stavronikita, Arhimandritul Tihon. În această scrisoare se dezvăluia – căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă” (Luca 8:17) – trădarea credinței ortodoxe și învoirea clară a Sfintei Chinotite cu hotărârile ecumeniste și eretice ale Sinodului din Creta, de aceea și Sfântul Munte a fost reprezentat oficial în persoana Egumenului, care descrie Sinodul eretic ca fiind foarte ortodox, după cum și noi suntem martori care am auzit cu urechile noastre pozițiile antiortodoxe ale acestuia referitoare la Sinod. Ați acceptat, deci, ca Sfântă Chinotită hotărârile eretice ale Sinodului. Nu vă exprimați însă clar și cu directețe, pentru că, pe de o parte, vă temeți și tremurați în fața Patriarhului ca nu cumva să vă caterisească și să vă pierdeți tronurile stărețești, iar pe de altă parte, vă bateți joc de noi cum că, chipurile, veți studia problema și tot o veți amâna sau, cel mult, veți scoate vreun text dulce-sărat, după cum se obișnuiește, ca să vă adormiți fiii duhovnicești și pe creștinii naivi și necatehizați, iar ceilalți Părinți Aghioriți evlavioși, de frica iudeilor, ”ca să nu fie dați afară din sinagogă” (Ioan 9:22), atât de către Sfânta Chinotită, cât și de către Patriarh, vor continua să tacă, învoindu-se și pomenindu-l pe Patriarh din ”discernământ duhovnicesc”, temându-se ca nu cumva să iasă în afara ”Bisericii” ecumeniștilor. Acesta este, cinstiți Părinți, adevărul și realitatea vrednică de plâns și jalnică și nu mai amăgiți lumea [cu alte justificări]. Pentru noi, Părinții Aghioriți ortodocși, care ne luptăm împotriva panereziei ecumenismului, ”zarurile au fost aruncate…” .

În urma acestora și potrivit atitudinii mărturisitoare de veacuri a Părinților Aghioriți dinaintea noastră și după aceste ultime evoluții negative și asupriri împotriva Proistamenului Gheronda Savva Monahul, a lui Gheronda Heruvim Monahul de la Sfânta Kathismă a Sfântului Ioan Cucuzel și a celor cinci monahi de la Mănăstirea Hilandar, pe care i-a alungat Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte, care, [astfel], are întâietățile în asuprire, vă facem, deci, cunoscut că, întrucât dorim să rămânem creștini ortodocși și monahi aghioriți, următori Sfinților Părinți, prin dumnezeiescul har purcedem la întreruperea pomenirii numelui Patriarhului, care se impune. Prin urmare, întrerupem oficial pomenirea Patriarhului în Taine și slujbe. Ne pare rău, dar nu putem să pomenim un eretic și să ne pierdem ca eretici în osândă veșnică. Suntem păcătoși, ca oameni, și prin pocăință ne luptăm pentru mântuirea noastră, niciodată însă nu vom deveni eretici, prin harul lui Hristos. Păcătoșii se mântuiesc, ereticii niciodată. Ne pare rău că însuși Patriarhul ne determină la acest demers prin toate discursurile și faptele sale mai înainte menționate.

Urât-am adunarea celor ce viclenesc şi cu cei necredincioşi nu voi şedea… Să nu pierzi cu cei necredincioşi sufletul meu şi cu vărsătorii de sânge viaţa mea” (Ps. 25:5.9).

”Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire” (2 Petru 2:1).

”Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu”(Fapte 4:19). ”Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5:29). ”Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit (și am fost învățați de Sfinții Părinți) (Fapte 4:20) și ”întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4:12).

”Dacă episcopul sau preotul, cei ce sunt ochii Bisericii, se poartă rău și smintesc poporul, trebuie îndepărtați. Căci vă este de folos să vă adunați în casa de rugăciune fără ei, decât împreună cu ei să fiți aruncați ca Ana și Caiafa în focul gheenei” (Atanasie cel Mare, PG 33‐35, ΒΕΠΕΣ 33, 199).

            ”Cei ce se prefac că mărturisesc credința ortodoxă sănătoasă, însă au comuniune cu eterodocșii, pe unii ca aceștia, dacă după poruncă nu cedează, să-i aveți nu doar ca pe unii afurisiți, dar nici frați să nu-i mai numiți” (Sfântul Vasilie cel Mare către monahi, PG).

Suntem datori, de asemenea, să vă adresăm un ultim apel. Poziția dumneavoastră este ”pe muchie de cuțit”, gândiți-vă la răspunderile înfricoșătoare pe care le aveți înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Sfințiile voastre, ca Sfântă Chinotită și ca Egumeni veți fi fără cuvânt de răspuns în ziua judecății, toți cei care vă veți pleca, veți accepta hotărârile acestui mincinos sinod ERETIC și veți continua întru cunoștință să îl pomeniți pe ereticul Patriarh. Să cunoașteți cu toții că sfințiile voastre veți scinda societatea monahală aghiorită. Voi veți fi cei care veți crea schisme, iar nu noi, Părinții Aghioriți, care vrem să rămânem ortodocși. Voi veți distruge Grădina Maicii Domnului. Noi îi urmăm pe Sfinții Părinți ai Bisericii, pe Sfântul Cosma Protosul și pe Cuvioșii Mucenici din timpul Patriarhului Vekkos și punem în aplicare, ca și aceștia, Canonul 15. Voi, însă, prin atitudinea voastră trădătoare dovediți că îi cinstiți în mod fățarnic. Ați uitat oare cuvintele înfricoșătoare ale Preasfintei noastre Doamne, Născătoarea de Dumnezeu, care i-a spus Sfântului Cosma Zografitul: ”vin dușmanii mei și ai Fiului meu”, care sunt cei de cuget latin și ecumeniștii de azi.

Calea pe care o urmați conduce la pierea atât a sufletelor voastre, cât și a celor care vă urmează, dar conduceți și Sfântul Munte către dispariția lui. Dacă veți continua această cale eretică, care este trădarea Ortodoxiei, vă denunțăm înaintea înfricoșătorului Judecător, a Bisericii și a istoriei. Mâine veți muri, dar trădarea voastră vă va stigmatiza veșnic. Din mâinile voastre va cere Domnul sângele sufletelor care au avut încredere în voi. Din mâinile voastre va cere Maica Domnului să ia înapoi moștenirea ei, Grădina ei, această minune fără egal a tuturor veacurilor care a rezistat și a stat în picioare și ortodox atâtea veacuri. Ce fel de Munte Sfânt îi veți preda? Noi, Părinții Aghioriți, ne delimităm de poziția voastră înaintea voastră. Nu suntem de acord, nici nu consimțim la trădarea Ortodoxiei. Nu putem să continuăm să ne ștrangulăm conștiința noastră ortodoxă și să ne prefacem că nu pricepem, nici să justificăm în continuu cele de nejustificat și cugetele eretice ale Patriarhului. Am venit de copii în Sfântul Munte, ne-am lăsat părinții, casele, pe toate, ca să devenim niște eretici și să ne tragă după el fiecare patriarh și episcop necredincios? Să nu fie! Ne rugăm să vă dea Domnul pocăință, să schimbați calea pe care navigați, ca să dobândiți și harul mărturisirii.

Poate cuvântul nostru vă va supăra, poate vă va părea dur și mustrător, dar să cunoașteți că nu avem o asemenea intenție, nici nu avem ură față de persoanele voastre de Dumnezeu cinstite. Este un cuvânt care a ieșit din durere și dragoste de credința noastră, de Ortodoxie, și de aceea și este un cuvânt al adevărului, un cuvânt al lui Hristos, cuvânt care, atunci când învață drept trebuie să fie direct și clar. Ne adresăm, deci, dragostei voastre de a vă apleca cu dragoste și părintește asupra tuturor acestora pe care vi le scriem, să vă problematizați împreună cu noi și să purcedeți la tămăduirea răului. Puteți, desigur, să ne și alungați, dacă vreți, atunci îi veți imita pe prigonitorii creștinilor și puterea lumească, ”ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc” (Matei 20:25), de la sfințiile-voastre așteptăm să ”păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste” (1 Petru 5:2).

Noi, săracii și smeriții monahi aghioriți de la chilii și toți cei din mănăstiri care ne urmează calea abruptă, dar predată nouă de Părinți și de trei ori fericită a mărturisirii și mărturiei ortodoxe, avem o durere de negrăit și o adâncă suferință, ne copleșește inima, față de toată această situație pe care o trăim de ani de zile, și vedem cum cad și cei aleși, de la sfințiile voastre de la care lumea așteaptă atât de multe. Trăim cele de pe urmă…

În sfârșit, precizăm către toți că lupta bisericească pe care ne-o asumăm o dăm în primul rând din motive de natură soteriologică, rămânând, deci, credincioși față de eclesiologia tradiției patristice ortodoxe și prin aceasta, înlăuntrul Trupului Bisericii Ortodoxe. Nu procedăm la întemeierea unei alte ”biserici”, departe de noi blasfemia aceasta!, nici nu aderăm la vreo formație stilistă zelotă, cum ar fi, de pildă, Biserica Creștinilor Ortodocși Autentici [gr. G.O.H.], sau la alte formațiuni. Pur și simplu, rămânem CREȘTINI ORTODOCȘI. Rămânem credincioși față de Simbolul Credinței Ortodoxe și mărturisim că am primit adevărul mântuitor de veacuri al Sfinților Părinți, că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și singura Biserică. Osândim și anatemizăm panerezia ecumenismului sincretic intercreștin și interreligios. Orice altceva va fi publicat în numele nostru va fi o calomnie diabolică și josnică.

Ne luptăm cu nădejdea și optimismul că se va milostivi Hristos cel milostiv și iubitor de oameni și cu Acoperământul Doamnei Născătoare de Dumnezeu vor veni zile mai bune pentru Ortodoxia noastră și pentru patria noastră, Grecia.

”Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați”.

”Așa cum au văzut Proorocii, așa cum au învățat Apostolii, așa cum a primit Biserica, așa cum au dogmatizat învățătorii [Bisericii]… astfel cugetăm, astfel grăim, astfel Îl propovăduim pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu”, dar ne și călăuzim ”după cele teologhisite cu dumnezeiască însuflare de Sfinți și cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii” (Sinodikonul Ortodoxiei al Sinodului VII Ecumenic).

[1]Adjectivul ”sobornicesc” corespunde gr. καθολικός, care înseamnă „universal, conform cu întregul”, de aceea ”catolicitatea” este o calitate a Bisericii Ortodoxe.  [n. trad.]

[2]

[3]Vezi nota 1. [n. trad.]

[4]Fragmente din Slava Laudelor din Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic. [n. trad.]

[5]Este vorba de Sinodul I-II de la Constantinopol, din timpul Sfântului Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, considerat Sinodul VIII Ecumenic (861). [n.trad.]

Sursa: http://ortodoxos.ro/2017/06/12/cea-de-3-scrisoare-parintilor-aghioriti-catre-sfanta-chinotita-noiembrie-2016/

Un exemplu care trebuie urmat! LUPTA CEA BUNĂ: cum s-a petrecut ieşirea Bisericii Georgiei din Consiliul Mondial al bisericilor în 1997

georgia-883907_960_720.pngÎn anul 1997, Biserica Georgiei a părăsit principala instituţie ecumenistă – Consiliul Mondial al bisericilor. Spre deosebire de trista situaţie pe care o putem vedea astăzi în bisericile ortodoxe membre ale CMB, atunci în fruntea luptei anti-ecumeniste s-au aflat cele mai importante mănăstiri georgiene.

La scurt timp după sărbătorile Pascale din acel an, stareţii celor 4 mănăstiri au declarat într-o scrisoare deschisă că întrerup comuniunea euharistică cu Patriarhul Ilia II din cauza ereziei ecumeniste. Astfel, scrisoarea a fost semnată de stareţul mănăstirii cuviosului Şio-Mgvim, arhimandritul Gheorghe, stareţul Lavrei cuviosului David Gareja, arhimandritul Grigorie, stareţul mănăstirii Betania, ieromonahul Agheu, şi stareţul mănăstirii Zarzma, arhimandritul Gheorghe.

„Biserica în care îşi găseşte loc urâciunea învăţăturilor eretice se face asemenea Sodomei” – scriau monahii în adresarea lor. „Îndurat şi milostiv este Domnul şi aşa cum pentru dreptul Lot a fost amânată pedeapsa Sodomei, aşa pentru dreptcredincioşii robii Săi El până la o vreme nu îşi ia harul Sfântului Duh de la Biserica ce s-a abătut în întunericul ereziei. Dar până când? Unde este limita fărădelegii, care întrece îndurarea şi milostivirea?”

„Dacă vine timpul ieşirii lui Lot, atunci acela e timpul sfârşitului sorocului, timpul execuţiei judecăţilor lui Dumnezeu, timpul mâniei celei drepte, timpul luării a însuşi Duhului Vieţii. Astfel, semnul morţii duhovniceşti a ierarhiei bisericeşti necurate este ieşirea din mijlocul păcatului său a adevăraţilor fii ai Bisericii Ortodoxe. Şi abia atunci când Domnul îi va scoate de sub jugul necuraţilor pe cei credincioşi Lui, Biserica Sa cea adevărată, atunci harul Sfântului Duh va părăsi definitiv adunătura ereticilor rămaşi.”

Luptând împotriva înnoirii liberal-ecumeniste a Ortodoxiei, autorii acestei scrisori au formulat 16 teze întru susţinerea poziţiei pe care au luat-o.

  1. Ecumenismul este erezie! Mai mult decât atât: ecumenismul este erezia ereziilor.
  2. Din mulţimea de rătăciri pe care le include ecumenismul, cea mai principială şi profundă este rătăcirea legată de însăşi firea Bisericii, fiind o erezie ecleziologică.
  3. Aşa-numitul Consiliu Mondial al bisericilor în chiar denumirea sa conţine o contradicţie cu învăţătura creştin-ortodoxă despre unica Biserică adevărată.
  4. Biserica Ortodoxă, luând parte la activitatea CMB, afirmă în acest fel acordul său cu învăţătura şi activitatea acestuia. Ea se face astfel părtaşă la toată minciuna şi toate rătăcirile Consiliului. Ea devine eretică în aceeaşi măsură în care este eretic însuşi Consiliul.
  5. O şi mai adâncă infiltrare a ereziei în trupul Bisericii are loc prin participarea ierarhiei sale la diversele forme de slujbe comune organizate de structurile CMB.
  6. Biserica Ortodoxă Georgiană (BOG) de multă vreme (din 1962) este membru activ al CMB. Această participare exprimată prin activitatea înalţilor săi ierarhi echivalează cu căderea în erezie sau, mai bine zis, în esenţă chiar este erezie.
  7. Înalţii ierarhi ai BOG s-au afirmat ca apologeţi şi propovăduitori ai ereziei ecumenismului atât în multiplele manifstări publice, cât şi de pe amvon. La Sinodul Local al Bisericii Georgiei din 1995 a fost consfinţită şi întărită participarea în această mişcare prin autoritate bisericească sinodală. Prin această consfinţire s-a petrecut infiltrarea definitivă a ereziei în trupul Bisericii Locale a Georgiei.
  8. Când o Biserică începe într-o oarecare măsură să adopte învăţătură eretică, harul mântuitor din ea se împuţinează. Când însă o Biserică Locală adoptă pe de-a întregul erezia, harul mântuitor se depărtează desăvârşit de la această comunitate, adică mântuirea sufletului devine imposibilă pentru membrii săi.
  9. Din situaţia creată în BOG există doar două ieşiri: sau Biserica renunţă la rătăcirile sale, sau cei ce caută mântuirea părăsesc adunarea necredincioşilor.
  10. Renunţarea Bisericii la eresul ecumenismului trebuie să se manifeste prin ieşirea din Consiliul Mondial al bisericilor. Altă cale nu este.
  11. O asemenea decizie poate lua doar înalta ierarhie a BOG, aceasta e prerogativa sa. Dar ierarhii refuză să o facă.
  12. O parte din ei considră că un asemenea pas contravine „proceselor globale şi integraţioniste contemporane”. Supunând, în viziunea lor, viaţa Bisericii doar legilor funcţionării sociale, ei ameninţă creştinii cu „dificultăţi economice”, „izolare politică, religioasă şi culturală” şi alte grozăvii închipuite.
  13. Acest mod de gândire vădeşte slăbirea credinţei în grija proniatoare a lui Hristos faţă de Biserică. Această necredinţă este un adevărat ateism.
  14. O altă parte a ierarhilor, neavând o conştiinţă creştinească autentică şi nedorind să înţeleagă însăşi esenţa dogmelor Bisericii lui Hristos, consideră că participarea la CMB nu este un păcat câtuşi de însemnat. Aceştia încearcă prin diferite compromisuri să-L înşele pe Dumnezeu şi pe ei înşişi.
  15. Aşadar, ce îi rămâne unui creştin ortodox ce caută mântuirea şi care este convins că mântuirea este imposibilă fără mărturisirea credinţei celei drepte, libere de urâciunea ereziei?
  16. „Iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapte 5:41).

În continuarea scrisorii semnatarii au declarat că întrerup comuniunea euharistică cu patriarhul Ilia II în baza canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, adăugând cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul că eretici sunt şi cei ce până şi în chestiuni cât de mici nu sunt de acord cu învăţătura Bisericii.

Ultima semnătură sub scrisoare a fost adăugată la 15 mai 1997. Iniţial ierarhia georgiană, după obişnuinţă, a vrut să se spele uşor pe mâini, pedepsindu-i pe neascultători şi prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic deosebit, dar nu a fost să fie aşa. Deja către 19 mai, la scrisoarea monahilor s-au alăturat şi alţi clerici, inclusiv de mir, care s-au adresat către patriarh şi episcopatul Bisericii Georgiei cu cerinţa de a întrerupe activitatea ecumenistă a BOG.

„Preafericite patriarh, preasfinţiţi episcopi – se spunea în adresare – vă înştiinţăm că cu binecuvântarea cârmuitorului eparhiei de Şemokmed, preasfinţitul Iosif, la 19 mai curent a avut loc adunarea preoţimii din Guria. La această adunare s-a discutat despre starea ce s-a creat în sânul Bisericii-Mamă… Vă rugăm cu smerenie să nu rupeţi cu schismă cămaşa Bisericii lui Hristos. În numele dragostei, luaţi decizia de a ieşi din CMB. În caz contrar noi ne vom alătura la hotărârea de a întrerupe comuniunea euharistică cu voi”.

Deja în ziua următoare a fost convocată o şedinţă de urgenţă a Sfântului Sinod, la care ierarhia Bisericii Ortodoxe a Georgiei a luat decizia de a aproba toate cerinţele monahilor şi de a părăsi Consiliul Mondial al bisericilor şi Conferinţa bisericilor Europene. În textul deciziei Sinodului s-a afirmat că principala cauză a acesteia o reprezintă „încercările continue a conducerii CMB de a-i conferi acestei organizaţii funcţii ecleziologice comune”, sau mai simplu spus, de a transforma această adunătură eretică într-o temelie de creare a unei „Biserici Mondiale”.

Această decizie a Sinodului georgian a fost transmisă oficială către conducerea CMB la 22 mai 1997. Astfel a luat sfârşit perioada de 35 de participare a Bisericii Ortodoxe a Georgiei în mişcarea ecumenistă.

Experienţa Bisericii Georgiei ne arată încă o dată că problemele bisericeşti se rezolvă pe cale canonică, cea predanisită de Sfinţii Părinţi, şi nu pe nişte căi născocite peste noapte: cea a „luptelor (iluzorii) din interior”, a „iconomiei” comuniunii cu ereticii, a „ascultării de ierarhii canonici” şi a altor teorii care lovesc în conştiinţa bisericească ortodoxă.

Întocmit după: Andrei Riumin – „Православная Грузия отвергает экуменизм”, ziarul „Zavtra”, 189 (28 1997)

Sursa: http://lumea-ortodoxa.ro/lupta-cea-buna-cum-s-a-petrecut-iesirea-bisericii-georgiei-din-consiliul-mondial-al-bisericilor-in-1997/

 

 

Îndemn și sfătuire pentru cei ce spun că trebuie să ne împărtășim o dată la patruzeci de zile

 

Decretul patriarhal din 1819
Grigorie V din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, și patriarh ecumenic
128294_sfantul-grigorie-v_patriarhul_constantinopolului„Preacuvioși epistati și nazirei ai Comunității Sfântului Munte, egumeni, foști egumeni și skevofilacși ai sfintelor mănăstiri stavropighiale de acolo, și ceilalți părinți care duceți viața singuratică în sfintele schituri și chilii, copii iubiți și preadragi în Domnul nostru, har vouă și pace de la Dumnezeu, iar de la noi rugăciune și binecuvântare.
Cu ani în urmă, pe vremea celei de-a doua noastre patriarhii, văzând Biserica certurile și polemicile dintre preacuvioșii părinți de acolo despre colive a dat un Tomos al ei patriarhal și sinodal care desființează și retează nebuniile unora dând corbilor și scandalurile ivite prin înrâurirea Satanei și ridicând din ele ruina sufletească, câștigă o conduită iubită de Dumnezeu și o viață monahală ireproșabilă.
Nu știm cum însă și acum s-a ivit din nou între unii cu conlucrarea celui rău ce urăște binele, acea idee veche și putredă și s-a aprins din nou focul căutării slavei și au început să se întâmple dispute și polemici despre colive din partea unor oameni neînvățați, nedesăvârșiți în ale credinței și necunoscători ai hotărârilor și canoanelor bisericești. Pe lângă acestea și alții puși în mișcare de patima părerii de sine și a gândirii înalte proclamă drept dogmă și definiție neschimbabilă a Bisericii împărtășirea la interval de patruzeci de zile cu preacuratul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și declară drept nepermisă și neiertată pe cea care are loc înainte sau după patruzeci de zile.
De aceea, văzând vătămarea și paguba sufletească din aceste dispute și polemici absurde și satanice și ruina din aceste gânduri rele, și vrând să retezăm și să restrângem astfel de idei putrede și vătămătoare de suflet ale unora, am hotărât cu purtare de grijă bisericească să vă vestim și prin prezenta câte a hotărât și hotărește Biserica și le socotește legiuite, iubite de Dumnezeu și ireproșabile. Și scriind prin prezenta împreună cu preasfințiții arhierei din jurul nostru, ne rugăm și binecuvântăm părintește pe toți și vă poruncim și îndemnăm cu putere și neschimbare, ca toți câți au ajuns sub înrâurirea Satanei să cadă într-un păcat sau altul ori într-o greșeală sau alta, depărtându-se de astfel de mișcări vătămătoare de suflet, să-și vină în ei înșiși și să se șteargă cu desăvârșire de astfel de idei și gânduri nebunești, știind că un vechi obicei al Bisericii e să se aducă colive în sfântul și dumnezeiescul locaș al bisericii și să se săvârșească pomeniri în ziua de sâmbătă, iar dacă și în cursul săptămânii, fie duminica, fie lunea, fie în oricare altă zi s-ar face colive și le-ar aduce în sfânta biserică, un asemenea lucru, pe lângă că nu deloc oprit, e și cu neputință de învinuit și de neacuzat, precum a arătat limpede despre aceasta Biserica în zisul nostru Tomos patriarhal și sinodal dat mai înainte.
Iar cu privire la dumnezeiasca și sfânta Împărtășire fiți siguri și cunoașteți că drept credincioșii au datoria să vină la fiecare Sfântă Liturghie și să se împărtășească cu Trupul făcător de viață, căci de aceea sunt și chemați de preot prin: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!” Dar din pricina alunecării omului și a nedestoiniciei lui față de împărtășirea în fiecare zi, Biserica a stabilit aceasta și a poruncit ca fiecare să vină la sfânta împărtășire atunci când, mărturisindu-se părintelui său duhovnicesc, e găsit vrednic de dumnezeiasca Cuminecătură și ia permisiunea de la părintele său duhovnicesc; iar dacă, arătându-se vinovat, e supus unui canon, să-și săvârșească mai întâi canonul care i s-a dat cu pocăință și cu lacrimi, după care venind iarăși la părintele său duhovnicesc să ia permisiunea și așa să se învrednicească de dumnezeiasca și sfânta Împărtășire; lucru pentru care nu există nici hotărârea unor zile, nici nu trebuie să treacă mai întâi patruzeci de zile după apropierea de cele dumnezeiești, fiindcă e neoprit și neîmpiedicat, și dacă e nevinovat, oricine vrea și ia permisiunea de la duhovnicul lui poate să se împărtășească și în toată săptămâna, iar în acestea nici nu există hotărâre, nici nu trebuie să treacă mai întâi patruzeci de zile după apropierea de cele dumnezeiești, fiindcă e un lucru de neoprit și neîmpiedicat, și oricine vrea și ia permisiune de la duhovnicul lui, dacă e nevinovat, poate să se împărtășească și în toată săptămâna, și în acestea nu există nici hotărâre, nici canon apostolic.
Acestea vă îndemnăm și sfătuim pe toți, în care să fiți întăriți și să nu vă abateți de la unele ca acestea, dar nici să nu vă lăsați trași în polemici și dispute nepotrivite și înfumurate și în gânduri satanice, al căror rod este moartea și ruina sufletească. Iar cine ar fi prins că din voință și gândirea rea rămâne în acele gândiri vătămătoare de suflet, și va fi dovedit că polemizează despre ele și se opune – fie că gândește că e legiuit să se săvârșească pomenirile morților și să aducă colive pentru mântuirea sufletelor lor doar sâmbăta, și nu în altă zi, fie că le săvârșește și aduce din pizmă și patimă și duminica luându-le locul în greșeală celor căzute în aceste timpuri, fie se arată spunând că trebuie să ne împărtășim o dată la patruzeci de zile, nu mai puțin, nici mai mult de patruzeci – unul ca acesta, oricare ar fi rangul, treapta și vârsta lui, să știe că dacă ajunge cunoscut Bisericii va fi azvârlit mâniei și pedepsei ei drepte și va încerca cele ce nici în vis nu-și închipuie. De aceea, luând aminte bine cu toții, fiți râvnitori și ascultători, cum vă sfătuim și poruncim și scriem acum, și nu altfel decât s-a hotărât. Fiți sănătoși în Domnul.”
Sfântul Sfințit Mucenic Grigorie V, Patriarhul Constantinopolului

Din Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 376-379

 

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundației Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica