Cele două energii ale sufletului: energia rațională și energia noetică. Cu rațiunea cunoaștem lucrurile create ale mediului înconjurător, iar cu mintea Îl cunoaștem pe Dumnezeu.

Fiecare ființă necreată și creată are o energie, cu deosebirea că energia celei necreate este necreată, iar a celei create este creată. La fel și sufletul, ca făptură creată a lui Dumnezeu, are o energie. Dar, în funcție de locul unde lucrează, energia aceasta primește diverse denumiri, așa că vorbim, de fapt, despre „energii ale sufletului”.

Părinții Bisericii, din experiența lor, au făcut distincție între energia noetică și cea rațională.

„Ceea ce știau Părinții este că există un organ al personalității omenești care nu este ceva adăugat, ci parte integrantă a personalității omenești, pe care l-au numit energie noetică, în antiteză cu energia rațională.

Vasăzică, energia rațională e ceea ce numim astăzi judecata omului, adică întregul sistem neurologic de memorie a omului, care are drept centru creierul. În opoziție cu rațiunea, au numit cealaltă energie noetică, despre care se presupune că ar trebui să fie în inima omului, dar care, atunci când nu funcționează corect, nu este în inimă”.

Este vorba despre două energii paralele ale sufletului.

„Sunt două funcții paralele ale personalității omenești – energia rațională și energia noetică. Un om poate, prin rațiunea lui, să fie un luminător, poate să fie, din punct de vedere rațional, un teolog de marcă, iar la minte (nous) să fie împietrit; mintea lui să fie în întuneric. Pe de altă parte, se poate să fie cineva complet analfabet din punct de vedere lumesc și totuși să aibă mintea (nous) luminată, și să știe cum să lumineze și mintea altor oameni; adică el, care este analfabet, să știe cum să-i călăuzească pe alții de la curățire la luminare. Vasăzică, din punct de vedere creștin, cine este analfabetul?

Dar luminatul? Unul care are multă știință de carte și habar n-are de luminarea inimii? Sau unul care are luminarea inimii și știe să-i călăuzească și pe ceilalți oameni la luminare? De aceea vedem fenomenul acesta paradoxal că, în Ortodoxie, de cele mai multe ori, cei luminați sunt cei care n-au studiat Teologia pe la universități. Astfel, avem două fenomene. Unul e analfabetul într-ale rațiunii și luminat la minte (nous). Iar celălalt e luminatul într-ale rațiunii și întunecat la minte (nous).

Apoi, mai sunt și alte exemple, când cineva e luminat și cu rațiunea, și cu mintea. Combinația aceasta ni i-a dat pe marii Părinți ai Bisericii. Când un Părinte al Bisericii are doar minte luminată, îi avem pe marii Părinți nevoitori, care în cele duhovnicești sunt de neatins. Tot ce-au scris despre viața duhovnicească este de neegalat, însă nu ne-au lăsat scrieri, să zicem, ca ale lui Vasile cel Mare sau Grigorie de Nyssa, care au avut și o înaltă cultură profană. Apoi, mai avem și cealaltă categorie: omul care este și împietrit la inimă, și dobitoc într-ale rațiunii”.

Părinții duhovnicești sunt preocupați de această energie noetică a sufletului omului, pe care însă psihiatrii nu o cunosc, ci o confundă cu rațiunea.

„Pentru că se cunoșteau rezultatele stării de luminare, aceste rezultate le cercetau Părinții, exact cum astăzi analizează psihiatrii personalitatea umană.

Numai că psihologii și psihiatrii contemporani nu știu că există energia noetică a omului. Hindușii o știu, pentru că știu distincția aceasta dintre minte și rațiune. Și au chiar o anumită învățătură ascetică în acest sens.

Asta înseamnă că Părinții duhovnicești ai Ortodoxiei sunt un fel de psihiatri duhovnicești. Cu ce se ocupă? Cu fanteziile, ori cu realitatea? Pentru că, atunci când un om are Rugăciunea minții, asta ce este, fantezie, ori realitate? Dacă este realitate, atunci Ortodoxia este validă, se susține din punct de vedere științific. Dacă Rugăciunea minții nu este o realitate, atunci Ortodoxia însăși este o fantezie.”

Energia rațională a omului funcționează în intelectul uman, iar energia noetică, la omul renăscut, funcționează în inimă. Părinții Bisericii vorbesc despre faptul că „minte (nous) este o energie a sufletului care nu se identifică cu intelectul, ci se află în inimă”.

„În inimă e locul firesc al minții, nu în rațiune, fiindcă mintea nu este rațiune. Nu mușchiul inimii este cel care se roagă, ci energia noetică se roagă în acel mușchi”.

„În tradiția patristică, această energie noetică este o funcție firească a personalității umane, și această energie ar trebui să lucreze în inimă. Când energia noetică funcționează normal, corect adică, atunci funcționează în locul acesta al trupului omenesc. Intelectul este creierul, materia cenușie care se află în capul nostru. Aceasta, pentru Părinți, este rațiunea”.

Astfel, energia rațională nu este o energie a trupului și a creierului, ci o energie a sufletului. Creierul este doar organul care primește energia rațională a sufletului, dar nu produce această rațiune. Și animalele au creiere formate din celule și toată această alcătuire, dar nu produc raționamente complete. Rațiunea este o energie a sufletului…

„Nevoitorii, când se nevoiesc, ajung în punctul de a-și vedea mintea. Chiar o văd. Văd când este în afara trupului sau când este în inimă. Adică este ca o minge de ping-pong, ca o sferă; e luminoasă, și o văd. Așadar, atunci când pleacă de-acolo de unde ar trebui să fie, o văd că pleacă, iar când se întoarce, o văd că se întoarce.”

„De aceea și întreaga învățătură ascetică a Bisericii Ortodoxe se bazează pe separarea minții de rațiune și pe adunarea ei în interiorul trupului, în special în locul inimii.

Și paradoxul e că cei ce se ocupă cu o asemenea lucrare de nevoință știu și localizează mintea, adică știu unde se află, fie aici, fie acolo, sau pe unde mai umblă această energie. Și trebuie să o adune, ca să poată veni Duhul Sfânt să se sălășluiască acolo și să se roage”.

Pe durata experienței lui Dumnezeu, omul nu-și pierde rațiunea și simțurile.

„Și cunoașterea aceasta pe care o au sfinții lui Dumnezeu, pe de o parte, include energia rațională a omului, pentru că rațiunea și trupul omului rămân observatori ai acestei experiențe. Omul nu-și pierde simțurile, participă și ele la experiența vederii lui Dumnezeu, dar însăși experiența vederii lui Dumnezeu este mai presus de rațiune.

Și Părinții o descriu ca necunoaștere nu pentru că ar fi lipsită de cunoaștere, ci pentru că transcende cunoașterea. Nu face parte din tipurile de cunoaștere. Spre deosebire de cunoștințele din lumea fizică, pe care omul le dobândește prin rațiune, aceasta este necunoaștere; dar nu e însă ignoranță, pentru că e vedere a lui Dumnezeu. Pentru că omul chiar se împărtășește de necreat, care nu are nici o asemănare cu cele create. Această experiență pe care o au Prorocii, Apostolii și Sfinții Bisericii este temelia teologiei, și singura punte sigură și reală dintre Dumnezeu și om.”

Devine extrem de clar că unul e rolul rațiunii, și altul rolul minții. Cu rațiunea cunoaștem lucrurile create ale mediului înconjurător, iar cu mintea Îl cunoaștem pe Dumnezeu.

„Rațiunea își are locul ei în teologie. Rațiunea participă, desigur, la stadiul curățirii și al luminării, înțelege ceea ce putem cunoaște despre Dumnezeu și ceea ce nu putem cunoaște despre Dumnezeu. Rațiunea mai înțelege și că scopul acestor cuvinte este să ne insufle înțelesuri, care înțelesuri sunt însă doar călăuze către îndumnezeire, nu pot să fie identificate cu îndumnezeirea.

Încercarea ereticilor este de-a șterge diferența dintre îndumnezeire și luminare; și astfel ei folosesc înțelesurile ca să identifice înțelegerea cu îndumnezeirea. Astfel, cred despre sine că, prin cugetarea rațională, au ajuns pe culmile cunoașterii despre Dumnezeu, încât au ajuns să-L cunoască mai bine decât cei care au atins îndumnezeirea.”…

Prin urmare, Sfinții Părinți fac distincția dintre minte și rațiune. Distincția aceasta o cunosc și hindușii, care practică meditația transcendentală. Însă, la aceștia, mintea (nous), deși este golită de gânduri, totuși ea deviază în altă direcție, pentru că nu se umple de Duhul Sfânt.

„Hindușii cunosc energia noetică, știu distincția aceasta dintre minte și rațiune. Au și o învățătură ascetică despre subiectele acestea.”

„Hindușii știu că, pe lângă rațiune, există și minte. Știu lucrul acesta, și fac o gimnastică spirituală, și ajung până în punctul în care alungă din minte toate gândurile, chiar și fără a avea rugăciunea de-un-singur-gând.

Ai noștri alungă din minte toate gândurile, iar apoi rămâne rugăciunea de-un-singur-gând, care coboară din rațiune și se mută în inimă. Adică, la fel cum un jucător pasează mingea unui alt jucător, așa și rațiunea, odată ce mintea s-a curățit, îi pasează inimii rugăciunea. Așa că inima se roagă noetic, iar rațiunea face Vecernia. Vasăzică, este posibil ca omul să se roage în două moduri concomitent, să facă și Vecernie, și Rugăciunea minții. Sau să scrie, sau să facă de mâncare.”

Mitrop. Ierotheos Vlachos, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. II, Edit. Doxologia, 2017, p. 178-181; 186-188; 189-190.