„Nu e drept a ne certa fără măsură cu frații pentru o bănuială rece și a avea o râvnă nu după cunoștință (cf. Rom. 10, 2), ca să nu arătăm că, sub pretextul credinței, împlinim tulburarea și dorința noastră de luptă. Căci pe nimeni nu-l va folosi dreapta credință fără dragostea cea către frați. Însă să țineți și pe acestea: dragostea, și pe aceea: dreapta credință, și le veți avea neîncetat.”
Scrisoarea Sfântului Marcu Evghenicul către egumenul mânăstirii Vatopedu de la Sfântul Munte
Preacuvioase între ieromonahi și egumene al cinstitei și sfintei mănăstiri a Vatopedului din Sfântul Munte, rog pe Dumnezeu să fie sănătoasă marea ta sfințenie și trupește[1], spre sprijinirea și întărirea și folosul sufletelor păstorite de tine și spre veselia și bucuria noastră. Suntem vii și noi până acum, cu mila lui Dumnezeu, prin sfintele tale rugăciuni.
Venind eu pe cale către Voi, aveam simțământul (dispoziția lăuntrică) că mă urc la cer, așteptând să întâlnesc oameni care râvnesc în trup la petrecerea îngerească, oameni care arată în lume filosofia cea mai presus de lume, oameni care poartă în gură necontenit înălțările lui Dumnezeu și săbiile cu două tăișuri ale contemplației și făptuirii, purtându-le în mâini făptuitoare împotriva patimilor (cf. Ps. 149). Însă luceafărul cel ce a căzut din cer și care pururea ne pizmuiește călătoria într-acolo ne-a împiedicat. Și nu e nimic de mirare dacă ne-a împiedicat pe noi cei netrebnici și care nu avem nimic bun, de vreme ce a făcut aceasta cu fericitul Pavel, soarele lumii. „Căci adeseori, zice, am plănuit să vin la voi și o dată și de două ori, și ne-a împiedicat Satana” (I Tes. 2, 18).
Așadar, dacă pe acela l-a împiedicat, așa[2] să fie și pentru noi ceea ce este îngăduit de către Dumnezeu. Dar totuși încă vă ținem în cuget prin nădejde și ne încredem în rugăciunile Voastre că vom vedea, de bună seamă, cinstitele și doritele voastre fețe, și poate vom locui împreună cu voi în toată vremea, dacă îi este plăcut lui Dumnezeu lucrul acesta. Iar dacă lucrurile stau altfel decât socotim noi, bine este a mulțumi și pentru aceasta lui Dumnezeu. Căci în lupta (noastră) nu ne-am împotrivit păcatului până la sânge (cf. Evr. 12, 4). Dar multă mângâiere am găsit la frații Voștri aflați aici: și de la preacinstitul eclesiarh, și de la marele iconom, și de la ceilalți pe care i-am văzut ca niște icoane însuflețite ale dragostei și evlaviei Voastre. Fiindcă ne-au găzduit adeseori și ne-au odihnit și ne-au încurajat. Să le dea lor Domnul răsplățile vrednice de osteneala și dragostea lor.
„Rogu-vă pe voi, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să grăiți la fel totdeauna și să nu fie între voi schisme” (I Cor. 1,10), ca să păziți în siguranță, ca pe o comoară bună, credința noastră cea adevărată și predată de Părinți, nimic adăugând, nimic scoțând. Căci nu am avut până acum o credință cu lipsuri, nici nu am avut nevoie de vreun sinod sau oros ca să aflăm vreo noutate, noi, fiii și ucenicii Sinoadelor Ecumenice și ai Părinților care au strălucit în acestea și între acestea. Aceasta este lauda noastră: credința noastră, moștenirea cea bună a Părinților noștri. Cu aceasta nădăjduim să ne înfățișăm lui Dumnezeu și să luăm iertarea păcatelor. Iar fără aceasta nu știu ce fel de dreptate ne va izbăvi de pedeapsa veșnică[3]. Cel ce încearcă să ne scoată din ea și să introducă alta nouă, chiar dacă ar fi înger din cer să fie anatema (Gal. 1, 8). Să fie scos din orice pomenire: și dumnezeiască și omenească. Nimeni nu e stăpân pe credința noastră: nici împărat, nici arhiereu nici sinod mincinos, nici nimeni altcineva decât numai Dumnezeu, Cel ce ne-a predat-o prin Sine și prin ucenicii Săi. „Vă rog, zice dumnezeiescul Apostol, să luați aminte la cei ce fac vrajbe și poticneli în afara învățăturii pe care ați învățat-o, și depărtați-vă de ei. Căci unii ca aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, și prin vorbe bune și binecuvântări înșală inimile celor fără răutate” (Rom. 16, 17-18). „Dar temelia tare a credinței a stat, având întemeierea aceasta” (IITim. 2, 19).
Fugiți, dar, fraților de cei ce introduc și întăresc înnoirea latinească[4] și, legați întreolaltă prin dragoste într-un singur trup și într-un singur Duh, cu un suflet, cugetând una (cf. Fil. 2, 2), adunați-vă spre capul nostru cel unul: Hristos. Căci, iarăși, nu e drept a ne certa fără măsură cu frații pentru o bănuială rece și a avea[5] o râvnă nu după cunoștință (cf. Rom. 10, 2), ca să nu arătăm că, sub pretextul credinței, împlinim tulburarea și dorința noastră de luptă[6]. Căci pe nimeni nu-l va folosi dreapta credință fără dragostea cea către frați. Însă să țineți și pe acestea: dragostea, și pe aceea: dreapta credință, și le veți avea neîncetat, părinți și frați cinstiți, chiar dacă eu, din datoria dragostei, v-am pomenit pururea lucruri, și vă veți înfățișa cu acestea înaintea Stăpânului, strălucind ca soarele în împărăția Tatălui vostru…
Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, Volumul I, Edit. Pateres, 2009, p. 211-217.
[1] Am lăsat varianta ad literam pentru a păstra „aroma” și ambivalența semantică a limbii elene, dar probabil o traducere mai clară ar fi „să fie sănătoasă preasfinția ta”.
[2] Literal: oprit să fie și pentru noi sau „nu” să fie și pentru noi. Ideea este că: dacă Dumnezeu a îngăduit să nu venim, trebuie să ne lipsim și noi de dorința noastră, în acord cu îngăduința Lui. În PO textul editat are următorul înțeles: primit (iubit) să ne fie și nouă ceea ce este îngăduit de către Dumnezeu.
[3] Fără dreapta credință nicio virtute nu ne va scăpa de iad. Dar și cu dreapta credință batjocorită de păcate de bună voie nu ne va scăpa cineva.
[4] Prin raportarea la panerezia oficializată în Biserică prin hotărârile pseudosinodului din Creta (2016), putem spune „înnoirea ecumenistă” (n.n).
[5] Literal: a arăta
[6] Atenționare pentru cei prea zeloși față de Ortodoxie, dar nu în chip autentic. Semnul autenticității este duhovniceasca dragoste, care însă poate izvorî numai din dreapta credință.
Ortodoxia mărturisitoare 