Pe nimeni nu-l folosește DREAPTA CREDINȚĂ fără dragostea cea către frați.

„Nu e drept a ne certa fără măsură cu frații pentru o bănuială rece și a avea o râvnă nu după cunoștință (cf. Rom. 10, 2), ca să nu arătăm că, sub pretextul credinței, împlinim tulburarea și dorința noastră de luptă. Căci pe nimeni nu-l va folosi dreapta credință fără dragostea cea către frați. Însă să țineți și pe acestea: dragostea, și pe aceea: dreapta credință, și le veți avea neîncetat.”

Scrisoarea Sfântului Marcu Evghenicul către egumenul mânăstirii Vatopedu de la Sfântul Munte

pnb2bpic1.gifPreacuvioase între ieromonahi și egumene al cinstitei și sfintei mănăstiri a Vatopedului din Sfântul Munte, rog pe Dumnezeu să fie sănătoasă marea ta sfințenie și trupește[1], spre sprijinirea și întărirea și folosul sufletelor păstorite de tine și spre veselia și bucuria noastră. Suntem vii și noi până acum, cu mila lui Dumnezeu, prin sfintele tale rugăciuni.

Venind eu pe cale către Voi, aveam simțământul (dispoziția lăuntrică) că mă urc la cer, așteptând să întâlnesc oameni care râvnesc în trup la petrecerea îngerească, oameni care arată în lume filosofia cea mai presus de lume, oameni care poartă în gură necontenit înălțările lui Dumnezeu și săbiile cu două tăișuri ale contemplației și făptuirii, purtându-le în mâini făptuitoare împotriva patimilor (cf. Ps. 149). Însă luceafărul cel ce a căzut din cer și care pururea ne pizmuiește călătoria într-acolo ne-a împiedicat. Și nu e nimic de mirare dacă ne-a împiedicat pe noi cei netrebnici și care nu avem nimic bun, de vreme ce a făcut aceasta cu fericitul Pavel, soarele lumii. „Căci adeseori, zice, am plănuit să vin la voi și o dată și de două ori, și ne-a împiedicat Satana” (I Tes. 2, 18).

Așadar, dacă pe acela l-a împiedicat, așa[2] să fie și pentru noi ceea ce este îngăduit de către Dumnezeu. Dar totuși încă vă ținem în cuget prin nădejde și ne încredem în rugăciunile Voastre că vom vedea, de bună seamă, cinstitele și doritele voastre fețe, și poate vom locui împreună cu voi în toată vremea, dacă îi este plăcut lui Dumnezeu lucrul acesta. Iar dacă lucrurile stau altfel decât socotim noi, bine este a mulțumi și pentru aceasta lui Dumnezeu. Căci în lupta (noastră) nu ne-am împotrivit păcatului până la sânge (cf. Evr. 12, 4). Dar multă mângâiere am găsit la frații Voștri aflați aici: și de la preacinstitul eclesiarh, și de la marele iconom, și de la ceilalți pe care i-am văzut ca niște icoane însuflețite ale dragostei și evlaviei Voastre. Fiindcă ne-au găzduit adeseori și ne-au odihnit și ne-au încurajat. Să le dea lor Domnul răsplățile vrednice de osteneala și dragostea lor.

„Rogu-vă pe voi, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să grăiți la fel totdeauna și să nu fie între voi schisme” (I Cor. 1,10), ca să păziți în siguranță, ca pe o comoară bună, credința noastră cea adevărată și predată de Părinți, nimic adăugând, nimic scoțând. Căci nu am avut până acum o credință cu lipsuri, nici nu am avut nevoie de vreun sinod sau oros ca să aflăm vreo noutate, noi, fiii și ucenicii Sinoadelor Ecumenice și ai Părinților care au strălucit în acestea și între acestea. Aceasta este lauda noastră: credința noastră, moștenirea cea bună a Părinților noștri. Cu aceasta nădăjduim să ne înfățișăm lui Dumnezeu și să luăm iertarea păcatelor. Iar fără aceasta nu știu ce fel de dreptate ne va izbăvi de pedeapsa veșnică[3]. Cel ce încearcă să ne scoată din ea și să introducă alta nouă, chiar dacă ar fi înger din cer să fie anatema (Gal. 1, 8). Să fie scos din orice pomenire: și dumnezeiască și omenească. Nimeni nu e stăpân pe credința noastră: nici împărat, nici arhiereu nici sinod mincinos, nici nimeni altcineva decât numai Dumnezeu, Cel ce ne-a predat-o prin Sine și prin ucenicii Săi. „Vă rog, zice dumnezeiescul Apostol, să luați aminte la cei ce fac vrajbe și poticneli în afara învățăturii pe care ați învățat-o, și depărtați-vă de ei. Căci unii ca aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, și prin vorbe bune și binecuvântări înșală inimile celor fără răutate” (Rom. 16, 17-18). „Dar temelia tare a credinței a stat, având întemeierea aceasta” (IITim. 2, 19).

Fugiți, dar, fraților de cei ce introduc și întăresc înnoirea latinească[4] și, legați întreolaltă prin dragoste într-un singur trup și într-un singur Duh, cu un suflet, cugetând una (cf. Fil. 2, 2), adunați-vă spre capul nostru cel unul: Hristos. Căci, iarăși, nu e drept a ne certa fără măsură cu frații pentru o bănuială rece și a avea[5] o râvnă nu după cunoștință (cf. Rom. 10, 2), ca să nu arătăm că, sub pretextul credinței, împlinim tulburarea și dorința noastră de luptă[6]. Căci pe nimeni nu-l va folosi dreapta credință fără dragostea cea către frați. Însă să țineți și pe acestea: dragostea, și pe aceea: dreapta credință, și le veți avea neîncetat, părinți și frați cinstiți, chiar dacă eu, din datoria dragostei, v-am pomenit pururea lucruri, și vă veți înfățișa cu acestea înaintea Stăpânului, strălucind ca soarele în împărăția Tatălui vostru…

Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, Volumul I, Edit. Pateres, 2009, p. 211-217.

[1] Am lăsat varianta ad literam pentru a păstra „aroma” și ambivalența semantică a limbii elene, dar probabil o traducere mai clară ar fi „să fie sănătoasă preasfinția ta”.

[2] Literal: oprit să fie și pentru noi sau „nu” să fie și pentru noi. Ideea este că: dacă Dumnezeu a îngăduit să nu venim, trebuie să ne lipsim și noi de dorința noastră, în acord cu  îngăduința Lui. În PO textul editat are următorul înțeles: primit (iubit) să ne fie și nouă ceea ce este îngăduit de către Dumnezeu.

[3] Fără dreapta credință nicio virtute nu ne va scăpa de iad. Dar și cu dreapta credință batjocorită de păcate de bună voie nu ne va scăpa cineva.

[4] Prin raportarea la panerezia oficializată în Biserică prin hotărârile pseudosinodului din Creta (2016), putem spune „înnoirea ecumenistă” (n.n).

[5] Literal: a arăta

[6] Atenționare pentru cei prea zeloși față de Ortodoxie, dar nu în chip autentic. Semnul autenticității este duhovniceasca dragoste, care însă poate izvorî numai din dreapta credință.

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

8 gânduri despre „Pe nimeni nu-l folosește DREAPTA CREDINȚĂ fără dragostea cea către frați.”

  1. Blagosloviti si iertati,Sfintia Voastra!
    La textul publicat ,permiteti sa adaug ,cateva cuvinte intelepte ale Sf.Justin Popovici,care defineste dragostea fata de toti, ca virtute ascetica divino-umana cu caracter sobornicesc,dupa virtutea capitala a credintei in Hristos si cea a rugaciunii si postului:
    „(…)Postul şi rugăciunea nu trebuie folosite doar pentru individ, sau pentru un popor, ci pentru toţi şi pentru toate; pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, pentru cei ce ne persecută şi ne dau la moarte, fiindcă în felul acesta creştinii se
    deosebesc de neamuri (Matei 5, 44-45).
    Cea de-a treia virtute divino-umană este cea a dragostei: e vorba de dragostea care nu
    cunoaşte limite, care nu se întreabă cine e vrednic şi cine nu, ci îi cuprinde pe toţi; trebuie să-i
    iubim pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe păcătoşi şi pe răufăcători, fără să le iubeşti păcatele şi
    crimele acestora. Ea îi binecuvântează pe cei blestemaţi şi, precum soarele, ea străluceşte şi
    peste cei răi şi peste cei buni (Matei 4, 45-46). Această dragoste divino-umană trebuie
    cultivată în inimile oamenilor fiindcă tocmai acest caracter sobornicesc al ei o diferenţiază de
    alte forme de iubire relative şi egoiste: de cea de tip fariseic, de cea umanistă, de cea altruistă,
    de cea naţionalistă, precum şi de cea animalică. Dragostea lui Hristos este pururea
    atotcuprinzătoare. Ea este dobândită prin rugăciune fiindcă e un dar al lui Hristos. Acum,
    inima ortodoxă se roagă cu intensitate: „Doamne al iubirii, dăruieşte -mi mie această dragoste
    a Ta pentru toţi şi pentru toate!”
    Cea de-a patra virtute este cea a umilinţei şi smereniei. Doar cel ce este blând şi smerit
    cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel bând cu inima poate smeri
    sufletele mândre şi trufaşe. A arăta „blândeţe faţă de toţi oamenii este obligaţia fiecărui creştin
    adevărat” (Tit 3, 2). Dar omul devine cu adevărat blând şi smerit atunci când el îşi îndreaptă
    adâncul inimii către Domnul Iisus Hristos, El fiind singurul cu adevărat „blând şi smerit cu
    inima” (Matei 11, 29). Sufletul oamenilor trebuie îmblânzit cu blândeţea lui Hristos. Orice om
    trebuie să înveţe să se roage aşa: „Blândule şi bunule Doamne, linişteşte -mi sufletul meu
    tulburat!” Domnul S-a smerit pe sine cu cea mai mare umilinţă. El S-a întrupat şi S-a făcut
    om.
    Ca să fii al lui Hristos atunci smereşte-te precum un vierme: pune-te în situaţia celor ce
    sunt îndureraţi, plini de tristeţe şi de necazuri, a celor ce se află în tulburări şi sminteli…
    Cea de-a cincea virtute ascetică este virtutea răbdării şi a umilinţei. Cu alte cuvinte, să
    pătimeşti toate răutăţile, să nu răsplăteşti rău cu rău, să ierţi cu absolută compătimire orice
    atac, defăimare şi răutate. Iată ce înseamnă să fii al lui Hristos: să te simţi mereu răstignit
    lumii, persecutat de ea, agresat, scuipat, desconsiderat. Lumea nu-i va accepta pe cei ce sunt
    purtători de Hristos, la fel precum nu L-ar accepta nici pe Hristos însuşi. Mucenicia este
    starea în care creştinul aduce roade. Acest lucru trebuie împărtăşit oamenilor. Pentru
    ortodocşi, mucenicia înseamnă purificare, curăţie. A fi creştin nu înseamnă doar a răbda
    suferinţa cu bucurie, ci a-i ierta plini de compătimire pe cei ce sunt cauza ei, a te ruga lui
    Dumnezeu pentru ei aşa cum au procedat Domnul şi arhidiaconul Ştefan. Şi roagă-te aşa:
    „îndelung răbdătorule Doamne, dăruieşte -mi puterea de a răbda şi ierta; fă-mă generos şi
    smerit”. AMIN
    {Credinta ortodoxa si viata in Hristos-JUSTIN POPOVICI]

    Apreciază

    1. „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 1-8).

      Apreciază

  2. Iata cum recunoastem Duhovnicul,un călăuzitor adevărat şi iubitor de Dumnezeu,dupa Sf.Simeon Noul Teolog:
    „Căci nu trebuie să vreţi să vă faceţi mijlocitori ai celorlalţi înainte de a vă fi umplut voi înşivă de Duhul Sfînt şi înainte de a fi cunoscut în simţirea sufletului că sînteţi iubiţi ca nişte prieteni de Împăratul a toate, căci nu toţi cei ce cunosc pe împăratul pămîntesc pot să mijlocească la el pentru alţii; foarte puţini pot face aceasta: numai cei care au cîştigat îndrăznire către el prin virtutea, sudorile şi slujirile lor şi n-au nevoie de un mijlocitor, ci grăiesc cu împăratul gură către gură. ….
    După ceea ce a învăţat Domnul zicînd astfel: „Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi” – ceea ce este învăţătura de Dumnezeu insuflată şi folositoare a Cuvîntului, şerpi vor lua, şi chiar băutură de moarte de vor bea, nu-i va vătăma (Marcu 16, 17-18); şi iarăşi: Oile Mele ascultă glasul Meu (Ioan 10, 27); şi iarăşi: După roadele lor îi veţi cunoaşte (Matei 7, 16). După care roade? După cele a căror mulţime o enumera Pavel zicînd: Iar roadă Duhului e iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea (Galateni 5, 22), şi împreună cu ele: milostivirea, iubirea de fraţi, milostenia şi cele ce urmează acestora; la care se adaugă: Cuvîntul înţelepciunii, cuvîntul cunoaşterii, darurile minunilor şi celelalte multe pe care le lucrează unul şi acelaşi Duh împărţind fiecăruia după cum vrea El (1 Corinteni 12, 8-11). Deci cei ce au ajuns la împărtăşirea acestor harisme – fie a tuturor, fie în parte după cum le era de folos – s-au înscris în corul Apostolilor, iar cei ce ajung aşa şi acum sînt înscrişi tot acolo. Dar unii ca aceştia se recunosc nu numai după acestea, ci şi din purtarea vieţii lor. Căci exact aşa îi vor recunoaşte cei care-i caută şi se vor recunoaşte fiecare din ei pe sine însuşi, dacă, după asemănarea Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai n-au socotit ca o ruşine, ci drept cea mai mare slavă umilinţa şi smerenia; dacă au arătat, ca şi Acela, ascultare nefăţarnică faţă de părinţii şi călăuzitorii săi, încă şi faţă de cei ce le poruncesc duhovniceşte; dacă au iubit necinstirea, ocările, bîrfelile şi defăimările şi i-au primit pe cei care li le-au adus ca pe unii care le-au făcut cel mai mare bine şi s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru ei; dacă au scuipat pe toată slava din lume şi au socotit ca nişte gunoaie desfătările din ea – dar ce să mai lungesc cuvîntul spunînd altele multe şi vădite?…Om nenorocit şi ticălos! Pentru ce nu-l cinsteşti pe părintele tău duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindcă – spune el – nu-l văd să păzească poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l cinstesc.” Asta e un pretext zadarnic. Fiindcă – spune-mi! – le păzeşti tu oare mai bine decît acela şi de aceea îl dispreţuieşti şi-l judeci? Şi chiar dacă ai păzi toate poruncile, nici aşa nu s-ar fi cuvenit să-l judeci, nici să-i întorci spatele sau să-l defaimi şi învinuieşti pentru nepăsarea lui, ci s-ar fi cuvenit, mai degrabă, să-l cinsteşti pentru lucrurile bune pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin el şi să-l faci părtaş la cele trupeşti şi să-l răsplăteşti pe cît poţi pentru cele bune pe care ţi le-a dăruit, ca nu numai să păzeşti cele ce ţi-au fost dăruite de Dumnezeu prin el, dar şi să le înmulţeşti prin asemenea fapte. Acum însă, prin necredinţa, nerecunoştinţa şi nesocotirea pe care le arăţi faţă de părintele tău duhovnicesc şi învăţătorul tău, nu numai că ai pierdut ce ai primit, dar ai şters din tine însuţi şi însuşi faptul că eşti creştin şi ai păgubit pe Hristos. […]
    Ci te rog, părinte, să te rogi lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul, care sînt urît pentru iubirea lui Hristos; care sînt osîndit de toţi fiindcă vreau să-mi cinstesc părintele şi învăţătorul meu duhovnicesc; care sînt proclamat de ei eretic fiindcă învăţ pe toţi să caute harul de sus şi venirea/prezenţa în chip conştient a Duhului Sfînt şi că fără ea nu se face iertarea păcatelor, nici nu poate cineva să se elibereze de patimi şi de poftele iraţionale, nici să se facă fiu al lui Dumnezeu, nici să se sfinţească desăvîrşit fără harul Duhului Sfînt; … ”
    [CUVÎNTUL SFÎNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG – DESPRE DUHOVNICIE]

    Apreciază

  3. Minunat!!! Un cuvânt tare pentru oameni neputincioși, dintre care cel dintâi sunt eu!
    Așa grăiește Duhul Sfânt prin Sfinții Săi luminați de Harul necreat și întăriți în poruncile lui Dumnezeu! Avem mare nevoie de cuvintele Sfinților în viața noastră pentru a risipi întunericul pierzător al judecății și al clevetirii!

    Apreciază

  4. Sf.Nicolae Velimirovici se ridica cu hotarare impotriva minciunii si a rautatii oamenilor din aceste vremuri de cernere:
    „Focul patimilor năvăleşte mai întâi în inimă, cel mai simţitor şi cel mai uşor de aprins mădular al făpturii omeneşti. Când se aprinde inima, întreaga făptură omenească ia foc. Când inima este biruită, totul este biruit. Când inima se strică, totul e stricat. Din inimă izvorăşte dragostea sau ura, înţelepciunea sau prostia, curăţia sau noroiul, viaţa sau moartea. Dacă credinţa vreunui Creştin se află în lăuntrul inimii, atunci credinţa sa este putere de nebiruit într’însul. O astfel de inimă dă şi limbii putere să grăiască convingător. Căci limba este vestitoare ori unora, ori altora – ori vestitor credincios al cămării cu mărfuri de aur din inimă, ori vestitor mincinos al unei dughene scăpătate. Ştia Atotînţeleptul Mântuitor ce vorbea, atunci când a spus: Cele ce ies din gură, din inimă ies. (Mat. 15:18) Ştia înţeleptul Său apostol, Sfântul Pavel, că drept tâlcuieşte gândul Învăţătorului său, când a spus: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. (Rom. 10:10) Dumnezeu preţuieşte cele ale inimii şi nu poate fi păcălit de limbă. Oamenii preţuiesc cele ale limbii, căci nu ştiu ce se află în spatele limbii, în inimă.
    Dar iată, fraţilor, aceasta este şi tâlcuirea sorţii celei rele a omenirii zilelor noastre: răutatea a răpit inima omenească, de aceea inima a ajuns un organ al răului, o unealtă a minciunii. Limba nu poate grăi dreptate dacă inima este plină de răutate. Dacă în izvor se află necurăţie, atunci şi conducta de apă va aduce necurăţie. Limba e sluga inimii. Şi când sluga minte, se trădează repede pe sine. Ce e minciuna? Un adevăr prefăcut. Ce înseamnă a minţi? Înseamnă a te îmbrăca cu veştmintele adevărului, a te ascunde în spatele adevărului; a te arăta sub numele adevărului; a pune firma adevărului pe dugheana minciunii; a înfăţişa o babă drept o mireasă, cu ajutorul pudrei şi sulemenelilor. Minciunii nu îi este cu putinţă să facă nici măcar un pas sub numele ei. Căci oriunde s’ar înfăţişa zicând „Eu sânt minciuna!,” nimeni nu ar primi-o. De aceea ea merge în umbra adevărului. Aşadar, minciuna întăreşte adevărul ca realitate, căci fără adevăr nu se poate găsi niciunde.Răutate în inimă şi minciună în gură, fraţii mei, aşa a ajuns omenirea în vremurile noastre. Răutatea şi minciuna sunt focurile ce au pricinuit aprinderea întregii lumi în ultimele două războaie mondiale. Răutatea şi minciuna – aceste două meşteşuguri ale lumii, să ştiţi, vor lucra neobosit să producă şi cel de-al treilea incendiu mondial, mai înfricoşat decât cele două de mai înainte. Luptaţi, fraţilor, împotriva răutăţii şi minciunii. Luptaţi împotriva răutăţii din inimă şi minciunii din gură, ca să împiedicaţi noul război mondial între popoare. Aceasta este ştiinţa lui Hristos: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine. (Lc. 4:23) Aceasta este calea Creştinilor: începe cu tine însuţi. Din orice altă parte veţi porni, nu veţi reuşi nimic. Hristos Dumnezeu v-a învăţat aceasta. A Lui fie slava şi lauda în veac. Amin”.
    SURSA: Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temnitei, Ed. Predania

    Apreciază

    1. Așa este! Dumnezeu cunoaște inimile noastre. Vai nouă dacă vom spune altceva decât credem și gândim! Cunoscătorul inimii ne va judeca aspru și ne va spune: Fațarnice…!

      Apreciază

  5. „Nimeni sa nu va insele printr-o prefacuta smerita cugetare” ( Col. 2, 18), a spus Sfantul Apostol Pavel.
    Adevarata smerita-cugetare sta in ascultarea si urmarea lui Hristos (Filip. 2, 5-8)
    Viitura pare de neoprit ,ca un tsunami ,un torent de ura,din care a disparut orice forma de decenta umana si de dragoste pentru aproapele,oricat de pacatos sau eretic consideri tu ca este.”*Democratizarea comunicării (vulgarizarea ei, în fapt) duce la cele mai primitive forme de vendetă şi de ură manifestată public, de exhibiţionism al celor mai josnice instincte.”Oamenii devin interesati de tot ceea ce fac anumite persoane(de o curiozitate aproape luciferica),imprima fara consimtamantul acestora convorbiri,tes planuri,dau telefoane,e-mail-uri,intrand cu bocancii murdari de noroiul barfei si clevetelii in intimitatea acelora,antrenand si pe altii in discutii nefolositoare,comentand uneori despre persoane aflate la distanta,pe care nu le-au cunoscut si nu le vor cunoaste niciodata.”*Dar amintiţi‑vă că şi iadul este locul lipsei de intimitate, este toposul în care sufletul nu‑şi poate afla – nici o secundă – liniştea lăuntrică, răgazul propriei introspecţii…Cu toate astea, modul invaziv (comercial de‑a dreptul!) al comunicării moderne te face, de multe ori fără voie, spectatorul acestei teo‑antropo‑drame planetare… Or, în aceste condiţii, intri fără să vrei în şuvoiul potopului de cuvinte, care mătură tot ce mişcă….După luptă, însă, când zgomotele s‑au retras în carapacea necuvintelor, când sufletele rănite încă mai gem, când în sfârşit rămâi cu tine însuţi, te invadează… golul…. Dai buzna în vieţile lor, scormoneşti, te insinuezi, te îndeşi, pipăi, adulmeci „tot ceea ce consideri a fi păcatele şi căderile fraţilor tăi.
    „*Şi, deodată, pricepi: toate câte le ştii, le‑ai memorat şi iscodit, le vei duce cu tine dincolo. Pe lângă propriile păcate – mărturisite sau nu –, le cari şi pe ale altora. Intri în iadul aproapelui tu, cel care îţi cauţi raiul promis. Cum le vei împăca în lumina neînserată a lui Dumnezeu? Nu ajung propriile tale nelegiuiri şi căderi? Mai vrei şi de la alţii? Şi cum le vei purta în suflet, alături de trupul tău transfigurat, lucrând în Împărăţia lui Dumnezeu, în care ştim bine că nu poate pătrunde nimic necurat?”
    Cei neavizati,pot trece indiferenti sau din contra ajung sa fie dezgustati, de insultele,ocarile,minciunile strecurate sub masca adevarului,care ajung intr-un final sa se intoarca ca un bumerang catre cei care au participat la aceste „lapidari publice”,ascunse sub masca bunelor intentii si a descoperirii adevarului. Te-ai facut judecatorul fratelui tau, i-ai zambit pervers o vreme, l-ai ademenit sub masca aparent iubitoare ,patrunsa de cunoastere, ai cules informatii, i-ai facut servicii sub masca milosteniei, l-ai persiflat fara cel mai elementar bun-simt, i-ai trimis mail-uri in care iti trambitai victoria ,de fapt frustrarea si nesiguranta, ca sa-l vinzi apoi pentru 30 de arginti.
    „**74. Afla, iubitule, care e chipul petrecerii celei bune, si pe acesta deprinde-l: învata paza ochilor si auzului, înfrânarea limbii si a pântecelui, subjugarea trupului, smerita cugetare, curatia gândurilor, taierea mâniei, suferirea cu rabdare a ocarilor si defaimarilor. Rastigneste-te împreuna cu Hristos, ca sa viezi cu El si în El.
    92. Când ne auzim ocarâti, sa ne prihanim pe noi însine ca fiind vrednici de toata ocara. A te prihani pe tine în toata vremea si întru toate e lucru foarte bine-placut lui Dumnezeu. Iar noi însine sa nu ocaram si sa nu graim de rau pe nimeni, ca sa nu ne asemanam iudeilor clevetitori. Fericiti cei defaimati si vorbiti de rau pentru dreptate, ca plata lor multa este în ceruri!
    94.De ne-am înfricosa de iad si am dori împaratia lui Dumnezeu, niciodata n-am grai în desert, nici n-am vorbi cele ce nu se cad. Nu gândi ca putin lucru este cuvântul: cel care trece cu vederea cele mici va cadea în unele mai mari. Cum sa pazesti inima fara a pazi gura? 95. Tot cuvântul putred sa nu iasa din gura voastra, ci numai care este bun spre zidirea credintei, ca sa dea har celor ce aud (Efes. 4, 29). 96. Sfântul Prooroc David a zis: Cine este omul care voieste viata, care iubeste sa vada zile bune? Opreste limba ta de la rau, si buzele tale ca sa nu graiasca viclesug (Ps. 33, 12). Având asemenea marturii, fratilor, sa fugim de grairea în desert – ca va trebui sa dam socoteala în ziua judecatii, dupa cuvântul Domnului, pentru orice cuvânt desert.
    *Răzvan BUCUROIU http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-nr-9-170-septembrie-2017/
    **Sursa: 100 de sfaturi folositoare și de suflet mântuitoare | Apărătorul Ortodox

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s