Teologii neotradiţionalişti erau în afara duhului teologiei ortodoxe: „nu fiindcă nu ar fi destul de deştepţi sau citiţi, ci fiindcă sunt prea pătimaş preocupaţi să arate cât sunt ei de corecţi întotdeauna.” Părintele Serafim Rose
Acest tip de îngustime era numit de Pr. Serafim cu termenul de „supercorectitudine” iar uneori îl mai numea şi „boala corectitudinii”. Vedea ce putere de atracţie poate avea ea asupra tinerilor, atât asupra celor convertiţi şi asupra ortodocşilor născuţi în Occident. Noile autorităţi „supercorecte” observa el, „le oferă câteva «răspunsuri simple» la întrebări complexe, lucru foarte atrăgător pentru cei uşor nesiguri sau şovăielnici în credinţa lor. […] Cunoaştem mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi cred că şi-ar mântui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai smeriţi”.
Prin demersul său modern şi extrem de logic, aripa „supercorectă” s-a plasat deasupra simplilor credincioşi greci din „vechea şcoală”; iar Pr. Serafim a simţit că mentalitatea lor era străină şi de cea a mult-pătimitorilor ruşi. Iată ce scria într-o scrisoare: „Din toată «înţelepciunea» lor pare să lipsească un element de bază, unul pe care Sfinţii Părinţi îl subliniază ca fiind esenţial pentru autentica viaţă ortodoxă: suferinţa. «Înţelepciunea» născută din tihnă şi dispute goale nu are rost; dar înţelepciunea născută dintr-o suferinţă profundă (aşa cum a dat Dumnezeu mai ales ruşilor din ziua de azi) este singura cu adevărat echilibrată şi sănătoasă, chiar dacă ea nu poate da un răspuns rapid la orice întrebare pusă în glumă. Să încercăm a intra mai adânc în această suferinţă, dacă Dumnezeu ne va da harul Său!”
Unul dintre „răspunsurile simple” furnizate de către contingentul supercorect se referea la relaţiile dintre feluritele Biserici Ortodoxe. Ei susţineau că Bisericile nou-calendariste sau implicate în activităţi ecumenice erau „eretice” sau „nevalabile”, că „nu sunt deloc biserici”, că episcopii lor erau „pseudo-episcopi” şi că nu aveau har în Tainele lor.
Unii dintre preoţii de frunte ai noii facţiuni, înainte de a fi primiţi în Biserica din Afara Graniţelor fuseseră hirotoniţi de una din aceste Biserici nou-calendariste, Arhiepiscopia Greacă a Americii. Aceşti preoţi îşi alcătuiseră o întreagă teorie conform căreia Arhiepiscopia Greacă, datorită activităţilor ecumenice şi-ar fi pierdut harul cândva după hirotonia lor.
Din nefericire, unul dintre preoţi avea un frate care era încă preot în Arhiepiscopia Greacă. În timpul unei vizite la Platina, el i-a spus Părintelui Gherman: „Fireşte că nu mă rog pentru fratele meu!” – vrând să spună că nu se roagă pentru el la Sfânta Liturghie, când se pomenesc ortodocşii. Uluit, Pr. Gherman s-a dus să-i spună Părintelui Serafim. „Îţi poţi închipui aşa ceva?”, a întrebat el. „E vorba de fratele său de sânge, hirotonit de acelaşi episcop ca şi el!”
Părintele Serafim şi-a mijit ochii a mirare. „Ăsta cu siguranţă este «corect»”, a spus el oftând.
Când Cuvântul Ortodox a publicat un apel al Bisericii Ortodoxe din Uganda lovită de sărăcie, având nevoie urgentă de hrană, îmbrăcăminte, cărţi duhovniceşti, icoane etc., unul dintre preoţii supercorecţi le-a scris părinţilor pentru a întreba dacă aceşti ortodocşi africani erau „cu adevărat fraţi”. Preotul susţinea că dacă aparţineau unei jurisdicţii nou-calendariste (cum de fapt şi erau), adică „una lipsită de har”, nu trebuie ajutaţi. „Mai bine donez cât pot unei familii sau organizaţii ortodoxe care merită”, concluziona el.
„Cum am putea combate acest elitism rece?” – s-a întrebat Pr. Serafim la citirea acestei scrisori.
Concepţia supercorectă despre har – sau mai degrabă despre lipsa de har – a pricinuit multe probleme Bisericii Ruse din Afara Graniţelor. Liderii facţiunii supercorecte le dădeau de înţeles oamenilor, mai ales convertiţilor impresionabili, că episcopii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor socoteau că această Biserică este singurul trup ortodox rămas în lume şi că aproape tot restul Bisericilor sunt lipsite de har. Însă, aşa cum observa Pr. Serafim, „episcopii noştri refuză «definească» acest subiect şi să facă totul «alb şi negru»; şi sunt sigur că, poate fără excepţie, episcopii noştri nu numai că refuză să le declare fără har, ci cred (lăsându-le cel puţin avantajul unei îndoieli) că au har“.
Mulţi dintre aceşti ierarhi şi-au ridicat glasul cu putere împotriva ecumenismului, serghianismului etc., dar nu au rupt în mod oficial comuniunea cu vreo Biserică, afară de Patriarhia Moscovei – şi chiar şi în acest caz nu au îndrăznit să o declare „lipsită de har”. Aşa cum scria Pr. Serafim altundeva, „Episcopii (Bisericii Ruse din Afara Graniţelor) chiar au refuzat în mai multe rânduri să facă o asemenea declaraţie; iar în declaraţia lor de la Sinodul din 1976, ei chiar s-au adresat preoţilor sinceri şi râvnitori din Patriarhia Moscovei în termeni rezervaţi doar preoţilor care posedă şi transmit harul lui Dumnezeu”.
Ducându-se în Grecia, facţiunea supercorectă a încercat să creeze legături politice între Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi cea mai extremistă dintre toate grupările vechi-calendariste, cea a mateiţilor, care credeau nu numai că toate Bisericile nou-calendariste erau lipsite de har, ci că orice Biserică ce avea de-a face cu ele era lipsită de har. Mai apoi, planul a căzut, fiindcă mateiţii au aflat că, contrar a ceea ce li s-a dat de înţeles, Biserica Rusă din Afara Graniţelor era mult prea „liberală” pentru ei.
În 1976, misiunea ortodoxă de limbă engleză a primit şi ea o lovitură când unele persoane (mai ales convertiţi nesiguri pe ei) care fuseseră botezaţi în alte Biserici Ortodoxe canonice au fost îndrumaţi de către contingentul supercorect să se reboteze în Biserica Rusă din Afara Graniţelor.
„Recent”, scria Pr. Serafim, „unii au dorit să vadă asemenea «rebotezări» săvârşite în eparhia noastră a Americii de Vest, dar Arhiepiscopul Antonie a refuzat cu multă înţelepciune să le îngăduie, lucru în care noi i-am dat tot sprijinul nostru – căci, într-adevăr, aceasta ar fi echivalat cu o declarare a absenţei harului în Arhiepiscopia Greacă“.
Episcopul Nectarie s-a alarmat auzind de această practică fără precedent. „Poate că al doilea botez”, a remarcat el, „spală harul de la cel dintâi”.
În 1976, la apogeul maniei corectitudinii, Pr. Serafim a explicat unui convertit de ce drumul lui nu poate urma acest tip de „zelotism”. „«Stricteţea» lor”, scria el, „îi sileşte să se implice aşa de tare în politica bisericească încât problemele duhovniceşti devin cu totul secundare. În ce mă priveşte, ştiu că dacă ar trebui să mă aşez şi să mă gândesc ce nuanţă de «zelotism» este cea «corectă» astăzi, mi-aş pierde întreaga pace a minţii şi mi-aş pune mereu problema ruperii comuniunii, a felului cum li se va părea acest lucru altora, a «ce vor crede grecii» (şi care greci?) şi «ce va crede Mitropolitul?» Şi nu aş mai avea timp sau înclinare să primesc insuflarea pustiei, a Sfinţilor Părinţi şi a minunaţilor sfinţi din vechime şi din vremurile moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. În vremea noastră mai ales, nu este cu putinţă să fii cu totul detaşat de asemenea probleme, dar să nu punem carul înaintea boilor“.
Într-o altă scrisoare scria: „Noi cei care dorim să rămânem în adevărata tradiţie a Ortodoxiei trebuie să ne arătăm osârduitori şi fermi în ortodoxia noastră, fără a fi fanatici şi fără a îndrăzni să-i învăţăm pe episcopii noştri ce trebuie să facă. Şi, mai presus de orice, trebuie să ne străduim să păstrăm mireasma Ortodoxiei, fiind măcar puţin mai nelumeşti, desprinşi de toate grijile şi politicile, chiar ale Bisericii, hrănindu-ne cu hrana cea de dincolo de lume pe care Biserica ne-o dă atât de îmbelşugat“.
A existat o vreme când Pr. Gherman se temea că grupul supercorecţilor era destul de puternic spre a da tonul pentru toţi convertiţii la ortodoxia tradiţională din America şi în special cei din Biserica Rusă din Afara Graniţelor. Dar Pr. Serafim, deşi îl durea să vadă cum oamenii sunt prinşi de acest extremism, nu era prea convins. Citându-l pe Abraham Lincoln, el i-a spus părintelui Gherman: „E adevărat că îi poţi prosti pe toţi oamenii un timp; îi poţi prosti pe unii chiar tot timpul; dar nu îi poţi prosti tot timpul pe toţi”.
Judecând după felul cum mergeau lucrurile Pr. Serafim a prezis că până la urmă, grupul supercorecţilor va pune la cale o schismă şi va sfârşi ca o sectă îngustă şi izolată. De-a lungul anilor a afirmat acest lucru de mai multe ori în scrisorile sale:
15 iunie 1976: „În viitor «aripa dreaptă» a ortodoxiei se va diviza probabil în mai multe mici «jurisdicţii», cele mai multe anatematizându-se şi luptându-se unele cu altele. […] Trebuie să menţinem contactul viu cu clericii ruşi mai bătrâni, chiar dacă unii dintre ei ne par poate puţin prea «liberali», altfel ne vom pierde în jungla «zelotismului» ce creşte în jurul nostru!”
8 iulie, 1980: „Noi înşine am simţit de la o vreme că Pr. … şi alţii care îi împărtăşesc atitudinea se îndreaptă direct către o schismă, care acum pare inevitabilă dacă nu îşi schimbă direcţia. Nimeni nu are nevoie de o astfel de schismă: sunt aşa de multe grupuri de ortodocşi «corecţi» în Grecia de azi (nici unul în comuniune cu ceilalţi), încât un nou grup nu va face decât să dovedească puterea diavolului de a diviza pe creştinii ortodocşi“.
27 octombrie 1980: „Privesc cu durere şi întristare întreaga situaţie…, dar nu am puterea de a face nimic. […] Inevitabila schismă pe care ei o pregătesc acum (dacă nu se schimbă cât mai curând) va fi ultimul pas într-un proces pe care numai ei îl pot schimba”.
17 septembrie 1981: „Judecând după ultima izbucnire, schisma este aproape şi mi-e teamă că «majoritatea tăcută» a preoţilor şi a mirenilor noştri vor ofta doar uşuraţi când vor fi plecat cei ce bagă zâzanie, lăsând în urma lor o recoltă negativă de rea-voinţă şi continuându-şi, pe un ton şi mai înalt, ponegrirea şi ura din noua lor «jurisdicţie».
Dumnezeu să ne păzească de toate acestea! Te rog să-mi ierţi francheţea, dar simt că este deja foarte târziu, şi oricine poate face ceva e mai bine să o facă acum. Ştiu că Dumnezeu va continua să păzească Biserica Sa şi cred că va face să prospere adevărata misiune ortodoxă care tocmai începe în Biserica noastră […] Dar tragedia sufletelor prinse într-o schismă produsă de încăpăţânare va fi incalculabilă“.
8 decembrie 1981: „Cât de tragic este faptul că unii îi scot pe cei din turma lor (chiar dacă mică) din comuniunea cu singurii oameni care ar putea încă să-i înveţe ce este ortodoxia şi să-i ajute să se trezească din fanteziile lor despre o ortodoxie supercorectă ce nu există niciunde în lume”.
Din nefericire, la scurt timp după adormirea părintelui Serafim prevestirea sa s-a împlinit aşa cum scrisese.
„Toate acestea vor trece ca un groaznic coşmar”, remarca Pr. Serafim într-o scrisoare. Privind înapoi la sprijinul pe care-l acordase grupului supercorect în anii anteriori, scria: „Ne simţim noi înşine trădaţi mişeleşte. […] În toţi aceşti ani am crezut că sunt în acelaşi cuget şi suflet cu noi, dând tot ce au pentru cauza misiunii de limbă engleză. Dar în realitate, se pare că în tot acest timp nu au lucrat decât pentru propria slavă, abuzând cu cruzime de încrederea simplilor noştri episcopi, preoţi şi mireni ruşi… Ne temem că toate articolele noastre despre «zelotism» din anii trecuţi n-au făcut decât să producă un monstru!“
Bineînţeles, ambele părţi au rămas dezamăgite. Liderii noii partide, insuflaţi să adopte o poziţie zelotă, mulţumită în primul rând părinţilor de la Platina, socoteau că părinţii se vor alătura în chip firesc mişcării lor şi vor începe să asculte de directivele mănăstirii din Boston. Unii dintre ei au fost cu adevărat dezamăgiţi când a devenit limpede că părinţii nu au de gând să urmeze linia lor. Credeau că Pr. Serafim dorea o stricteţe absolută, la fel cum o doreau ei, dar se înşelau. Pr. Serafim dorea Adevăr, care este la un nivel mult mai adânc. „Ei şi-au clădit o carieră bisericească proprie”, scria Pr. Serafim, „pornind de la o premisă falsă, dar atrăgătoare: că principala primejdie pentru Biserica de azi este lipsa stricteţii. Nu: primejdia principală este ceva mult mai adânc – pierderea savorii Ortodoxiei, o mişcare la care participă ei înşişi, cu toată «stricteţea» lor. «Stricteţea» nu ne va mântui, dacă nu vom mai avea simţământul şi gustul Ortodoxiei[…] “.
În timpul ultimului deceniu de viaţă Pr. Serafim a cheltuit o incredibilă cantitate de timp şi energie cu problema supercorectitudinii, fiind nevoit să susţină conştiinţa ortodoxă transmisă de Părinţi împotriva multelor idiosincrasii ale „teologiei” neotradiţionaliste. Era nevoie nu doar de articole, ci şi de răspunsuri bine chibzuite pentru mulţi oameni ce veneau la el uimiţi de noul ton dat în Biserică.
Privind în urmă, am fi înclinaţi să privim aceste lucruri ca pe o pierdere de timp. Aceştia erau, după cum spunea Pr. Serafim, „liceeni ce se jucau de-a ortodoxia”, încercând să dovedească că ei sunt mai duri decât toţi. Nu erau nişte gânditori sensibili precum Pr. Serafim şi nu erau defel interesaţi de ceea ce ar fi avut de spus, dacă aceasta nu era în acord cu linia partidului.
Însă anumite consideraţii ne duc la concluzia că nu şi-a pierdut defel timpul. În primul rând, aşa cum îşi dădea prea bine seama Pr. Serafim, erau în joc suflete, căci, conducând oamenii la schisma cu Biserica, facţiunea supercorectă îi lipsea de mijloacele mântuirii.
„Un număr de oameni”, scria Pr. Serafim, „au părăsit deja Biserica noastră plini de mânie şi văd cum alţii se pregătesc să urmeze aceeaşi cale. Avertismentele noastre din Cuvântul Ortodox sunt destinate să salveze cât mai mulţi oameni cu putinţă de la acest pas sinucigaş. Iată câteva semne de primejdie: foarte recent, preotul bisericii din… le-a spus la doi dintre fiii mei duhovniceşti pe care-i trimisesem acolo, că episcopii noştri ruşi îl «trădează» cu «ecumenismul» lor; un alt preot grec a spus turmei sale că, în curând, vor fi iarăşi fără episcopi, fiindcă trebuie să părăsească Biserica Rusă din Afara Graniţelor; un alt cleric îi numeşte pe faţă pe unii din episcopii noştri «eretici».Pericolele asupra cărora avertizăm nu sunt nicidecum imaginare“.
În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare efectul pe care acest subiect l-a avut în rotunjirea mesajului Părintelui Serafim către lumea modernă. Aşa cum am văzut, supercorectitudinea (şi nu totdeauna în formele atât de evidente evidente mai sus) este o mare ispită pentru poporul ortodox din aceste vremuri din urmă, când „dragostea multora se răceşte“ (cf. Mt. 24, 12). Într-adevăr, corectitudinea e implicată chiar de cuvântul „ortodox”, care înseamnă „dreaptăslăvire”. Una din întrebările cheie ale vremii noastre, cu care Pr. Serafim a trebuit să se confrunte, a fost: Cum poţi rămâne drept credincios fără a ajunge la îndreptăţirea de sine, la fariseim?
Tocmai datorită faptului că Pr. Serafim s-a confruntat cu extremismul „corect”, a fost în stare să-şi ajute contemporanii să iasă din această fundătură. De nu ar fi fost aşa, probabil că scrierile sale s-ar fi dovedit unilaterale. Chiar dacă el însuşi a evitat această capcană, cuvintele sale nu ar fi putut să-i împiedice pe unii indivizi mai puţin echilibraţi să se abată de la scopul mai adânc înspre dreapta. Însă, aşa cum se dovedeşte acum, mesajul său către oamenii de azi e plin de avertismente împotriva reînnoirii atât de dreapta, cât şi de stânga, împotriva legalismului şi exteriorizării lipsite de dragoste, deghizate în „tradiţionalism”. „Orice lucru exterior“, spunea el, „poate deveni ceva fals”.
În sfârşit, să nu uităm să pomenim valoarea tuturor acestor lucruri pentru formarea sufletească a Părintelui Serafim însuşi. Şi el era un convertit la „ortodoxia zelotă”; şi era necesar să pătrundă mai adânc în fenomenul zelotismului care în sine nu era o rezolvare. Ocupându-se de el şi mai ales suferind din pricina lui de-a lungul multor ani, Pr. Serafim fusese silit să elimine vestigiile unui elitism rece din credinţa sa creştină, păstrându-şi în acelaşi timp credincioşia pentru cauza „adevăratei Ortodoxii”. Aşa cum scria într-o scrisoare, „Cred că, prin toate acestea, în ciuda aparenţelor, Dumnezeu ne ajută să ajungem la o Ortodoxie mai adâncă şi mai adevărată. Prea mult din ortodoxia noastră de azi este fariseică şi mărginită, sau cel puţin căldicică şi confortabilă, încât avem trebuinţă să fim puţin scuturaţi. Să dea Domnul ca măcar oile Sale să nu se piardă!“ Iar într-o altă scrisoare: „În adâncul meu nădăjduiesc că vom trece prin toate acestea şi că în final inima profundă a Bisericii noastre se va face cunoscută”.
În suferinţa aceasta Pr. Serafim a reuşit, aşa cum vom vedea, să ajungă la rara combinaţie între apărarea fără compromis a Adevărului şi o caldă şi vie Ortodoxie a inimii. Iată ceea ce-i deosebeşte pe experţii „tradiţionalismului” mort de adevăraţii purtători ai Tradiţiei vii, precum Arhiepiscopul Ioan”.
Ieromonah Damaschin, „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005, p. 464 – 470.
Ortodoxia mărturisitoare 