„Un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Biserici, pentru că luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor, au fost îndepărtaţi” (Sf. Vasile cel Mare)

Expunere a situaţiei Bisericii

biserica-chivotul-mantuirii„Deci, cu ce vom asemui situaţia prezentă ?

Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni , imaginează-ţi, deci, acest tablou : flota (părţilor beligerante) porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mînia ajunge la culme şi (bărbaţii) încep lupta. Presupune, dacă vrei, că în acelaşi timp corăbiile sînt zdruncinate de o furtună violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încît să nu se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive nu mai pot fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială si valuri ridicate de furtună. Apoi, un vînt puternic, suflînd din toate părţile, către acelaşi punct şi vasele ciocnindu-se (între ele). (În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, trecînd în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vînturi, împotriva atacanţilor, iar alţii (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi de dorinţa de a fi fiecare stăpîn, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz (provocat) de vui­turile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încît să nu se audă nici vocea comandantului, nici a cîrmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie înfricoşă­toare, multe greşeli comiţîndu-se din cauza disperării.Adaugă acestora şi o extraordinară boală a doxomaniei, încît, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întîietate să mai preocupe încă pe pasageri. Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Fracţi­unea ariană, separîndu-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai de mult a fi singura grupare duşmană ? Ei bine, după o lungă şi penibilă «dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Această agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decît orice furtună pe mare ? În timpul ei, orice limită pusă de părinţi este depăşită şi dogmele sînt clătinate. (În această dispută) se cutremură şi se dărîmă toate. Căzînd unii asupra altora, sîntem doborîţi unii de alţii. Chiar dacă duşmanul nu ajunge să te lovească, însoţitorul (tău) te răneşte. Chiar dacă (duşmanul) cade lovit, tovarăşul (tău) de arme intervine. Sîntem în comuniune unii cu alţii, atîta timp cît urîm împreună pe duş­mani. Dar, îndată ce duşmanii sînt îndepărtaţi, ne şi privim unii pe alţii ca duşmani. Apoi, cine ar putea să enumere mulţimea naufragiilor ? Unii se scufundă din (cauza) atacului duşmanilor, alţii din (cauza) complotului secret al aliaţilor, alţii din (cauza) lipsei de experienţă a conducătorilor. Biserici întregi au pierit lovindu-se de momelile ereti­cilor ca de nişte stînci şi mulţi au naufragiat de la credinţă, pentru că preluînd frînele (Bisericii) n-au înţeles să urmeze pe Mîntuitorul pînă la patimă. Tulburările pe care le provoacă conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decît orice furtună ? Într-adevăr, un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Bi­serici, pentru că luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumi­neze sufletele oamenilor, au fost îndepărtaţi. Şi pe cînd ne temem că totul va fi distrus, pofta de ceartă îi face (pe sectari) să nu perceapă acest pericol. Pentru că dau mai multă importanţă nemulţumirii personale decît (faptului că poate izbucni) un război general ; dorinţa de a stăpîni peste adversari este pusă înaintea folosului obştesc; satisface­rea imediată a egoismului este preferată recompenselor care se vor da mai tîrziu. De aceea, toţi, fără excepţie, fiecare cum poate, ridică mîini ucigaşe împotriva aproapelui. Ţipetele celor care se luptă între ei, îm­preună cu un vuiet nedesluşit, (provocat) de amestecul zgomotelor ne­întrerupte, au umplut deja aproape toată Biserica, ducînd la exagerări şi la alterarea dreptei credinţe. Pentru că unii, confundînd persoanele (ajung) la iudaism, iar alţii susţinînd că firile (spirituală şi materială) se duşmănesc, sînt conduşi spre păgînism. Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile apostolilor. Una este condiţia pentru a le cîştiga prietenia : să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru duşmani. Asemănarea în greşeală le dă încrederea pentru participarea la rebe­liune mai mult decît orice fel de legămînt. Teolog este oricine (vor­beşte despre Dumnezeu), chiar dacă are sufletul întinat de nenumărate păcate. De aceea, inovatorii au foarte mulţi partizani. De aceea, (per­soane) de sine hirotonite, urmărind prin orice mijloc (posturile mari), îşi împart conducerea Bisericilor, ignorînd iconomia Duhului Sfînt. Şi, pe cînd instituţiile evanghelice sînt în întregime răvăşite, se observă o nedescrisă alergare după putere ; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cîrmă îşi dă silinţa să iasă în evidenţă. Datorită acestei iubiri de stăpînire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între popoare. Recomandările con­ducătorilor sînt cu totul nefolositoare şi fără rezultat, pentru că fie­care socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare crede că este chemat să conducă pe alţii. De aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decît a vorbi, pentru că nu poate să se audă cuvîntul omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sînt adevărate cuvintele Eclesiastului că «în linişte se aud cuvintele înţelepţilor» ( Ecl. IX, 17), este departe de a fi oportun ca în prezenta situaţie să vorbim despre acestea. Îmi amintesc apoi şi acel cuvînt pro­fetic : «Cel înţelept va tăcea în acel timp, pentru că timpul este rău» (Amos V, 13) . Şi este rău, într-adevăr, acest timp, pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii aplaudă şi nu este cel ce întinde mîna din compasiune celui care a îngenuncheat, deşi după legea veche este con­damnabil şi cel ce trece (indiferent) pe lîngă animalul duşmanului, că­zut sub povară (leş. XXIII, 5). Acum nu mai au valoare astfel (de principii). Din ce cauza ? Pentru că iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar numele. Au dispărut admo­nestările, făcute din iubire, nicăieri nu există inimă creştină, nicăieri (nu se varsă) lacrimă de compătimire. Nu vine nimeni în ajutorul celui slab în credinţă şi atîta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încît fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decît de suc­cesele proprii. Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi (necazuri) suferă şi cei care respectă cu toată străşnicia regimul alimentar, pen­tru că se contaminează prin contacul cu cei infectaţi de boală, la fel şi acum (noi) toţi sîntem purtaţi ca de o ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele de zelul celor răi. De aceea, pe cînd judecători neiertători şi cruzi stau (să judece) pe cei ce greşesc, judecători ne­drepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cît se pare, atît (de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încît am devenit mai fără de minte decît animalele ; pentru că dacă acelea fac împreună cu cele de aceeaşi rasă o turmă, noi purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri. Deci, pentru toate acestea trebuie să tac, însă iubirea m-a atras de partea cealaltă, ea care nu caută folosul personal şi pre­tinde (omului) să învingă orice greutate (impusă) de timp şi de împre­jurări. Apoi, tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul — şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punîndu-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe cînd cei care defăima pe Duhul să-şi ia curajul a înfrunta dreapta credinţă cu atîta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apără­tor, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe caile tradiţiei. Dispoziţia noastră (în a expune adevărurile de credinţă) a fost animată de flacăra iubirii tale neprefăcute şi de calmul caracte­rului tău, care garantează că nu vor fi făcute cunoscute multora cele scrise ; nu pentru că acestea nu trebuie să fie cunoscute, ci pen­tru ca mărgăritarele să nu fie aruncate înaintea porcilor. Acestea am avut de spus în legătură cu această temă. Dacă ţi se pare că sînt de ajuns, să punem aici capăt discuţiilor. Dacă ţi se pare că lipseşte ceva, n-am să mă supăr dacă te vei deda cu sîrg cercetării şi prin întrebări, fără duh de ceartă, vei completa ceea ce trebuie cunos­cut. Domnul va da, fie prin mine, fie prin alţii, împlinirea celor ce lip­sesc, prin cunoaşterea pe care o dă Duhul celor vrednici de darurile Sale”.

Sf. Vasile cel Mare, Scrieri – partea a III-a – , Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1988, Col 212-217

Sursa: Un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Bi­serici, pentru că luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumi­neze sufletele oamenilor, au fost îndepărtaţi | Apărătorul Ortodox

 

Adevărul despre TRANSPLANTUL DE ORGANE (I)

Cu câteva decenii în urmă, oamenii de știință au redefinit criteriile morții și în timp ce anterior moartea era considerată ca încetarea a funcției cardio-respiratorii, s-a introdus drept criteriu moartea cerebrală.

transplant-1Prin termenul de transplant înțelegem în mod obișnuit înlocuirea sau amplasarea la un bolnav a unor țesuturi sau organe (cum ar fi inima, plămânii, ficatul, rinichii, cornea, pielea ș.a.) luate de la o altă persoană sănătoasă, sau de la una cu așa-numita moarte cerebrală (în cazul transplanturilor numite „cadaverice”).

Informații interesante cu privire la istoricul și practica actuală a transplanturilor aflăm dintr-un volum intitulat Biserica și transplanturile, care reunește diverse expuneri ale unor oameni de știință și specialiști în domeniu[1].

Transplanturile sunt menționate și în perioade mai vechi – spre exemplu, transplanturile de piele făcute de vechii egipteni. În vremea noastră, transplanturile de organe au o istorie de o jumătate de secol. În 1954 s-a făcut primul transplant de rinichi. Au urmat și alte transplanturi – de ficat și de plămâni în 1963, de intestin și de inimă în 1967. Astăzi se efectuează transplanturi  ale mai multor organe și chiar recent a fost anunțată vindecarea unui bolnav de diabet după un transplant de celule producătoare de insulină.[2] „Transplanturile au cunoscut o foarte largă răspândire și au produs entuziasm pe scară mondială. Acest entuziasm se datorează cu siguranță măreției acestei realizări, dar, poate, și năzuinței omului contemporan către o nemurire pământească” (Gheorghios Manzaridis)[3].

Așadar, prin transplant înțelegem îndepărtarea grefei, adică a unui organ sau țesut, de la o persoană și implantarea acesteia la o alta.

Transplanturile de organe, deși considerate a fi soluții pentru diverse afecțiuni, se confruntă, cu toate acestea, cu unele dificultăți, care provin din lipsa organelor pentru transplant (aspect care se leagă și de definirea criteriilor morții), dar și din faptul că beneficiarii unui transplant vor trebui să ia toată viața medicamente imunosupresive pentru ca organele transplantate să nu fie respinse. Pentru a evita aceste probleme, oamenii de știință, au recurs, pe de-o parte, la xenotransplantare (prelevarea organelor pentru transplant de la animale), iar pe de altă parte, la producerea de țesuturi în laborator cu ajutorul celulelor stem. Au fost create deja în laborator celule nervoase (pentru bolnavii de Parkinson și pentru cei care au suferit accidente cerebrale), celule ale mușchiului cardiac, celule hepatice și nefritice (renale – n.n.), celule pancreatice producătoare de insulină și altele[4]. Problemele bioetice și teologice la care ne vom referi, dar și lipsa donatorilor, au îndreptat cercetările spre producerea de organe artificiale sau parțial sintetice (prin combinarea unor țesuturi biologice cu componente artificiale).

Există, așadar, trei factori implicate în transplant: donatorul, care e fie o persoană în viață ce-și donează unul din organele pereche, fie una cu moarte cerebrală, primitorul, care dorește înlocuirea unui organ bolnav, și echipa de medici care va realiza prelevarea și implantarea transplantului[5].

Anterior am adus în discuție dubiile și problematizările referitoare la stabilirea criteriilor morții.

Într-adevăr, cu câteva decenii în urmă, oamenii de știință au redefinit criteriile morții și în timp ce anterior moartea era considerată ca încetarea a funcției cardio-respiratorii, s-a introdus drept criteriu moartea cerebrală. Merită să urmărim pe scurt istoria acestei teme.

În anul 1959, în Franța s-a publicat prima descriere clinică a morții cerebrale, care a fost numită „coma depasse”, adică „starea dincolo de comă”, care nu a fost considerată încă identică cu moartea. Pentru ca o persoană să fie considerată moartă, trebuie să se afle în coma apneică, să nu se constate reflexe la extremități sau orice activitate cinetică automată, adică va trebui atât creierul, cât și măduva spinării să fie moarte.

La Harvard, în 1968, o echipă de medici, teologi și juriști au publicat un articol în care au emis opinia că dacă creierul este mort, atunci omul trebuie considerat mort. Au stabilit câteva criterii și condiții pentru diagnosticarea morții creierului.

În statul Minnesota din America, în 1971, o altă echipă de cercetători au susținut idea că semnul nerevenirii la viață e lezarea ireversibilă a trunchiului cerebral, aspect care se observă la evaluarea activității nervilor cranieni ai trunchiului.

Congresul a două Colegii principale din Anglia, în 1976, a publicat un studiu oficial privind diagnosticarea morții cerebrale, în care se făcea referire la condițiile și probele necesare acestei diagnosticări. Un aspect important este că acest studiu desființa electroencefalograma (EEG) ca pe un criteriu demn de încredere.

Raportul comisiei instituite de președintele Statelor Unite în anul 1981 a subliniat că se consideră drept moarte cerebrală pierderea ireversibilă a funcției întregului sistem nervos central, cuprinzând și trunchiul cerebral[6].

Toate acestea arată că există o evoluție a definirii morții cerebrale și a delimitării criteriilor corecte potrivit cărora este constatată. Diverse lucrări precizează că această constatare trebuie să se facă prin examene clinice și de laborator. În realitate, însă, au loc numai examinările  clinice, fără a mai fi urmate și de cele de laborator, deoarece, așa cum susțin oamenii de știință, probele clinice sunt de încredere și indică pierderea ireversibilă a funcției trunchiului cerebral, în timp ce testele de laborator pentru controlul trunchiului cerebral nu oferă nici un sprijin substanțial[7]. Desigur, există obiecții pertinente și față de metodele de laborator, anume în ce măsură pot, într-o chestiune de asemenea însemnătate, să stabilească cu perfectă rigoare moartea cerebrală. Obiecțiile sunt și mai puternice în cazul nou-născuților cu moartea cerebrală. Deasemenea, se discută despre eventualele leziuni pe care i le pot provoca bolnavului aceste teste de diagnosticare a morții cerebrale, și în special verificarea apneei.

Așadar, problema s-a deplasat de la inimă (așa cum se considera anterior) la creier, și se consideră că moartea cerebrală, adică necroza trunchiului cerebral și lezarea ireversibilă a țesutului cerebral, se identifică deplin cu moartea biologică, chiar dacă inima funcționează încă datorită aparatului de susținere a respirației.

Există însă obiecții cu privire la aceasta, deoarece, așa cum s-a afirmat, „persoanele cu moarte cerebrală prezintă elemente care trimit la ideea de viață, cum ar fi faptul că sunt calde, au palpitații cardiace și circulație a sângelui, produc urină și absorb și metabolizează hrana”[8].

De asemenea, cu câțiva ani în urmă, opinia publică americană s-a sensibilizat cu privire la acest subiect prin cazul unei cercetătoare de 26 de ani din cadrul NIH, Susan Torres, care a rămas în moarte cerebrală (brain death) după un accident vascular datorat unei tumori cerebrale metastatice, în timp ce era însărcinată cu cel de-al doilea copil. A fost menținută în viață cu ajutorul aparatelor timp de aproximativ 3 luni, până când și-a „născut” fiica prin cezariană, la data de 2 august 2005. De asemenea, într-un jurnal medical oficial a fost publicat un articol retrospective care face referire la faptul că în literature engleză dintre anii 1980 și 2002 au fost menționate 10 cazuri de femei cu moarte cerebrală și însărcinate care au fost ținute la aparate și în cel din urmă și-au „născut” copiii, care cu toții au supraviețuit. Cea mai îndelungată asistare a fost de 107 zile[9]. Faptul că aceste femei care au fost diagnosticate cu moarte cerebrală (brain death) au purtat sarcina, se consideră a fi „ireconciabil cu moartea”.

Desigur, există și contraargumente la cele de mai sus, precum faptul că, deși la cei cu moarte cerebrală se observă unele funcții care îi arată vii, cu toate acestea „au în timp însușiri care sunt familiar percepției clasice asupra unui mort, spre exemplu nu prezintă nicio reacție nici chiar la cei mai puternici stimuli, au o apnee desăvârșită, nu există mișcări automate, nu păstrează mecanismele interne ale homeostaziei fiziologice și, mai mult decât atât, nu prezintă nicio speranță de restabilire”. Se observă totodată că, în timp ce „oprirea bruscă a inimii deseori este reversibilă”, după cum, deasemenea, „inima și funcția ei pot fi substituite”, moartea cerebrală, dacă diagnosticarea ei se face corect, „este definitivă și irevocabilă”. S-a mai replicat că e îndoielnic faptul că femeile pot purta sarcina în timp ce sunt moarte cerebral, într-o asemenea situație moartea cerebrală fiind confundată cu o comă profundă[10]. Cazurile sus-amintite au fost însă oficial catalogate ca moarte cerebrală, astfel încât acest ultim contraargument se respinge.

Totuși, s-au remarcat cu privire la acest subiect următoarele:

„Moartea cerebrală este și va rămâne expusă contestației filosofice, cele mai importante motive ale contestării ei fiind:

  1. Faptul că moartea cerebrală este, spre deosebire de moartea biologică, așa cum a fost cunoscută până acum, o noțiune introdusă în medicină, consecință nu a evoluției firești a organismului uman, ci a tehnologiei.
  2. Suspiciunea că moartea cerebrală a fost născocită spre a servi unui scop anume – transplanturilor -, care poate să fie chiar legal și util, de vreme ce are caracter terapeutic, dar nu încetează totuși a constitui o intenționalitate.
  3. Temerea îndreptățită că utilitarismul fără opreliști și eudemonismul duc la desconsiderarea trupului neînsuflețit și a evenimentului morții.
  4. Confuzia dintre moartea cerbrală și coma sau starea vegetative cronică.
  5. Temerea că criteriile morții cerebrale nu sunt riguroase, prin urmare diagnosticul poate fi eronat și situația reversibilă.
  6. Ideea că cei cu moarte cerebrală ar mai putea păstra eventual unele din funcțiile de mai sus, reflexele cerebro-spinale, constituie dovezi ale neinstalării irevocabile a morții”[11].

Unele opinii interesante pe această temă au fost exprimate de profesorul Konstantinos Karakatsanis[12], de asemenea, au fost publicate într-un articol intitulat „Probleme și nelămuriri cu privire la legea 2737/1999 privind transplanturile de țesuturi și organe umane”[13], semnat de zece profesori ai Facultății de Medicină și directori de clinici, în articolul profesorului cardiolog Athanasios Avramidis, „Ce am dori să știm despre moartea cerebrală”[14], și într-un text semnat de Arhimandritul Lucas Tsioutsikas, Protoiereul Stefanos Stefanopoulos și monahul Damaschin Aghioritul, „Transplanturile și moartea cerebrală, abordare medicală și teologică”, text prelucrat și adoptat de un grup mai larg de teologi și medici[15], ale căror opinii, ca ortodocși, nu le putem ocoli și desconsidera cu ușurință.

Așadar, dacă moartea cerebrală va fi mereu expusă contestării medicale și filosofice, cu mult mai mult va fi expusă contestării din partea teologiei ortodoxe, deoarece teologia Bisericii Ortodoxe, așa cum a fost exprimată de Părinții Bisericii, a dezvoltat o antropologie specială.

Mitropolit Ierotheos Vlahos, Bioetică și Bioteologie, edit. Christiana, trad. Ierom. Teofan Munteanu, București, 2013, p. 132-139.

PS Abordarea teologică și concluziile pe această temă vor fi expuse în următorul articol (n.n.) „Adevărul despre transplantul de organe” (II).

[1] Vezi Biserica și transplanturile, Editura Sectorului pentru Comunicare și a Serviciului Cultural al Bisericii Greciei, Athena, 2001.

[2] Ioanna Soufleri, ziarul Tribuna, 13.03.2005.

[3] Biserica și transplanturile, ed. cit., p. 252.

[4] Ioanna Soufleri, ibidem.

[5] Biserica și transplanturile, ed. cit. P. 35 și 282-288.

[6] Eleni Askitopoulos, Medicină de urgență și intensivă, Editura Medicală Litsa, 1991, p. 568-569.

[7] Ibidem, p. 577-580.

[8] Vezi Ziarul de seară, 26.06.2005.

[9] Vezi D. Pawner, I Bernstein, Extended somatic support for pregnant women after brain death, Crit Care Med 2003, vol. 31, pp. 1241-1249.

[10] Ziarul de seară, 26.06.2005.

[11] Ibidem.

[12] Vezi Konstantinos Karakatsanis, Moartea cerbrală, dar și, Transplantul de organe sub aspectul medical și filosofic, ed. a treia, University Studio Press, Tesalonic, 2008.

[13] Vezi Brettos Giannoulis, Gkialas, Karakatsanis, Koundouras,  Tsanaka, Goulianos, Konstantinidis, Kouglas, în periodicul elin Tribuna medicală, noiembrie-decembrie, pp. 22 și urm.

[14] Vezi Athanasios Avramidis în periodicul Moștenirea, art. 33, noiembrie-decembrie 2003, pp. 9 și urm.

[15] Vezi Arhim. Lucas Tsioutsikas, Protoiereul Stefanos Stefopoulo, monahul Damaschin Aghioritul, în periodicul Theodromia, octombrie-decembrie 2004, pp. 526 și urm.

Să ne reamintim de calea echilibrată a mărturisirii: „REZOLUȚIA SINAXEI de la Botoșani împotriva ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta”

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

p-Ioan-Ungureanu_sinaxaNoi, clericii, monahii și credincioșii ortodocși care ne opunem ecumenismului, reuniți în Duminica Sfinților Români în Sinaxa națională a clericilor, monahilor și credincioșilor care au întrerupt pomenirea ierarhilor părtași ai adunării din Creta, din dorința de a păstra neschimbată Sfânta Credință Ortodoxă, pe care am primit-o din generație în generație de la Hristos, prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, pe care au apărat-o cu prețul vieții toți mărturisitorii ortodocși de-a lungul istoriei:

  1. Condamnăm ecumenismul ca erezie a tuturor ereziilor, care, prin tăgăduirea unității Bisericii, are ca scop ștergerea hotarului dintre Ortodoxie și ereziile de inspirație creștină, celelalte religii monoteiste și cele păgâne și realizarea unei uniuni religioase sincretiste între acestea, pe baza unui minimalism dogmatic și a unei pretinse “unități în diversitate”; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să condamne definitiv și irevocabil ecumenismul ca erezie și toate practicile ecumeniste ca eretice.

  2. Condamnăm, ca autoare a ecumenismului și a tuturor ideologiilor globaliste, francmasoneria, osândită de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin Temeiul 785 din 11 martie 1937, aflat în vigoare și în prezent, ca organizație anticreștină și religie păgână; recomandăm tuturor ierarhilor, clericilor și poporului credincios ortodox să nu aibă nicio legătură cu aceasta, după cum hotărăște decizia Sfântului Sinod din 1937.

  3. Condamnăm Consiliul Mondial al Bisericilor”, „Conferința Bisericilor Europene”, toate formele de organizare ecumenistă la nivel mondial, regional, național sau local ca organizații eretice sincretiste și toate practicile spirituale greșite inspirate din implicarea ortodocșilor în mișcarea ecumenistă; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să dezafilieze Biserica Ortodoxă Română de la toate aceste organizații, să întrerupă participarea la toate nivelurile de reprezentare în toate activitățile ecumeniste: adunări generale CMB sau CBE, acorduri teologice, comisii teologice, rugăciuni comune etc.

  4. Condamnăm așa-numitul “Sfânt și Mare Sinod din Creta (iunie 2016) ca adunare eretică, respingem toate documentele sale, pe motiv că legiferează ecumenismul ca doctrină eclesiologică și politică misionară în Biserica Ortodoxă, recunosc un statut eclesial ereziilor, distrug principiul unanimității ca regulă de validare a unui sinod, aprobă căsătoriile mixte; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să le reanalizeze și să le respingă în bloc.

  5. Anunțăm că, în baza canoanelor 31 Apostolic, 15 I-II, 3 Sin. III Ec., ne-am îngrădit de erezia ecumenismului prin întreruperea pomenirii la sfintele slujbe a ierarhilor care au semnat direct hotărârile adunării din Creta, dar și a celor care le-au acceptat tacit, prin participarea la ședința Sfântului Sinod din 28-29 octombrie 2016 sau prin necondamnare publică a acestora; nepomenirea va continua până când ierarhii se vor dezice, în mod public, la nivel de Sfânt Sinod, sau în mod personal, de aceste hotărâri, rezervându-ne dreptul de a o relua ori de câte ori aceștia vor angaja Biserica în orice fel de acțiune ecumenistă de genul celor condamnate în articolele 1, 3, 4, care să împlinească condițiile cerute de canoanele invocate în acest articol pentru întreruperea pomenirii episcopului propovăduitor al ereziei.

  6. Urmând celor spuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul, îi îndemnăm, îi susținem și îi așteptăm pe toți preoții (mai ales pe cei ce mărturisesc deschis împotriva adunării din Creta, dar nu au întrerupt încă pomenirea), ca, în baza Sfintelor Canoane menționate în articolul 5 și a practicii Sfinților Părinți în astfel de situații, să întrerupă pomenirea ierarhilor care nu se dezic public de hotărârile adunării din Creta și să se ralieze cererilor către Sfântul Sinod referitoare la ecumenism, formulate în articolele 1,3,4.

  7. Recomandăm credincioșilor care, după o temeinică informare cu privire la hotărârile eretice ale adunării din Creta și la poziția Sfintelor Sinoade și a Sfinților Părinți față de acele rătăciri ecumeniste, decid să întrerupă comuniunea bisericească cu ierarhii părtași la ecumenismul legiferat de adunarea din Creta, să frecventeze bisericile preoților care au întrerupt pomenirea, iar în duhul smereniei și al dragostei, să îi informeze pe alți creștini și pe preoții pomenitori în legătură cu motivele care i-au determinat să întrerupă comuniunea bisericească cu cei părtași la erezie și să militeze pentru îndeplinirea cererilor adresate Sfântului Sinod referitoare la ecumenism, formulate în articolele 1,3,4.

  8. Condamnăm represiunea la care sunt supuși preoții, monahii și monahiile care au întrerupt pomenirea, respectiv comuniunea bisericească, iar în baza canoanelor invocate în articolul 5, considerăm caterisirile preoților mărturisitori ca lipsite de validitate, le dăm acestor preoți cinstea ce se cuvine apărătorilor Ortodoxiei împotriva schismei și ereziei, deoarece și-au respectat promisiunea făcută la hirotonire de a fi păstori ai turmei lui Hristos, și respingem ca insultătoare și necanonice catalogări de genul “fostul preot”, “schismatic”, “fanatic” etc.

  9. Salutăm poziția acelor Biserici locale care au decis să nu participe la adunarea din Creta, să nu-i recunoască deciziile și să rămână ferme împotriva ecumenismului și pe cea a episcopilor care nu au semnat sau au respins documentele și mărturisesc public împotriva acelei adunări eretice, adresându-le rugămintea de a folosi toate instrumentele canonice și pastorale puse la îndemână de Sfintele Sinoade și Sfinții Părinți pentru a împiedica răspândirea și permanentizarea în Biserică a ereziei ecumeniste legiferate în Creta și a determina întrunirea unui sinod ortodox, care să condamne oficial adunarea din Creta, ecumenismul și, nominal, pe episcopii ce vor rămâne adepți ai acestora.

  10. Respingem cu tărie acuzația că, prin întreruperea pomenirii ierarhilor părtași ai ecumenismului și ai adunării din Creta, am comis un act schismatic sau o revoltă contra arhiereilor Bisericii noastre. Suntem în comuniune cu Bisericile locale și cu episcopii care resping public ecumenismul și adunarea din Creta, cu preoții și credincioșii acestora, precum și cu preoții și credincioșii care au întrerupt comuniunea cu episcopii care le acceptă, rămânem în Biserica Ortodoxă Universală, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, neavând intenția de a ne separa de ea, de a adera la organizații eretice sau schismatice, de a intra sub ascultarea altor episcopi decât cei ai locului.

  11. Îi așteptăm pe ierarhii Bisericii noastre să se dezică de ecumenism și de adunarea din Creta și să se pună în fruntea luptei ortodocșilor români contra ecumenismului și îndemnăm stăruitor tot poporul credincios ortodox să săvârșească post, rugăciune și nevoință, pentru ca Dumnezeu să ridice ierarhi și preoți ortodocși mărturisitori, care să apere Adevărul Ortodoxiei, și să păzească Sfânta Sa Biserică Ortodoxă de dezbinările provocate de erezii și schisme.

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
ale Sfinților Români, a căror pomenire o facem astăzi,
ale Sfinților Martiri ai închisorilor comuniste și ale tuturor Sfinților, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Adoptată în Botoșani, astăzi, 18 iulie 2017, în Duminica Sfinților Români, după participarea la Sfânta Liturghie la Parohia “Schimbarea la Față a Domnului Schit Orășeni

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/06/19/rezolutia-sinaxei-de-la-botosani-impotriva-ecumenismului-si-pseudo-sinodului-din-creta/

Experimentul FTOUB. Mărturia unui student al Facultății de Teologie Ortodoxă din București – 2017, înainte și după “sinodul” din Creta.

Motto:          „…, mirenii trebuie să iasă la mărturisit.                                                        Eu, la vârsta voastră, înfundam închisorile.                                                                          Acum e rândul vostru”[1]

Introducere                                                                       

admitere-ftoub-1_w1000_h664_q100.jpgDin mila Bunului Dumnezeu Treimic, mijlocirea Preasfintei Stăpâne, Sfântului Ierarh Nicolae cât și a Sfinților din temnițele comuniste la care manifest o adâncă evlavie, Sfinții Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Constantin Oprișan, Ilie Lăcătușu și alții, voi încerca să prezint în următoarele rânduri mărturia personală privind dreapta credință în vremurile noastre.

Numele meu este Bucur Valentin și în calitate de membru al Bisericii Ortodoxe Române, fiind botezat ortodox, am căutat de-a lungul vieții până în prezent, să înțeleg care este menirea omului pe pământ. După mai multe căutări personale, am înțeles că țelul omului în timpul vieții este să fie în prezența continuă [2] cu Creatorul său, Dumnezeu. Această prezență continuă are ca finalitate obținerea veșniciei pregătite de Dumnezeu oamenilor, de la întemeierea lumii[3].

Ajungând în situația de a dori să înțeleg mai multe privind cunoașterea despre Dumnezeu, m-am înscris la Facultatea de Teologie ortodoxă “Justinian Patriarhul” din București, în urmă cu trei ani. În cadrul acestei instituții de învățământ superior de teologie ortodoxă, găseam potrivit să întâlnesc mediul propice de a avea acces la informații pur ortodoxe, care să îmi dea un imbold pentru a mă apropia mai mult de Dumnezeu și de poruncile Lui atât de necesare și tămăduitoare [4] pentru sufletul omenesc.

Chiar din primul an de studiu, din păcate, am pierdut entuziasmul de a întâlni mediul potrivit, descris mai sus. Materialele puse la dispoziție de către profesori și seminariști studenților sunt profund afectate de prezența unei abordări apusene a oricărei chestiuni teologice descrise, lucru care în definitiv, nu poate să aducă în lumină, îndrumarea reală a studentului de a pune început bun[5] după cum spunea părintele arhimadrit Ilie Cleopa.

Textul pus spre studiu în multe dintre cărțile prezente în biblioteca facultății cât și abordarea multor elemente cheie ce țin de aprofundarea studiului teologic ortodox în cadrul cursurilor și seminariilor depășeau, în mod regulat și nu sporadic, spațiul răsăritean, trecând în cel apusean atât de dăunător formării teologilor ortodocși de ieri, de azi și de mâine. Aduc aici ca întărire la afimatia mea anterioară, un cuvânt al părintelui Ioannis Romanidis care trasează cât se poate de corect situația materialelor ortodoxe aflate în școlile noastre de profil din țară și nu numai: „Există felurite manuale de dogmatică ale teologilor contemporani ortodocși la care nu se observă metoda patristică de interpretare a dogmelor, ceea ce înseamnă că astfel de manuale nu interpretează corect scopul dogmelor. <<Luați orice manual de dogmatică de pe vremuri al teologilor ruși, greci sau români, și o să vedeți că modul lor de teologhisire nu este cel patristic. De mirare să ajungă vreodată cineva la îndumnezeire citind manualele acestea de dogmatică. Nici măcar la luminare.>>[6]

Din păcate în facultate am auzit cu urechile mele, spre exemplu că Francisc de Assisi (1181-1182, Italia) este sfânt. O asemenea afirmație repetată de câteva ori în cadrul cursurilor, este de o gravitate deosebită, o hulă la adresa Duhului Sfânt. Dacă se ajunge a se afirma că acest Francisc a atins sfințenia în timpul vieții, cât și după, este limpede că se poate ajunge și la concluzia eronată și hulitoare, că în apus ar mai exista taine valide și deci Mângâietorul[7], adică Duhul Sfânt ar fi lucrător chiar și după Schisma din 1054, în Occident.

Promovarea valorilor intelectuale europene, cât și deschiderea către studiul teologic în spațiul occidental prin obținerea de burse de studiu în facultățile de teologie apusene, este starea de fapt care planează în aer și stă pe buzele majorității cadrelor didactice universitare din facultate.

Lipsa de interes de a organiza în mod aplicat metode de învățare, de formare a studentului în cadrul disciplinei de practică liturgică prin materiale și spații dedicate mediului didactic, promovarea dialogului cu apusenii de dragul afirmării credinței ortodoxe și teologhisirii la nivel înalt cât și la nivel academic, prezentarea din gura profesorilor a “calugarilor” din apus  (ordinul benedictinilor, franciscanilor, dominicanilor, iezuiților etc) afirmând despre ei că au o “stare duhovniceasca” similară cu cea a ortodocșilor, dar manifestată altfel, ne dă de înțeles că ecumenismul este coloana vertebrală a teologiei impuse spre studiu în cadrul acestei facultăți, ecumenism care a fost prezentat în fața studenților de către un părinte profesor doctor în teologie ortodoxă ca fiind doar un “clișeu”.

 Înainte și după așa numitul “sinod” din Creta – 2016 în FTOUB

            Cu câteva luni înainte de a începe sinodul tâlhăresc din Creta, în facultate s-a ținut o conferință unde s-au prezentat beneficiile organizării “sinodului” cretan cât și temele propuse în prealabil care vor fi dezbătute la Kolimbari. La această conferință nu s-a discutat în mod real nimic concret despre validitatea din punct de vedere ortodox a temelor respective, ceea ce a indus de la bun început convingerea că temele sunt profund ortodoxe. Orice luare de cuvânt din partea participanților, care era contrară față de opinia oficială a organizatorilor conferinței (părinți profesori, decanat, invitați speciali din afară), era imediat apostrofată și bagatelizată, dusă spre banal și glumă cu scopul discreditării persoanei reacționare. Conferința s-a vrut a fi o metodă de real success, prin manipulare, în a promova ecumenismul cu perdea în mod special livrat studenților din facultate, care erau prezenți în număr mare printre participanții pasivi.

Întrucât în luna iunie 2016 a avut loc în Creta, așa-numitul ”Sfant și Mare Sinod Panortodox”, sinod care s-a dovedit a fi, din păcate, dăunător pentru Biserica noastră Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, am hotărât ca începând cu semestrul 2 anul 3, să nu mai particip la programul liturgic organizat în cadrul facultății.

Am hotărât aceasta constatând caracterului tâlhăresc al acestui „Sinod”. Afirm astfel, cu tărie, în urma observării hotărârilor finale neortodoxe ale documentelor de la Kolimbari, că acest „sinod” a oficializat în fapt ecumenismul, compromițând hotărârile din Sfintele Sinoade Ecumenice, dizolvând sinodalitatea ortodoxă, acceptând „căsătoriile mixte”, denumirea ”istorică” de ”biserici”ereziilor, poziția de membru în cadrul Consiliului Mondial al bisericilor pe mai departe, necondamnând nicio erezie contemporană, lăsând să participe ca ”observatori”, eretici condamnați deja de aceleași Sfinte Sinoade Ecumenice etc.

Atâta timp cât și delegația BOR a semnat, din păcate, în unanimitate documentele „sinodului”, eu nu am mai putut participa la Sfînta Liturghie unde se pomenește numele Ierarhului semnatar cretan. Și aceasta deoarece preotul care slujește, pomenind ierarhul semnatar, arată că este de același cuget cu ierarhul respectiv, care la Creta a semnat pentru legalizarea pan-ereziei ecumenismului, așa cum este numită această erezie de către Sfântul Justin Popovici.[8]

În calitate de membru al Bisericii Ortodoxe Române și student în cadrul facultății mai sus numite, nu mai pot participa la slujbele unde este pomenit ierarhul ecumenist, pentru că prin simpla mea prezență dau mărturie că sunt în același cuget de mărturisire a credinței cu preotul pomenitor în condițiile deja prezentate.

În urma neparticipării mele la slujbe, am acumulat absențe doar la programul liturgic, așadar apoi nefiindu-mi permis să întru în sesiunea de examene din vară, am acumulat pe nedrept și restanțe.

În data de 18 iunie am fost prezent în Municipiul Botoșani, la Sinaxa națională a clericilor, monahilor și credincioșilor ortodocși care au întrerupt comuniunea cu ierarhii adepți ai pseudosinodului din Creta, având ca temă de dezbatere Mărturisirea Dreptei Credințe împotriva ecumenismului promovat de pseudosinodul din Creta.[9]

La sfârșitul sinaxei a fost prezentată o rezoluție cu care am fost în totalitate de acord și în consecință am semnat-o. În urma participării mele la această Sinaxă, care a fost filmată integral și postată pe youtube.com, o fotografie cu mine a apărut pe pagina de socializare a grupului de studenți din anul univeristar în curs, din care făceam parte ca student. Fotografia cu comentariu calomnios la adresa mea a fost postată de către un student responsabil de an. Atunci am înțeles că am fost „luat în vizor” chiar de către conducerea facultății.

Din motive personale nu am putut să mă prezint la multe din examenele organizate în sesiunea de restanțe din această toamnă, ajungând astfel să fiu chiar și exmatriculat. Însă, înainte de a se termina sesiunea de restanțe, am avut o conversație scrisă cu persoană care postase poză de la Botoșani, și care mi-a confirmat că prodecanul știe despre participarea mea la Sinaxa în cauză. Asta explică și de ce nu am primit nicio notă la singurul examen din sesiunea de restanțe la care totuși m-am prezentat.

În consecință am depus o plângere la registratura Facultății de Teologie Ortodoxă din București, care am adresat-o părintelui profesor decan. În această plângere solicit lămurirea situației mele, și găsirea unei soluții de demarare a îngrădirii împotriva ecumenismului și din rândul părinților profesori.

Lucrul cel mai trist este însă starea de tăcere uniformizată la nivelul studențimii și mai ales a  corpului profesoral abilitat să înțeleagă gravitatea fără precedent ca intensitate, a situației la nivel ecumenic a adoptării ecumenismului, cu sau fără perdea, în Biserica cea Una.

Luând atitudine împotriva ecumenismului în calitate de membru al Bisericii Ortodoxe Române și student în cadrul facultătii mai sus numite din București, declar că din anul 3 de facultate am ales ca preot duhovnic unul dintre preoții nepomenitori din țară, participând la slujbele oficiate de el în casele oamenilor care au același cuget de îngrădire față de erezia ecumenismului, neseparandu-se de BOR, ci doar delimitandu-se de erezia propovăduită de către Ierarhii semnatari a documentelor de la Kolimbari.

Preotul meu duhovnic nepomenitor împreună cu celalți părinți de același cuget de dreaptă credință cu el, s-a angajat în lupta împotriva ereziei prezente în Biserica Ortodoxă, asumându-și riscurile inerente prin mărturisirea Adevărului cu scopul de a nu periclita mântuirea sufletelor fiilor duhovnicești cât și a sufletului personal, și de a trage un semn de alarmă în duh patristic, scripturistic și canonic că ecumenismul acceptat și legalizat la Creta reprezintă compromisul total față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, lucru care duce la osândirea veșnică a celor care îl acceptă și adoptă.

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, Preasfintei Stăpâne, Sfântului Ierarh Nicolae cât și a Sfinților din temnițele comuniste am scris aceste rânduri încercând din poziția mea de student, să aduc o mărturisire de credință ortodoxă în apărarea Adevărului care este Hristos, și în fața Căruia nu sunt vrednic din cauza păcatelor personale.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Data

29.10.2017

Valentin Bucur

semn.jpg

Responsabilul de an despre colegul lui, Valentin Bucur: „Dacă tot nu a intrat în sesiune… măcar să participe la conferințe împotriva Bisericii”

Sinaxa.jpg

 

[1] Citat din Sfântul Părinte Iustin Pârvu apărut în cartea “Din temniţe spre Sinaxare” (Egumenița, 2008), pag 33

[2] Arhim. Arsenie Papacioc, Singur ortodoxia (Bucureşti: Sophia, 2008), pag 5

[3] Biblia sau Sfînta Scriptură, Bucureşti, Ed. EIBMBOR, 2001), Ev. dupa Matei(25,34)

[4] Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului, după cuvintele Pr. Ioannis Romanidis, Dogmatica Empirică, vol. 1 (DOXOLOGIA, 2014), pag. 110

[5] „Mânca-v-ar Raiul!”: în memoria Părintelui Cleopa. (Ed, Mănăstirea Sihăstria, 2004), pag. 8

[6] Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului, dupa cuvintele Pr. Ioannis Romanidis, Dogmatica Empirica, pag. 133

[7] Biblia sau Sfînta Scriptură, Ioan (14: 16,26)

[8] Sf. Justin Popovici, Biserica Ortodoxa si Ecumenismul (Manastirea Sfintii Arhangheli – Petru Voda, 2002), pag 109

[9]Sinaxa nationala de la Botosani 2017

DESPRE SUPERCORECTITUDINE. Cuvânt de atenționare (și) pentru vremurile noastre. Să învățăm din greșelile schismaticilor.

ow228-1.jpgAceastă scrisoare a episcopului Chiprian, la acea vreme ierarh în sinodul tradiţionalist (‘vechi-calendarist’) al Î.P.S. Callist al Corinthului, a fost publicată în periodicul de limbă engleză ‘Orthodox Word’ în anul 1980. Pe atunci unul dintre redactorii acestei publicaţii era pururea-pomenitul ieromonah Serafim Rose. Scrisoarea a apărut însoţită de o scurtă introducere a redactorilor de la ‘Orthodox Word’:

Precuvântare

Iată că a trecut de-acum peste o jumătate de veac de când creştinii ortodocşi din Grecia, păstrători ai vechiului calendar bisericesc, îşi duc mai departe lupta lor curajoasă, uneori în condiţiile unor persecuţii nemiloase, pentru păstrarea Adevăratei Ortodoxii împotriva modernismului şi ecumenismului. Cu părere de rău, mărturisirea lor de credinţă e întrucâtva subminată de prezenţa în rândurile lor a unor concepţii extremiste, care au dus la divizări fără rost. La urma urmei astfel de concepţii extremiste sunt în avantajul partizanilor modernismului, care profită de orice dezbinare în mijlocul celor cărora le este scumpă credinţa şi predania Sfinţilor Părinţi. În prezent, acest fel de cădere „de-a dreapta”, acompaniată de acuzaţii de „erezie” şi „trădare”, îşi croieşte drum în America şi cu precădere în Apus, sub forma unor noi schisme, răspândind în jur izul suspiciunii faţă de oricine care nu face parte din respectiva grupare „super-corectă”. Prezentul avertisment, sub formă de epistolă, al unuia dintre conducătorii cei mai respectaţi ai mişcării vechi-calendariste din Grecia, adresată Frăţiei Preacuviosului Gherman din Alaska, apare ca deosebit de actuală. Episcopul Chiprian este de asemenea stareţul Mănăstirii Sfinţilor Ciprian şi Iustina, aflată în localitatea Fili, în împrejurimile Atenei.

Vă scriu în urma apelului adresat mie, prin care îmi cereţi câteva cuvinte cu privire la primejdia ispitei căderii în „super-corectitudine” în ceea ce priveşte chestiunile de credinţă şi practică ortodoxă, cât şi a prejudiciului cauzat de astfel de concepţii în sânul Bisericii din Grecia. Prin urmare, consideraţi că un articol pe această temă ar sluji drept avertisment celor din America, supuşi unor ispite asemănătoare, şi că experienţa noastră locală ar putea să le fie de folos. De bunăseamă, vom încerca cu toată bunăvoinţa să lămurim subiectul ce vă interesează, subliniind totodată că nu avem nici o intenţie de a critica anumite persoane; dimpotrivă, suntem categoric împotriva gândirii extremiste ca atare, ce conduce la pericolul căderii „de-a dreapta”. Cred că ar fi potrivit să începem cu o scurtă expunere asupra credinţei mărturisite de noi. Actualmente Biserica Ortodoxă este grav rănită de erezia ecumenismului, de colaborarea ierarhiei cu statul în unele ţări comuniste, şi de dispariţia a însăşi noţiunii ortodoxe de frică de Dumnezeu în unele laturi ale diasporei. Nu există nici o îndoială că liderii mişcării ecumeniste, punând pe acelaşi plan Ortodoxia şi erezia, s-au abătut de la Biserica lui Hristos. Cu aceştia, cât şi cu cei ce rămân în comuniune euharistică cu ei, noi nu putem să ne împărtăşim. Mai mult decât atât, noi nu mai putem să-i considerăm în continuare ortodocşi, ci presupunem că ar fi lupi îmbrăcaţi în blană de oaie. Toate mărturiile, fără excepţie, ale Sfinţilor Părinţi ne dovedesc că „iconomia” (folosul bisericesc – n. red.) aplicată în chestiuni de erezie este o trădare. Considerăm introducerea „noului calendar” un prim pas în mişcarea ecumenistă, şi de aceea nu putem fi în comuniune cu cei de stil nou. Din cele expuse mai sus se nasc două întrebări: dacă toţi cei cu care am întrerupt comuniunea liturgică sunt căzuţi în eres, şi dacă aceştia se mai află încă în îngrăditura Bisericii în general? În al doilea rând, dacă la prima întrebare se cade a răspunde nu, atunci ce îndreptăţire avem noi cei ce am întrerupt comuniunea liturgică cu aceştia? Amândouă întrebările necesită o cercetare amănunţită. Referitor la ecumenişti, ei pot fi îndeobşte împărţiţi în trei categorii:

1) Primii nu fac nici o deosebire între dreapta credinţă şi erezie, prin aceasta situându-se ei înşişi în afara graniţelor Bisericii, ca şi cum s-ar afla într-o „super-biserică”.

2) A doua categorie, cu toate că nu se dezice de Ortodoxie, participă totuşi la rugăciunile în comun cu ereticii, încălcând interdicţia extrem de severă a canoanelor privitoare la respectiva chestiune. Mai degrabă aceştia pot fi numiţi apostaţi canonici, şi nu eretici făţişi.

3) În sfârşit, cea de-a treia categorie, necăutând la dezacordul lor mai mic sau mai mare cu ecumenismul, se împărtăşesc cu ecumeniştii, socotind probabil că procedează astfel din considerente de „iconomie”.

Noi însă, cei ce păstrăm mai întâi de toate curăţia credinţei, nu putem fi în comuniune euharistică sau liturgică cu clerul celor trei categorii. Se pune însă întrebarea: cum să ne comportăm faţă de enoriaşii simpli, faţă de turma credincioşilor? Ce treaptă a iconomiei e îngăduită atunci când avem de-a face cu credincioşii de rând? Câţi dintre clericii enumeraţi şi-au pierdut în mod sigur harul preoţiei în urma apostaziei lor? După câte ştim, anume aceste întrebări frământau Biserica de Catacombe [din Rusia] pe vremea formării ei (poate şi acum), şi anume acestea au pricinuit cel mai mare prejudiciu adepţilor Calendarului Sfinţilor Părinţi în Grecia. Să descriem pe scurt acest prejudiciu. În 1935, trei episcopi din Biserica Greacă de stil nou s-au întors la vechiul calendar bisericesc, şi îndată au hirotonit patru noi episcopi. În 1937, unul dintre aceştia, episcopul Matei, posesor al unor mari virtuţi, dar având o gândire extremistă, s-a separat de ceilalţi ierarhi. S-a creat astfel o schismă ce se prelungeşte până-n zilele noastre. Motivul acţiunii sale a fost răspunsul celui mai vârstnic ierarh, mitropolitul Hrisostom de Florina, la întrebarea unui ziarist, şi anume, dacă crede că Biserica de stat şi-a pierdut harul, ca urmare a reformei calendaristice. Î.P.S. Hrisostom a răspuns că nu crede aşa ceva şi că numai un viitor Sinod poate să hotărască dacă cei de stil nou se află sau nu în afara Bisericii. Tot ce ştim este că aceştia au păcătuit împotriva Sfintei Tradiţii, în consecinţă suntem nevoiţi să renunţăm la comuniunea cu ei până când aceştia se vor întoarce la Sfânta Tradiţie şi la regulamentul Bisericii: O astfel de atitudine bisericească, cu adevărat ortodoxă – să ne amintim aici de poziţia Preacuviosului Teodor Studitul într-o situaţie asemănătoare – a stârnit nedumerire din ambele părţi. Atât cei de stil nou, cât şi cei de stil vechi au criticat-o ca fiind ilogică: dacă primii se află în posesia harului, cum poate fi justificată despărţirea de ei? După cum am menţionat mai sus, unul dintre episcopii nou hirotoniţi s-a separat, formând o facţiune ce s-a păstrat până-n prezent (aşa-numitul „Sinod al lui Matei”, care s-a autoproclamat unica Biserică Ortodoxă – n. red.). Comportamentul episcopului Matei poate fi socotit pe bună dreptate o consecinţă a „super-corectitudinii”, adică a nesocotirii iconomiei trebuincioase Bisericii în scopul mântuirii sufletelor. Dauna adusă Bisericii Greceşti de această complicată situaţie este incalculabilă, deoarece, dacă respectiva sciziune nu s-ar fi produs, poate că Biserica ‘de stat’ a Greciei ar fi reuşit să se întoarcă la vechiul calendar. În calitate de alt exemplu poate servi un grup de persoane care a întrerupt orice relaţie cu ceilalţi creştini ortodocşi pe motivul că arhiereii greci n-au fost de acord să condamne ca eretică icoana Sfintei Treimi, reprezentată în manieră apuseană (în care Dumnezeu-Tatăl apare zugrăvit simbolic în chip de bătrân, iar Sfântul Duh – în chip de porumbel). Fără a lua în considerare şi alte aspecte, aceştia s-au concentrat doar asupra unui detaliu, sfârşind prin a se depărta. Lupta lor pentru înlăturarea din biserici a acestor icoane a devenit primordială, trecând în rătăcire. Pe bună dreptate se cuvine să recunoaştem că aceste discuţii sau controverse se agravează deseori pe fonul poziţiei reciproc fanatice a adversarilor. Calmul şi stăpânirea de sine a părţilor adverse ar fi mai mult decât binevenite. E adevărat că extremismul în rândul celor de stil vechi de cele mai multe ori nu reprezintă decât efectul ostilităţilor declanşate periodic de către Biserica oficială. Unul dintre cele mai deprimante exemple ale fenomenului analizat de noi îl constituie disputa dintre zeloţii Sf. Munte Athos. De altminteri, mulţi dintre ei îşi dau seama de situaţie şi îşi cunosc bine ţinta. Ceilalţi însă cheltuiesc destul timp în altercaţii şi certuri inutile, într-unul şi acelaşi schit poţi găsi o teologie diferită, o stare de spirit diferită, uneori chiar întreruperea relaţiilor ecleziastice cu vieţuitorii chiliilor învecinate. Aceşti blagosloviţi şi-au îndreptat atenţia asupra unor amănunte neînsemnate şi adesea, în lipsa unei pregătiri teologice temeinice, le tălmăcesc în mod arbitrar şi greşit. Câteodată opiniile unora dintre ei par destul de logice, însă exagerate până la limită. Alţii manifestă convingeri de-a dreptul bizare. Există o grupare care crede că numele lui Iisus are esenţă dumnezeiască, iar cei ce nu împărtăşesc convingerea lor, sunt clasaţi drept eretici (este vorba despre eresul „imeabojnicilor” condamnat de Biserica Constantinopolului şi de cea Rusă la începutul sec. XX – n. red.). Altă grupare crede că cei ce se împărtăşesc prea des sunt eretici şi ar trebui excomunicaţi; mai sunt şi alţii care au ajuns la concluzia rascolnicilor (sectă apărută în Rusia, sec. XVII, ca rezultat al reformelor bisericeşti şi îndreptării cărţilor de cult efectuate de Patriarhul Nikon), şi anume, că harul preoţiei a dispărut din Biserică. Dorim să subliniem încă o dată că nu avem nicidecum intenţia de a critica pe unii ori pe alţii ca persoane concrete (ale căror virtuţi duhovniceşti sunt de altfel bine cunoscute), ci o anumită stare de spirit, care duce la disensiuni şi schisme. În sfârşit, revenind la subiectele amintite la început, aş vrea să vă împărtăşesc impresiile mele dintr-o călătorie săvârşită nu de mult în România. În una din străvechile mănăstiri (aparţinând Bisericii oficiale din România, desigur) am fost întâmpinaţi cu multă amabilitate de stareţul mănăstirii [1], o persoană cu certe calităţi duhovniceşti şi cu o pregătire teologică temeinică. În timpul discuţiei, dânsul s-a referit cu entuziasm la mişcarea ecumenistă şi la unirea „bisericilor”. Am răspuns cu acele cuvinte pe care Domnul a binevoit atunci să mi le pună în gură. După cum a reacţionat la auzul replicii mele, am înţeles că el, pur şi simplu, nu auzise niciodată o altă părere, ostilă ecumenismului. La despărţire acel stareţ i-a comunicat episcopului român care ne însoţea [de stil vechi – n. n.], că discuţia noastră l-a edificat în multe privinţe. Acest caz m-a făcut să gândesc, cât de uşor ar fi fost dacă m-aş fi grăbit să-l clasez drept un ecumenist înrăit şi eretic. În pofida pregătirii sale teologice, stareţul acela probabil că niciodată nu-şi dăduse silinţa să reflecteze în profunzime asupra acestei chestiuni (cu toate că ar fi trebuit s-o facă), şi niciodată nu auzise vreo critică serioasă la adresa ecumenismului, de fapt, poate că nici nu-şi închipuise că ecumenismul înseamnă apostazia de la Ortodoxie. Ar fi nedrept dacă l-am plasa într-un rând, să zicem, cu Meliton al Halkidonului. Poate că ar trebui să aplicăm acelaşi criteriu şi în privinţa credincioşilor din Rusia, care, cu unele excepţii, continuă să rămână sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, sau în privinţa a numeroşi credincioşi din Grecia, care nu au practic nici o idee despre problema calendarului. Referitor la fiecare categorie s-ar cuveni folosite criteriile respective. Aceeaşi severitate nu poate fi întrebuinţată împotriva tuturor. Să nu uităm însă că iconomia devenită normă, se transformă ea însăşi în abatere sau abuz, şi că în chestiunile de erezie evidentă nu poate fi admisă nici un fel de iconomie. În încheiere putem afirma că „super-corectitudinea” reprezintă o formă de rătăcire şi, că oricare din tipurile acesteia, înseamnă orbire duhovnicească şi întunecare a minţilor. Părinţii afirmă că rătăcirea începe cu încrederea prea mare în sine, ceea ce duce la înfumurare. Şi aşa este: în dorinţa de a-şi atinge scopul, oricât de însemnat ar fi acesta, imaginea generală se pierde din vedere, lucru care duce la împietrirea inimii şi a minţii, altfel spus, la fanatism şi lipsă de îngăduinţă. Istoria Bisericii ne înfăţişează un şir de exemple în această privinţă, cel mai caracteristic fiind cazul rascolnicilor din Rusia. Nădăjduim că aceste puţine rânduri îi vor ajuta pe cititorii americani să înţeleagă mai bine Adevărata Ortodoxie pe care vă străduiţi cu atâta râvnă a o prezenta în publicaţiile dumneavoastră.

The Orthodox Word, iulie-august, 1980

NOTĂ: [1]. Este vorba de părintele Iachint, fost stareţ al Mănăstirii Putna, nenumit la momentul scrierii articolului, din motive lesne de înţeles, deoarece se afla încă în viaţă.

Sursa: Cuvânt de atenţionare adresat ortodocşilor din Apus. Despre Supercorectitudine | Apărătorul Ortodox

Scrisoare deschisă a Alianței Părinților către Parlament împotriva vaccinării obligatorii: Guvernul comite o imensă eroare când încearcă să legifereze o astfel de lege care creează premisele unei dictaturi medicale și premisele unor abuzuri fără precedent

imagesUn număr mare de părinți din România se opun obligativității vaccinării copiilor lor. La sfârșitul săptămânii trecute, au fost organizate în România marșuri împotriva inițiativei legislative curente din Parlament privind obligativitatea vaccinării copiilor.
Au fost organizate de mai multe organizații non-guvernamentale, între care și deAlianța Părinților din România.
Mii de persoane au participat la protestele care au avut loc la București, Constanța, Timișoara, Craiova, Sibiu și Cluj.
Alianța Părinților din România a dat publicității o Scrisoare Deschisă adresată Parlamentului în care își exprimă argumentele împotriva obligativității vaccinării copiilor și adulților:
„Ca și părinți, primul lucru care ne unește pe toți este Dragostea pentru Copiii Noștri! Ne dorim ca atât noi, cât și copiii noștri să ne bucurăm în România de o viață sănătoasă și demnă! Venim către dumneavoastră cu o chestiune care ne preocupă și ne îngrijorează în cea mai mare măsură, în calitatea noastră de părinți, pacienți și cetățeni ai României. Venim însă și cu speranța că, prin rolul dumneavoastră de reprezentant și voce a cetățenilor României, poate și de părinte dar în primul rând de OM, veți contribui decisiv la rezolvarea acestei chestiuni!
Așa cum știți, Guvernul României a înaintat Parlamentului un proiect de lege care propune vaccinarea obligatorie a copiilor și adulților și sancționarea dură a cetățenilor care refuză să se supună sau să își supună propriii copii unui act medical care, așa cum întreaga comunitate medicală internațională este de acord, comportă riscuri pentru sănătatea și viața lor.
În calitatea noastră de părinți, pacienți și cetățeni ai României, acest proiect de lege ne îngrijorează în cea mai profundă măsură, din următoarele considerente:
Experiment. Obligativitatea vaccinării întregii populații a României nu poate fi privită decât ca un uriaș experiment uman, medical, social și chiar politic, ale cărui efecte negative se vor vedea atât pe termen scurt cât și lung, și de care vor fi responsabili cei care îl promovează, îl votează și îl implementează.
Greșeală. Guvernul României comite o imensă eroare când încearcă să legifereze obligativitatea vaccinării și o astfel de lege creează premisele unei dictaturi medicale și premisele unor abuzuri fără precedent. De ce? Pentru că vaccinurile nu sunt 100% sigure si nici eficace, pot declanșa cancerul și alte boli invalidante, pot cauza moartea subită. În acest acest moment, înainte de orice vaccinare (inclusiv a nou-născuților) în România nu se realizează un screening complet al pacientului și o investigare a istoricului medical al familiei sale cu două generații în urmă pentru a decide dacă persoana este, sau nu, potrivită pentru vaccinare cu riscuri minime.
Din punct de vedere social, proiectul legii discriminează copiii nevaccinați și adulții, din punct de vedere juridic este pur și simplu o catastrofă, chiar dacă unii o îmbracă în haine constituționale de gală. Din punct de vedere economic, costul este pur și simplu exorbitant. Din punct de vedere politic este un reflex al dictaturii, iar din punct de vedere uman poate fi cauza multor tragedii atât individuale și familiale, cât și pentru un întreg popor! Ne opunem! Ne opunem categoric proiectului Legii vaccinării obligatorii și oricărei forme de impunere a unor tratamente medicale întregii populații a României!
Nu suntem împotriva vaccinării. Suntem însă împotriva obligativității vaccinării.
De ce? Pentru că știm că vaccinurile au limite care le fac imposibil de prescris tuturor pacienților în mod obligatoriu, așa cum prevede proiectul legii. Am prezentat în această scrisoare o parte dintre aceste limite și puteți citi mai multe argumente în paginile următoare. Vă rugăm! Vă rugăm, stimați membri ai Parlamentului României, să respingeți Proiectul legii vaccinării obligatorii în integralitatea lui și să votați împotriva oricărui experiment medical, social, politic sau de altă natură care ne implică pe noi și pe copiii noștri!
Vot de conștiință. Acest vot nu este unul obișnuit. Prin implicațiile pe care le poate avea asupra vieții dumneavoastră, a soției dumneavoastră, a soțului dumneavoastră, a copiilor și nepoților dumneavoastră, ca și asupra fiecăruia dintre noi înșine, oameni obișnuiți și cetățeni ai României, adulți și copii, adolescenți și vârstnici este un Vot de Conștiință! Vă rugăm să îl considerați ca atare și să faceți toate demersurile necesare pentru respingerea Proiectului Legii vaccinării obligatorii.
Așa să ne ajute Dumnezeu!”
Varianta Legii vaccinării votată de Senat poate fi descărcată și consultată aici.
Sursa: https://www.activenews.ro/stiri-sanatate/Scrisoare-deschisa-a-Aliantei-Parintilor-catre-Parlament-impotriva-vaccinarii-obligatorii-Guvernul-comite-o-imensa-eroare-cand-incearca-sa-legifereze-o-astfel-de-lege-care-creeaza-premisele-unei-dictaturi-medicale-si-premisele-unor-abuzuri-fara-precedent-147052

Drept la replică în legătură cu articolul despre pr. Ciprian Staicu: „Preotul Ciprian Staicu insultă și blestemă o creștină care i-a cerut un sfat duhovnicesc”

download

,,Recunosc, pr. Ciprian Staicu m-a primit foarte frumos când ne-am întâlnit în iunie la Sfinţia Sa să mă spovedesc.

Îi mulţumesc foarte mult pentru acest lucru şi pentru răbdarea de care a dat dovadă atunci, încă îi sunt foarte recunoscătoare. L-am şi lăudat atunci către alţi creştini, pentru că a avut atâta răbdare cu mine.

M-am recompensat însă şi eu, căci îmi dau seama cât de greu îi este unui preot nepomenitor. Cu ce am putut, cu cât a îngăduit Dumnezeu.

Recunosc că au apărut discuţii foarte aprinse între mine şi pr. Ciprian pe motiv că nu vreau să renunţ la duhovnicul meu actual, discuţii pe care nu mi-am dorit să le fac publice, pentru că nu consider că sunt relevante.

Totuşi într-un e-mail pe care i l-am trimis pr. Ciprian Staicu pe data de 23 septembrie 2017 (pe care îl ataşez acestei discuţii), i-am anunţat foarte clar decizia mea de a nu mă mai spovedi la Sfinţia Sa. Oricum îmi scrisese într-un SMS că nu mă mai poate primi la spovadă. Foarte bine, îi accept decizia şi nu e nici o supărare din partea mea.

mail_catre_pr_Ciprian_Staicu

Am avut înainte de acest e-mail o discuţie în Bucureşti, este foarte adevărat, dar nu numai atunci ci şi mai înainte, în care mă sfătuia să renunţ la duhovnicul meu.

Veţi vedea în e-mailul din 23 septembrie că sunt confuză. Şi pentru că nu îmi doream să bag zâzanie între părinţii nepomenitori am văzut ca firesc să trimit acel memoriu în care să îmi prezint situaţia şi să se ia o decizie în privinţa mea de către toţi părinţii, nu doar unul sau altul să hotărască, pentru că în felul acesta se va ajunge la ceartă între părinţi. Până la urmă este o problemă extrem de serioasă şi o astfel de decizie trebuie asumată de către toţi membrii Sinaxei (cum ne raportăm la cei care pomenesc, dar sunt favorabili celor care au întrerupt pomenirea). Nu este relevant numele părintelui meu duhovnic şi nu e relevant nici faptul că părintele Staicu a fost cel la care părintele meu m-a trimis. Astfel că vă rog să ignoraţi orice nume de părinţi care ar putea să fie vehiculate prin comentarii. Le voi infirma categoric,  pentru că nu e important. Eu am vrut doar să semnalez o situaţie care se poate întâmpla oricui şi am vrut ca părinţii să ia o decizie în acest caz să ştim cu toţii ce e de făcut în astfel de situaţii. De aceea am şi menţionat că nu sunt un membru marcant, pentru că nu vreau ca pentru mine să fie vreo decizie specială.

M-am spovedit şi împărtăşit o singură dată la un alt părinte care nu pomeneşte ierarhul, înainte de a apărea aceste discuţii atât de aprinse legate de starea de erezie şi părtăşie la erezie deoarece urma să plec în pelerinaj cu pr. Ciprian şi nu aveam cum să ajung la duhovnicul meu (iar pr. Ciprian mi-a „impus” această condiţie si sunt de acord, deci îi mulţumesc), şi o singură dată la pr. Ciprian tot înainte de aceste discuţii. După ce au început să apară astfel de discuţii am considerat că trebuie să fiu mai rezervată şi m-am limitat doar a participa la slujbe unde nu se pomeneşte ierarhul.

Resping acuzaţia părintelui Ciprian cum că l-aş fi sfătuit să meargă la psihiatrie (nu îl consider nebun, ferească Domnul), însă admit că i-am recomandat să meargă la psiholog (psihologul e pentru oameni normali, în caz că pr. Ciprian nu ştie).

Îmi cer iertare în mod public pentru această jignire şi alte câteva pe care i le-am adus în privat într-un singur e-mail, trimis pe 9 octombrie. Recunosc, nu am nici o justificare pentru acest lucru. M-am aprins din cauza faptului că o discuţie teologică aşa de importantă s-a transformat în motiv pentru Sfinţia Sa de a face public atacuri la persoană (sau cel puţin aşa văd eu lucrurile) şi am dorit să opresc cumva asta, nu dezbaterea în sine, ci modul în care se desfăşoară. Este singurul motiv pentru care ma simt vinovată faţă de Sfinţia Sa. Dar sunt un om cu patimi, aşa că îl rog să aibă aşteptări realiste de la mine şi să îmi fie exemplu, nu să mă urmeze în patimile mele.

Am vrut de mai multe ori să stau de vorbă cu pr. Staicu despre situaţia mea, să mă lămurească, înainte de mailul din 23 septembrie dar a refuzat de fiecare dată să îmi combată argumentele cu care veneam, pur şi simplu am avut impresia că nu am cu cine discuta – ori era ca Sfinţia Sa ori ignora, acuza etc. Sigur îmi afirma răspicat că nu se poate şi, şi. Am luat act de poziţia Sfinţiei Sale, chiar dacă nu am înţeles-o. Dar aveam nevoie să ştiu şi dacă poziţia Sfinţiei Sale este împărtăşită şi de ceilalţi preoţi mărturisitori.

Recunosc de asemenea că nu mi-am dorit nici ca memoriul să fie făcut public, ci să fie adresat membrilor Sinaxei, nici ca e-mailul părintelui Ciprian către mine să fie făcut public (cu toate că am acceptat la un moment dat propunerea prin telefon, dar apoi, dimineaţa, mi-am dat seama că nu e bine), însă înţeleg foarte bine intenţia pozitivă a persoanelor care au făcut aceasta în ceea ce mă priveşte, aceea de a-mi lua apărarea, astfel că le mulţumesc pentru faptul că îmi iau apărarea. Având în vedere faptul că la un moment dat am acceptat publicarea, sunt pe deplin responsabilă de ceea ce a ieşit.

Sunt singura responsabilă pentru aceste tensiuni şi îmi asum asta şi îmi cer iertare faţă de toţi cei cărora le-am greşit, smintindu-i şi provocând dezbinare mai mare, deşi eu mi-am dorit doar o clarificare. Astfel că poate „canonul” părintelui Ciprian e îndreptăţit având în vedere că am provocat atâta supărare.

Recunosc că am fost foarte supărată pe pr. Ciprian pentru mailul care s-a făcut public, dar dacă Dumnezeu a îngăduit înseamnă că patimile mele sunt foarte mari, aşa că e cazul să mă smeresc şi să accept ceea ce până la urmă de la Dumnezeu este.

Tot ce îmi doresc este ca discuţia legată de acest memoriu să fie una civilizată, fără atacuri la persoană, nu e de dorit pentru nimeni. Şi să se ajungă la o concluzie. Indiferent care va fi aceea. Sigur că am sperat şi mai sper ca răspunsul la memoriul meu să îmi fie favorabil, e omeneşte să îţi doreşti aceasta, şi voi face tot ce îmi stă în putinţă să îmi susţin cu argumente pertinente punctul de vedere, dar nu mă voi supăra de un răspuns nefavorabil.

În continuare îmi susţin punctul de vedere – care este al meu – vă rog să nu îl implicaţi pe duhovnicul meu în aceasta, nu este cu nimic responsabil de conţinutul memoriului meu, nici nu ştie de el – anume că dacă nu se poate să rămân la părintele meu nu voi mai participa la slujbele unde nu se pomeneşte ierarhul, nu pentru că aş acuza pe cineva de ceva, dar pur şi simplu înseamnă că avem opinii diferite şi decât să ne certăm public şi să ne acuzăm unii pe alţii, e mai bine să îşi vadă fiecare de drumul său. Nu va fi nici o pierdere în ceea ce mă priveşte, sunt un participant obişnuit, care nu s-a remarcat prin nimic, decât acum făcând atâta rău.

Deocamdată vă rog să îmi respectaţi decizia de a nu-mi face publică identitatea, nu cred că e relevantă.

Încă o dată îmi cer iertare pentru tulburările provocate”.

26 octombrie 2017

PUTEREA DE A LEGA ȘI A DEZLEGA este pentru zidirea Bisericii lui Hristos, nu pentru a demonstra abuziv dreptatea noastră! Cărui ,,stăpân” slujim?!

Preotul Ciprian Staicu insultă și blestemă o creștină care i-a cerut un sfat duhovnicesc

preot-Ciprian-Staicu-270x360În urmă cu câteva zile, o credincioasă din Bucureşti a adresat un memoriu preoţilor nepomenitori membri ai Sinaxei naţionale române a preoţilor, monahilor şi mirenilor nepomenitori din Biserică Ortodoxă Română, în care cerea un sfat referitor la situaţia domniei sale.

Memoriul a fost adresat şi preotului Ciprian Staicu, care a dat următorul răspuns:

blestem-staicu-800x517

,,Așa ceva nu trebuie să se mai întâmple!

După întrunirea tâlhărească din Kolymbari, din iunie 2016, am hotărât să nu mă aliez celor care susțin că pseudo-sinodul a fost „mare” și „sfânt”. Am ales să mă îngrădesc și să nu primesc panerezia ecumenistă, oficializată peste noapte de ierarhii pe care i-am considerat reprezentativi pentru Biserică până la momentul Creta. Am ales să lupt pentru Adevăr și nu-mi pare rău o clipă de alegerea pe care am făcut-o, îngrădindu-mă de erezie prin neparticipare la slujbele unde erau pomeniți ierarhii ecumeniști. Această stare o consider a fi normalitate a vieții duhovnicești și șansă unică a existenței mele păcătoase de a mărturisi despre Adevăr.

Am crezut că singurul inamic în lupta pornită este ecumenismul. Nu am crezut că pot exista camarazi de luptă care vor întoarce armele spre noi, oprind asaltul spre tabăra inamică și, părăsind adevărata luptă, vor lovi fără milă în proprii frați și surori. Am abandonat pentru o clipă ofensiva și am primit ofensa, moment în care totul s-a năruit pentru mine. Dacă nu era puterea Harului lui Dumnezeu, nu m-aș fi smuls din strânsoarea rece a „mărturisitorului” înfocat de patimi și prejudecăți altoite pe canoane și texte patristice mânuite cu ușurință de pseudo-teologi cu inimi seci și dinți scrâșniți. Am primit-o ca pe o încercare binevenită, până în momentul la care oamenii frumoși ai lui Hristos au început să fie legați „cu putere dată de sus” de cel care a făcut, în ultimul timp, mare tulburare în Biserică. Aceasta a fost limita răbdării mele!

Ce s-a întâmplat?!

O tânără din București, aflată pe aceeași cale a îngrădirii împreună cu mine, având un duhovnic încercat, smerit, antiecumenist, alături de preoții nepomenitori în toate aspectele luptei lor, dar care nu a întrerupt încă pomenirea, a primit o grea lovitură de la un părinte „nepomenitor”. Acesta, primind „împuternicirea” de a o spovedi pe sora amintită atunci când nu putea ajunge la duhovnicul ei, nu s-a rușinat în a-l numi pe părintele duhovnic, eretic! Bineînțeles că acest apelativ nepotrivit nu a fost primit și sora a adresat un Memoriu părinților care au întrerupt pomenirea, cerându-le sfatul cu privire la situația creată.

Iată un fragment din acest memoriu:

Având în vedere înțelegerea de care a dat dovadă duhovnicul meu, eu nu doresc să întrerup comuniunea cu Sfinția Sa, cu atât mai mult cu cât este un părinte foarte înduhovnicit, ale cărui rugăciuni le-am simțit permanent în viața mea ca fiind foarte lucrătoare și pot da numeroase exemple concrete. Am simțit rugăciunile părintelui și după sinod la fel de lucrătoare și de puternice. În urma canoanelor indicate de Sfinția Sa primesc de fiecare dată răspuns în moduri în care nu pot decât să mă minunez și să îmi dau seama că nu pot fi decât de la Dumnezeu. Eu nu pot avea cutezanța să îl judec pe duhovnicul meu ca fiind eretic.

Din cauza discuției foarte aprinse despre starea celor care nu au întrerupt pomenirea ierarhului și a celor aflați în comuniune cu ei, vă rog să mă lămuriți în următoarele privințe:

  • sunt eu eretică în contextul în care sunt în comuniune cu duhovnicul meu care nu a întrerupt pomenirea?
  • eu și duhovnicul meu putem fi pomeniți la Sf. Liturghie unde nu se pomenește ierarhul?
  • mai am dreptul să particip la Sf. Liturghie unde nu se pomenește ierarhul (având în vedere că nu te rogi cu omul eretic)?”

Ajuns acest Memoriu și la părintele „nepomenitor” mandatat să aibă grijă de sufletul curat al tinerei, acesta plin de mânie și lipsit de dragoste, i-a trimis următorul mesaj pe care îl prezentăm cu multă durere, pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple.

21 octombrie 2017

Chirac Georgiana

„A ajuns si la mine memoriul. M-am prapadit de ras.

Raspunsul meu: nu ti-a fost de ajuns ca ai facut cu zambetul pe buze combinatia intre erezie si ortodoxie, mai ai si tupeul de a obosi pe parinti cu aiurelile astea?

Atata vreme cat eu particip la vreo sinaxa asemenea memorii – provenite din neurmarea terapiei in curs – nu vor fi luate in seama, pentru ca parintii ortodocsi sunt oameni intregi la minte, care se ocupa cu lucruri serioase, nu cu a motiva IN SCRIS cum o persoana sa stea si in erezie, si in ortodoxie.

Si, ca sa fie mai clar, cu puterea pe care o am de la Hristos esti legata – pe motiv de hulire a Ortodoxiei – de toate pacatele tale si oprita de la impartasanie pana cand un Sinod va anathematiza adunarea din Creta.

Continuă-ti terapia și nu mai stresa oamenii cu scaun la cap.”

Pr Ciprian Staicu

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1702326906478550&id=100001037712580

Redacţia noastră a reuşit să obţină textul acelui memoriu, pentru a vedea ce anume a determinat răspunsul pe care l-a dat părintele Staicu. Îl prezentăm în continuare. Din mesajul cu care creştina şi-a însoţit memoriul, rezultă că domnia sa sta la dispoziţia sinaxei pentru orice lămuriri pe tema pusă în discuţie în memoriu.

http://ortodoxinfo.ro/2017/10/25/preotul-ciprian-staicu-insulta-si-blestema-o-crestina-care-cerut-un-sfat-duhovnicesc/

 

„Oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc de îngrădire de erezie. Scopul este de a se convoca Sinod care să condamne erezia şi pe eretici, nominal”.

RĂSPUNS LA TEXTUL PĂRINTELUI EFTIMIE TRICAMINAS numit „Către Mitropolitul Serafim de Pireu și teologii din jurul său: Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol are caracter OBLIGATORIU”. referitor la un text pus pe seama Mitropolitului Serafim de Pireu

IPS-Serafim-de-Pireu-si-p-Matei-Vulcanescu-800x606.jpgEste cunoscut de toată lumea ortodoxă faptul că Mitropolitul Serafim al Pireului a anatematizat ecumenismul cu toate manifestările lui şi că nu îl pomeneşte pe Arhiepiscopul Ieronim al Atenei. Acest lucru este adus ca argument negativ în discursul logic al textului pr. Tricaminas, care spune că pe de altă parte IPS Serafim ar fi afirmat că nu poate fi oprită pomenirea decât a unui eretic condamnat sinodal. Această afirmaţie din scrisoare este mincinoasă şi constituie o contradicţie logică! Nu există niciun document sau înregistrare din care să rezulte că IPS Serafim ar fi făcut astfel de afirmaţie. Ar însemna că IPS Serafim ar fi nebun şi pregătit pentru spitalizare la grav schizofrenici cu o astfel de contrazicere. Dar să o luăm logic. Dacă ierarhul eretic e deja condamnat sinodal şi caterisit şi anatematizat, cum să-i mai întrerupi pomenirea? Pomenirea ierarhului se întrerupe până la condamnarea lui de către un Sinod, nu după.

Afirmaţiile puse pe seama IPS Serafim sunt de fapt preluate dintr-o broşurică publicată în 2014 ce aparţine pr. Pavlos Dimitrakopulos, care lucra pe vremea aceea (şi în prezent) la biroul antieretic al Mitropoliei Pireului. Afirmaţiile acelea sunt prin urmare concluzii ale acestui părinte Pavlos expuse într-o conferinţă organizată tot de acesta cu mult timp înainte de Sinodul din Creta, la care marii teologi Dimitrios Telenghidis, Gheorghe Metalinos şi Theodoros Zisis nu au vrut să participe, criticând aspru pe pr. Pavlos pentru concluziile sale eronate asupra Canonului 15. Deci adresarea e greşită, nu există nici o bibliografie care să indice că IPS Serafim a făcut acele afirmaţii şi că a susţinut că acest Canon 15 de la Sinodul I-II Constantinopol nu ar fi obligatoriu atunci când episcopul învaţa erezia în public. Greşeala IPS Serafim constă în faptul că nu a oprit publicarea acestei broşuri, căreia probabil nu i-a dat prea mare importanţă la vremea aceea.

Oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc de îngrădire de erezie. Scopul este de a se convoca Sinod care să condamne erezia şi pe eretici, nominal. Întotdeauna aşa a procedat Biserica, a tăiat prin ANATEMA pe eretici în mod nominal, iar cine rămâne în comuniune cu cei anatematizați, sunt şi ei la rândul lor anatematizați. Până în prezent lupta noastră este de a se convoca un astfel de Sinod care să cheme la pocăinţă pe ereticii ecumenişti şi apoi, dacă nu se vor pocăi, să fie tăiaţi prin ANATEMA. Până atunci nu putem vorbi în termenii pe care îi foloseşte pr. Tricaminas, adică nu poate fi vorba de a ne rupe de toţi, deoarece nu sunt condamnaţi nominal. Dacă se sar etapele, atunci există pericol real de schismă, şi se repeta istoria vechilor calendariști, care afirmau că cine rămâne în comuniune cu nou-calendariștii este anatematizat automat, pe baza celor trei anateme date panortodox (dar nenominal) către cei care vor schimba calendarul, urmând calendarului papistaş. În cazul de faţă, deşi există anatema dată împotriva ecumenismului, totuşi nu există (iarăşi) nicio anatemă dată nominal celor care îl propovăduiesc, ceea ce este o problemă gravă şi ne duce pe aceeaşi pistă greşită.

Canonul 15 nu spune să ne rupem de toţi, ci că oprirea pomenirii se limitează la cea a episcopului eparhiot care învaţă erezia, nu la întreaga Biserică ce rămâne în comuniune cu acesta. De aceea, IPS Serafim e în îngrădire faţă de Arhiepiscopul său, Ieronim. Pe Patriarhul Bartolomeu nu are cum să-l pomenească (şi, prin urmare, să-i întrerupă pomenirea), pentru că acesta nu are jurisdicţie în sudul Greciei, nu e pomenit decât de Arhiepiscopul Ieronim în această parte a Greciei.

Este adevărat faptul că IPS Serafim a conslujit cu Arhiepiscopul Ieronim ca membru al Sinodului permanent în ziua de Boboteaza în 2017, lucru pe care îl consider greşit şi pentru care l-am tras la răspundere şi i-am cerut explicaţii. IPS Serafim mi-a răspuns că nu se rupe deocamdată de Sinodul Bisericii Greciei pentru că dacă s-ar rupe ar însemna să se autoexcludă din Sinod, să nu mai aibă nicio putere de a stăvili ecumenismul în Grecia şi să se autoizoleze, ceea ce este cu totul contraproductiv în acest moment.

În această direcţie, este o realitate că Sinodul din Creta nu are caracter panortodox (prin neparticiparea Bulgariei, Georgiei, Rusiei şi Antiohiei) tocmai datorită luptei asidue a IPS Serafim.

Anatematizarea ereticilor ecumenişti se face de către un Sinod. Dacă nu ne-am raporta la un Sinod, am deveni ca protestanţii sau ca stiliştii, care sunt împărţiţi în zeci de denominaţiuni care nu au comuniune unele cu altele şi se anatematizează unele pe altele pentru că, de exemplu, la unele femeile poartă batic, iar la celelalte nu.

Cine nu pomeneşte să nu acuze pe cei care pomenesc şi cei care pomenesc să nu acuze pe cei care nu pomenesc. Aşa se îndeamnă şi în comunicatul Pr. Iulian de la Prodromu. Din păcate, aşa a început şi schisma stilistă – cei care nu pomeneau au început să-i judece ca eretici pe cei care pomeneau, fără să fi fost condamnaţi nici până astăzi de un sinod. E foarte interesant că niciun sinod stilist nu a condamnat până în ziua de astăzi pe Meletie Metaxakis (care a schimbat calendarul) şi nici pe cei care au rămas în comuniune cu el. Dar deşi nu i-au condamnat nominal, au început să le pună eticheta de eretici, ca şi cum ar exista o auto-condamnare, o auto-tăiere din Trupul Bisericii (fapt pentru prima dată întâlnit în Ortodoxie). Dacă era aşa ce folos au mai avut Anatemele nominale ale Sinoadelor Ecumenice?

Din păcate, unii nepomenitori se îndreaptă spre schismă prin faptul că se erijează în Sinoade Ecumenice anatematizând nominal pe cei care au semnat în Creta şi considerând că cei care sunt în comuniune cu aceia sunt ei la rândul lor eretici. Deşi convocarea unui Sinod ar părea imposibil de realizat în situaţia actuală, în care Biserica este aproape înghiţită de erezia ecumenistă, totuşi pronia lui Dumnezeu lucrează, chiar dacă va fi peste 10 ani sau chiar 100 de ani. Datoria noastră este să ne îngrădim şi să mărturisim, nu să condamnăm pe cei care sunt în comuniune cu cei care au semnat în Creta.

Spre exemplu, Gheron Evstratie, duhovnicul lui Gheron Savva Lavriotul, mi-a spus personal:

„Eu nu pot să îi consider eretici pe fraţii mei de la Marea Lavră, care m-au izgonit pentru că am întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu. Ei doar pomenesc pe un ierarh eretic – anume pe Bartolomeu- şi pentru aceasta vor răspunde ei personal.”

Iată discernământul duhovnicesc al unui nepomenitor! Această afirmaţie a lui Gheron Efstratie va fi valabilă însă numai până la condamnarea Patriarhului Bartolomeu de către un Sinod – prin pronia lui Dumnezeu. Astfel că părinţii Lavrioti care l-ar pomeni în continuare pe Patriarhul Bartolomeu (după anatematizarea sa de către Sinod), vor fi şi ei condamnaţi ca eretici. Atunci abia va fi valabil dictonul patristic „Cel ce se împărtăşeşte cu cel afurisit, afurisit este”.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să avem grijă să nu se repete istoria stiliştilor, ci să învăţăm din greşelile lor!

Părintele Matei Vulcănescu
Protoprezbiter al Mitropoliei Pireului

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/10/16/drept-la-replica-pentru-mitropolia-pireului-oferita-de-parintele-protoprezbiter-matei-vulcanescu/

Ieromonah Grigorie Sanda: Părtăşia (comuniunea) cu erezia (cu ereticii) şi alte explicaţii

706px-KLONTZAS_GEORGIOS_End_of_16th_cent_The_Second_Coming_detail_The_HellPentru că în momentul de faţă ne confruntăm cu o polemică pe baza expresiilor “părtăşie la erezie” sau “părtaş cu ereticii” încercăm prin acest mic articol să aducem un plus de lumină asupra acestor două sintagme. Expresia părtăşie (cu ereticii sau la erezie) o găsim şi la Sfinţii Părinţi și în continuare vom aminti câteva texte de la sfinţii Marcu Evghenicul şi Teodor Studitul în care folosesc termenul de părtăşie.

“Refuzul părtăşiei cu ereticii la toate nivelele cere luptă, în schimb cedarea şi pogorământul întinează pe ortodox”.

“Şi poate vor porni şi o prigoană împotriva celor ce se tem de Domnul de vreme ce [aceştia] în niciun fel nu primesc părtăşia cu ei… Trebuie ca cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se pună cu adevărat în linie de bătaie prin însăşi faptele [lor] şi să fie pregătiţi să pătimească toată primejdia pentru dreapta credinţă şi nu să se păteze prin părtăşia cu necredincioşii.”

“Dar trebuie a ne păzi şi de părtăşia cu «ortodocşii» care au părtăşie cu ereticii. Despre un astfel de arhiereu Sfântul Marcu îi scrie unui ieromonah: «să îndemni pe preoţii lui Dumnezeu să fugă în toate chipurile de părtăşia cu el şi nici să liturghiseasca împreună cu el, nici să-l pomenească nicidecum, nici arhiereu să-l socotească pe acesta, ci lup şi simbriaş, nici să liturghisească nicidecum în bisericile latineşti ca să nu vină şi asupra voastră mânia lui Dumnezeu care a venit asupra Constantinopolului din pricina nelegiuirilor întâmplate acolo». Şi tot acolo spune: «Aşadar, fugiţi şi voi, fraţilor, de părtăşia cu cei lipsiţi de părtăşie şi de pomenirea celor nepomeniţi»”.

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 128-129) “

….Aşadar, fugiţi şi voi, fraţilor, de părtăşia cu cei lipsiţi de părtăşie bisericească şi de pomenirea celor nepomeniţi. Iată, eu Marcu păcătosul, vă spun că cel ce-l pomeneşte pe papă că arhiereu ortodox vinovat este că împlineşte tot latinismul chiar până la tăierea bărbii şi latino-cugetătorul va fi judecat împreună cu latinii şi ca un călcător al credinţei va fi socotit.”

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 223) “

…dar mai presus de orice lucru să fugi de părtăşia cu erezia luptătoare împotriva lui Hristos, căci împărtăşirea de ea înnegreşte şi pierde sufletul.”

(Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Ed. Sophia,pag.79) “

…ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de moştenirea lui Hristos, precum Iuda, şi părtaş cu cei ce L-au luat pe Domnul ca să fie răstignit …”( pag. 89 ) “

…Iar eu te sfătuiesc, dacă a avut parte prin împărtăşanie de părtăşia cu cei necredincioşi, să se ţină departe de Sfintele Taine până la unu sau doi ani…”( pag 92).

“… iar Sfântul Atanasie porunceşte ca nu numai să nu avem nicio părtăşie cu ereticii, dar nici [măcar] cu cei ce au părtăşie cu cei necredincioşi. Şi cum nu e părtăşie (chinonia), dacă trebuie să şezi într-un asemea loc şi să fii hrănit de asemenea [oameni].”

(Dreapta Credinţă în scrierile sfinţilor Părinţi, Editura Sofia, 2006, vol I, Cuvânt al Sfântului Teodor Studitul, pag, 137)

“…. Mărturisesc înaintea multor bărbaţi vrednici care sunt de faţă că nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtăşia cu el [patriarhul] sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici în timpul vieţii nici după moarte, după cum nu primesc nici unirea ce s-a făcut şi dogmele latineşti pe care le-a primit şi el, şi cei dimpreună cu el …”

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 231)

A renunţa la expresia “părtaş la erezie” sau “părtăşie cu ereticii” înseamnă a renunţa la duhul patristic în cadrul căruia Sfinţii Părinţi au folosit această terminologie. În convorbirea telefonică cu părintele Sava postată pe internet se vede clar cum se evită folosirea acestui termen prin sintagma “comuniune cu erezia” (“…oamenii majoritatea nu înţeleg că sunt în comuniune cu erezia”) Termenul de comuniune în acest context nu înseamnă decât părtăşie. Dacă Sfinţii Părinţi au folosit termenul părtăşie de ce să nu-l folosim şi noi, care încercăm să păşim pe calea lor. În această convorbire, părintele Sava spune că preoţii trebuie să meargă numai la consistoriu nu şi la recurs unde să dea mărturie, dacă părinţii vor să dea mărturie şi la recurs şi la consistoriul patriarhal, oare putem noi să-i judecăm? Eu personal nu m-am prezentat la consistoriu şi nici recurs n-am făcut. Asta înseamnă că eu am avut o poziţie mai bună decât cei care am fost la recurs? Suntem oare noi în măsură să punem o normă după care să se ghideze preoţii? Trebuie lăsat la latitudinea fiecăruia până unde vor să ajungă cu mărturisirea (consitoriu eparhial, consistoriu mitropolitan, consistoriu patriarhal).

În continuare vom încerca să vedem dacă cumva există o stare (nu cum se afirmă în discuţia telefonică cu părintele Sava în care se spune că anumiţi părinţi vorbesc de trei căi; nimeni n-a făcut această afirmaţie: că există 3 cai, una este starea iar altă calea; toţi ştiu că există două căi Raiul şi iadul sau calea dreptei credinţei şi calea ereziei)  prin analiza unui text al Sfântului Teodor Studitul.

“Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne îndepărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie; dar când e vorba de masă de obşte – de vreme ce doar acolo [la Liturghie] din frică îl pomeneşte [pe episcopul eretic] – ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvânteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său”

(Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Ed. Sofia, 2006).

Dacă Sfântul Teodor Studitul ar fi văzut în preotul care pomeneşte din frică pe ierarh un eretic, atunci cu siguranţă nu ar fi fost de acord ca acest preot să binecuvânteze masa de obşte şi să cânte cu cei ortodocşi (cântarea se referă clar la o rugăciune sau ierurgie). Ştim că preotul care pomeneşte de frică este conştient de erezia episcopului său, frica reprezintând singura cauză pentru care acesta pomeneşte, deci în sinea lui el este ortodox, dar pomenitor din frică. Prin această pomenire din frică, el îşi calcă într-o oarecare măsură conştiinţa, fiind un compromis pe care îl săvârşeşte, această părtăşie pe care el o are.

Unii poate vor spune: “Da, dar Sfântul Teodor accepta binecuvântarea preotului pomenitor care nu a avut o părtăşie conştientă cu ereticul, cu episcopul său”. În prima parte a textului Sfântul Teodor spune că preotul care pomeneşte din frică poate binecuvânta, iar în partea a doua spune numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic nici cu episcopul său. Oare Sfântul Teodor se contrazice pe sine? Nu, în niciun caz, este clar că preotul care pomeneşte din frica este conştient de erezia episcopului său. Atunci care este sensul părţii a doua a textului “dacă nu a avut conştient părtăşie cu eretic sau episcopul său”? Prin această părtăşie conştientă Sfântul Teodor vrea să spună că dacă preotul şi-a însuşit credinţa sau o parte din credinţa eretică a ierarhului său, deci are părtăşie conştientă, nu poate binecuvânta masa.

Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe interzic cu desăvârşire rugăciunea în comun cu ereticii. Dacă preotul pomenitor din frică ar fi eretic atunci însuşi Sfântul Teodor Studitul, care vedem că este un canonist desăvârşit, nu ar fi acceptat ca un preot pomenitor din frică, deci ortodox dar părtaş din frică prin pomenire la erezia episcopului, să binecuvânteze masa de obşte – nu o simplă masă, ci o masă de comunitate fie ea monahala sau laică. Cel ce binecuvântează masa este mai mare decât ceilalţi care participă la masă, pentru că cel mic se binecuvântează de cel mai mare, deci acel preot care pomeneşte din frică se bucură de cinste înaintea mesenilor. Un eretic nu poate să se bucure de această cinste.

Iată că unii vor să “simplifice” lucrurile spunând că există numai Ortodoxie şi erezie și că nu există părtaş la erezie, deşi am adus în față atâtea texte în care avem acest termen de părtăşie folosit de Sfinţii Părinţi, constatăm că întocmai ca în textul de faţă există trei stări (nu căi):

  1. starea ortodoxicșilor, care sunt îngrădiți de orice erezie, nu au părtăşie (comuniune) cu ereticii sau erezia,
  2. starea ereticilor, adică a celor ce primesc învăţătura eretică,
  3. starea în care o parte din oameni (cler şi credincioşi) au cuget ortodox, dar nu reuşesc să se îngrădească de eretici, deci să întrerupă comuniunea (părtăşia cu aceştia).

Cu siguranţă că ultima categorie de oameni dacă nu se va îngrădi, nu va întrerupe părtăşia cu ereticii, va merge pe calea ereziei şi va moşteni osânda veşnică, iadul. Dacă aceasta a treia categorie sau o parte din aceasta va reuşi să se îngrădească de orice erezie va merge şi va moşteni viaţa veşnică. Nicăieri nu s-a vorbit de trei căi cum se spune în convorbirea telefonică amintită. Din această analiză se vede că sunt trei stări şi două căi.

Ne cerem iertare că am cutezat, noi, să cercăm unele taine greu de pătruns ale Ortodoxiei. Nicăieri la Sfinţii Părinţi n-am găsit explicarea acestor lucruri. Aceştia ne-au transmis doar mesajul pe care şi noi trebuie să-l respectăm: să fugim de comuniunea cu ereticii indiferent în ce constă această. Ar trebui, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi să nu ispitim mai mult lucrurile cu mintea noastră slabă. Prin această prezentare nu am căutat să rezolvăm această problemă teologică, am vrut să arătăm că lucrurile nu sunt aşa de uşor de înţeles, că pe această temă se poate discuta îndelung şi nu ştim dacă la un moment dat vom înţelege cu desăvârşire toate aspectele legate de problema în discuţie.

Trebuie să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem, să ne îngrădim de erezie şi să păstrăm comuniunea dintre noi chiar dacă există unele mici neînţelegeri. Sfântul Marcu Evghenicul spune:

“Acelea [scripturile canonice] ca unule predate de Dumnezeu, suntem datori unii faţă de alţii şi a le crede şi a le întări chiar dacă unele par că nu sunt în acord [cu altele],dar acestea [cele predate de Părinţi] suntem datori a nu le crede în chip absolut, nici a le primi fără cercetare. Căci este cu putinţă ca acelaşi dascăl să nu le grăiască pe toate după acrivie. Altminteri, pentru ce au mai avut Părinţii nevoie de Sinoade Ecumenice, dacă fiecare nu ar fi căzut nicidecum din adevăr?”

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 130).

Am amintit acest text pentru a arăta că au existat unele neînţelegeri şi între Sfinţii Părinţi, dar totuşi ei au rămas în comuniune şi prin Sinoadele Ecumenice au realizat un singur Crez. Deci să lăsăm şi noi fiecare atitudinile exclusiviste, să ne acceptăm şi să ne sprijinim pe calea mântuirii, să lăsăm polemicile şi să ne zidim duhovniceşte unii pe alţii. Unui părinte i s-a imputat folosirea unor cuvinte sau expresii incorecte din punct de vedere teologic. Oare a fost întrebat acest părinte ce a vrut să spună prin aceste cuvinte, înainte de a fi criticat pentru folosirea acestora? Oare înainte de aceste critici s-a încercat să se vadă mesajul predicii în care au fost folosite aceste cuvinte? Dacă ne dorim să răstălmăcim cuvintele altora, vom găsi întotdeauna prilejul, chiar putem ajunge să răstălmăcim cuvintele unor sfinţi, dacă nu avem o vedere de ansamblu a ceea ce au vrut să exprime şi izolam unele cuvinte din afirmaţiile lor. Să avem dragoste unii faţă de alţii şi să ne corectăm între noi cu pace şi răbdare. În Sfânta Evanghelie se spune:

De-ţi va greşi fratele, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, că din gură a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii. Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş.

Matei 18:16

Sunt unele probleme numai de competența sinoadelor şi noi n-avem decât datoria de a le accepta ca atare. Să ne rugăm cu toţii şi să mai lăsăm deoparte polemicile. Pace, sănătate şi mântuire!

Unele argumente logice în susţinerea existenţei “părtăşiei la erezie”

În continuare vom prezenta şi unele argumente logice care susţin existenţa unei stări intermediare (nu căi) între Ortodoxie şi erezie. Dacă cel ce pomeneşte pe ierarhul eretic fără a-i împărtăşi credinţă, deci îl pomeneşte din anumite frici este eretic după cuvintele unora, atunci am avea următoarea situaţie: Niciun părinte dintre cei îngrădiţi de erezie şi de ierarhii eretici, până la ora actuală, nu a intreupt pomenirea exact în momentul semnării documentelor eretice. Deci avem părinţi care au întrerupt pomenirea la două săptămâni după sinod, la o lună, la mai multe luni, un an şi chiar mai mult. Prin urmare toţi aceşti părinţi au fost eretici?! Atunci cine i-a primit pe ei la Ortodoxie? Dacă ei au fost eretici, trebuiau să se lepede de documentele eretice din Creta şi să fie primiţi la Ortodoxie prin mirungere. Să zicem că aceşti părinţi s-au lepădat de aceste erezii prin întreruperea pomenirii ierarhului. Întrebarea este cine le-a făcut mirungerea? Cine i-a primit la Ortodoxie? Niciun părinte n-a primit mirungere de nicăieri. Şi dacă părinţii aceştia au fost eretici, după canoanele Bisericii ar fi fost reprimiţi la Ortodoxie după lepădarea de erezie şi mărturisirea de credinţă ortodoxă scrisă, dar numai în rândul laicilor. Atunci cu ce putere aceşti părinţi slujesc, cine i-a primit pe ei, în pofida normelor canonice, în rândul clericilor?

Totuși fraţilor, dacă noi suntem la ora actuală întru slujire clericală, în Ortodoxie, este pentru că noi nu am fost într-o stare de erezie, ci în stare de părtăşie la erezie. Dacă noi preoţii îngrădiţi până la ora actuală am fost într-o stare de părtăşie la erezie nu putem spune că preoţii care încă nu s-au îngrădit şi dintre care unii se vor îngrădi sunt eretici, ci părtaşi la erezie.

Este clar că dacă moartea îi va prinde în stare de părtăşie la erezie vor avea parte cu ereticii, dar dacă se vor întoarce vor avea parte cu ortodocșii. Această stare de părtăşie la erezie în Biserica are loc până la întrunirea unui sinod ortodox care va anatemiza erezia şi ereticii. În momentul în care sinodul va da anatema, cei prinşi în starea de părtăşie cu erezia, îşi vor pierde această stare de părtăşie şi vor fi eretici, vor fi primiţi la Ortodoxie numai prin lepădarea de erezie şi mărturisirea de credinţă ortodoxă scrisă şi prin mirungere. Iar ierarhii şi toţi clericii pe care această anatemă îi va prinde în comuniune cu ierarhii eretici vor fi primiţi prin mirungere şi trecuți în rândul laicilor, conform canoanelor Bisericii. Dacă afirmaţiile celor care spun că şi cei care au părtăşie la erezie sunt eretici, atunci noi toţi clericii îngrădiţi de erezie, care înainte am avut părtăşie cu aceasta, trebuie să fim primiţi la Ortodoxie, dar trecuţi în rândul mirenilor şi atunci cei care fac aceste afirmaţii să găsească preoţi care să oficieze tainele şi ierurgiile necesare comunităţilor de ortodocşi, care s-au îngrădit de ierarhii eretici.

Din toate aceste aspecte rezultă clar că, clericii, şi nu numai, care au duh ortodox, dar pomenesc ierarhii semnatari ai documentelor eretice din anumite nedumeriri sau frici, până la o condamnare sinodală, se află într-o stare intermediară între Ortodoxie şi erezie, stare ce le permite revenirea întru totul la Ortodoxie prin îngrădirea de ierarhii eretici, fără mirungere şi fără a fi trecuţi în rândul laicilor.

Hotarele iconomiei (d.p.d.v. al mărimii şi al timpului pentru care este folosită) nu le putem fixa noi, ci această intră în compentența unui sinod şi, în altă ordine de idei, putem spune că hotarul ca timp al iconomiei în privinţa stării de părtăşie este de fapt întrunirea unui sinod, după care vom avea doar două stări: ortodocşi (îngrădiţi în toate de erezie) şi ereticii condamnaţi.

Nu există niciun canon care să dea dreptul clericului căzut în erezie să revină în Ortodoxie în treaptă clericală în care a fost, ci numai în rândul laicilor. Aşadar clericii care s-au îngrădit de erezie prin încetarea pomenirii ierarhului şi cei care se vor îngrădi până la un eventual sinod ortodox nu au fost şi nu sunt eretici, ei înşişi fiind ortodocşi în sinea lor. Una este când un ortodox cade în erezie, deci are o cugetare eretică, şi alta când un ortodox se trezeşte peste noapte cu nişte documente eretice semnate în numele lui, rămâne în sinea lui ortodox, dar nu reuşeşte să se dezică de semnatari.

În altă ordine de idei dacă pomenitorii, adică cei ce nu s-au îngrădit de ierarhii eretici sunt eretici, deci nu părtaşi la erezie, şi numai cei îngrădiţi sunt ortodocşi, atunci cum putem să mai afirmăm că există har în biserica unde sunt pomeniţi ierarhii, că mai sunt taine valide? Dacă toţi sunt eretici, pentru cine se mai pogoară Duhul Sfânt să sfinţească Tainele? Dumnezeu mai trimite harul Său să săvârşească Tainele ca să şi le administreze ereticii? Cu siguranţă că dacă în biserica unde sunt pomeniţi ierarhii nu mai există decât eretici, harul nu va mai lucra în acea biserică, însă din istoria Bisericii ştim că harul lucrează până la condamnarea oficială a ereziei.

Putem aminti de existenţa a trei stări şi în alte cazuri asemănătoare: în cazul unui război avem 3 stări: 1. învingătorul, 2. învinsul şi 3. starea celui care este în luptă care nu este nici învingător nici învins; după încheierea războiului rămân doar două stări.

Să ne referim la Sfânta Cuvioasa Maria Egipteanca sau la alţi sfinţi cu o viaţă asemănătoare. Prima parte a vieţii starea de păcat, a doua parte a vieţii (47 de ani în pustie) starea de luptă cu duhurile desfrânării şi cu amintirile desfrânate şi starea a treia când a ajuns la apatie, la nepătimire, la îndumnezeire, când luptele cu diavolii au încetat şi când ea a ajuns la măsura în care când se ruga se înălţa deasupra pământului. Am îndrăznit să fac astfel de comparaţii ştiind că şi Mântuitorul în viaţa Sa s-a folosit de pilde sau exemple din natură şi societate pentru a se face înţeles auditoriului.

În continuare vom prezenta două cazuri din care rezultă că există o stare intermediară între Ortodoxie şi erezie, între statutul de ortodox şi cel de eretic.

  1. Dacă un ortodox merge la adunarea penticostalilor (sau al oricărei alte erezii), dar nu primeşte “botezul” penticostal este reprimit în comunitatea ortodoxă doar prin pocăinţă (spovedanie, căinţă, canonul de la duhovnic şi hotărârea fermă de a nu mai greşi).
  2. Al doilea caz un ortodox merge la adunarea penticostalilor şi primind “botezul” penticostal se face mădular “viu” al acelei erezii. În acest caz acest ortodox s-a lepădat de Ortodoxie, a devenit eretic (cu acte în regulă) şi poate fi reprimit la Ortodoxie, decât prin lepădarea de erezia în care a intrat, prin mărturisirea dreptei credinţe, prin mirungere şi i se rânduieşte canonul potrivit acestei mari căderi.

În primul caz avem un ortodox care se clatină în credinţa lui, cochetează cu ideile străine (eretice) deci are o oarecare părtăşie la erezia respectivă. Acest “ortodox” cade sub afurisire. În cadrul canoanelor Bisericii termenul de afurisire este folosit cu dublu sens: afurisirea ca îndepărtarea de la pricestuire, de la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi afurisirea ca excomunicare, adică excluderea din Biserică. Acestui “ortodox” i se va rândui primul fel de afurisire, adică îndepărtarea de Sfintele Taine, dar dacă el persistă în această cădere va primi al doilea fel de afurisire cu sensul de excomunicare.

În cazul al doilea ortodoxul a trecut (a aderat) la erezie, drept urmare a trecut sub pedeapsa anatemei. Observăm că există o distincție clară între cele două cazuri, în primul caz avem o starede părtăşie cu erezia, iar în cel de al doilea o stare a ereticului, a celui ce a apostat de la Ortodoxie şi s-a dus la adunarea ereticească, a ales altă cale.

În concluzie, în privinţa credinţei avem trei stări:

  1. Starea ortodoxului curat de orice întinare cu ereticii şi erezia
  2. Starea părtaşului la erezie, a acelui ce se clătina în credinţa dar nu a făcut pasul trecerii la erezie
  3. Starea ereticului, a celui ce este membru al adunării ereticeşti.

Ieromonah Grigorie Sanda, schitul Lacul Frumos

Precizare: Articolul de față nu este definitiv, fiind propus discuției celorlați părinți nepomenitori.

http://ortodoxinfo.ro/2017/10/11/ieromonah-grigorie-sanda-partasia-comuniunea-cu-erezia-cu-ereticii-si-alte-explicatii/