Păcătos sunt, dar eretic NU!

„Se spunea pentru avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are dreapta și mare socoteală. Și vrând să-l cerce de a sa mânie, i-au zis lui : tu ești Agathon ? Am auzit pentru tine că ești curvar și mândru. Iar el a zis : ei bine, așa este. Și i-au zis lui : tu ești Agathon bârfitorul și clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăși : Tu ești Agathon ereticul? lar el a răspuns: nu sunt eretic. Și l-au rugat pe el, zicând: spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ți-am zis ție le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală și s-au dus zidiți, adică folosiți.” (Patericul egiptean)

Sub-acoperamantul-Tau-scapam-Stapana... (1)Cu puțin timp în urmă, deși la Sinaxa de la Beiuș mi-am susținut nevinovăția înaintea fraților preoți cu privire la expresia „părtășia la erezie” afirmând că nu exprim o învățătură intermediară între ortodox și eretic, părintele Ciprian Staicu a trimis unor fii duhovnicești care au ales să le fiu duhovnic, următorul mesaj: „Ereziile pr. Claudiu Buză: părtășia nevinovată la erezie, acrivia cu dragoste sau acrivia iconomică și ascultarea necondiționată de duhovnic, dacă acesta a întrerupt pomenirea (deci a devenit infailibil). Aiureli fără bază teologică. Aveți grijă în mâinile cui vă puneți mântuirea. Cu respect, pr Ciprian.”

Nu după mult timp, părintele Ciprian a continuat războiul mediatic pe care promisese la Beiuș să-l oprească, cu privire la obsesiva expresie „eretică” și la alte „erezii” apărute „ca ciupercile după ploaie.”

Văzând sminteala făcută în poporul drept-credincios prin asaltul mediatic nemilos cu privire la această problemă, și denaturarea voită făcută de părintele Ciprian și susținătorii săi, la sfatul unor frați preoți și mireni, am hotărât să dau următoarea dezmințire cu privire la învinuirile aduse.

1. Expresia „părtășie la erezie”. Este foarte adevărat că am folosit această expresie patristică, adeseori în predici, cateheze, articole și comentarii, mai ales după recursul din vară, atunci când mi s-a reproșat că nu îi numesc pe toți cei care pomenesc pe ierarhii apostați, eretici. Acuzația de „erezie” nu se susține, deoarece:

a) Această expresie este folosită de către toți părinții care am întrerupt pomenirea, fără a vedea sau defini o stare intermediară între ortodox și eretic. Cu toții ne-am exprimat, la unison, că părtășia la erezie este o stare de boală a celor care pomenesc ierarhii eretici și că este nevoie ca întreruperea comuniunii și a pomenirii să se facă de către cei neîngrădiți cât mai repede pentru a nu fi afectați de erezie. Nimeni dintre noi nu s-a „aventurat” în a-i numi eretici pe toți cei rămași „între ziduri”. De ce am face acest lucru, acum?!

b) Atitudinea unor mireni care au refuzat coliva slujită „între ziduri” de la o bătrânică sărmană care a ieșit de la Mănăstirea Antim (aflată poate în iconomia: bătrâni, copii, neputincioși), prin cuvinte nepotrivite: „Nu luăm noi de la voi!” Apoi, numirea unui copil fără discernământ, „eretic” doar pentru că era fiu al unor părinți „eretici” pomenitori. Aceste exagerări m-au determinat să explic, folosind expresia „părtășie la erezie”, că nu trebuie să-i numim pe toți eretici, ci doar pe cei care au semnat acte eretice, propovăduiesc erezia cu capul descoperit și și-au pervertit și întunecat inima și mintea de virusul ereziei. Pe ceilalți trebuie să-i ajutăm cu multă dragoste să iasă dintre adevărații eretici pentru a nu se îmbolnăvi de erezie. Am făcut lucrul acesta fără a introduce o nouă învățătură, adică o stare intermediară între ortodox și eretic.

c) În conferința de la Bânceni, Gheron Sava explică faptul că i-a cerut Mitropolitului Vladimir al Poceaevului să nu întrerupă pomenirea Patriarhului Chiril al BORu, pentru a-și pregăti turma în vederea luptei împotriva ecumenismului. Același lucru l-a precizat și în legătură cu PS Longhin (episcop pe atunci) care pomenește pe Mitropolitul Onufrie – numit ortodox, deși acesta pomenește pe același patriarh eretic. La noi, de ce nu ar fi astfel de preoți, deși, conștient se expun îmbolnăvirii de erezie?!

d) Știu că mi se cere să recunosc public că am greșit (că sunt heterodox!) pentru ca supercorecții, „vânătorii de eretici”, să-și justifice lipsa de iubire și modul pătimaș de a se raporta la semenii lor neîngrădiți, socotiți de ei fără milă, eretici, și a mă folosi ca „portavoce” a duhului lor de răzvrătire în care se găsesc, pe care eu nu-l recunosc ca fiind al lui Hristos.

e) Deja sunt unii preoți nepomenitori și mireni (de care părintele Staicu nu spune nimic, ci pe unii îi găzduiește pe siteul său primindu-le comentariile, pe alții îi „sfătuiește părintește”, ) care susțin inexistența harului în Biserică și invaliditatea Tainelor, ca urmare a socotirii tuturor celor neîngrădiți ca fiind eretici. Pentru unii, prin apelativul de eretic a tuturor celor neîngrădiți, absența Harului a devenit o consecință firească, socotindu-se a fi doar ei Biserică a lui Hristos. Restul, din punctul lor de vedere, sunt eretici!

f) Expresia scoasă din context dintr-o înregistrare audio a unei predici: „dacă îi numim pe preoții ecumeniști eretici, acuzația se răsfrânge și asupra tuturor credincioșilor lor”, este malițios interpretată, într-un articol împotriva mea, de către părintele Ciprian. Era suficient să pună virgula acolo unde îi era locul pentru a arăta sensul corect al cuvintelor mele. Afirmația mea, în acea predică, a fost cu totul alta. Înțelesul este că „nu-i putem numi pe toți preoții, ecumeniști eretici…”, ceea ce este cu totul altceva. Fiii duhovnicești care au participat la slujbe și au ascultat predicile, pot depune mărturie de adevărul celor spuse.

g) Tot efortul meu a fost în legătură cu atitudinea pe care trebuie să o avem față de cei numiți, încă, frați și surori în Hristos, care nu au dobândit o cugetare eretică. Nu expresia „părtășie la erezie” este problema, ci răcirea dragostei unora dintre noi, patimi ca mândria, invidia, iubirea de sine, orgoliile personale și frustrările de orice natură: ura față de episcop și lipsa de ascultare din alte motive decât erezia, rude ale dezbinătorilor „căsătoriți” cu eretici etc. Priviți la majoritatea comentariilor „supercorecților” de la articolele diversioniste postate de părintele Ciprian, și veți înțelege ce duhuri sunt „găzduite” acolo.

h) S-a uitat că lupta noastră împotriva panereziei ecumenismului este în altă parte, nu printre noi. De ce există atâta încrâncenare a unora de a lovi neîncetat în cei care sunt în aceeași luptă?! E ca și cum, la un asalt împotriva inamicului, ostașul s-ar opri împușcându-și proprii camarazi, periclitând misiunea și viața celorlalți. Ce ar spune un tribunal militar de această nebunie? Dar Hristos cum ar judeca trădarea celor care i-au jurat ascultare și slujire?!

2. Expresiile „acrivia cu dragoste” și „acrivia iconomică”.

Prin folosirea acestor expresii, deasemenea scoase din contextul unei cuvântări, am subliniat importanța folosirii dragostei în aplicarea acriviei. Acest lucru nu vine să anuleze acrivia, cu care suntem de acord cu toții că este metodă terapeutică folosită împotriva ereziei, ci exprimă modul corect de a aplica panaceul Bisericii pentru această boală, cu dragoste sinceră și jertfelnică, nu într-o formă violentă sau pătimașă, cum dealtfel am văzut la frați preoți și mireni îngrădiți de erezie. Lucrul acesta nu înseamnă că trebuie să-i odihnim pe cei „dintre ziduri” spunându-le că pot lupta și din interior, ca și cum noi am fi în exterior, sau că este bine că nu au întrerupt pomenirea și comuniunea așteptând „momentul potrivit” pentru a ieși dintre eretici. Le arătăm pericolul, le spunem că singura măsură corectă împotriva ereziei, acum când s-a oficializat ecumenismul în Biserică prin trădarea de la Creta, este ruperea comuniunii cu ereticii și Mărturisirea Adevărului după învățăturile Sfintelor Canoane și ale Sfinților Părinți.

Sunt voci care spun că acrivia are în sine dragostea lui Dumnezeu pentru om, pentru mântuirea lui. Bineînțeles că așa este, dar măsura folosită de noi trebuie să fie a dragostei după puterea omenească, să folosim NOI pentru binele aproapelui acrivia cu dragoste neprefăcută. Degeaba medicamentul are substanță activă dacă tu îl administrezi celui suferind  fără dragoste și cu lipsă de profesionalism. De ce să operezi cu barda, când poți interveni cu bistiriul?! Același lucru se poate spune și despre „acrivia iconomică”, care, recunosc, ca formă de exprimare, nu este cea mai reușită sintagmă, dar a fi numită erezie, mie personal mi se pare prea mult!

3. Expresia „infailibilitatea nepomenitorului”. Pentru prima oară am auzit această expresie la părintele Ciprian cu ocazia defăimării mele publice. Nu am crezut că a spune fiilor duhovnicești cât de importantă este ascultarea de duhovnic poate fi interpretată atât de josnic și numită „erezie”. Iar motivul pentru care am insistat asupra ascultării de duhovnic este unul cât se poate de serios: răzvrătirea unor fii duhovnicești și cercetarea altor preoți nepomenitori. De aici a apărut multă confuzie, sfaturile primite nefiind potrivite cu terapeutica duhovnicului.

Nu am susținut o asemenea grozăvie niciodată. Cum aș putea?!

Cred că această „erezie” a fost fabricată de părintele Ciprian din două motive:

a) pentru a-și justifica schimbarea, fără motiv, a duhovnicului numit, fără cercetare, „heterodox” (care se crede „infailibil”, dar nu este!).

b) pentru a mustra pe o respectabilă doamnă doctor care a vorbit foarte frumos, patristic despre importanța ascultării de duhovnic.

Dacă greșesc, îmi cer iertare!

Așadar, în urma celor prezentate, exprim public, și susțin cu toată responsabilitatea că cele relatate sunt întru totul adevărate. Chiar dacă nu eu am declanșat tulburarea, public, ÎMI CER IERTATE pentru toată neliniștea care s-a produs printre iubitorii de pace și de Adevăr cu care suntem și vrem să rămânem în această luptă. Deasemenea, ÎMI CER IERTARE  față de părintele Ciprian pentru că nu am reușit să-i fiu un duhovnic bun și să-i arăt toată dragostea de părinte duhovnicesc. Cu siguranță, nu am avut pregătirea teologică care să mulțumească, nici abilități de comunicare și, mai ales, nu m-am rugat suficient de mult pentru sfinția sa. Eu îl iert din toată inima și îl rog, în numele dumneavoastră, care v-ați implicat emoțional și sufletește în această dispută, să părăsească războiul mediatic și să revină la iubirea cea dintâi. Iert, deasemenea, și pe cei care m-au denigrat public și care, fără voia lor, m-au ajutat să devin mai atent la păcatele, patimile și slăbiciunile mele și să mă încred mai mult în Dumnezeu. Ar fi un câștig pentru toți dacă și ei m-ar ierta și am rămâne fii ai aceluiași Tată Ceresc, în același duh de pace și iubire.

Haidem, vă rog, să lăsăm judecățile și orgoliile și să ducem ofensiva împotriva adevăratului inamic. Să nu participăm la propria dezbinare și să atenționăm și să oprim pe cei care alimentează aceste tulburări dintre noi.

Nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu și a Maicii Domnului că vom pune capăt acestei ispite și că vom continua lupta noastră împotriva panereziei, rămânând uniți în credință, în mărturisire și în dragoste.

Vă iubesc și vă îmbrățișez întru Hristos Domnul !

Preot Claudiu Buză

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

41 de gânduri despre „Păcătos sunt, dar eretic NU!”

  1. Binecuvantati sfintia voastra parinte Claudiu!
    Slava Lui Dumnezeu pentru toate!
    Cu bucurie , ca dupa o operatie reusita ,dar si cu durerea ramasa pana la momentul cicatrizarii, vin , cu dramul de smerenie de care poate fi in stare un mare pacatos, sa va imbratisez atat pe sfintia voastra cat si pe cei care, prin uneltirea celui viclean, au dus lucrurile catre hotarul dezbinarii, poate din teama de a nu face „prea multe pogoraminte” celor „neingraditi”, spre a nu cadea ei insisi in „neingradire”, uitand cate pogoraminte face cu noi toti, Bunul Dumnezeu, in fiece clipa. O viziune plastica a celor ce se petrec in sanul Bisericii ar fi ca ” fenomenul” vaccinarii . Unii (ierarhia si cei impreuna cugetatori) fac si recomanda vaccinarea cu pulberi (nano) de „creta”, altii fug de aceasta ca de foc (la propriu, chiar te „incinge”!) stiindu-i efectul nociv, deslusit cu mult timp inainte de „cercetatori” induhovniciti.
    Cernerea merge inainte. In micimea „noastra”, simtim fiorul rece al ingrozirii, la gandul ca sitele devin din ce in ce mai dese, impunand celor cernuti multa „subtirime” duhovniceasca spre a se putea „strecura”. Nadejdea noastra ramane doar la Domnul, pe care Il rugam sa ni-i intareasca pe parintii nostri duhovnici in dreapta cugetare , buna lucrare si inteleapta pastorire a turmei date spre grijire.
    Daca vreunul din cei ce au intrerupt pomenirea sau participarea la pomenire, nu a facut-o cu cuget curat ci nadajduind ca va fi ales sau recunoscut ca „razboinic al luminii” de ceilalti, sa nu uite ca a mai fost candva unul care, cu mare zgomot s-a pravalit! Fereasca Domnul de atare ispite!

    Apreciază

    1. Domnul! Ne bucurăm de reușita „operației” și mai ales de faptul că pacientul trăiește! Nădăjduim în Bunul Dumnezeu că refacerea „post-operatorie” va aduce vindecare completă. Asta depinde de modul cum „medicul” vindecă, ajută la refacere, dar și de felul cum „bolnavul” primește sfaturile „medicale” și, mai ales, „tratamentul” potrivit.

      Apreciază

  2. Blagosloviti și iertați!

    Nu e plăcut să lupți împotriva ereziei şi să fii numit ,,eretic”! Dar și despre Iisus au spus unii ceva asemănător…

    Această dispută are ceva constructiv, cu toate exagerările ei. Ne învață să acordam atenție atât Literei cât și Duhului. Ne ajută să înțelegem că oricui i se poate întâmpla să aibă o ispită în cuvânt. Și ne mai ajuta sa înțelegem ca lupta noastră este împotriva păcatului din noi, a păcatului în general și a ereziei. Iar exagerările de orice fel, indiferent cui aparțin, trebuie trecute pe bilețelul de spovedanie!

    Şi ne arată cum se poate cădea. Important e sa învățăm și din căderile noastre și din ale altora.

    Mă bucur ca ați luat această atitudine.

    Apreciază

    1. Domnul să ne binecuvânteze și să ne ierte! Cu ajutorul Domnului, ajungem de la „medicină” la „pedagogie”. Ambele sunt importante pentru restaurarea omului păcătos în Hristos. Și terapeutica potrivită și învățătura după Duh și după Literă! Examenele le dăm în împrejurările concrete ale vieții, prin modul de raportare la Dumnezeu și la semeni!

      Apreciază

  3. http://www.katanixis.gr/2017/10/blog-post_78.html?m=1
    Construcții ,,teologice” din Pergam
    Monah Paisios Kareia

    Convocarea și procedura reuniunii din Creta in iunie 2016 avind cerințele pt autoritate pan-ortodoxa și să pună în aplicare deciziile sale, este de inducție și cu nerușinare pt cei care sunt membrii în viața ai Bisericii Ortodoxe. Deciziile acestei sesiuni sunt un carcinom in Biserica lui Hristos, care acum doare puțin și mai târziu din ce in ce mai aspru

    Apreciază

  4. Binecuvantati sfintia voastra!

    Ma iertati, dar cred ca se cuvine o observatie la:
    1 c) „[…] La noi, de ce nu ar fi astfel de preoți, deși, conștient se expun îmbolnăvirii de erezie?!”
    Sf. Teodor Studitul in Epistola 49. Către fiul Naucratie, spune ca pogoramantul care se face episcopilor in privinta pomenirii arhiereului eretic, nu se face si preotilor:

    „Iar despre celelalte întrebări (dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter și îl numește adunătură mincinoasă, dar îl pomenește pe mitropolitul său care s-a aflat în acel sinod, dacă deci trebuie să ne împărtășim de la un preot al [acelui] episcop ortodox) am răspuns și în alte [dăți], în scrisorile către Evod, că:

    Pentru iconomie, trebuie [să ne împărtășim], numai el să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e nimic, de vreme ce îl pomenește pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomenește pe mitropolitul său eretic.

    Dar dacă [preotul] pomenește vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are viețuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtășanie; dar când e vorba de masa de obște — de vreme ce doar [acolo la liturghie], din frică, îl pomenește [pe episcopul eretic] —, ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvinteze și să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conștient părtășie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul [de acest fel]”

    Concluzia mea:
    Din ultima parte reiese ca un preot pomenitor de pseudo-episcop nu devine neaparat eretic, ci poate fi ORTODOX, dar totusi nu se cuvine sa ne impartasim din mainile lui si nici sa fie primit la masa de obste daca a slujit cu eretic. Sper ca acest exemplu de la Sf Teodor sa lamureasca ce este cu partasia la erezie si sa aduca liniste si dragoste intre frati. Corectati daca gresesc.

    Ma iertati,
    Un pacatos

    Apreciază

    1. Este corectă observația! Nu ar putea un preot eretic să psalmodieze împreună cu ortodocșii și să binecuvânteze masa acestora. Și totuși, Sfântul Teodor Studitul, în scrierile sale, amintește un asemenea pogorământ! Canoanele spun că nici la masă nu trebuie să stăm cu omul eretic, dar să vină să binecuvânteze masa?! Avem două variante: ori Sfântul Teodor a greșit, ori nu toți preoții care pomenesc ierarhii eretici, sunt eretici. Eu aleg a doua opțiune! Asta nu înseamnă că mergem după ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în Biserică, ci aplicăm pogorământul expus de Sfântul Teodor Studitul!

      Apreciază

  5. Tocmai pentru ca cred ca Bunul Dumnezeu in marea lui milostivire nu ne lasa in ratacire pe niciunul dintre noi care-L cautam sincer si cu inima curata, scriu urmatoarele, nadajduind fie ca vor fi primite, fie ca vor fi combatute in Duh si Adevar, pentru ca, desigur, nimeni nu este infailibil. Din pacate, pozitia sfintiei voastre sufera de aceeasi lipsa de realism duhovnicesc pe care am intalnit-o la toti cei care incearca sa ramana (eu zic sa devina) ortodocsi, adica parintii (si mirenii) care au intrerupt pomenirea si comuniunea cu ereticii. Spuneti dvs. asa: „Tot efortul meu a fost în legătură cu atitudinea pe care trebuie să o avem față de cei numiți, încă, frați și surori în Hristos, care nu au dobândit o cugetare eretică. Nu expresia „părtășie la erezie” este problema, …..”.

    Lucrurile nu stau deloc asa. Ortodoxia a fost demult schimonosita de multe eresuri pe aceste meleaguri, iar una dintre ereziile bine asezate este tocmai aceea ca partasia cu erezia (atunci cand o decelam!) si ereticii n-ar fi un pacat, si inca de moarte. Sinodul din Creta, prin pronia Dumnezeiasca, a re-adus in atentie inclusiv, sau in primul rand as spune, tocmai acest adevar pierdut de decenii, poate o suta si ceva de ani. Deci „partasia la erezie” face parte din esenta problemei, iar cugetarea eretica, in acest sens, este intrata demult in „fibra” sufletelor noastre. Caci, pana la urma, semnaturile puse la Sinodul din Creta in sine nu reprezinta neaparat cea mai mare erezie petrecuta in BOR. Impreuna slujirea in masa cu papistasii din mai 1999 se ridica cel putin la acelasi nivel, sau decizia Sinodului BOR din 1994 relativ la monofiziti in care Sfintii Parinti dela Sinodul IV sunt acuzati pe fata de „lipsa dragostei fratesti”.

    Si acum dau un exemplu: daca cineva ar sustine si nu s-ar lepada in niciun fel de credinta ca avortul nu ar fi pacat, cum se numeste? Eretic, pentru ca schimonoseste invatatura Bisericii. La fel, in Romania, ideea ca comuniunea cu ereticul te duce in iad (apropo de ce spunea Gheron Sava) NU a existat ca adevar de credinta, decat cel mult tot intr-o formula … eretica, respectiv cea a criteriului „potirului comun”. Acest fapt trebuie noi sa ni-l asumam onest in fata Lui Hristos. Noi cu totii am trait in erezie pana acum, si foarte multi continua sa o faca, nevrand sa primeasca (nici) aceasta „noutate”, care de fapt este un adevar pierdut de prea mult timp. De aceea eu afirm ca cei ramasi intre „ziduri” sunt (in continuare) eretici (chiar daca nu ecumenisti) asa cum suntem de atata timp (incluzandu-ma si pe mine aici, pana acum putina vreme) – tocmai pentru ca refuza in continuare sa primeasca acest adevar al Bisericii perpetuand astfel o stare existenta de foarte mult timp. Asadar, nu este ceva neaparat legat de tradarile din Creta.

    Si ca sa continui cu exemplul avortului: daca la un duhovnic vine o femeie cu ceva avorturi in trecutul ei dar marturiseste sincer si curat ca habar nu a avut ca a facut pacat, o dezleaga si o trimite la Sfantul Potir? Eu zic ca nu. Si faptul ca n-a stiut ca face un pacat este cel putin la fel de important ca si avortul in sine – pacate pe care trebuie sa si le asume si sa se pocaiasca pentru ele. La fel si cu comuniunea cu ereticii si erezia. Iar acesta stare de fapt a dus si la o aproape totala lipsa de reactie in fata ereziilor insele, care s-a cam uitat a fi chiar si diagnosticate pe la noi de destula vreme, si, dupa cum am mai spus, s-au cuibarit prin sufletele romanilor. Trebuie sa ne asumam pacatele facute atatia zeci de ani si sa ne pocaim cu adevarat. Cata vreme vom refuza insa sa vedem aceste realitati, pentru a ne cautiona pe noi insine sau pe cei care ne-au fost invatatori si faruri calauzitoare si care s-au complacut in aceeasi stare jalnica, credinta mea este ca jertfa noastra nu va fi bine-placuta lui Dumnezeu. Caci nu facem decat sa ne ascundem dupa tufisuri precum odinioara Adam.

    Daca gresesc pe undeva, imi cer iertare, in primul rand dela Bunul Dumnezeu.

    Apreciază

    1. Dacă pentru dumneavoastră realismul duhovnicesc înseamnă analiza unei expresii, pentru mine înseamnă o raportare corectă și concretă la semenii mei. Acest lucru nu exclude Litera, ci face ca esența problemei să fie totuși IUBIREA care nu le caută pe ale sale. A se vedea I Cor 13!

      Apreciază

      1. Parinte Claudiu, nu e vorba nicidecum de analiza unei expresii. Sinodul cretan a fost momentul, pentru foarte multi dintre noi, in care am inceput sa constientizam acut gravitatea unui pacat numit comuniunea cu ereticii si erezia. Lipsa realismului duhovnicesc este a acredita faptul ca acelasi sinod reprezinta si momentul inceperii comuniunii cu erezia. Noi „practicam” cu succes acest pacat de foarte multi ani, dar nu prea stim cum sa ne gestionam trecutul si atunci ne facem ca … nu exista. Si asa transformam Sinodul din Creta in ceva poate mai mare decat este, ca sa ne indreptatim si sa ne anesteziem constiinta care ne sopteste ca pana acum am … dormit (iertati) in-corpore in comuniune cu ereticii.

        Apreciază

    2. Intervin și eu puțin, îmi cer iertare, dar mi s-a părut că s-a atins un subiect foarte interesant, anume că „părtășia la erezie” este un păcat, și eu sunt foarte de acord. Am văzut Părinte ca ați definit această stare ca o stare de îmbolnăvire, folosind termeni medicali, despre care printre unii mireni au semănat confuzie. Desigur că nu este greșit ce ați spus, ceea ce vreau eu să fac este doar o completare. Păi noi știm că cauza bolii și a morții este păcatul, aceasta este o lege Duhovnicească, ca o axiomă, din Sfânta Scriptura. Atunci aceștia sunt în stare de îmbolnăvire implicit se află și într-o stare de păcat, iar păcatele pot fi felurite:

      -nerespectarea datoriei firești a creștinului de a-și cerceta și apăra cu toată osârdia credința în adevăratul Dumnezeu
      -nerespectarea canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol, Canon obligatoriu pentru orice creștin
      -nepăsarea față de Adevăr; ș.a.

      Deci rezulta ca starea de părtășie la erezie este o stare de păcat, a ortodoxului, deoarece cel eretic, adică cu cugetare eretică nu mai poate fi „părtaș la erezie” deoarece este eretic, de aceea nu este ca o stare intermediară intre ortodox și eretic, cum nu poate fi doar adevăr și minciună. Părtasul la erezie, este ca unul cu cugetare ortodoxă care se face părtaș la lucrarea de răspândire a minciunii, deși conștient sau inconștient, prin simpla comuniune din oarecare motive lumești(frică, avantaje lumești, neștiință, etc) cu ereticii care sunt izvoare ale minciunii. Sunt ca unii care trăiesc în păcat, ca niște desfranați spre exemplu. Când face cineva un păcat spre exemplu, este ortodox sau eretic? Dar oare la judecată ce plată va primi? Datoria noastră față de unii ca aceștia este, ca întotdeauna, să îi îndreptăm cu dragoste, oferindu-le fie sfaturi, fie pilda vieții noastre(dacă acestea nu merg, nimic nu va merge, rămâne la mila Lui Dumnezeu). Eretic va deveni oricine începe să cugete minciuna drept adevăr al credinței ortodoxe.

      Însă deoarece nu putem ști fiecare ce cugetare are trebuie să aplicăm iconomia, în sensul că să nu-i numim pe toți eretici, și astfel să rupem orice fel de comuniune, deși unii pot fi eretici cu adevărat(mă refer la mireni, monahi despre care nu știm cum se raportează față de erezie, sau nu au mărturisit nimic în sensul ereziei ci doar au comuniune), deoarece Hristos a zis, când un om vrăjmaș a semănat neghină, și întrebau lucrătorii dacă să plivească neghina, iar Hristos a zis ca să nu se plivească neghina, ca nu cumva să se plivească din greșeală și grâul cel bun, ci când va fi secerișul, atunci se va alege grâul și neghina se va arunca în foc nestins.

      De aceasta dau mărturie și Sfinții Părinți:

      Sf. Grigorie Teologul: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim **părtaşi la sămânţa vicleniei** şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”[8].

      Sf. Teodor Studitul: „Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are **părtăşie cu erezia**, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş”[13].

      Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim **părtaşi pieirii lui**”[25].

      De ce toţi aceşti Sfinţi şi Cuvioşi sunt atât de întăriţi în această chemare de a fugi de eretici? De ce nu se cuvine să ne supunem episcopilor care propovăduiesc erezia? De ce vedem aceeaşi stăruire în viaţa şi învăţătura tuturor Părinţilor care au trăit în timpurile răspândirii ereziilor? Pentru că aici este pusă pe cântar propria noastră mântuire – lucul cel mai scump şi râvnit de către orice creştin. „Să ne ferim cu toate puterile de a primi împărtăşania ereticilor şi a o da lor, ca să nu ne facem **părtaşi învăţăturii lor stricate şi osândirii lor**”[31] – să nu ne facem părtaşii osândirii lor zice Sf. Ioan Damaschin! Iar Sf. Pahomie cel Mare pe patul de moarte i-a chemat pe fraţi „învăţîndu-i spre folosul sufletului lor şi poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet şi aducătoare de moarte”[32].

      http://paterika.net/2014/06/03/iii-invatatura-bisericii-despre-partasia-cu-ereticii

      Deci cum zic Sfinții Părinți? Că dacă cineva va avea comuniune cu ereticii va deveni el însuși eretic? Nu, ci mai degrabă va avea parte de aceeași plata, aceeași osândă. Sinoadele întotdeauna au condamnat pe erheziarhul sau ereticii cutare și cei în comuniune cu ei, adică nu doar ereticii, ci și cei ortodocși care au ajutat, păstrând comuniunea cu ereticii, la răspândirea ereziei din oarecare motive lumești.

      Iar față de cineva care este părtaș la erezie, ne explică mai bine Sfântul Teodor Studitul cum să ne raportăm la unul ca acesta în scrisoarea către Navcratie. http://paterika.net/2016/04/05/scrisoarea-49-fiului-naucratie/

      Iertați-mă și pe mine păcătosul!

      Apreciază

  6. Din cartea „Apostazia si antihristul. Dupa invataturile Sfintilor Parinti”, pg 113 – 119

    „Nu zadarnic au luat ei [„Ocârmuitorii cărora le lipseşte râvna apostolică adevărată”] stăpânirea Bisericii în propriile mâini, căutând să ajungă ocârmuitorii deplini şi nestânjeniți ai vieții religioase şi bisericeşti a oamenilor şi chiar aplicând disciplina bisericească celor care refuză să li se supună, aşa încât să‐i poată păstra sub stăpânirea lor pe toți, fără împotrivire ori răzvrătireʺ.(48)
    Având o concepție lumească despre autoritate, ei cred că cea dintâi răspundere a lor este mai curând mersul ca pe roate al aparatului exterior al bisericii lor, decât mântuirea sufletelor. De vreme ce exercițiul [lucrarea] dragostei, al păstoririi părinteşti îi depăşeşte, ei văd supunerea față de ei drept o împlinire lipsită de însuflețire a unui cod standard de bună‐cuviință, necesar pentru funcționarea organizației. Intrucât sunt în mod obiectiv dăruiți cu titluri bisericeşti, „având înfățişarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea eiʺ (2 Timotei 3,5), ei pot cita multe canoane prin care să adeverească stăpânirea lor nelimitată. Aceste canoane au înțeles, desigur, numai dacă sunt aplicate în înțelesul cel drept, cu dreaptă socotință păstorească şi în acord cu conştiința Bisericii.(49) Mulți credincioşi simpli, impunându‐li‐se de sus, într‐o conjunctură nefirească, standarde exterioare, se simt obligați să li se conformeze cu orice preț. După cuvintele Arhiepiscopului Averchie, ei „cad sub înrâurireaʺ ocârmuitorilor lumeşti şi, „în nesocotința lor naivă, îi sprijină în acțiunile lor orgolioase, ca nişte «păstrători ai legii şi ordinii»!(50 )
    Astfel, în măsura în care ocârmuitorul de biserică se străduieşte să joace un rol, el se aşteaptă ca turma lui să meargă după ideea sa lumească despre autoritate şi să joace rolul de dobitoace fără judecată. Stăpânirea dă exemplul greşit, iar oamenii, cărora e cu putință ca niciodată să nu li se fi oferit „realitateaʺ, nu au nimic cu care să‐l compare. Ei nu pot face deosebirea între păstorirea ortodoxă mântuitoare de suflet autentică şi cea formală; şi de aceea caută păstori nu din rațiuni duhovniceşti, ci ca în primul rând să fie membri „legitimiʺ ai grupării bisericeşti recunoscute. (…)

    Sub ocârmuitori lumeşti [ai Bisericii], se poate cuibări printre credincioşi un fel de paralizie. Un simptom al acesteia se vede atunci când oamenilor le este teamă să ia vreo inițiativă potrivit cu ceea ce conştiința fiecăruia in parte îi îndeamnă, fiind aduşi în starea de a crede că oricine tulbură status quo‐ul, nu mai are nici un drept de a exista. (…)
    Intrebuințarea autorității în scopuri lumeşti este greşită mai ales pentru ierarhi, de vreme ce, în calitate de păstori monahali ai mirenilor, ar trebui să asigure celor care trăiesc în lume aluatul detaşării de cele ale lumii acesteia. Slujirea lor este mai degrabă să insufle, să ocârmuiască şi să încurajeze toate încercările evlavioase ale credincioşilor, ca să aducă pe acest pământ căzut puțină bunătate, decât să pună stăpânire pe aceste încercări, să le tipizeze şi să înlăture din ele orice „primejdieʺ, până când nu le va mai rămâne nici un pic de însuflețire. Una dintre expresiile Arhiepiscopului Averchie era „fărădelege de susʺ, fărădelege care vine de la „ocârmuitorii legitimiʺ şi de aceea nu este cercetată. (…)

    „Ortodoxia cea adevărată este străină de orice convenționalism mort. In ea nu este nici o ținere a «literei legii», căci ea este «duh şi viață» (loan 6, 63). Dacă din punct de vedere exterior şi pur teoretic, totul pare pe deplin corect şi legal, nu înseamnă că aşa şi este în realitate… Ortodoxia este singurul Adevăr, Adevărul cel curat, fără nici un amestec ori cea mai mică umbră de neadevăr, minciună, rău sau înşelătorieʺ(51) Orice stă în calea Adevărului lui Hristos, este idol. Prin urmare, dacă cineva urmează hotărârile unui ocârmuitor bisericesc atunci când ele se împotrivesc poruncilor lui Hristos, el îşi face din „formalismʺ un idol. Această idolatrie duce la credința că „dacă ocârmuitorii greşesc, nu mai e nici o nădejde!ʺ Totuşi, aşa cum limpede a arătat Arhiepiscopul Averchie, nimeni nu va fi niciodată lipsit de nădejde ca şi creştin ortodox, câtă vreme păstrează o înțelegere duhovnicească asupra Bisericii. „«Porțile iadului» (Matei 16,18) ‐ scria el ‐ nu vor birui Biserica, însă au biruit şi desigur că pot să biruiască împotriva multora care se socotesc stâlpi ai Bisericii, după cum este arătat de însăşi istoria Bisericiiʺ(52).

    Nu poate exista nici o îndoială cu privire la poziția Arhiepiscopului Averchie. Dacă ceva se înfăptuieşte pe principii greşite, ar trebui să nu încuviințăm şi nici să păstrăm tăcerea legat de aceasta numai fiindcă se înfăptuieşte de către cineva care deține o competență oficială, fiindcă este „fărădelege de susʺ: „Blândețea şi smerenia nu înseamnă lipsă de caracter şi nu ar trebui să cedeze în fața răului evident. Un creştin adevărat… ar trebui să nu admită niciodată compromisul față de rău, luptând împotriva lui prin toate metodele şi căile care îi sunt la îndemână, ca să curme cu totul răspândirea şi întărirea printre oameni a răuluiʺ(53). De asemenea. Arhiepiscopul Averchie a subliniat primejdiile căutării depersonalizante a încuviințării sau recunoaşterii de către orice fel de stăpânire, doar din pricina statutului său „legalʺ: „Orice strădanie din partea noastră de a ne arăta prieteni față de cei care «dețin autoritatea», în vremea aceasta în care «antihriştii cei mulți», care luptă fățiş sau ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a le fi pe plac, de a‐i măguli şi de a face ceea ce ei vor, chiar de a căuta într‐o măsură «legalitatea» din partea lor, este o trădare față de Hristos Mântuitorul nostru şi vrăjmăşie față de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă haine preoțeştiʺ(54).

    In această relatare Arhiepiscopul Averchie dă o bună explicație a principiului serghianismului. Acest principiu, prin care Mitropolitul Serghie s‐a predat stăpânirii sovietice atee, tocmai ca să rămână „legitimʺ şi să păstreze funcționarea instituției Bisericii55 nu e doar ceva care se găseşte altundeva, anume în Rusia Sovietică. Este o categorie generală a sufletului omenesc care pur şi simplu s‐a întâmplat să ia o formă dramatică în persoana Mitropolitului Serghie: este săvârşirea a ceva greşit sau încuviințarea unei minciuni, pentru a obține folosul vremelnic de a deveni „oficialʺ, chiar dacă „pentru binele Bisericiiʺ. „Astfel ‐ scria Părintele Serafim Rose, în duhul Arhiepiscopului Averchie ‐, unii oameni se pot afla într‐o situație care poate fi «corectă din punct de vedere legal», însă este în acelaşi timp profund ne‐creştină ‐ ca şi cum conştiința creştină este obligată să se supună oricărei porunci a ocârmuitorilor bisericeşti, atâta vreme cât aceşti ocârmuitori sunt propriu‐zis «canonici». Această noțiune oarbă de supunere de dragul ei însăşi este una dintre pricinile de căpetenie ale reuşitei serghianismului în veacul nostru [al XX‐lea] ‐ atât înăuntrul, cât şi în afara Patriarhiei Moscoveiʺ(56).

    Ultima concretizare a principiului serghianist va fi supunerea față de Antihrist însuşi, chiar şi a creştinilor celor mai „tradiționali[şti]ʺ. Ei nu vor fi siliți să cadă de acord în privința ideilor şi metodelor lui Antihrist. Tot ce li se va cere, va fi recunoaşterea autorității sale, pe care i‐o vor acorda, ca să păstreze ierarhia, organizația Bisericii, slujbele bisericeşti şi putința de a primi pe față Sfintele Taine. Trădarea lor nu va consta în nedezlipirea lor de formele canonice, ci mai degrabă în aşezarea acestor forme deasupra credincioşiei față de însuşi Hristos, credincioşie care este răspunderea cea dintâi a Bisericii. Sfinții Părinți au despre aceasta o învățătură foarte precisă, întemeiată pe Apocalipsa Sfântului loan Teologul. Ei fac observații asupra faptului că pecetea lui Antihrist nu va fi pusă şi pe frunte şi pe mână, ci pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13,16). Potrivit Sfântului Andrei al Cezareii, cei care o primesc pe frunțile lor vor împărtăşi modul de gândire al lui Antihrist, pe când cei ce o primesc pe mâinile lor drepte, îi vor recunoaşte doar autoritatea, spunând că este îngăduit să faci acest lucru, „numai să rămâi creştin în suflet… Alungarea harului Sfântului Duh prin semnul fiarei umple cu semnul cel dintâi ‐ spaima ‐ inima tuturor celor ce au primit pecetea, spaimă care‐i va împinge către o lesnicioasă pierzanie.

    In lumina acestei învățături patristice, Arhiepiscopul Averchie a putut cu uşurință să întrevadă cum toate organizațiile ecleziastice ‐ ecumenice şi antiecumenice, înnoitoare şi tradiționale ‐ se vor înclina într‐o zi în fața lui Antihrist. Cei a căror frică de stăpânirea vremelnică întrece frica lor de Dumnezeu, se vor încrede în mințile lor căzute pentru a îndreptăți această supunere, căci inimile şi conştiințele lor nu o pot îndreptăți niciodată. Vor căuta să sprijine instituțiile lor bisericeşti renunțând la libertatea duhovnicească şi la mărturisirea înflăcărată care, după cum a repetat Arhiepiscopul Averchie, vor fi singurele care vor sprijini Trupul cel nebiruit al lui Hristos. Astfel va ajunge să se împlinească prezicerea Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, citată de Arhiepiscopul Averchie: „Se poate presupune că instituția Bisericii, care de multă vreme se clatină, se va prăbuşi cumplit şi cu grăbire. într‐adevăr, nimeni nu este în stare să stăvilească sau să se împotrivească acestui lucru. Mijloacele adoptate pentru a sprijini Biserica instituțională sunt împrumutate de la stihiile [elementele] acestei lumi, lucruri care‐i sunt potrivnice Bisericii, iar urmarea va fi că mai curând îi vor grăbi căderea, decât s‐o împiedice. Fie ca Domnul Cel Milostiv să ii apere pe cei rămaşi care cred în El. Insă această rămăşiță este micuță şi se micşorează tot mai multʺ.

    NOTE:
    47 The Just Shine Like the Stars, pp. 50‐51.
    48 Ibid. pp. 16‐17
    49 Noul Mucenic rus, Mitropolitul Chiril al Kazanului, scria în 1929: „Disciplina Bisericii este în stare să îşi păstreze eficacitatea numai câtă vreme este o răsfrângere adevărată a conştiinței ierarhice a Bisericii Soborniceşti; iar disciplina însăşi nu va putea niciodată să înlocuiască această conştiință… Principiul ierarhic‐sobornicesc al existenței Bisericii nu este deloc acelaşi lucru cu unitatea exterioară cu orice prețʺ ‐ cf. Russiaʹs Catacomb Saints, Chinovia Sf. Herman din Alaska, 1982, pp. 246‐247.
    50 The Just Shine Like the Stars, p. 51.
    51 What Is Orthodoxy?, pp. 3‐4.
    52 Stand Fast in the Truth, p. 2.
    53 Holy Zealp, 98
    54 The Just Shine Like the Stars, p. 18.
    55 In declarația sa scandaloasă din 1927, în care a afirmat că „bucuriile şi reuşitele Uniunii Sovietice sunt bucuriile şi reuşitele noastreʺ ‐ cf. Russiaʹs Catacotnb Saints, p. 45
    56 Russiaʹs Catacomb Saints, p. 257.
    57 Ibid., p. 222.
    58 „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32).
    59 True Orthodoxy, p. 4; Stand Fast in the Truth, p. 5.

    SURSA tiparita : „Apostazia si antihristul. Dupa invataturile Sfintilor Parinti.” pp 113-119
    SURSA online: http://www.desprevremuriledinurma.ro/wp-content/uploads/Apostazia-si-Antihristulfrag..pdf

    Apreciază

    1. Doamne ajuta!
      Sa ne traiti părinte, apreciem: smerenia de care ati dat dovada inca odata; dragostea cu care intampinati pe oricine in orice situatie; blandetea care va caracterizeaza si care nu o pierdeti nici in momentele mai putin placute. Domnul si Maicuta Domnului sa va ocroteasca, sa va întărească pt a duce turma acasa la Tatal Ceresc. Amin!

      Apreciază

  7. Blagosloviti si iertati,Sfintia Voastra!
    O emotionanta si minunata Marturisire care ne-a invaluit cu dragoste jertfelnica si ne-a mangaiat sufletul impovarat deja de zidul pe care l-au construit fratii nostri intru Hristos,prieteni pana mai ieri si deveniti peste noapte dusmani incrancenati.
    Zidul a fost daramat prin iubirea netarmurita pentru Hristos Imparatul Atoateziditor si aproapele,pe care ne-ati invatat inca o data ca Parinte Duhovnic, cu ravna buna ,smerenie,si rabdare,cum trebuie sa o gandim ,sa o simtim,sa o lucram,astfel incat sa ajungem la cuvantul Apostolului „„*Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fratii mei, cei de un neam cu mine după trup“ (Romani 9, 3)….Acest gigant al Duhului, care spune că nicio întristare, supărare, prigonire, foamete, nu-l poate despărţi de iubirea pentru Dumnezeu (vezi Romani 8,35), îşi doreşte chiar să fie despartit de Domnul, adică să devină anatema şi blestem, dorind să-şi afle mântuirea fraţii lui după trup, iudeii….Cu adevărat, cât de departe suntem de acest duh? Noi ne înfuriem nu doar atunci când este micşorat sinele nostru, ..vrând să ne satisfacem propriile dorinţe, suntem gata să-l călcăm în picioare pe fratele nostru…cu multă plăcere îi bârfim pe ceilalţi, adică „ne săpăm” unul pe altul, am ajuns în punctul ca răul să rămână nederanjat, să judecăm cu uşurinţă”,de cele mai multe ori avand doar o spoiala de suprafata in materie de cunostinte,dar avand prioritate patimile inradacinate in sufletul nostru care profita de ocazie sa-si scoata la vedere otrava si spinii. „*Omul care s-a desăvârşit în iubire nu-l insultă pe fratele său. Face tovărăşie cu el, chiar dacă ştie că fratele îl calomniază… Adică poţi să ai lângă tine un om rău. Tu eşti dator să găseşti binele din inima lui.” Este foarte greu sa razbesti intr-o lume depravata,stricata,in care omul a devenit ucigas la propriu a semenilor sai,intr-o lume macinata de abuzuri,teroare,frica si nesiguranta ,unde te-ai putea adaposti decat numai in bratele iubitoare al Domnului Atotmilostiv?
    „**Zicea Părintele Sofronie Saharov că, dacă vrei să ajuți pe cineva, în felul acesta trebuie să-l privești pe om: așezându-te mai prejos decât el, smerindu-te în fața lui(Sfântul Siluan Athonitul spune: „Să te rogi pentru alții înseamnă să-ți verși sângele”)Niciodată nu o să pot deveni una cu fratele meu dacă nu-l cunosc în primul rând, apoi dacă nu fac vreun efort în sensul acesta…
    Căci nu e lucru mai trist decât un preot cu râvnă, dar mâhnit (și, prin urmare, legat la mâini într-un fel) [din cauza] ispitirilor care vin din invidie, egoism si alte lucrări pătimașe ori demonice de la cei din casa lui: o preoteasă care vrea sa-l depărteze de propria familie sau enoriași, un copil răzvrătit etc.).Poate cel mai simplu spus, așa cum tot Părintele Sofronie afirmă, e că jertfa duhovnicului înseamnă ca el dăruiește din viața lui celor care vin la el, iar ei îi dau din moartea lor (vorbim, desigur, de cele duhovniceşti: viaţa Duhului, respectiv moartea păcatului).Atunci, rugându-te pentru cel care suferă în faţa ta, îl iei pe umerii tăi și simți, așa cum se zice, că ciucurii de pe epitrahilul preotului reprezintă sufletele celor pe care i-a luat pe umeri; înţelegi că nu e o metaforă, nu e o simbolistică teologică oarecare, ci e chiar o realitate care poate să te și strivească….Încercăm să înțelegem împreună că a avea gânduri împotriva unui frate provoacă o îndepărtare a inimilor, lucrul fiind cu atât mai grav atunci când aceste gânduri sunt verbalizate și primesc și energia cuvântului. Cu atât mai grav este cu cât, atunci când îmi bârfesc fratele, îi împrumut și interlocutorului meu ochelarii mei răi, vederea mea rea, prin care începe și el să-l vadă strâmb pe cel cu care înainte se înțelegea bine…Duhovnicul ar trebui să fie mâna lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu, ochii lui Dumnezeu în lume…duhovnicul e un om care stă cu o mână pe umărul celui care vine la el, şi cu cealaltă pe umărul lui Dumnezeu.”
    Fie ca jertfa Sfintiei Voastre bine-primita sa fie in fata Atotputenicului,in Treime slavit,acum si pururea si in vecii vecilor .Amin
    * citate din Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)
    ** citate din:http://www.cuvantul-ortodox.ro/interviu-parintele-ciprian-gradinaru-belgia-revista-arthos-invatarea-dragostei-parohie-familie-preotie-duhovnic-casatorie-soti-nastere-copii-jertfa-lucrare-duhovniceasca/

    Apreciază

    1. Copleșitoare iubirea Sf Pavel!
      ,,Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fratii mei, cei de un neam cu mine după trup“ (Romani 9, 3).
      Ce lecție pentru noi, cei lipsiți de dragoste și înțelegere pentru neputințele semenilor!

      Apreciază

  8. Blagosloviti si iertati,Sfintia Voastra!
    Se pare ca unii ,daca nu toti ,nu vor si nu abdica de la pozitia pe care au adoptat-o, strecurand si o serie de inexactitati in interventiile lor(dovada unei insuficiente ,informari si a dragostei fata de aproapele care se pare ca este la o cota extrem de mica,lipsindu-se altfel de harul divin).
    „Avem deci nevoie de har dumnezeiesc, de minte treaza si de ochi veghetori ca sa nu mancam neghina ca grau si sa ne vatamam din nestiinta, nici sa fim sfasiati luand lupul drept oaie si nici sa socotim inger binefacator pe diavolul pierzator si sa fim inghititi de el.”
    Sfantul Chiril al Ierusalimului – Cateheze
    Astfel,inca de la schimbarea calendarului ,am intrat cu totii in epoca ecumenista,a rascoalei impotriva Canoanelor si Sf.Traditii,( „* În urma conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica ortodoxă Română a hotărât înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian. Hotărârile conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două: pe de o parte Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei, care au acceptat noul calendar gregorian, şi, pe de altă parte Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă şi părţi din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sf. Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului, care au păstrat calendarul iulian până astăzi.
    Biserica Ortodoxă Română (n.m.sub conducerea Patriarhului mason Miron Cristea) a trecut la noul calendar anul următor, în octombrie 1924, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie.
    Cu toate acestea, mai mulţi ierarhi nu au acceptat schimbarea calendarului bisericesc şi au hotărât să se desprindă de Biserica oficială şi de primatul ei, Mitropolitul Miron Cristea, continuând să urmeze calendarul iulian.
    Ei au înfiinţat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi.
    Împotrivirile la reforma calendarului s-au înregistrat mai cu seamă în Moldova (călugării de la Secu, Neamț și Sihăstria) și în Basarabia. Astfel că autoritățile au acuzat influența bisericii ruse și a sovietelor.
    Sentimente contradictorii s-au consemnat însă și în alte regiuni.Noul calendar a stârnit nedumerirea credincioșilor. „Am părăsit rânduiala veche și mi-e jale”, spunea o țărancă din Țara Oltului.
    Ernest Bernea, în studiul „Timpul la țăranul român”, publicat în 1940. „Hotărârea luată, firească pentru conducători, de a armoniza mersul vremii cu cel al lumii apusene, adică de a trece calendarul cu 13 zile mai înainte, a apărut țăranilor nu numai nefirească, dar și plină de primejdii“, scrie Bernea.
    Au existat locuri unde țăranii au refuzat să mai intre în biserică, preoții au fost bătuți, legături de rudenie s-au rupt și întreaga viață spirituală a satului s-a spart.
    Reforma a fost adoptată de o categorie de oameni și suportată de alții, constată sociologul. „Satul românesc trăiește mai ales în virtutea unei vechi tradiții”, scria Ernest Bernea.
    „Moștenirea din bătrâni alcătuiește însuși felul de existență al acestei comunități; tradiția este atotstăpânitoare (…) Tot ce vine din trecut are un caracter aproape religios, față de care se impune cel mai profund respect”.
    Pentru țăranul român, mai scrie Bernea, atacarea calendarului a însemnat atacarea cultului, a religiei însăși….
    Țăranii auziseră că de Paștele anului 1925, lumina învierii nu s-a aprins pe Sfântul Mormânt de la Ierusalim în ziua Paștelui pe stil nou.
    „În noaptea de înviere, la sfântul mormânt se aprind niște lumânări, singure. În 1925 la sfântul mormânt nu s-au aprins lumânările cu 13 zile mai târziu, pe stil nou, și de atunci Paștele a rămas tot pe vechi, Dumnezeu nu a vrut altfel”, au mai spus țăranii.”
    „Canonul 1 al celui de-al saptelea Sinod Ecumenic opreste sa se schimbe sau sa se strice cele randuite de aceste canoane. (textul lung al canonului 1 se sprijina pe textul de la Deuteronom XII, 32 respectiv IV, 2 „si sa paziti a face toate poruncile Lui si judecatile Lui care eu dau inaintea voastra astazi”.). Iar Pastele este temeiul sarbatorilor miscatoare. Sa nu indraznim sa fim indiferenti fata de aceasta binecuvantata traditie a credintei intru apararea noastra.”PREAFERICITULUI DOROTEI, ARHIEPISCOPUL PRAGAI, MITROPOLIT AL TINUTURILOR CEHIEI SI SLOVACIEI (DIN ANUL 1994)
    „**Ce minte malefică a propus prin sofisme această schimbarea și a distrus în mare măsură unitatea calendarului de sărbători al Bisericii, și la nivel local, și la nivel supralocal? Sinodul I Ecumenic de la Niceeea a restaurat unitatea prin serbarea în comun a Paștelui, iar acum de ce unii au distrus antisinodal și anticanonic, pe o arie extinsă, această unitate? Nu va mai exista un alt Sinod care să readucă unitatea și pacea, să tămăduiască rănile pe care le-a pricinuit reforma calendaristică unilaterală, antisinodală, fără o hotărâre panortodoxă, din 1924? Nu mai e mult și se împlinește un veac de când există această ruptură a unității în Biserică.
    Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanții și monofiziții eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință….”
    *https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/09/30/1-octombrie-1924-biserica-ortodoxa-romana-a-adoptat-calendarului-gregorian-timpul-liturgic-continua-sa-fie-masurat-diferit-in-bisericile-ortodoxiei/
    **https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/21/vechiul-si-noul-calendar-si-praznuirea-comuna-a-pastelui-de-ce-sfantul-si-marele-sinod-a-retras-de-pe-ordinea-de-zi-acest-subiect-arzator-pr-theodoros-zisis-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

    Apreciază

    1. Putin inainte de pseudo-sinod, Mitropolitul Seraphim de Pireu pusese problema calendarului, pentru o fireasca rezolvare la presupusul sinod ortodox: „Înaltul prelat consideră că Marele Sinod care va avea loc în Creta luna viitoare trebuie să abordeze câteva chestiuni de maximă importanță teologică pentru Biserica Ortodoxă. Între acestea: alegerea unui papă ortodox al Romei, acordarea autocefaliei bisericilor locale din Europa Occidentală, America și Canada și rezolvarea problemei calendarului.” (http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-noi-propuneri-pe-agenda-sinodului-ortodox-din-creta-alegerea-unui-papa-ortodox-al-romei-si-rezolvarea-problemei-calendarului/#more-111923)

      Probabil ca nici IPS Seraphim nu se astepta ca sinodul cretan sa ia o turnura atat de ecumenista si eretica incat acesta sa neglijeze complet problemele reale ale adevaratei Ortodoxii si sa promoveze doar agenda ecumenismului, a acestei pegre de panerezie a ultimului secol.

      Cat despre calendarul adevarat, impropriu zis „vechi” (ca si cum Ortodoxia insasi ar putea fi veche sau noua!), nu surprinde atat lipsa prezenta de apropiere fata de fratii ortodocsi care s-au ingradit de la bun inceput de impunerea calendarului, a Bisericilor Ortodoxe Locale de stil ‘nou’, supuse mai intai ecumenismului prin adoptarea unui calendar strain si acum cazute in mare parte in noua erezie cretana, cat surprinde lipsa de apropiere a marturisitorilor de acum, adica a celor care se opun marii erezii de acum, din nou una de mare magnitudine in ultimii 100 de ani, fata de fratii ortodocsi ramasi pe calendarul originar. Nu avem aceeasi credinta?
      Nu suntem oare de aceeasi parte a baricadei in lupta anti-ecumenista??

      De neinteles, ca si lipsa unificarii luptei anti-ecumeniste in general. Se cearta marturistorii intre ei? Spre folosul cui? Al ecumenismului, desigur. Pentru Romania ar fi o explicatie, dezbinarea care are origini vechi; iata ce spunea parintele Fageteanu, citandu-l la randul sau pe Herodot:
      „avem şi cel mai mare defect care poate să aibă un neam sau omenirea, dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe istoricii antici, şi ei spun că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi, nici un împărat roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat pe lume, n-ar fi putut să-i biruiască, să-i dezbine. Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor, suntem dezbinaţi. Nu ne putem uni românii nici în credinţă, nici în alte idei care ar putea să unească. ”
      Si inca:
      „Dar mai avem o caracteristică moştenită de la geţi, care lor le-a fost nefastă, aceea că suntem dezbinaţi, aşa cum erau şi ei. Spunea Herodot că dacă geţii ar fi fost uniţi, nici Alexandru Macedon, nici romanii, nici perşii, nimeni nu i-ar fi biruit. ” (http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-adrian-fageteanu-implineste-azi-96-de-ani/)

      Doamne ajuta nedezbinarii noastre!

      Apreciază

  9. Toata preotimea a fost somata si s-a semnat deja fidelitatea si acordul cu pseudosinodul cretan. Majoritatea preotilor au fost solicitati si pusi in situatia de a sluji impruna cu actualii pseudoepiscopi. Nu mai scapa nimic masinariei de control a BOR. Frica. a pus stapanire pe „marturisitorii” preoti ramasi fara marturisire. Ne rugam si vom astepta, cu dragoste, iesirea la marturisire a preotilor … mult si bine. Scaunul comod al bunastarii e greu de lepadat.

    Apreciază

    1. Câtă vreme există o singură oiță rătăcită, Hristos se va îngriji să o aducă la Pășune. Noi putem sta, așteptând mult și bine, însă Hristos lucrează mult mai bine, cu dragostea care nouă ne lipsește.

      Apreciază

  10. Să ne reamintim de poziția echilibrata a părinților aghioriți din decembrie 2016:

    ,,Noi, părinţii aghioriti, susţinem în mod deschis întreruperea pomenirii numelor episcopilor care au acceptat sinodal erezia de la Kolimbari, Creta şi nu s-au delimitat măcar printr-o scrisoare publică de acest pseudo-sinod. De asemenea, îndemnăm pe părinţii care au oprit pomenirea să fie cumpătaţi şi să nu încurajeze mişcările schismatice, patimile oamenilor care încep să hulească pe părinţii care nu au oprit pomenirea şi să îi primească pe toţi la Sfântul Potir, să nu pomenească alt episcop în loc, nici să caute episcopi din alte Biserici Locale, pentru că acest lucru este necanonic. Este suficient lor că au întrerupt pomenirea şi mărturisesc Ortodoxia. Avem cunoştinţă de faptul că există părinţi, teologi, monahi şi maici care nu au întrerupt încă pomenirea, dar fac o lucrare de luminare a poporului prin scrieri, prin mărturisire publică, prin siteuri, prin cărţi şi prin alte mijloace, iar cine îi judecă pe aceştia şi cad în extreme vor cădea şi din Biserică. Aşteptăm ca toţi părinţii şi ierarhii să întrerupă pomenirea”.
    https://danielvla.wordpress.com/2016/12/31/sinaxa-parintilor-din-muntele-athos-care-au-intrerupt-pomenirea-patriarhului-bartolomeu-sprijina-marturisitorii-atiecumenisti-nepomenitori-din-romania/

    Apreciază

      1. Parinte Claudiu, in intelegerea dvs., canonul 15 I-II Constantinopol este obligatoriu pentru cei care cauta sincer sa faca voia Mantuitorului si sa se mantuiasca, sau este optional, ramanerea in comuniune cu ereticii pana la condamnarea lor sinodala fiind si ea o cale patristica?

        Apreciază

      2. Tâlcuirea părintelui Ioan Floca, la care subscriu și eu, este că ,,aceștia au dreptul și datoria de a se desparți imediat” de superiorul său care propovăduiește public erezia.

        Apreciază

      3. 1. Deci din momentul in care ai decelat erezia ierarhului tau, ca ortodox autentic trebuie sa incepi procedura ruperii comuniunii cu acesta. Aceasta „procedura” poate fi (foarte) abrupta sau ceva mai lina, cu trimitere de scrisori, iar dupa cateva (2 mustrari dupa Apostolul Pavel, dupa unele marturii istorice pot fi si mai multe) astfel de instiintari ii dai un ultimatum sa se lepede de invataturile lui eretice, dupa care intrerupi comuniunea cu el. Eu cam asta am citit si auzit de cand cercetez subiectul. Insa nicaieri nu am gasit scris ca ne-demararea procedurii intreruperii comuniunii se poate prelungi in interes pastoral, pentru catehizarea si luminarea credinciosilor. Daca aveti exemple patristice, chiar va rog sa le postati, poate eu gresesc. Caci, pana la urma, ce catehizare mai buna poate fi decat insasi punerea in aplicare a invataturii Bisericii si urmarea Sfintilor Parinti?
        Oare in intervalul de cateva saptamani sau luni cat dureaza trimiterea mustrarilor si asteptarea unui raspuns, nu are la dispozitie macar cateva predici? Ca sa nu mai ma intreb: pana atunci ce-a facut? De ce, in veacul apostaziei, nu si-a pregatit turma pentru ceea ce era limpede ca ca veni??
        Chiar daca preotul este caterisit peste noapte, credem cumva ca cei care vor cu adevarat sa se mantuie nu se intreaba unde a disparut si nu se duc sa-l caute? Ceilalti, nu se vor schimba nici daca le predici 100 de ani, pentru ca isi vor spune, si pe buna dreptate: Spune bine parintele, da’ nu face nimic, ramane cum a fost, noi de ce sa ne schimbam? Iar dovada cea mai buna in acest sens suntem chiar … noi, care dupa ani si ani de zile in care invatatorii nostri ne-au vorbit despre pericolele ereziei dar nu au pus nicidecum in aplicare Canonul 15, orbecaim destul de jalnic acum, cand incercam sa ne trezim (cei foarte putini care ne-am trezit). Iar marea masa doarme linistita in continuare somnul .. eretic, ori al Canonului facultativ (si asta inca e bine), ori al doctrinei „ierarhii cu ale lor, noi cu ale noastre” (cine invata si practica asta nu mai spun).

        2. Si ca sa va raspund si la intrebarea dvs: „Pot ,,ereticii” să facă lucrare de luminare a poporului?!” va spun ca, aparent, da. Un astfel de trist exemplu este pr. Peter Heers. El vorbeste si scrie foarte mult pe tema Sinodului, conferentiaza in multe locuri, preda acum la Jordanville, dar in paralel invata ca aplicarea Canonului 15 este facultativa, ca ramanerea in comuniune cu ierarhul eretic pana la condamnarea lui sinodala este si ea o cale patristica. Si foloseste niste sofisme destul de grosiere ca sa-si argumenteze invatatura … eretica (iertati). Dau mai jos linkurile catre cele 2 texte ale sale la care fac referire:
        https://orthodoxethos.com/post/the-example-of-saint-ambrose-of-milan-and-the-contemporary-theories-of-obligatory-cessation-of-communion-with-heretics
        https://orthodoxethos.com/post/how-ss-hypatius-cyril-of-alexandria-and-celestine-of-rome-confronted-the-heresy-of-nestorius

        Redau aici concluzia unuia dintre texte, care, din pacate, duhneste a manipulare:

        „Conclusion: The actions of both St. Cyril and St. Celestine clearly show that Nestorius was not automatically cut off from the Church the moment he started teaching heresy. It rather shows that he was allowed to remain in the Church unto his potential repentance (which sadly did not happen) or until his synodal condemnation. In the years preceding the 3rd Ecumenical Synod both St. Cyril and St. Celestine maintained communion with Nestorius at least until his rejection of the proposed anathemas of St. Cyril; it is possible that this communion was even maintained until the 3rd Synod itself. It is therefore interesting to note that „maintaining communion” before a Synodal condemnation is indeed a Patristic path; as is withdrawing oneself „from communion with their president (singular), who, that is to say, is preaching the heresy publicly” (canon 15 of the 1st-2nd Synod).
        Excepting these 2 paths of combating heresy (before a Synodal condemnation) when it is being preached from within the confines of the Church; I am not aware of any other Patristic path available (for individuals). I also am not aware of any examples from Church history when „maintaining communion” before a Synodal condemnation was condemned; nor am I aware of any instances when the heresy-resisters ceased communion with not only the heretic but also with the Orthodox who maintained communion before a Synodal condemnation.”

        Si in cazul acestei postari, astept sa fie primita sau combatuta in Duh si Adevar, nadajduiesc spre folosul mantuitor al tuturor. Bunul Dumnezeu sa ne lumineze pe noi toti!

        Apreciat de 1 persoană

      4. Sperăm să aveți o căutare sinceră și să fiți mulțumit cu puținul pe care îl oferim pe acest blog. Știu că erați mai mulțumit de ,,oferta” de pe ,,Prietenii…”! Acum, facem și noi ce putem, spunem ce ne pricepem!
        Sunt convins că răspunsul succint nu vă va mulțumi, de aceea vă invit să parcurgeți textele postate până la momentul acesta pentru a înțelege ,,oferta” noastră.
        1. Vor urma un studiu patristic și un punct de vedere obiectiv al Bisericii, după Sinaxa interortodoxă din Rusia. Atunci, cred eu, vom avea o înțelegere de ansamblu, la nivel panortodox, a modului de aplicare a acriviei. Până atunci, dăm cuvântul celui care a comentat pe blog cu apelativul ,,un mirean”. Doar au voie și mirenii să vorbească și chiar să predice (cu binecuvântare) în Biserică!
        2. A fi luminător în Biserica lui Hristos, înseamnă să înveți cele ale Bisericii într-un mod corect, iar învățăturile patristice să își găsească aplicabilitatea la situații concrete din viața noastră. Nu cred că este suficient să cunoști Sfintele Canoane și învățăturile Sfinților Părinți fără a te raporta corect la Hristos și a-i ajuta și pe alți să-L cunoască și să-L urmeze! Cum am putea avea odihnă sufletească dacă nu privim la Blândețea și Smerenia Lui?

        Apreciază

      5. Gandindu-ma mai bine, cred ca cei care se afla in stare de comuniune cu ereticii se impart in mai multe categorii, si recunosc ca poate si eu m-am grabit sa-i asez doar intr-una sau doua. Pana la urma, dilema „partasiei la erezie” imi pare a fi urmatoarea: este cel in comuniune cu ereticii in mod automat si el eretic precum ei sau nu?
        Cred ca cercetand cauzele ce ne determina sa ramanem in comuniune cu ereticii vom porni pe drumul aflarii raspunsului. Asadar, cei care se afla in comuniune cu ereticii (si repet, poate obsesiv, asta nu se intampla numai post-Creta, ci de demult) in intelegerea mea, care poate fi gresita sau incompleta, se pot aseza in urmatoarele categorii:
        1. Cei care considera ca in Creta nu s-a gresit cu nimic si ca ierarhii semnatari sunt ortodocsi – acestia cred ca e limpede ca sunt eretici precum semnatarii (sau sum zic Sfintii Parinti – sunt „de-un gand cu ei”);
        2. Cei care considera adevarata teoria „ierarhii cu ale lor, noi cu ale noastre” – iarasi erezie.
        3. Cei care considera ca intreruperea comuniunii „rupe” unitatea Bisercii, etc – acelasi lucru.
        4. Cei care considera canonul 15 Constantinopol facultativ – cred ca si aceasta este o erezie in sine.
        5. Cei care nu sunt interesati defel de problemele de credinta – si aici cred ca e limpede.
        6. Cei care prelungesc (deja prea mult dupa mine) momentul intreruperii comuniunii din motive pastorale, spre a mai „castiga” timp (eu zic ca de fapt se pierde, dar, iarasi, poate gresesc) si suflete pentru o viitoare intrerupere a comuniunii – aici, dupa cum am mai spus, lucrurile sunt oarecum nelimpezi;
        7. Cei care, cu ocazia Sinodului cretan (sau, spre cinstea lor, chiar cu mult inainte) au inteles ce pacat facem ramanand pasivi in fata ereziei si ereticilor, care marturisesc ortodox si inteleg bine contextul si tradarea din Creta, stiu ca invatatura patristica este intreruperea comuniunii, dar nu o fac din slabiciune omeneasca (dintre care cel dintai sunt eu) – frica, gandul ca nu mai au cu ce-si hrani familia, etc.

        Eu cred ca aceasta a saptea categorie este cea care ne va da raspunsul la intrebarea dela care am pornit: „este cel in comuniune cu ereticii in mod automat si el eretic precum ei sau nu? „. De ce spun asta: daca admitem ca adevarata afirmatia lui Gheron Sava cum ca unul ca acesta daca va muri astazi nu se va mantui fiind judecat ca avand credinta celor cu care se afla in comuniune pasiva in momentul mortii, atunci el in fata lui Dumnezeu este eretic. Insa in fata oamenilor, el pare ortodox, doar ca mai slab sau temator. Este oare posibil ca cineva sa fie eretic la Dumnezeu dar ortodox pentru noi oamenii (cei care nadajduim ca ne aflam in Biserica)?

        Nu stiu. De aceea ma rog ca Bunul Dumnezeu sa ne lumineze sa raspundem drept la aceasta intrebare si lucrurile cred ca vor deveni (mai) limpezi (poate Sinaxa din Rusia ne va aduce raspunsul patristic).

        Daca tabloul zugravit de mine mai sus este gresit, imi cer iertare, dar nu-mi doresc decat sa inteleg cat mai bine Adevarul, pentru ca „nenorocite” vremuri traim.

        Apreciază

      6. Acum am înțeles că sunteți sincer în căutare! Iertați dacă am fost prea aspru cu dvs!
        Cred că analiza fratelui Daniel aduce lumină, înainte de veștile din Rusia! Sper ca Mihai Silviu Chirila, delegatul nostru la Sinaxa interortodoxă, să ne aducă un plus de înțelegere și să liniștească apele agitate fără rost.
        https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/10/05/sunt-sau-nu-sunt-eretici-toti-preotii-care-pomenesc-pe-ierarhii-eretici-o-analiza-echilibrata-a-lui-danielvla/

        Apreciază

  11. Parintilor care ati intrerupt pomenirea,

    Doamne ajuta!

    Eu sunt un mare pacatos, dar Domnul a binevoit sa cunosc tot felul de oameni. Cunosc mireni care nu au intrerupt (inca) comuniunea cu preotii (duhovnicii lor sau nu) ce pomenesc pe ierarhii nostri. Gandul mie-mi spune ca nu sunt eretici… Cunosc cate ceva despre unele gesturi, atitudini si actiuni mai vizibile ale acestora, dintre care mentionez:

    – nu sunt ecumenisti, dimpotriva;
    – asa cum au putut, cum le-a spus constiinta, s-au impotrivit saptamanii de rugaciune comuna, participand fizic la protestele impotriva acesteia;
    – s-au deplasat si au cercetat cu intrebarea preoti care au intrerupt pomenirea sau preoti care nu au intrerupt-o, dar sunt cunoscuti ca fiind imbunatatiti in lucrarea de curatire de pacate si patimi;
    – au participat la slujbe la Radeni;
    – au vorbit despre pericolul ecumenismului, al documentelor cretane cu preotii de parohie si cu duhovnicii lor; ba, le-au dat spre cercetare/evaluare/critica si materiale scrise cuprinzand nedumeririle si intrebarile lor;
    – au participat la – sa le spunemsi noi – „seminarii de dialog” pe tema sinodului cretan, in urma caruia au initiat discutii cu profesorii participanti (Obs: unii profesori de teologie au raspuns cat de cat interpelarilor scrise, dupa care au amutit…);
    – au adresat scrisori oficiale (cu confirmare de primire) prin care-si exprimau dezacordul cu ecumensimul, papismul, restul ereziilor si schismelor, dar si cu documentele cretane, (arhi)episcopiilor de care apartin (Obs: de la care insa nu au primit raspuns);
    – au participat fizic, dar si cu cereri de intrare in proces la protestul impotriva ridicarii mega-moscheii si la protestele pentru apararea familiei, a normalitatii sexuale;
    – au semnat diverse adeziuni si petitii impotriva celor care ataca direct sau indirect dreapta credinta si, implicit, dreapta vietuire.
    Mare-i Dumnezeu!

    Apreciază

  12. Sf.Simeon Noul Teolog astfel cuvanteaza,iubitii mei frati intru Hristos Domnul:
    „*28. Cel ce a dobîndit credintă neîndoielnică fată de părintele său după Dumnezeu, privindu-l pe el, socoteste că priveste pe Hristos însusi ; si fiind cu el sau urmînd lui, crede cu tărie, că este cu Hristos sau urmează Lui. Unul ca acesta nu va pofti niciodată să vorbească cu altcineva. Nu va pune vreunul din lucrurile lumii mai presus de amintirea si de dragostea lui. Căci ce este mai mare si mai de folos în viata de fată si în cea viitoare decît a fi cu Hristos ? Si ce este mai frumos si mai dulce ca vederea Lui ? Iar dacă se învredniceste si de grăirea Lui, scoate din aceasta, cu sîrguintă, viată vesnică.
    30. Credintă neîndoielnică dovedeste cel ce cinsteste cu evlavie ca sfînt pînă si locul în care vietuieste călăuzitorul si părintele său. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte în mîini să-l pună pe capul său si unge cu el pieptul său, ca si cu un leac curătitor al patimilor si al păcatelor sale. Iar de el nu îndrăzneste să se apropie, nici să atingă vreo haină sau vreun acoperămînt al lui fără voia sa ; dar atingînd ceva din ceea ce-i apartine aceluia, o face aceasta cu frică si cu respect, socotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea si de slujirea lui, ci si de intrarea în chilia lui.
    55. Cel ce priveste la învătătorul si povătuitorul său, ca la Dumnezeu, nu poate să-l contrazică. Iar dacă îsi închipuie si zice că le poate împăca pe amîndouă acestea, să stie că s-a rătăcit. Căci nu stie ce simtămînt au cei ai lui Dumnezeu fată de Dumnezeu.
    56. Cel ce crede că viata si moartea sa este în mîna păstorului său, nu-l va contrazice niciodată. Iar necunoasterea acestui lucru naste contrazicerea, care pricinuieste moartea spirituală si vesnică.
    59. Cel ce păzeste acestea nesterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa cînd va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere si necredintă fată de părintele si învătătorul său duhovnicesc, se rostogoleste jalnic în fundul si în prăpastia iadului (Prov. IX, 18), încă trăind; si se face casă satanei si a întregii lui puteri necurate, ca un fiu al neascultării si al pierzaniei (Efes. II, 2 ; Ioan XVII, 12).
    62. Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pînă la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemănîndu-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său pînă la moarte, iar moartea, pe cruce (Filip. II, 4-11).
    […….]
    45. Omul care este obisnuit să se împotrivească îsi este siesi o sabie cu două tăisuri, ucigîndu-si sufletul fără să stie si înstrăinîndu-l de viata vesnică.
    46. Cel ce se împotriveste în cuvînt, este asemenea celui ce se predă pe sine cu voia dusmanilor împăratului. Căci contrazicerea este o cursă si are ca momeală apărarea, prin care fiind amăgiti, înghitim undita păcatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limbă si de gîtlej de către duhurile răutătii, care aci îl ridică la culmea mîndriei, aci îl prăvălesc în prăpastia păcatului, ca să fie apoi dus la judecată cu cei căzuti din cer.”
    Iata,inca o data ce inseamna ascultarea cu smerenie si dragoste neabatuta de Parintele tau Duhovnicesc,adica ascultarea de insasi Hristos.
    Sf.Simeon Noul Teolog ,nu face nici o exceptie, in nici un fel de situatii,cum ar fi aceasta posibil ?
    Ce primeaza mai mult dragostea sau credinta?Fara indoiala dragostea.
    „**Pentru mine, viața celorlalți prețuiește mai mult decât propria-mi viață.” Nu vor mai exista între voi neînțelegeri când veți fi înțeles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neînțelegeri nu ține de nicio organizație, de niciun anumit mod de conduită, ci de hotărârea de a suporta totul. Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalți o inimă de mamă. Având gânduri bune pentru ceilalți, veți putea vedea în orice persoană pe care o veți întâlni o ființă scumpă. În schimb, având gânduri urâte, fața voastră, energiile voastre psihice vă vor irosi relațiile și vă vor afecta anturajul. Când harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora; nu mai vezi decât suferințele și dragostea pentru frați.”
    Cu alte cuvinte ,”fiecare primeste de la Dumnezeu cel drept ,dupa dreptatea sau nedreptatea sa”,cum spunea Parintele D.Staniloae.
    *http://www.filocalia.ro/referate/9/Cele_225_de_capete_teologice_si_practice_Ale_celui_%C3%AEntre_sfinti_p%C4%83rintelui_nostru_Simeon_Noul_Teolog/Simeon_Noul_Teolog
    **http://acvila30.ro/23-de-ani-de-la-nasterea-in-ceruri-a-arhimandritului-sofronie-saharov-cand-harul-e-cu-tine-nu-mai-vezi-defectele-altora/

    Apreciază

  13. @Cristian, @Preot Claudiu
    Toata discutia cu impartirea pe categorii (ca formula de lucru, incercare de sistematizare) se pare ca se refera numai la preoti. Dar mirenii ? Sunt desule scrisori publicate si pe internet ale unor mireni care au luat atitudine impotriva ierahilor semnatari, au declarat public ca nu-i mai considera ierarhi pana la retragerea semnaturilor sau/si dezicerea de hotararile cretane, dar continua sa mearga la slujbe la preotii „pomenitori” din categoria antiecumenisti dar neconvinsi sau tematori de a opri pomenirea.
    In ceea ce priveste obligativitatea aplicarii canonului 15, I-II, din moment ce afirma ca cei care intrerup comuniunea cu episcopul pe motiv de erezie propovaduita vadit, nu trebuiesc blamati ci chiar laudati, pare ca aplicarea canonului ar fi optionala pana la condamnarea sinodala. Nu de alta dar cei care fac cele randuite/obligatorii, nu sunt vrednici de laude ci „slugi netrebnice”, nu?! Ceea ce inseamna ca pr. Peter Heers nu propovaduieste erezii, nu-i asa? Nici nu pare ca face acest lucru urmarindu-i dizertatiile! Cam usor aruncam termenul eretic in discutii !

    Apreciază

    1. @Ortodox

      1. „se pare ca se refera numai la preoti” – eu unul am intentionat sa ma refer la toti crestinii, si cred ca singurele categorii care pot fi considerate exclusiv adresate preotilor sunt punctele 6 si 7. (desi 7 se poate aplica si la mireni). Restul sunt generale.

      2. „mirenii …. continua sa mearga la slujbe la preotii „pomenitori” din categoria antiecumenisti dar neconvinsi sau tematori de a opri pomenirea.” – de ce o fac, ca sa-i incurajeze in a nu fi vrednici de lauda??

      3. „In ceea ce priveste obligativitatea aplicarii canonului 15, I-II, din moment ce afirma ca cei care intrerup comuniunea cu episcopul pe motiv de erezie propovaduita vadit, nu trebuiesc blamati ci chiar laudati, pare ca aplicarea canonului ar fi optionala pana la condamnarea sinodala. Nu de alta dar cei care fac cele randuite/obligatorii, nu sunt vrednici de laude ci „slugi netrebnice”, nu?!” – observatia cum ca cei ce fac cele randuite sunt slugi, iar nu vrednici de lauda, pune intr-adevar textul Canonului 15 intr-o alta lumina, si nu stiu ce sa spun mai departe – las cuvantul celor mai intelepti. Dar daca aplicarea Canonului ar fi facultativa, atunci cum ramane, printre altele, cu faptul ca:
      – in istoria Bisericii crestinii, dela cel mai mic pana la cel mai mare, erau alergici la erezie si la comuniunea cu ea, indiferent daca, dupa cum am mai spus, aveau tempo-uri si abordari diferite relativ la intreruperea comuniunii. Dar nicaieri nu am citit (poate aveti dvs exemple) ideea ca partasia cu ereticii poate dura linistit pana la condamnarea sinodala a ereticilor si ereziei in cauza. Eu, de exemplu in scrisorile Sfantului Theodor Studitul, nu am gasit niciodata facuta o legatura intre ingradirea de erezie si condamnarea ei sinodala. Daca eu am inteles bine, condamnarea Sinodala in invatatura Sfantului Theodor avea rolul de a indeparta pricinile de poticnire din Biserica (adica pe eretici) si de a lamuri, prin pogoraminte si iconomii, cum ramane cu cei care au primit erezia pana atunci sau au fost in comuniune cu ereticii, dar nicidecum de a stabili un hotar – pana acum puteati fi in comuniune cu ereticii, acum gata!
      – talcuirea Sfintei Liturghii spune ca prin pomenirea numelui episcopului tu (preot si popor) marturisesti in fata lui Dumnezeu aceeasi credinta cu cea a episcopului. Or, daca tu, deindata ce ai aflat ca episcopul propovaduieste o erezie, nu incepi procedurile patristice de intrerupere a comuniunii, cum iti odihnesti constiinta?

      4. In ceea ce-l priveste pe pr. Heers – ceea ce am invatat in ultima vreme este ca un crestin nu trebuie sa se lase aburit de nimeni in zilele pe care le traim, in sensul de a face ascultare fara sa incerce sa discearna cu putinul pe care-l are, cu ajutorul Sfintilor Parinti, adevarul de minciuna si manipulare. Or, indiferent daca canonul 15 este obligatoriu sau nu, indiferent daca a-l considera in alt fel decat este el in realitate este erezie sau doar ratacire temporara, textul prin care pr. Peter isi argumenteaza credinta relativ la Canonul 15 este presarat cu sofisme si chiar minciuni reprobabile. Si asta nu e de bine!

      Bunul Dumnezeu sa ne lumineze pe toti! Doamne, ajuta!

      Apreciază

    2. Aduc si niste citate din scrisorile Sfantului Theodor care arata limpede, in intelegerea mea, ca pentru Sfant nu exista nicio legatura intre ingradirea de erezie si condamnarea sinodala a ereticilor. El spune limpede ca, deindata ce ai observat, decelat, erezia si ereticii care o sustin, ai datoria, daca vrei sa te mantuiesti, sa „fugi” de acestia, nicidecum sa te gandesti ca ramanerea in comuniune cu ei ar fi ceva …. acceptabil.

      1. „Deci, împreună cu salutarea mea către tine, pe acestea am socotit necesar să le amintesc părinţimii tale ca, ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie, în preasfânta51 ta mănăstire. Fiindcă cele mai mari ameninţări spuse de sfinţi zac asupra celor ce se învoiesc52, chiar numai să-i primească la masă. Şi dacă ar zice cuvioşia ta cum de nu am spus aceasta mai înainte de robie, ba că şi noi i-am pomenit pe cei din Bizanţ, aceea să se ştie că [atunci] nu fusese sinod, nici era pronunţată anatema şi dogma cea rea. Şi mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuie să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşirea pe faţă cu ei, dar să-i pomenim [totuşi], printr-o iconomie cuvenită până la o vreme. Dar când necredinţa eretică a ieşit limpede pe faţă şi a fost dată la arătare prin sinod, trebuie de acum să-ţi arăţi pe faţă evlavia ta, împreună cu toţi ortodocşii, prin faptul de a nu te împărtăşi cu cei rău credincioşi, nici să pomeneşti pe vreunul din cei aflaţi în sinodul cel adulter sau care cugetă la fel cu el [cu sinodul adulter]. Şi este drept, cuvioase părinte, ca întru toate să fii iubitor de Dumnezeu, precum îţi este numele, şi să iubeşti şi în aceasta pe Dumnezeu. Căci Gură de Aur nu numai pe eretici îi dovedeşte cu mare şi puternic glas ca duşmani ai lui Dumnezeu, ci şi pe cei ce se împărtăşesc cu unii ca aceştia. Şi dacă nici tăria ta nu este în siguranţă, atunci cine se va mai mântui? Şi dacă cel care, prin puterea lui Dumnezeu, ca unul ce e sfânt, a avut îndrăzneală înainte de [a se arăta] erezia desăvârşită, dar acum, după [arătarea] ereziei [pe faţă], se retrage, cum va cuteza altul să mârâie ceva? Şi dacă tagma monahicească nu le socoate pe toate gunoaie, mă refer la mânăstiri şi toate din jurul lor56, cum va dispreţui mireanul pe femeie şi pe copii şi celelalte? De aceea îţi aduc aminte, ca un frate preamic şi copil [al tău], să nu tăcem57, ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cruţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii lui Dumnezeu, Care [poate] fi limitată chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului.” (scrisoare egumenului Teofil)

      Deci ii spune limpede sfantul Theodor egumenului Teofil: acum ca te-am anuntat si ti-am explicat si vezi si tu, fugi!! (iar textul se refera la cei care sustineau falsele iconomii eretice ale sinodului adulterin, care deabia avusese loc si nu fusese nicidecum condamnat de un alt sinod).

      Si mai este un aspect interesant al acestei scrisori. Spune Sfantul Theodor asa: „Şi mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuie să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşirea pe faţă cu ei, dar să-i pomenim [totuşi], printr-o iconomie cuvenită până la o vreme. ” – adica Sfantul Theodor, deindata ce a aflat nebunia adulterinilor, a intrerupt comuniunea Euharistica cu ei, dar a continuat totusi sa-l pomeneasca pe Patriarh pana si-au facut sinod. Asta arata nu numai ca nu a „dormitat” linistit o data ce cugetul lui a constatat erezia, ci si ca trebuie actionat indiferent daca ereticii si-au facut sinod sau nu (vezi Creta).

      2. Si mai limpede invata Sfantul in scrisoarea 40 – Fiului Naucratie:

      „Am spus, şi iarăşi spun: cât timp ţine erezia şi nu este depusă printr‑un sinod ortodox, trebuie neapărat să cercetăm şi în ceea ce priveşte dumnezeiasca împărtăşanie, şi în ceea ce priveşte simpla masă în comun, şi nici o vreme nu este nepotrivită şi neprielnică pentru aceasta. Dar dacă primeşti pur şi simplu pâine de la cineva şi eşti invitat de el la masă şi primeşti găzduire, nu trebuie cercetat dacă nu este ştiut de mai înainte că se află în erezie sau răutate. Dar în celelalte cazuri[20] trebuie neapărat întrebat.” – deci sinodul ortodox care condamna o erezie nu are nicidecum rolul unui hotar pana la care comuniunea cu ereticii este nevinovata!! Cum ar putea fi deci ramenerea in comuniune cu ereticii pana la condamnarea sinodala „o cale patristica”, dupa cum pompos afirma pr. Heers?
      Sinodul Ortodox are rolul de a stabili iconomiile de dupa incetarea si lamurirea definitiva a ereziei, ca de exemplu validitatea hirotoniilor lui Nestorie sau modul de re-primire in Biserica a celor care au fost fatis de partea ereziei (pocainta, libela, anatematizarea eresului, etc)

      3. Aceeasi concluzie se poate trage si din invatatura despre cei din mana carora ne putem impartasi:

      „Şi care este concluzia? Trebuie să ne împărtăşim din [mâna] oricărui preot care nu e învinuit, după Teolog şi Gură de Aur. Căci unul zice: „oricare să-ţi fie vrednic de crezare în ceea ce priveşte curăţirea102, numai să fie careva din cei acceptaţi [de Biserică] şi neosândiţi pe faţă, dar nici dintre cei străini de credinţă”103. Iar celălalt [zice]: „Interesează-te cu de-amănuntul, cercetează cu grijă. Căci nu este fără primejdie împărtăşirea fără cercetare, fiindcă faţă de mari lucruri e primejduirea”104.
      Să cercetăm, dar, şi să ne grijim cu de-amănuntul de la cine suntem datori să ne împărtăşim: dacă mărturiseşte dreapta credinţă, dacă nu a fost hirotonit pe bani, dacă nu este adevărat altceva din cele bănuite cu privire la viaţa lui şi la alunecările despre care s-a auzit [în legătură cu el].”

      Unde dar scrie ca avem datoria sa cercetam credinta preotului abia dupa vreun sinod care a condamnat erezia in cauza. Din contra, din citatul dela pct. 2 rezulta ca cu mult mai mult ai aceasta obligatie cata vreme erezia NU a fost condamnata, iar nu dupa!!

      In intelegerea mea, pana la urma, Canonul 15 este optional tot asa precum si mantuirea este facultativa, nici macar Bunul Dumnezeu nu ti-o poate impune!

      Daca gresesc, imi cer iertare, dar mie constiinta imi spune ca lucrurile sunt limpezi.

      Apreciază

  14. @ Cristian
    Doamne ajuta!
    „Pot ,,ereticii” să facă lucrare de luminare a poporului?!” va spun ca, aparent, da.
    Va dati seama ca asta ar insemna pe de o parte „dezbinarea imparatiei prin sine insasi” si pe de alta parte faptul ca nu mai „poti cunoaste pomul dupa roadele sale” !
    „mirenii …. continua sa mearga la slujbe la preotii „pomenitori” din categoria antiecumenisti dar neconvinsi sau tematori de a opri pomenirea.” – de ce o fac, ca sa-i incurajeze in a nu fi vrednici de lauda??
    Nu ii incurajeaza in niciun fel atat timp cat pozitiile si ale mirenilor si ale preotului sunt clare si cunoscute de ambele parti. Intrucat Sfanta Liturghie reprezinta un dialog viu in care poporul da raspuns ecteniilor, iar acesta lipseste sau este de tip „nevrednic” cand este pomenit episcopul mi se pare in regula (poate gresesc!) pana la condamnarea sinodala. Ganditi-va ca poate sunt sute de kilometri pana la primul preot nepomenitor. Si apoi, faptul ca este nepomenitor nu il face pe un preot automat si „doctor de suflete”. Pentru asta trebuie mult mai mult.
    Inteleg si incrancenarea (nu gasesc alt termen mai putin dur) preotilor care au intrerupt pomenirea si au suferit repercusiunile cunoscute aflandu-se astfel intr-o situatie dura in conditiile in care obstea nu i-a urmat, de a „rezolva” foarte rapid situatia actuala. Practic situatia, in prezent, este aproape fara iesire pentru ei (ei fiind vrednici de cinste in opinia mea). Biserica de catacombe, in care invariabil se va incerca judecata situatiilor in care exista sau nu Har (veniti doar la noi, dincolo nu este in regula), vor fi aruncate acuzatii/anateme etc. Daca ar accepta si faptul ca poporul poate merge si la cei cu constiinta antiecumenica dar care inca mai pomenesc, atunci ce rost ar mai avea sacrificiul lor?! De fapt problema cred, o reprezinta faptul ca nu vad rostul sacrificiului propriu daca nu sunt urmati si de popor (suficient) cat sa poata supravietui. Mi se pare ca daca obstea ar fi fost catehizata si imbisericita duhovniceste (despatimita, chiar iluminata, poate), i-ar fi urmat pe cale de consecinta. Pana la un Sinod adevarat cu ierarhi suficienti care sa-i gireze autoritatea (se va intampla oare in timpul vietii noastre? Da Doamne!) care sa desfiinteze sinodul cretan smintitor, pericolul schismei (a celei adevarate, ca structura paralela) este foarte mare. Alternativa acestor preoti ar fi doar intoarcerea la pomenirea episcopilor „cretani”, ceea ce ar echivala cu o lepadare de marturisirea de pana acum !!!
    Pentru a nu mai cadea in primejdia osandirii altora (si mai ales a certurilor dintre noi !!!) cred ca fiecare dintre noi ar trebui, dupa puteri, sa aiba atitudinea Sfantului Maxim Marturisitorul :
    „Atunci i-au spus:
    – Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?
    Iar el le-a zis:
    – Cei trei tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci cum să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel, aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a osândit pe nimeni din cei care nu se rugau lui Dumnezeu potrivit decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi cele ale lui preferând mai degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să fie biciuit de conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea Dumnezeu nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi mântui! Prefer însă mai degrabă să mor, decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa. (Mai bine martiriul decât erezia, mai bine moartea în singurătate, dar în adevăr şi ortodoxie, decât viaţa în pseudo-comuniunea heterodoxiei, fie ea şi „ecumenică“)”
    Cu durere am pomenit cele de mai sus, iar daca am gresit si am suparat pe cineva, rog sa fiu iertat!

    Apreciază

  15. Am observat cu mult timp în urma ca pe site-ul ,,Cuvântul ortodox”, poporul era pregătit pentru un soi de ascultare de tip catolic. N-a fost greu sa se recurgă la citate sau la articole scrise în Athos în acești ani! Cred ca ar merita sa studiem cu atenție acest aspect al vieții duhovnicești. Ascultarea de Dumnezeu nu trebuie înlocuită cu ascultarea de om.

    Ascultarea de duhovnic de tip ortodox presupune discernământ. Noi, ortodocsii, ascultam de duhovnic în măsura în care el asculta de Dumnezeu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s