Să ne reamintim Sinaxa de la Botoșani 2017: „Considerații teologice cu privire la caracterul eretic al pseudosinodului din Creta”.

Referat susținut la SINAXA NAȚIONALĂ ORTODOXĂ a clericilor, monahilor și mirenilor de la Botoșani -18 iunie 2017

 

I. Introducere

Sfințiți părinți și frați întru Hristos Domnul,

Cuvioși monahi și cuvioase monahii,

Frați și surori ai Bisericii lui Hristos,

Distins auditoriu,

Motto: „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor rânduite, chiar dacă este om credincios, chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor” (Sfântul Ignatie Teoforul).

Din Sfintele Scripturi, prin jertfa „cu bună mireasmă duhovnicească” adusă de către Abel lui Dumnezeu, înțelegem ce înseamnă Ortodoxia: ,,Dreaptă slăvire (ορθή + δόξα)… cuget bun întru alegere bună, cu discernământ, referitor la ce fel de ofrandă va aduce lui Dumnezeu cel ce intenţionează să o facă.”[1]Abel a ales cu inimă bună și responsabilitate duhovnicească ceea ce avea să jertfească Domnului, ,,din cele întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor”(Fac. 4, 4), mulțumind pe Dumnezeu cu alegerea sa. De aceea, ,,a căutat Domnul spre Abel și spre darurile sale” (v. 4).

Pe de altă parte, din referatul biblic vechi-testamentar, aflăm că ofranda lui Cain nu a fost primită, pentru că acesta a ales cu indiferență, la întâmplare, ,,a adus jerfă lui Dumnezeu din roadele pământului” (Fac. 4, 3). Indiferența, nepăsarea și lipsa dragostei în actul ritualic și relațional față de Dumnezeul cel Adevărat, i-au adus lui Cain ,,întristarea inimii” și ,,posomorârea chipului”, conducându-l la fratricid și fugă vinovată de la fața lui Dumnezeu.

Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu cerea omului jertfă curată, adusă cu inimă neprihănită, în lege Harului, în vremea Noului Testament, această cerință va fi cu mult mai înaltă, conformă cu exigențele unui Ritual în care Hristos – Arhiereul ,,Jertfește și Se Jertfește” pentru mântuirea dreptcredincioșilor din toate locurile și din toate timpurile. El însuși ne-a poruncit ,,să aducem ca dar pâine și vin și tot El ne dăruiește, în schimbul acestora, Pâinea cea vie (Ioan 6,51) și Paharul vieții celei veșnice”[2].

De aceea, în Ortodoxie, nu putem accepta prezența a ceva străin de Biserică, ce poate periclita sau chiar întina modul Tainic de mântuire a omului, pentru că Sfânt este Întemeietorul şi Capul Bisericii, care s-a jertfit pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, ,,neavând întinăciune sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 27).

Cu toate acestea, deși cunoașteau modul de a se raporta la Dumnezeu, la Biserica lui Hristos și la Învățăturile Sfinților Părinți, cei care trebuiau să fie liturghisitori și păstori, au ales să aducă jertfă întinată și să strâmbe Învățăturile Duhului Sfânt, trădând în mod conștient și viclean moștenirea Sfântă.

Astfel, la Kolimbari, Creta, în iunie 2016, a avut loc un ,,Sinod” numit ,,Mare” și ,,Sfânt” care, prin hotărârile luate, a cutremurat Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu din întreaga lume. Sfinții Părinți au fost huliți, Învățăturile batjocorite, Biserica prigonită și Hristos din nou răstignit. Nu au făcut-o numai cei din afara Bisericii, ci și cei puși să păstorească oile cuvântătoare, care astfel, și-au încălcat făgăduințele și îndatoririle față de Stăpân, L-au vândut, batjocorit și răstignit în văzul întregii lumi.

Vom arăta în referatul nostru, câteva dintre erorile cele mai importante care definesc așa numitul Sinod din Creta ca fiind eretic.

II.  Pregătirea și desfășurarea „Sinodului din Creta”

Pregătirea „Sinodului”

Înainte de ,,Sinod”, studiindu-se actele presinodale și modul în care urma să se desfășoare acest eveniment, se punea întrebarea : ,,Se cuvine să sperăm sau să fim neliniștiți?”[3]

Se credea ,,că Sinodul va aduce multe foloase Bisericii Ortodoxe, pentru că, pe lângă faptul că va soluționa subiecte importante ale relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe locale și ale păstoririi credincioșilor, întâi de toate va consolida unitatea dintre acestea și va arăta că Biserica Ortodoxă, deși este alcătuită din biserici autocefale și independente, are o unitate puternică și indisolubilă”[4].

Apoi, urma să se arate ,,că Biserica Ortodoxă nu s-a blocat în trecut, în Tradiție, ca o fosilă de muzeu, așa cum ne acuză protestanții, ci este un organism viu, care se interesează de prezent, de subiecte și probleme contemporane și, înainte de toate, că doar ea reprezintă continuitatea autentică a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, a Bisericii Apostolilor, a Sfinților Părinți și a Sinoadelor”[5].

Din cele zece subiecte de care s-a ocupt de atâția ani comisia presinodală, doar două aveau caracter de urgență, întrucât creează probleme legate de unitatea trupului bisericesc, de unitatea liturgică și euharistică – anume calendarul-pascalia și diaspora. Toate celelalte, ca postul, impedimentele la căsătorie, idealurile creștine de pace, libertate, discriminări etnice, etc., au fost soluționate cât se poate de clar și de Sfânta Scriptură, și de Tradiția patristică și sinodală, în timp ce restul, anume cele legate de autonomie, autocefalie, diptice, etc., vădeau de fapt tendințele de întâietate ale unor arhierei.

O primă îngrijorare pentru cei care sperau că ,,Sinodul” va fi ,,Mare” și ,,Sfânt” a adus-o declarația Patriarhului Ecumenic Bartolomeu care a spus că Sinodul nu este convocat ca ecumenic, că nu poate fi caracterizat ca ecumenic, pentru că nu participă la el și creștinii din Apus. ,,Din această declarație a Patriarhului Ecumenic – spune Părintele Profesor Theodoros Zissis, la simpozionul teologic internațional „Sincretismul interreligios”,care a avut loc anul trecut în Chișinău – rezultă că Biserica Ortodoxă nu este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, nu este o Biserică deplină, ci una deficitară. Nu este în măsură să convoace singură un Sinod Ecumenic, pentru că reprezintă doar o parte a Bisericii; cealaltă parte lipsește, adică lipsesc creștinii Apusului, papistașii și protestanții, cărora, în felul acesta, li se recunoaște caracterul de Biserică. Introduce, de asemenea, o nouă abordare asupra confesiunilor, sugerând că îndepărtarea ereticilor vatămă unitatea Bisericii și sobornicitatea acesteia, că fără eretici Biserica nu este sobornicească și unitară și că Sfinții Părinți care i-au anatemizat și i-au îndepărtat pe eretici au greșit. În esență, este vorba de acceptarea teoriei protestante a ramurilor sau a teoriei eclesiologiei lărgite a Conciliului II Vatican despre caracterul bisericesc deplin și deficitar, care este o variațiune a celei dintâi. În felul acesta se explică insistența constantă și susținută, pe toată durata pregătirii Sinodului, asupra subiectelor legate de relațiile noastre cu eterodocșii, pe care îi recunoaștem și îi numim biserici în afara Bisericii în virtutea unei înșelări eclesiologice foarte vădite. Nu îi mai numim erezii și eretici, așa cum i-au numit toate Sinoadele locale extinse de la Constantinopol din secolul al XIX-lea și, cu toate că nu înregistrăm în mod declarat subiectul acesta pentru dezbatere pe ordinea de zi a Sinodului, îi recunoaștem indirect (pe eretici) ca Biserici. Din textele Sinodului la care am reușit să avem acces reiese că ne îndreptăm către recunoașterea Botezului și a caracterului de Biserică a papistașilor și protestanților eretici.”[6].

Alte îngrijorări au fost legate de atitudini sincretiste și ecumeniste care predomină la nivelul conducerilor bisericești ce pot duce la dezbinări și schisme în Biserică, cât și de cele cu privire la Regulamentul de organizare și funcționare al ,,Sinodului”.

Defășurarea „Sinodului”

Așadar, în iunie 2016, a avut loc în Insula Creta, la Kolimbari, o întrunire de ierarhi și teologi ortodocși, cunoscută sub numele de „Sinodul din Creta”.

Organizatorii l-au supranumit pe nedrept ,,Sinod Mare și Sfânt”.

Mai întâi de toate, nu a fost,,Sinod”, fiindcă i-a lipsit fundamentul, adică sinodalitatea. Întâistătătorii fiecărei delegații au semnat doar ei (doar voturile lor au fost luate în considerare) pentru Bisericile Autocefale pe care le-au reprezentat, anulând practic instituția sinodalității prin care, fiecare episcop trebuia să exprime, prin vot personal, experiența eparhiei pe care o păstorește. Astfel, doar zece ierarhi au decis în numele întregii Ortodoxii, unii dintre ei făcând abuzuri[7] grosolane pe care nu le întâlnim nici printre politicienii avizi de putere. Numai pentru un astfel de lucru ar fi trebuit condamnat acest pseudosinod.

Nu a fost „Sfânt”, deoarece nu a fost după modelul Sinoadelor ecumenice şi următor Sfinţilor Părinţi, nici în mod formal, nici în privinţa conţinutului. Nu a fost o continuare firească a celor nouă Sinoade ecumenice și nici nu a luat hotărâri care să zidească Biserica lui Hristos, ci dimpotrivă, a contribuit la dezbinare și prăbușire, prin ierarhii ei. Avea dreptate părintele Ciprian Ioan Staicu într-un articol când spunea, legat de presupusa sfințenie treimică lucrătoare la sinod, că ,,singura treime prezentă la acest sinod a fost: masoneria, CIA-ul și Vaticanul”[8].

Nu a fost nici „Mare”, nu numai pentru faptul că nu au fost prezente toate Bisericile Autocefale[9], dar în mod principal pentru că a fost o foarte mică şi selectivă reprezentare a acestora de către arhiereii locali. Fiecare Biserică Autocefală a fost reprezentată de douăzeci si patru de delegați plus Întâistătătorul, aleși ,,pe sprânceană, dintre ecumeniști, pentru ca planurile pregătite dinainte să nu aibă parte de piedici. Toată adunarea cretană a fost o ”piesă de teatru”, după cum o numea, cu câteva luni înainte de începerea ei, dl. Zorbas, directorul instituției din Creta – Academia Teologică – unde s-a desfășurat adunarea cretană”[10].

,,Istoria – spune Mitropolitul Ierotheos Vlachos – este cea care îi va conferi și denumirea reală, deoarece știm că unele Sinoade, cu toate că au fost caracterizate ca ecumenice, în cele din urmă au fost respinse de alte Sinoade ulterioare, după cum, de asemenea, unele Sinoade, deși au fost convocate ca locale, au dobândit caracter ecumenic. Acest lucru se datorează hotărârilor pe care le-au luat și acceptării sau nu a acestora de către pliroma Bisericii”[11].

III. Erori docrinare.

 Hotărârile luate la pseudosinodul din Creta au avut drept scop acceptarea panereziei ecumenismului, un lucru foarte grav și de neacceptat în Biserica Ortodoxă. Acest lucru se datorează în mare parte sionismului internațional, care prin intermediul masoneriei „coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului, desfășurarea și ducerea la capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii lui Hristos”[12].

Pseudosinodul din Creta, nu a fost un simplu sinod eretic și tâlhăresc, ca cele din trecut, care au fost condamnate de Sfintele Sinoade Ecumenice și de către Sfinții Părinți, ci a fost o întâlnire oficială cu pretenția de „Sinod Mare și Sfânt”, pregătitoare pentru instaurarea domniei lui Antihrist, prin demersul „prorocului mincinos” (Apoc. 13) care luptă, prin toate mijloacele, pentru unirea Bisericii lui Hristos cu ereziile (ecumenism interconfesional) și a tuturor religiilor într-o Biserică Mondială (ecumenism interreligios), în care Antihristul, „urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt” (Mt 24, 15), va cere închinare ca un dumnezeu.

De aici, înțelegem că, prin hotărârile luate, responsabilitatea ierarhilor participanți la adunarea din Creata a fost una uriașă, fiind în joc atât sufletele tuturor păstoriților din Biserica Ortodoxă cât și a eterodocșilor care ar fi avut șansa, prin observatorii prezenți, să înțeleagă că doar în Biserica Ortodoxă există mântuire.

Au existat și încă există ierarhi și teologi care s-au poziţionat în favoarea sinodului din Creta. Aceștia, plecând de la cel mai controversat document sinodal, Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, ,,încearcă să demonstreze că în Creta s-a urmat o linie mai veche ortodoxă, ce recunoaşte oarecum un fel de bisericitate papistăşismului şi chiar protestantismului, iar pe de altă parte, se afirmă răspicat că sinodul nu a recunoscut în niciun fel că acele comunităţi sunt “biserici”, ci doar a făcut un “act de curtoazie” acceptând realitatea că ele însele se numesc aşa”[13].

Realitatea este cu totul alta. În articolul 19 al documentului sinodal amintit [14], ,,s-a acceptat Declaraţia de la Toronto, ale cărei premise eclesiologice au fost considerate de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor”[15]. Mergând pe firul acesta pentru a demonstra caracterul eretic al Sinodului din Creta, domnul Mihai Silviu Chirilă, în editorialul ,,Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic Declaraţia de la Toronto de către pseudosinodul din Creta”, spune: cheia descifrării lui ,,este acceptarea de către acesta a Declaraţiei de la Toronto. Toate deciziile pe care sinodul le-a cuprins în documentul Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine sunt în duhul acestei declaraţii eretice ecumeniste şi trebuie înţelese prin prisma acesteia.”[16]

Controversatul Document șase, numit ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”[17] (în gr. ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restullumii creștine”), încă din perioada pregătitoare „Sinodului” a fost rezultatul compilării a două subiecte ce urmau a fi discutate în Creta: ,,Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică” și ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. În urma comasării celor două texte, a rezultat documentul ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, un text cu multe puncte contradictorii, care a suferit ,,adaosuri și modificări efectiv până în ultima clipă înainte de semnarea sa, ceea ce înseamnă pe de o parte că nu era gata, iar pe de altă parte că urma să creeze diferite probleme.”[18]

Acest document, în întregul său, având multe lipsuri și fiind contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, a făcut pe unii ierarhi și teologi să afirme că nu este ortodox, refuzându-se chiar semnarea lui de către unii participanți la ,,Sinod”: ,,pentru că nu definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică, ce sunt cei care s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie.”[19]

Principiile eclesiologice invocate în Creta, conținute de documentul ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, nu sunt de fapt decât reiterări bine camuflate ale premiselor Declarației de la Toronto din anul 1950[20].

Astfel, în Articolul 1 al documentului se amintește de ,,promovarea unităţii creştine în lumea contemporană” de către Biserica Ortodoxă. Confuzia este evidentă și întrebările care se nasc de aici sunt fără răspuns teologic ortodox pentru ecumeniști: ce fel de unitate creștină promovează Biserica și ce se înțelege prin ,,unitate creștină”? Și, de ce nu se spune cu claritate că „unitate creștină” pentru Ortodoxie înseamnă lepădarea de învățăturile eretice și revenirea în Biserică a ereticilor prin Sfânta Taină a Botezului?!

Apoi, în următorul paragraf, în Articolul 2, prin expresia ,,legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală”, se accentuează și mai mult neclaritatea din primul Articol. Pe bună dreptate, ne punem întrebarea: ,,Dacă legătura dintre dreapta credință și comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa cum corect se afirmă aici, atunci în ce mod caută să refacă „unitatea” pierdută Biserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una și Unica, și nu se poate diviza, ce unitate să refacă? Ori avem Unitatea, ori nu o avem. Iar dacă o avem, de ce trebuie să „o refacem” din moment ce o avem?”[21]

În Articolul 4, întâlnim același limbaj ecumenist, lipsit de claritate și provocator, precum și rezultatul mult dorit al ,,dialogului ecumenismului lucid”: ,,restaurarea (refacerea) unității”. „Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, – se arată în document – a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică.”

Afirmația că ,,Biserica a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea”, nu are niciun fundament istoric, fiind contrară afirmaţiei biblice a Sfântului Apostol Pavel, care învaţă că: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10). Din cuvintele Apostolului neamurilor vedem că mustrarea este maniera de relaţionare cu ereticii, iar nu „dialogul” şi negocierea teologică. Poate exista dialog, pentru catehizarea celui ce doreşte să revină la Ortodoxie, însă acesta nu se aseamănă cu tipul de „dialog” purtat în cadrul CMB. Sfântul Vasile cel Mare interzicea cu străşnicie orice fel de comuniune bisericească cu eterodocşii[22], iar avva Teodor din Fermi spunea că trebuie să îi ajutăm pe eretici să iasă din erezie, dar dacă nu reuşim acest lucru, să tăiem prieteşugul cu ei, pentru ca să nu fim traşi şi noi spre erezie[23] (ceea ce ar trebui să se întâmple, după un secol de ecumenism steril); avva Isaia sfătuia să nu stăm de vorbă cu ereticii, ca „să nu ne vatăme otrava lor purtătoare de moarte”[24]; Sfântul Iustin Popovici atrage atenţia că nu poate exista „dialog al dragostei”, aşa cum îl numeşte Mişcarea Ecumenică, fără „dialog al adevărului”; altminteri, dialogul este unul în care cele două părţi se înşală una pe alta[25].

Textul este cât se poate de confuz și generează serioase întrebări. Pentru care „unire” se roagă Biserica ortodoxă: pentru unirea ortodocșilor de a nu fi dezbinați între ei sau pentru unirea ortodocșilor cu ereticii nepocăiți și nebotezați?! Se pare că, visul ecumenist al ,,refacerii unității” pierdute devine o realitate posibilă prin ,,cultivarea dialogului” lucid, sprijinit pe „căi și mijloace” potrivite scopului urmărit.

Articolul 6, cel mai controversat și criticat dintre cele 24 de articole ale  Documentului al șaselea, susține că: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică.”[26]

Trebuie subliniat că, acceptarea „denumirii istorice de biserici şi confesiuni creștine[27] eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a „bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros (în afara zidurilor Bisericii) şi chiar ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii), contrazicând afirmaţia Sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus („în afara Bisericii, nu există mântuire”)[28]. Prin această premisă se acceptă că nu există nicio graniţă între Ortodoxie şi erezie şi că toţi ereticii aflaţi în afara zidurilor cetăţii sunt de fapt membrii ai Bisericii[29].

Există însă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „un Domn, o credință, un Botez” (Efeseni 4, 5), înțelegându-se de către întreaga cugetare patristică „că în lume există o singură credință nemincinoasă, pe care o ține singura Biserică Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și că există un singur Botez care curățește și izbăvește de păcate și un singur Domn – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Iar cel ce nu cugetă astfel, rătăcește”[30] (Sfântul Atanasie cel Mare).

Sunt teologi care spun că termenul de „biserică” a fost folosit ca terminus tehnicus, nu în sensul propriu de a defini ceea ce înseamnă Biserica, așadar, fără ca să aducă modificări eclesiologice. Este adevărat că în anumite texte patristice ereticii au fost numiți „sinagoga satanei”, „biserica nelegiuiților”, „biserici blestemate”, etc., iar ,,referitor la creștinismul apusean s-a folosit denumirea de „Biserici” mai cu seamă în secolul al XX-lea, când terminologia și teologia ortodoxă s-a diferențiat de teologia ortodoxă a veacurilor precedente, în principal odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din 1920”[31]. Acest lucru însă, nu lămurește problema de fond, a întregului Document. În actele oficiale ale unui Sinod, cu pretenția de „Mare” și „Sfânt”, folosirea unei terminologii confuze este de neacceptat, mai ales că presupusul terminus tehnicus stă în legătură cu întregul Document șase care se dovedește, în urma unei analize teologice atente, a fi nu doar confuz, ci neortodox, adică eretic. Prin acest articol se realizează o recunoaştere oficială a ,,denumirii istorice a bisericilor şi confesiunilor creştine heterodoxe”, cu care Biserica Ortodoxă nu se află în comuniune.

Așadar, definirea ereziilor drept „biserici” reprezintă o importantă victorie după 115 ani de ecumenism[32] și un act de mare curaj al ecumeniștilor, deprinși, în urma „dialogului lucid” cu eterodocșii, cu o terminologie înșelătoare și cu o atitudine ostilă contra tuturor celor ce refuză iubirismul fățarnic și slugărnicia apostată.

Articolele 16, 17 și 18 subliniază participarea Bisericii Ortodoxe la organismul numit „Consiliul Mondial al Bisericilor” și alte organisme (neortodoxe) care „promovează unitatea creștină în lume”. Aceste articole ale Documentului amintesc de prezența Bisericii Ortodoxe[33] într-o organizație eretică din care a ales să facă parte, de faptul că „anumite Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu”, că acestea „participă pe deplin şi în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice” și că ,,în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional”[34].

Experiența Bisericii Ortodoxe în dialogul cu eterodocșii din cadrul CMB este însă divergentă față de afirmațiile făcute la Kolimbari. Declaraţia de la Tesalonic a teologilor ortodocşi, din mai 1998, analizează participarea ortodoxă la CMB prin următoarele cuvinte: „După un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB, nu observăm suficient progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice”. Să se fi schimbat în ultimii douăzeci de ani ce nu s-a reuşit a se schimba în primul secol de ecumenism?[35]

Mai mult decât atât, CMB-ul a ignorat și ignoră în continuare prigoana asupra ortodocșilor din întreaga lume, îndeosebi cea din perioada comunismului ateu din Rusia și România, păstrând o tăcere condamnabilă pentru împlinirea planurilor demonice ale colaborării ecumenismului cu puterea antihristică. Această tăcere a fost înfierată de Întâistătătorul Sfântului Sinod al Bisericii Ruse din Diaspora, Mitropolitul Filaret, în epistola trimisă către toți episcopii ortodocși, în iulie 1969. Iată ce spune marele ierarh: „Bune sunt manifestările de împreună-pătimire cu cei ce pier de foame în Biafra, pentru cei ce suferă de pe urma ciocnirilor armate ale Orientului Mijlociu sau Vietnam. Însă ele acoperă drama umană din zilele noastre? E posibil ca membrii CMB-ului să ignore complet persecuțiile religioase din Uniunea Sovietică? Trec cu vederea faptul că acolo împărățește fărăgelegea; că atâtea mii de biserici se demolează; că mucenicii credinței se numără cu milioanele și că Sfânta Scriptură nu se mai tipărește, iar împărțirea și difuzarea ei se pedepsește cu muncă silnică. De ce se fac că nu văd toate astea? De ce tratează cu indiferență faptul că se interzice copiilor învățăturile de bază religioase și participarea lor la Dumnezeieștile Slujbe? De ce nu le pasă de milioane de surghiuniți pentru credință precum și de copiii răpiți de lângă părinții lor ca nu cumva să primească o educație religioasă? 

De bună seamă că toate acestea sunt cunoscute celor ce citesc presa. Dar despre ele nu se face nici cea mai mică aluzie în deciziile CMB-ului.

Preoții și leviții ecumeniști trec pe alături în tăcere și cu indiferență pe lângă creștinii prigoniți din Uniunea Sovietică, fără ca măcar să le arunce vreo privire. Păstrează tăcerea, fiindcă reprezentanții oficiali ai Bisericii Rusiei, deși este știut foarte bine, neagă existența unor astfel de persecuții, spre a-i mulțumi pe conducătorii politici.”[36]

Ce să mai spunem de tăcerea și trădarea ierarhilor români care au privit ca la un spectacol jertfa sfinților mărturisitori din închisorile comuniste ce au dus crucea neamului nostru și s-au jertfit pentru ca noi să rămânem ortodocși ?!

Astăzi, observăm nu numai tăcere și indiferență din partea ecumeniștilor, ci mai ales aroganță, samavolnicie și necuviință exprimate practic, prin impunerea unor învățături mincinoase fără acordul pliromei și prin ,,legalizarea” pedepselor bisericești pentru cei care se opun hotărârilor eretice (Articolul 22).

„Promovarea unității în lume” de către ecumenism este făcută pe coordonate diversioniste, prin metoda „calului troian”, prin „momeala progresului” și prin „bombonica dragostei.”[37] Acestea nu sunt decât inovații ale sioniștilor și masonilor pe care ecumeniștii le folosesc pentru distrugerea Ortodoxiei. Unirea mincinoasă la care suntem chemați noi ortodocșii, alături de protestanți și papistași, cer lepădare de credință și acceptarea „ereziei ereziilor” prin formule înșelătoare, precum: ,,unitate în diversitate”, „teoria ramurilor” sau atribuirea anumitor trepte de  ,,bisericitate” ereziilor.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, prezent activ la „Sinod”, dar refuznic în semnarea hotărârilor eretice, și-a arătat îngrijorarea în legătură cu prezența Bisericii Ortodoxe în CMB prin următoarele cuvinte : „Participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, ca membru, iar nu ca observator, este un motiv de îngrijorare. Pentru că nu mi-l pot imagina pe Sfântul Athanasie cel Mare sau pe Sfântul Vasilie cel Mare participând la un consiliu al arienilor, al eunomienilor, al macedonienilor din vremea lor. Nici nu pot să mi-l imaginez pe Sfântul Grigorie Palama alăturându-se unui consiliu din care făcea parte Varlaam, cu Achindin, Grigoras și acoliții lor, pentru a rezolva diferite problemele sociale ale epocii lor”[38].

Iar ÎPS Athanasie de Limassol mărturisește, la puțin timp după încheierea „Sinodului”, următoarele: „Referința textului la Consiliul Mondial al Bisericilor îmi dă prilejul să formulez poziția contrară la diferitele sincretisme care s-au făcut necanonic în el, dar și la însăși denumirea lui, după care în el Biserica Ortodoxă este concepută ca „una dintre Biserici” sau ramură a Bisericii celei una, care caută și se luptă pentru realizarea ei în Consiliul mondial al Bisericilor. Dar pentru noi una și singură este Biserica lui Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul de credință și nu multe”[39].

În Articolul 19 al Documentului șase, este considerată „o condiţie sine qua non a participării la CMB” respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, care spune că „pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Prin acest articol, „Sinodul din Creta”ratifică principiul minimalismului dogmatic, ca bază pentru ,,redescoperirea unităţii Bisericii”, pe care o propovăduieşte CMB înDeclaraţia de la Toronto. Minimalismul dogmatic este inacceptabil din punct de vedere ortodox, deoarece nu ţine seama de necesitatea credinţei de a se baza pe adevărul dogmatic, iar nu pe ataşamente sentimentaliste la nişte idei pe care fiecare le poate interpreta cum crede. Trebuie făcută precizarea că în Constituţia CMB nu există amendamentul introdus de către sinodalii cretani „potrivit simbolului niceo-constantinopolitan”, ceea ce lasă deschisă posibilitatea aderării la CMB indiferent de viziunea despre Hristos şi Sfânta Treime a participantului respectiv. Toate ereziile din viaţa Bisericii au avut la bază viziuni greşite despre Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor şi despre Dumnezeu Cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toate Sinoadele ecumenice au avut ca temă de dezbatere unele dintre aspectele legate de Taina Sfintei Treimi şi Taina Întrupării Domnului Iisus Hristos. Prevederile Constituţiei CMB nu fac decât să anuleze toate hotărârile dogmatice ale sinoadelor anterioare, ceea ce din punct de vedere ortodox este erezie. Chiar şi cu precizarea legată de „simbolul niceo-constantinopolitan”, introdusă de către sinodul din Creta mai mult pentru ochii credincioşilor ortodocşi, rămâne întrebarea: De ce nu s-a introdus principiul credinţei în Hristos Domnul şi Mântuitorul, „aşa cum îl propovăduiesc Sinoadele ecumenice”, ci s-a preferat definiţia protestantă reducţionistă „potrivit Scripturilor”? Câţi dintre partenerii protestanţi ar mai putea fi membri CMB, dacă doctrina despre Hristos ar fi raportată, pe lângă Sfânta Scriptură  (o acceptare de fapt a principiului protestant sola Scriptura), şi la hotărârile dogmatice, inspirate din corecta interpretare a Scripturilor, ale sinodului al III-lea ecumenic, care a decis că Fecioara Maria este Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, sau ale sinodului al VII-lea ecumenic, care a decis că sfintele icoane, sfintele moaşte şi sfânta Cruce trebuie cinstite? Cum mai pot fi parteneri de dialog ecumenic papistaşii, care au introdus o doctrină trinitară diferită de cea a simbolului niceo-constantinopolitan?[40]

Diavolul, spune Sântul Athanasie din Paros, „aflând pe unii creștini cu numele, vase ale pierzării fiind și unelte iscusite ale vicleniei sale și ale puterii satanicești, pe aceștia i-a trimis ca pe niște apostoli, cele potrivnice propovăduind, și în locul grâului bun și ceresc, semănând în chip meșteșugit neghinele eresurilor, adică dogmele drepte și mântuitoare ale teologiei și iconomiei denaturându-le și strâmbându-le după sofismele lor satanicești. Pe aceștia Stăpânul Hristos i-a numit guri ale iadului, deschise împotriva Sfintei Sale Biserici”[41].

În continuarea articolului 19, se spune că ,,Bisericile au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950)… sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest consiliu”.

Premisele Declaraţiei de la Toronto conţin o eclesiologie eretică, iar prin ratificarea Declaraţiei devin izvoare de drept bisericesc ortodox. Chiar şi cele două premise citate în textul sinodal sunt eretice, deoarece prin adoptarea primeia dintre ele, Biserica Ortodoxă ratifică şi îşi însuşeşte ca obiectiv, scopul Consiliului Mondial al Bisericilor: „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor… să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (premisa III.2). Ca toate documentele de tip ecumenist, şi acesta conţine contradicţii interne. Mai întâi, sinodul afirmă, citând tot Declaraţia de la Toronto, că rolul CMB nu este de a deveni o „super-biserică” (premisa III.1), după care afirmă că scopul CMB este de a studia şi dezbate probleme ce privesc „unitatea Bisericii”. Despre care Biserică poate fi vorba în această expresie? Poate fi vorba despre unitatea Bisericii Ortodoxe? Se poate crede că scopul CMB este realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? De ce ar avea nevoie Biserica Ortodoxă de realizarea unităţii ei, când ea este unitară deja? Or, dacă nu este vorba despre Biserica Ortodoxă, atunci textul spune că prin „Sinodul din Creta”, Biserica Ortodoxă este angajată într-un proces de realizare a unităţii altei „Biserici”, ceea ce este erezie. Biserica despre care este vorba nu este alta decât „Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile, adevărata Biserică”, din Declaraţia de la Toronto (premisa IV.4)[42].

Pasajul ,,nicio biserică nu este obligată să-şi modifice propria eclesiologie după accederea în Consiliu” nu există formulat în această manieră în Declaraţia de la Toronto. Este surprinzător faptul că, deşi nimeni nu impune schimbarea eclesiologiei, odată cu intrarea în CMB, aşa cum afirmă documentul sinodal, totuşi sinodul din Creta a acceptat de bunăvoie schimbarea eclesiologiei ortodoxe, în aşa fel încât aceasta să reflecte eclesiologia Declaraţiei de la Toronto.

În ciuda faptului că există diferenţe dogmatice şi canonice, membrele CMB se acceptă una pe alta ca slujind singurului Domn, viziune care, din perspectivă ortodoxă, desfiinţează diferenţa dintre Ortodoxie şi erezie, de vreme ce admite că diferenţele dogmatice şi canonice nu sunt de natură de a deraia comunităţile eretice de la slujirea reală a lui Dumnezeu. Astfel, diferenţele dogmatice şi canonice devin doar trăsături confesionale particulare ale acestor „biserici” care nu le împiedică să-şi manifeste unitatea în Hristos. Această opinie eretică, ratificată de Documentul șase al sinodului din Creta, a fost reluată de textul de la Porto Alegre, Brazilia, din 2006, sub următoarea formă: „Varietatea expresiei evanghelice, a cuvântului şi a faptei, îmbogăţeşte viaţa comună. Formele diferite de expresie sunt prezente astăzi în viaţa şi mărturia diferitelor Biserici. Aşa sunt, de exemplu, tradiţia sfinţeniei la metodişti, dogma răsplatei pentru credinţă şi a harului la luterani, viaţa întru Duhul Sfânt la penticostali, primatul în slujba unităţii al Bisericii Romano-Catolice, valoarea intrinsecă în societatea anglicană, dogma îndumnezeirii corelate cu cea a «sinergiei» la ortodocşi. În ce măsură punctele pe care se pune accentul constituie atitudini contradictorii sau expresie a varietăţii legitime? Accentul pus pe anumite chestiuni umbreşte deplinătatea mesajului Evangheliei”^[43]. Din acest citat, vedem că ceea ce în 1950 era un principiu vag, în 2006 a devenit practică: cele mai multe „biserici” din CMB s-au acceptat unele pe altele ca „varietăţi ale expresiei evanghelice care îmbogăţesc viaţa comună”; iar în 2016 a devenit lege pentru Biserica Ortodoxă, prin aprobarea în ,,Sinodul” din Creta[44].

Putem spune că prin ratificarea premiselor eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto „Sinodul” cretan îşi impropriază o viziune protestantă despre Biserică, ceea ce este părtăşie directă la erezia protestantă.[45] Despre sinceritatea unei atfel de părtășii, monahul nevoitor Pahomie din Hios spune: „Cei care se dedică luptei pentru unire, ori sunt în înșelare, ori sunt mânați de pricini personale – lucru de netăgăduit! Cu trecerea timpului, lucrurile tind mai curând spre dezbinare și orice pledoarie pentru unire îmbracă întotdeauna un pretext politic sau religios. Când vom auzi că diavolul s-a unit cu cetele îngerești, cumințit, atunci vom crede că și protestanții se vor uni sincer cu noi!”[46]

IV. Erori dogmatice și canonice în practica Bisericii. Căsătoria și Postul.

Căsătoria.

Dacă până acum am vorbit de erori doctrinare foarte grave din punct de vedere eclesiologic, adică de oficializarea panereziei ecumenismului prin acceptarea Premiselor Declaraţiei de la Toronto, care devin prin ratificare izvoare de drept bisericesc ortodox, vom continua să dovedim că „Sinodul din Creta” a găsit calea practică de a aplica erezia prin recunoașterea căsătoriilor mixte în Biserica lui Hristos.

Documentul „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”[47], în prima parte, definește ortodox principiile de bază ale căsătoriei dintre bărbat și femeie, precizând: „căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, „taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică” (cf. Efeseni 5, 32) și „protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate”, etc. Mai departe, Documentul amintește de Canonul 72 al Sinodului Quinisext și stabilește corect din punct de vedere ortodox că, potrivit acriviei, sunt interzise căsătoriile mixte, ca apoi, prin Articolul II.5.ii[48], să deschidă calea acceptării prin iconomie a căsătoriilor mixte între ortodocși și eterodocși, anulând practic Canonul amintit.

Această hotărâre desființează un Canon dogmatic și face ca hotărârea unei Biserici Ortodoxe Autocefale cu privire la căsătoriile mixte, prin aplicarea cu „discernământ pastoral” a iconomiei, să fie mai presus decât hotărârea unui Sinod Ecumenic. Însă Canonul 72 nu poate fi interpretat și modificat pe baza principiului iconomiei, fiind un Canon dogmatic, de importanță capitală pentru păstrarea credinței ortodoxe în viața de familie și, prin familie, în viața Bisericii.

Astfel, „posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie” de către anumite Biserici Ortodoxe Autocefale, provoacă următoarele probleme:

1. Anulează un Canon dogmatic, ceea ce înseamnă erezie;
2. Recunoaște botezului eterodocșilor, adică acceptă și aplică Teoria Baptismală.

Tradiția ortodoxă nu permite participarea la Sfintele Taine ale Bisericii a celor care nu au Botezul Ortodox. Pentru a se căsători ortodox, partea eretică trebuie să se lepede de credința mincinoasă și să se boteze ortodox.

Precizăm aici și faptul că Dispensa dată de un episcop al unei Biserici Ortodoxe Autocefale pentru săvârșirea unei căsătorii mixte este nulă, iar tinerii care acceptă o astfel de unire mincinoasă trăiesc în desfrânare;

3. Introduce ecumenismul și rugăciunea în comun în viața de familie;
4. Anulează scopul căsătoriei care este urcușul duhovnicesc prin iubire, în Adevăr, spre Hristos și oferă copiilor o educație ecumenistă;
5. Creează neînțelegeri și conflicte între Bisericile Locale care acceptă sau nu căsătoriile mixte și, totodată, incertitudinea dacă o astfel de căsătorie este recunoscută de o altă Biserică Autocefală decât cea în care s-a oficiat căsătoria;

În plus, prevederea Documentului potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii, deschide ,,legal” calea constrângerii Bisericii de a oficia „căsătorii” homosexuale sau de a accepta existenţa unor astfel de „căsătorii” la nivel civil.

Postul

O altă problemă apărută în urma hotărârilor „Sinodului din Creta” este cea a postului.

La începutul documentului „Importanța postului și respectarea lui astăzi”,[49] este lăudat rolul postului și sunt menționate texte scripturistice și tâlcuiri ale Sfinților Părinți, ca apoi să se părăsească învățătura patristică și să se folosească minciuna și compromisul stricător de suflet. Adică, sub pretextul aplicării iconomiei persoanei, anume „în caz de boală trupească, de extremă necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor”, textul documentului precizează că „este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.)”.

Principiul iconomiei există în Biserică și se aplică cu multă grijă pastorală de câte ori este nevoie. Fiecare duhovnic poate să folosească acest principiu pentru fii săi duhovnicești, mai ales în problema postului, după practica Bisericii, în funcție de puterile pe care le au, dacă sunt sănătoși sau nu, în funcție de locul de unde sunt, de meseria pe care o au. Însă canonul nu se schimbă în sine. Iconomia persoanei nu trebuie să schimbe canoanele Bisericii. Aici, în Creta, s-a modificat Canonul 69 apostolic[50] cu privire la post, motivându-se iconomia persoanei.

Știm că postul reprezintă, de fapt, cugetul ascetic al Bisericii Ortodoxe. Fără post și fără asceză omul nu poate să ajungă la curățirea sufletului său și nici nu poate să ajungă prin mijlocirea Harului la iluminarea și la îndumnezeire, care sunt scopurile fiecărui creștin. Este mijlocul prin care dobândim unirea noastră cu Hristos. Prin această schimbare a învățăturii patristice, sub pretextul pogorământului, se nimicește principiul postului pentru a fi transformați într-o biserică lumească. Noi, conform acestei iconomii generalizate, „trebuie să ne apropiem de erezia cea lumească a papismului și nu să vină aceștia la noi. Noi ne simțim inferiori în fața lor, de aceea ne străduim să le preluăm teologia, modul în care trăiesc și, în general, tot ceea ce au ei. Această manie (manieră) de a face (proceda, copia) ca străinul care există în țările noastre ortodoxe, să ne lăsăm, să abandonăm tradiția noastră ortodoxă și să luăm orice este întinat și vine din afara noastră, acum o facem și în ceea ce privește credința”[51].

Așadar, prin această atitudine greșită, de a aplica iconomia când nu este permisă sub forma generalizată de către Biserică, „Sinodul din Creta”anulează prescripțiile canonice legate de căsătorie și post stabilite de Sfinții Părinți, introducând în practica Bisericii învățături care pervertesc și periclitează modul de existență autentic prin care ortodocșii dobândesc mântuirea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, continuator și păstrător al Sfintei Predanii a Bisericii celei Una, în crezul pe care îl mărturisește, spune: ,,Toate cele pe care Sfânta Biserică Sobornicească și Apostolească a lui Hristos, cea a Răsăritului, Maica noastră de obște și duhovnicească, le primește și le mărturisește, pe acestea și noi le primim și le mărturisim; iar toate cele pe care le tăgăduiește și le leapădă, pe acestea și noi asemenea le tăgăduim și le lepădăm, ca fii ai ei sinceri și adevărați”[52].

V. Hotărârile neortodoxe ale pseudosinodului din Creta.

Acum, pentru că avem cunoștință depre marea apostazie care s-a făcut la Kolimbari, Creta, nu ar mai trebui să fie pentru nimeni o surpriză faptul că ecumenismul a devenit doctrina oficială a Bisericii. Chiar dacă încă nu se promovează această victorie a ecumeniștilor, totuși prin aprobare, tăcere, manipulare și prigoană, aceștia încearcă să introducă în conștiințele preoților, monahilor și credincioșilor, elemente care definesc panerezia ecumenismului ca pe o normalitate a vieții în Hristos. Apoi, pas cu pas, se vor implementa hotărârile pseudosinodului la nivelul întregii vieți bisericești, după cum s-a stabilit în Creta, pentru realizarea unirii mincinoase la care să adere, dacă e posibil, „chiar și cei aleși”.

O trecere în revistă spre finalul referatului, într-o formă concisă a materialului prezentat, este, spunem noi, binevenită pentru a evidenția principalele erori ale pseudosinodului din Creta prin care se definește a fi eretic. Așadar, acesta:

1. A anulat instituția sinodalității și a introdus un sistem papist prin care doar Întâistătătorii Bisericilor Autocefale au puterea de a decide în numele Bisericilor Locale pe care le conduc;
2. A desființat hotarul dintre Biserica lui Hristos și erezie și a recunoscut ereziile drept „Biserici”;
3. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, validând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii;
4. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox;
5. A ratificat prin Articolul 19 al Documentului șase toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto (teoria unității pierdute, minimalismul dogmatic, teoria ramurilor, a „bisericilor depline” și/sau a „bisericilor nedepline”, teoria eclesiologiei lărgite, teoria conform căreia Hristos este nu numai Cap al Bisericii, ci și al tuturor ereziilor și că Trupul lui Hristos se realizează în cadrul relației dintre Ortodoxie și erezii);
6. A suspendat toate hotărârile dogmatice ale sinoadelor anterioare prin acceptarea prevederile Constituţiei CMB;
7. A anulat un Canon dogmatic și a legiferat căsătoria mixtă;
8. A oficializat teoria baptismală prin desființarea canonului 72 al Sinodului Quinisext;
9. A introdus ecumenismul în viața de familie și în educația copiilor;
10. A anulat postul pentru ca eterodocșii să nu fie obligați să se nevoiască după rânduiala Bisericii atunci când se va ajunge la „unitatea” mult dorită de ecumeniști;

Prin urmare, un „Sinod” care îi „recunoaște ca Biserici pe eretici, – scriu părinții aghioriți în a treia scrisoare către Sfânta Chinotită din noiembrie 2016 – potrivit și cu toate textele teologice pe care le semnează ecumeniști de zeci de ani, încetează să mai fie un Sinod ortodox. Sinodul acesta este un sinod mincinos, eretic, tâlhăresc și ecumenist, așa cum mulți au atras atenția până acum, printre care și domnul profesor Dimitrios Tselenghidis. Însă, cel mai important este că hotărârile acestuia au valabilitate și autoritate sobornicească-universală și consecințe soteriologice asupra noastră, a tuturor, până când se va întruni un nou Sinod Ortodox care să invalideze hotărârile acestuia”[53].

Iar „toți cei care continuă să pomenească și să aibă legătură eclesială cu unioniștii ecumeniști de cuget latin – continuă în aceeași scrisoare părinții aghioriți – înseamnă că acceptă în fapt și hotărârile acestui Sinod și nu sunt lipsiți de răspundere și nici scutiți de osândă, potrivit învățăturii de veacuri a Sfinților Părinți ai Bisericii”.

Amintim în finalul expunerii noastre și faptul că ecumenismul oficializat în Creta a fost condamnat ca erezie în anul 1983 de către Sinodul Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR), iar condamnarea a fost acceptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, atunci când s-a realizat unirea ei cu ROCOR-ul.[54] De asemenea, Biserica Georgiei în 1997 a părăsit CMB-ul, după ce stareţii a patru mănăstiri au declarat într-o scrisoare deschisă că întrerup comuniunea euharistică cu Patriarhul Ilia II din cauza ereziei ecumeniste. În textul deciziei Sinodului s-a afirmat că principala cauză a acestei atitudini, o reprezintă „încercările continue a conducerii CMB de a-i conferi acestei organizaţii funcţii ecleziologice comune”, sau mai simplu spus, de a transforma această adunătură eretică într-o temelie de creare a unei „Biserici Mondiale”[55].

Totodată, Sfinți canonizați de Biserică precum Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Nectarie de la Eghina, Ignatie Brancianinov, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob de la Neamț și mulți părinți duhovnicești între care amintim pe Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Gheorghe Calciu, Dumitru Staniloae, Serafim Rose, Efrem din Arizona, Gheorghios Kapsanis și mulți alții, au arătat în scrierile și în cuvântările lor înșelăciunea ecumenismului, condamnându-l fără rezerve.

Condamnat de Sinoade ortodoxe și de Sfinți Părinți, mustrat de Biserică „a doua și a treia oară”,  ecumenistul convins de „apostolatul” său, se aseamănă ateului din opera lui Dostoievski, „Frații Karamazov” , care poartă un dialog existențial cu un demon. Nefericitul află, din acel dialog, despre un semen de-al său, tot ateu, care, imediat după moartea sa, a făcut o afirmație ce l-a amuzat peste măsură pe diavol: „refuz această realitate, este împotriva convingerilor mele!”

Încheiem prin a-I mulțumi bunului Dumnezeu că ne-a binecuvântat cu această bucurie de a mărturisi Adevărul în Biserica lui Hristos, de a fi împreună, preoți, monahi și mireni, în lupta de apărare a credinței ortodoxe și de spune lumii întregi „cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu” (Lc. 8, 39).

Preot Claudiu Buză

Botoșani, 18 iunie 2017

[1] http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2017/05/03/evlavia-in-ortodoxie-nu-se-exprima-prin-prisma-lui-cain-de-arhimandrit-paisios-papadopoulos/

[2] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Edit, IBMO, București, 2011, p. 18-19.

[3] Pe data de 21-22 ianuarie 2016, a avut loc simpozionul teologic internațional „Sincretismul interreligios” organizat cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și întregii Moldove de către mișcarea juriștilor ortodocși din Moldova. În cadrul acestuia au fost invitați și au prezentat  rapoarte teologi din diferite țări și regiuni cum ar fi: Grecia, Rusia, România, Ucraina, Republica Moldova, Abhazia și muntele Athos. Oaspetele de onoare al acestui simpozion a fost protopresbiterul Theodoros Zissis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic.

[4] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-sau-sa-fim-nelinistiti/

[5] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-sau-sa-fim-nelinistiti/

[6] http://marturieathonita.ro/sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-se-cuvine-sa-speram-sau-sa-fim-nelinistiti/

[7] a) Din delegația de 24 de episcopi sârbi, 17 dintre episcopii sârbi au votat împotriva tuturor documentelor din Creta, iar Patriarhul Serbiei a votat afirmativ pentru toate documentele din Creta! Mai mult, deși cei 17 episcopi nu au semnat documentele din Creta, numele lor apar pe site-ul oficial al Sinodului din Creta la fiecare dintre documente, ca și cum l-ar fi semnat;

1. b) Schimbarea documentelor „din mers”, chiar și în timpul semnării lor, din lipsă de timp, menționată de episcopii participanți;
2. c) Arhiepiscopul Hrisostom, Întâistătătorul Bisercii Ciprului a semnat în locul mitropoliților Atanasie și Neofit, fără acordul lor;

[8] http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/11/18/luare-de-pozitie-fata-de-noi-marturisiri-ecumeniste-africane/

[9] Au fost invitate 14 Biserici, a 15-a, cea a rușilor din afara Rusiei, numită ROCOR, nu a fost invitată. Au răspuns invitației doar 10 dintre ele, Patriarhiile Rusiei, Antiohiei, Georgiei și Bulgariei refuzând participarea din motive de erezie prezentă în documentele ,,Sinodului”.

[10] Pr Ciprian Ioan Staicu, Pr Claudiu Buză și Cristian Bucuroiu, Marea lepădare de ortodoxie sau ,,Sinodul ”din Creta (iunie 2016) – Broșură apologetică pentru poporul român, argumentul ortodox 2.

[11] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[12] Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, p. 41.

[13] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[14] http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/

[15] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[16] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[17] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

[18] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[19] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[20] Mihai – Silviu Chirilă în editorialul amintit.

[21] https://graiulortodox.wordpress.com/2016/10/04/observatii-si-obiectii-privind-sinodul-de-la-creta-preot-oros-emanuel-parohia-ortodoxa-mestesteacan/

[22] Epistola 262

[23] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumeniţa, 2015, p. 75.

[24] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 75.

[25] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 188.

[26] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

[27] Conciliul II Vatican, în textele sale, vorbește despre „comunități creștine”, iar creștinii anglicani folosesc expresia ”societatea anglicană.

[28] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[29] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[30] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Edit. Egumenița, 2015, p. 534.

[31] http://lumea-ortodoxa.ro/enciclica-patriarhala-si-sinodala-patriarhiei-ecumenice-din-1920/

[32] Odată cu Enciclica de inspirație eretică a Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea, din 1902.

[33] Biserica Ortodoxă Română a devenit membră a CMB, începând cu anul 1961.

[34] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

[35]http://www.glasulstramosesc.ro/blog/scrisoare_adresata_membrilor_sfantului_sinod_al_bisericii_ortodoxe_romane_cu_privire_la_sinodul_din_creta/2016-10-28-196

[36] Ecumenismul fără mască, p. 110-111.

[37] Ecumenismul fără mască, p. 114-115.

[38] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/

[39] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/09/ips-atanasie-de-limassol-nu-exista-alte-biserici-ci-numai-erezii-si-schisme-nici-sinodul-fara-popor-plinatatea-bisericii-nici-poporul-fara-sinodul-episcopilor-nu-pot-sa-se-considere-pe-ei/

[40] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[41] Străjerii Ortodoxiei, p. 499-500.

[42] http://mihaisilviuchirila.blogspot.ro/2016/11/sfantul-sinod-al-bor-ia-act-de.html

[43] Sfântul Munte Athos, mărturie de veacuri a luptei pentru apărarea dreptei credinţe, Editura “Părinţii Aghioriţi”, Sfântul Munte Athos, p. 60.

[44] http://ortodoxinfo.ro/2017/03/30/omilia-teologului-mihai-silviu-chirila-pentru-sinaxa-din-4-aprilie-biserica-ortodoxa-romana-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta/

[45] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote4anc

[46] Străjerii Ortodoxiei, p. 511.

[47] http://basilica.ro/sfanta-taina-a-cununiei-si-impedimentele-la-aceasta-document-oficial/

[48] „Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului”.

[49] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-importanta-postului-si-respectarea-lui-astazi-document-oficial/

[50] Pidalion – Cârma Bisericii Ortodoxe, Edit. Credința Strămoșească, 2013.

[51] http://romanortodox.info/transcriptul-integral-al-conferintei-sustinute-de-gheron-sava-pe-14-octombrie-2016-la-brasov/

[52][52] Străjerii Ortodoxiei, p. 502.

[53] http://ortodoxos.ro/2017/06/12/cea-de-3-scrisoare-parintilor-aghioriti-catre-sfanta-chinotita-noiembrie-2016/

[54] https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/11/09/11697/

[55] http://lumea-ortodoxa.ro/lupta-cea-buna-cum-s-a-petrecut-iesirea-bisericii-georgiei-din-consiliul-mondial-al-bisericilor-in-1997/

Să dăm sens duhovnicesc vieții noastre! Pe toate să le facem spre slava lui Dumnezeu!

Să nu faci nimic în zadar, nimic fără de rost. Așa ne-a îndemnat Pavel, ca pe toate să le facem spre slava lui Dumnezeu. „Ori de mâncați, ori de beți, spune el, ori altceva faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Cor 10, 31).

– Dar cum aș putea mânca și bea spre slava lui Dumnezeu?

– Cheamă pe sărac la masa ta, fă-L pe Hristos părtaș mesei tale, și astfel ai mâncat și ai băut spre slava lui Dumnezeu.

Dar nu numai acestea ne-a îndemnat Pavel să le facem spre slava lui Dumnezeu, ci pe toate celelalte, cum ar fi atunci când mergem în oraș sau stăm acasă: amândouă acestea să se facă spre slava lui Dumnezeu.

– Dar cum aș putea să mă duc în oraș sau să stau acasă spre slava lui Dumnezeu?

– Când ieși în oraș ca să mergi la biserică, spre a lua parte la rugăciune, spre a asculta o învățătură duhovnicească, atunci venirea în oraș s-a făcut spre slava lui Dumnezeu.

Și, de asemenea, poți sta acasă spre slava lui Dumnezeu.

– Cum se poate aceasta?

– Când auzi zgomote, neorânduieli și alaiuri drăcești, când auzi că piața este plină de oameni răi și desfrânați, stai acasă, fugi de această tulburare, și astfel șederea ta acasă a fost spre slava lui Dumnezeu.

Și după cum poți sta acasă și ieși în oraș spre slava lui Dumnezeu, tot așa poți lăuda și mustra spre slava lui Dumnezeu.

– Dar cum aș putea lăuda sau mustra pe cineva spre slava lui Dumnezeu?

– Adeseori ședeți într-un atelier sau într-o prăvălie și vedeți trecători pe dinainte oameni răi și stricați, oameni plini de înfumurare, fuduli, care târăsc după ei o mulțime de trândavi și lingușitori, îmbrăcați în haine scumpe, înconjurați de mult lux, oameni care răpesc averile altora, oameni lacomi. Dacă auzi pe vreunul spunând: „Nu-i oare de invidiat acesta? Nu-i oare fericit?”, ține-l de rău, mustră-l, închide-i gura, nefericește-l, lăcrimează! Asta înseamnă să mustri spre slava lui Dumnezeu. O astfel de mustrare este pentru cei ce stau alături de tine cuvânt de învățătură și de virtute, ca să nu mai rămână muți de uimire în fața lucrurilor din lumea aceasta. Și grăiește așa celui ce-a spus cele de mai înainte: „Pentru ce-i fericit acesta? Pentru că are un cal minunat și un frâu de aur? Pentru că are multe slugi și-i îmbrăcat cu haine frumoase? Pentru că se ține de beții și benchetuiește în fiecare zi? Dar tocmai pentru asta-i un ticălos și un nenorocit, vrednic de mii și mii de lacrimi! Văd prea bine că nu puteți să-l lăudați pe el, ci toate din afara lui: calul, frâul, hainele, care nu fac parte din el. Spune-mi, rogu-te, poate fi o mai mare nefericire decât să audă că i se laudă calul, frâul calului, frumusețea hainelor, vigoarea trupească a slugilor, dar că despre el nu se spune nici un cuvânt de laudă? Poate fi oare un om mai sărac decât acesta, care n-are nici un bun al său și nici un lucru pe care să-l poată lua cu sine de aici (din lumea aceasta), ci  se împodobește numai cu lucruri străine? Podoaba și bogăția noastră nu sunt slugile, hainele și caii, ci virtutea sufletului, bogăția faptelor bune și îndrăznirea către Dumnezeu”.

De asemenea, dacă vezi că cei ce stau alături de tine nefericesc pe un om sărman, neluat în seamă, disprețuit, sărac, dar virtuos, laudă-l pe acesta din urmă și, astfel, a și ajuns lauda celui ce a trecut pe dinaintea prăvăliei sfat și îndemn de bună viețuire. Dacă ei spun că e un necăjit și un amărât, la rândul tău spune-le că săracul acesta este cel mai fericit dintre toți oamenii, pentru că are pe Dumnezeu prieten, pentru că este virtuos, pentru că are o bogăție ce nu se împuținează niciodată, pentru că are cugetul curat. Ce pagubă are el de pe urma lipsei de avere, când are să moștenească cerul și bunătățile cele din cer?

Deci, dacă vei cugeta și tu așa și vei învăța și pe alții să cugete astfel, vei primi mare răsplată și pentru mustrare și pentru laudă, pentru că și una și alta ai făcut-o spre slava lui Dumnezeu. Că nu spun aceste cuvinte spre a te încânta în zadar, ci ca să arăt că au mare răsplată de la Dumnezeu cei ce gândesc așa și că rostirea unor astfel de cuvinte despre cei ce trăiesc în felul acesta este socotită virtute, ia aminte la spusele proorocului, care așează în rândul faptelor bune mustrarea celor răi și slăvirea celor ce se tem de Dumnezeu. După ce a înșirat și celelalte virtuți ale celui ce are să fie cinstit de Dumnezeu și după ce spune cum trebuie să fie cel ce locuiește în locașul Lui cel sfânt, adică fără prihană, făcător de dreptate și fără viclenie, zicând: „Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău vecinului său” (Ps. 14, 3), a adăugat: „Defăimat să fie înaintea Lui cel ce viclenește, iar pe cel cei ce se tem de Domnul îi slăvește” (Ps. 14, 4). Prin aceste cuvinte proorocul arată că și această faptă, adică disprețuirea celor răi și lauda și fericirea celor buni, este una din faptele bune. Și iarăși, în altă parte, arată același lucru spunând: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, și foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Ps. 138, 7). Nu mustra pe cel pe care Dumnezeu îl laudă! Că Dumnezeu laudă pe cel ce viețuiește drept, chiar de este sărac. Nu lăuda pe cel de care e scârbit Dumnezeu! Că Dumnezeu e scârbit de cel ce trăiește în păcate, chiar de ar fi înconjurat de multă bogăție. Ci fie de lauzi, fie de mustri, fă și una și alta după voia lui Dumnezeu.

Poți și învinui spre slava lui Dumnezeu!

– Cum aceasta? Adeseori ne aduc supărare slugile noastre. Ei bine, cum le-am putea învinui spre slava lui Dumnezeu?

– Dacă vezi pe sluga ta, sau pe prietenul tău, sau pe unul din cunoscuții tăi că bea fără măsură, că fură, că merge la teatru, că nu se îngrijește de sufletul lui, că se jură strâmb, că minte, mustră-l pe el, pedepsește-l, întoarce-l (de la fapta rea), îndreaptă-l. Și toate acestea le-ai făcut pentru Dumnezeu. Dar dacă-l vezi că greșește față de tine, că amână în a-ți sluji, iartă-l, și astfel, iertat a fost pentru Dumnezeu. Acum, însă, mulți fac cu totul dimpotrivă și cu prietenii, și cu slugile. Când păcătuiesc față de ei, sunt judecători aspri și neiertători; dar când supără pe Dumnezeu și-și pierd sufletul lor, nu le spun nici un cuvânt.

De asemenea, trebuie să-ți faci prieteni? Fă-i pentru Dumnezeu! Trebuie să-ți faci dușmani? Fă-i tot pentru Dumnezeu!

– Dar cum aș putea să-mi fac prieteni sau dușmani pentru Dumnezeu?

– Dacă nu umblăm după acele prietenii de pe urma cărora putem să tragem folos, de pe urma cărora suntem poftiți la masă, de pe urma cărora dobândim sprijin, ci căutăm a ne face prieteni pe aceia care pot să ne pună în bună rânduială totdeauna sufletele noastre, să ne dea sfaturi bune, să ne mustre când păcătuim, să ne arate când greșim, să ne ridice când cădem, să ne îndrepte spre Dumnezeu, ajutându-ne cu sfatul și cu rugăciunile.

Tot astfel poți să-ți faci dușmani pentru Dumnezeu. Dacă vezi că un om desfrânat, ticălos, plin de păcate, că un om cu mintea stricată de rele învățături, te smintește și te vatămă, depărtează-te de el, așa cum ne-a poruncit și Hristos grăind: „Dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine, scoate-l și-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29); deci porunca este ca și pe acei prieteni, care ne sunt la fel de scumpi ca lumina ochilor și de mare trebuință pentru nevoile vieții, să-i îndepărtăm de la noi, să-i alungăm dacă ne primejduiesc mântuirea sufletului.

Dacă iei parte la adunări și ții acolo un cuvânt lung, fă-o și aceasta tot pentru Dumnezeu! Iar dacă taci, taci tot pentru Dumnezeu.

-Dar cum aș putea lua parte la o adunare pentru Dumnezeu?

-Dacă, fiind la un loc cu mai mulți oameni, nu vorbești de lucruri lumești, de cele fără însemnătate, de ceea ce nu se cade nouă, ci despre învățătura noastră, de credință, de iad, despre împărăția cerurilor. Să nu vorbești de lucruri de prisos și nefolositoare, cum ar fi: Cine a ajuns la putere? Cine a căzut de la putere? Pentru ce a primit amendă cutare? Pe ce căi a făcut un anume avere de s-a îmbogățit? Ce a lăsat unul altuia la moarte lui? Cum de n-a fost trecut cutare în testament, când se aștepta să fie trecut printre primii moștenitori?, și altele multe de felul acesta. Să nu vorbim de astfel de lucruri și nici să îngăduim altora a vorbi despre ele, ci să căutăm să vedem prin ce fapte sau prin ce cuvinte putem plăcea lui Dumnezeu.

De asemenea poți să taci spre slava lui Dumnezeu, dacă înduri cu bărbăție atunci când ești ocărât, când ești batjocorit, când suferi nenumărate nedreptăți și nu scoți nici un cuvânt de ocară împotriva celui ce ți-a făcut acestea.

Poți nu numai să lauzi și să mustri spre slava lui Dumnezeu, nici numai să stai în casă sau să ieși în oraș, nici numai să grăiești sau să taci, ci să și plângi, să te întristezi, sau să te bucuri și să te veselești spre slava lui Dumnezeu.

Când vezi că aproapele tău păcătuiește, sau când tu însuți, căzând în păcat, suspini și te întristezi, atunci ai câștigat de pe urma acestei întristări mântuirea, fără părere de rău; după cum spune Pavel: „Că întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău” (II Cor. 7, 10).

Dacă vezi pe un altul că sporește în toate și nu-l pizmuiești, ci, dimpotrivă, aduci mulțumire ca pentru propria ta bunăstare lui Dumnezeu, Care a făcut strălucit pe fratele tău, ai și primit mare răsplată pentru bucuria ta.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la calende, EIBMBOR, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, București, 2005, pp. 13-17.

CONFERINȚA PĂRINTELUI SAVA LAVRIOTUL DE LA BÂNCENI. Să ne reamintim dimensiunile apostaziei și realismul oficializării ecumenismului în BOR.

„Astăzi, Ortodoxia, așa cum a spus PS Longhin, este trădată în cel mai urât mod. Acest așa-numit „sinod” care s-a ținut la Kolymbari, în Creta, este tot ce poate fi mai rău în toată istoria Bisericii noastre… În afară de faptul că îi numește pe eretici „biserici”, acest „sinod” a fost o oficializare a ereziilor patriarhului Bartolomeu. Noi știm că un Sinod se face pentru ca să fie condamnate ereziile… Tema nu este ușoară; are legătură cu mântuirea sufletului nostru”.

Gheron Sava Lavriotul

 

 

[VIDEO] SCANDALOS! Viceprimarul MMB-ist al Comunei Cristești taie curentul din curtea Schitului Orășeni

Într-un gest stupefiant, căruia nu i s-a prezentat nicio justificare legală, viceprimarul Comunei Cristești, Stănuc Liviu, s-a prezentat astăzi împreună cu un electrician în satul Orășeni și a tăiat legăturile care alimentau cu curent electric curtea bisericii parohiale Schit Orășeni, lăsând în beznă biserica monument istoric.

În încercarea de a înțelege ce a determinat acest gest halucinant, părintele Ioan Ungureanu a mers la sediul primăriei, unde a cerut să i se prezinte documentul care autoriza această tăiere a curentului electric. Nu i s-a dat nicio hotărâre a Consiliului Local sau vreun ordin semnat de primarul localității, în care să i se explice motivele pentru care s-a procedat la acest gest. Nu i s-a arătat nici vreo cerere din partea Arhiepiscopiei Iașilor, prin care să se ceară întreruperea alimentării cu curent a parohiei respective.

Membrii Consiliului Parohial și ai Comitetului Parohial au depus o cerere la primărie, în care cereau să li se prezinte temeiul legal în virtutea căruia s-a făcut debranșarea de la rețeaua electrică. În petiție se amintea că, în urmă cu 10 ani, fostul primar al localității a acceptat să furnizeze curent electric din fondurile comunei, printr-un demers legal făcut atunci pe lângă autoritățile din acea perioadă. Petiționarii i-au amintit primarului că biserica din Orășeni este cea mai veche și mai emblematică biserică din comună, având o vechime de patru secole și o reputație culturală pe măsură.

În mod normal, de vreme ce primăria plătea curentul electric care ilumina curtea monumentului istoric de la Schit Orășeni, viceprimarul ar fi trebuit să aibă o motivație serioasă pentru a decide tăierea curentului electric, iar această decizie trebuia aprobată de Consiliul Local sau măcar de către primar și trebuia adusă la cunoștința parohiei Schit Orășeni, pentru a da posibilitatea Consiliului Parohial să o conteste în conformitate cu legea, așa cum se poate contesta orice act al administrației publice. Parohia nu a primit nicio somație prealabilă, din care să rezulte că ceva ar fi în neregulă cu alimentarea cu curent electric.

În conformitate cu Legea Cultelor 489/2006, art. 9, alin. (3), “autoritățile publice cooperează cu cultele în domeniile de interes comun și sprijină activitatea acestora”. Art. 10, alin. (6) al legii stipulează că “cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcţionarea unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ, şi cu nevoile reale”. De aici rezultă că alimentarea cu curent electric a parohiei, care este și monument istoric, poate fi făcută din fondurile primăriei, așa cum se întâmplă în toată țara cu lăcașurile de cult, mai ales cu cele care sunt de patrimoniu național.

Tăierea fără nicio explicație a curentului electric în curtea parohiei survine după ce, în urmă cu două săptămâni, biserica parohială a fost luată cu asalt de către indivizi neidentificați încă, conduși de către funcționarii MMB preot Florin Chirilă și preot Marian Timofte, care au dorit să instaleze astfel un alt preot în locul părintelui Ioan Ungureanu. Un dosar penal a fost deschis de către poliția criminalistică, venită la fața locului pentru a evalua stricăciunile. În urma agresiunii, părintele a fost lovit și a necesitat câteva zile de îngrijire medicală.

Sâmbăta trecută, doi indivizi care locuiesc în preajma casei parohiale au agresat doi credincioși, unul în vârstă, pe care l-au lovit cu pumnul în tâmplă, și altul mai tânăr, pe care l-au amenințat cu un cuțit. În aceeași noapte, de la casa din apropierea casei parohiale s-a auzit îndemnul “adu toporul, să mă duc să îi tai capul popii!”. Intervenția forțelor de ordine, chemate insistent de către părintele Ioan Ungureanu, a preîntâmpinat un eveniment care putea degenera.

Date fiind aceste pericole reale, părintele Ioan Ungureanu a sunat în această seară la serviciul național de urgență 112, pentru a cere pază din partea poliției și jandarmeriei, pentru ca situația creată prin tăierea curentului electric și lăsarea în beznă a curții bisericii și a spațiului public din fața acesteia să nu inspire pe cineva să încerce un nou asalt asupra bisericii sau a casei parohiale. Serviciul de poliție municipal a promis că agentul din localitate va veni să evalueze situația și să acorde sprijinul necesar.

Decizia luată astăzi de către primărie se înscrie pe linia șicanelor pe care autoritățile locale, instigate de către funcționarii MMB, i le fac părintelui Ioan Ungureanu de luni de zile, în ciuda faptului că acesta a reclamat situația în mai multe rânduri la prefectură.

În luna septembrie, firma de distribuție din zonă a fost sesizată de către primarul Lucian Borfotină că la parohia Schit Orășeni s-ar fura curent electric. O echipă a Serviciului de Inspecție Energetică a efectuat un control la fața locului și a constatat că nu are loc nicio scurgere frauduloasă de energie. În aceste condiții, decizia primăriei de a debranșa parohia este cu atât mai greu de explicat.

Urmărind evenimentele care s-au desfășurat aproape fără încetare în Orășeni în ultimele săptămâni, se poate spune că după ce Mitropolia Moldovei și Bucovinei a încercat fără succes luni de zile să stingă lumina credinței din sufletele ortodocșilor din parohia respectivă și să îi lase în bezna ereziei ecumeniste, primăria a reușit, printr-o acțiune abuzivă, să îi lase în bezna nopților lungi de iarnă, într-o localitate în care prezența gospodărească a autorităților locale este atât de palidă, încât dacă sfinții fondatori ai parohiei s-ar preumbla pe ulițele satului ar putea constata că mai nimic nu s-a schimbat de pe vremea când erau peregrini prin această lume trecătoare.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/11/27/video-scandalos-viceprimarul-mmb-ist-al-comunei-cristesti-taie-curentul-din-curtea-schitului-oraseni/

A se vedea și: http://ortodoxinfo.ro/2017/11/25/violente-la-oraseni-oamenii-mmb-au-batut-un-satean-din-oraseni/

PS Longhin : Va fi Sf. Sinod al Bisericii, au pregătit un Catehism nou, eretic! Se vor discuta lucruri grele. Rugați-vă, rugați-vă fierbinte!

„De pe data de 28 (nov. ) până pe 5 (dec.) se va desfășura Sfantul Sinod al Bisericii ortodoxe … Rugați-vă, și rugati-va fierbinte!

Eu vreau să rămân în această credință…

S-a pregătit un Catehism nou! Oare de ce? Nu-i bun cel care a fost până acum?

Este un Catehism eretic!

… Rămânem în credința aceasta ortodoxa! …Se vor discuta lucruri grele.

Să ne lase în pace să credem așa cum am crezut! Ei vor să facă o credință globalistă!

Nu putem niciodată, avem un Adevăr Sfânt!

După ce ne vom întoarce de la Sinod, o să vă spunem, dar cred că deloc vești bune! Voi rămâneți în rugăciune, … mânia lui Dumnezeu este pornită asupra pământului!”

PS Longhin

 

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/11/27/ps-longhin-va-fi-sf-sinod-al-bisericii-au-pregatit-un-catehism-nou-eretic-se-vor-discuta-lucruri-grele-rugati-va-rugati-va-fierbinte/

A se vedea și:

http://ortodoxinfo.ro/2017/11/27/kyril-al-rusiei-va-organiza-un-alt-sinod-panortodox-intre-2-5-decembrie-ss-daniel-alaturi-de-alti-patriarhi-ortodocsi-vor-merge-la-moscova/

http://ortodoxinfo.ro/2017/11/27/vaticanul-si-15-biserici-ortodoxe-au-inceput-negocierile-asupra-primatului-bisericii/

Notă Ortodoxinfo:

Discuțiile despre primatul în Biserică, adică „primus inter pares”, nu-și au rostul în Ortodoxie, știindu-se că acest titlu onorific îl are prin tradiție patriarhul Constantinopolului. Dar în contextul ecumenismului acest titlu se vrea a fi atribuit papei de la Vatican. Primatul este pentru papă cel mai important obiectiv în dorința sa de subjugare a Ortodoxiei sub papucul său. Dacă în Creta au fost mai confuzi în exprimări, tocmai pentru a deschide niște portițe ereziei, de-acum încolo vom asista la schimbări din ce în ce mai mari asupra Dreptei Credințe.

Cine a căzut până acum în capcana fricii de schismă, o frică nejustificată întrucât tocmai acceptarea pseudo-sinodului din Creta înseamnă schismă (de învățătura Bisericii), va accepta mai departe noile schimbări, întrucât nu vrea îngrădirea de prea-iubiții lui ierarhi, preferând lepădarea de Hristos. Încă mai e timp să se dezmeticească, căci căderea spre erezie a ierarhilor este tot mai evidentă.

Scrisoarea părintelui Grigorie Sanda către fiii duhovnicești rătăcitori și risipitori: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să vă apropiați!”

Am citit cu multă durere și înțelegere scrisoarea părintelui Grigorie Sanda adresată celor care i-au fost fiii duhovnicești, și care, ispitiți fiind de învățături mincinoase și înșelări de tot felul, s-au îndepărtat, fără binecuvântare, de păstorul lor. Este scrisoarea păstorului care-și pune viața pentru păstoriții săi, cuvântul rostit de ieromonahul Grigorie, arătând durerea și dragostea părintelui față de „fiii rătăcitori”, doritori de săturare din „roșcovele necuvântătoarelor”.  Părintele arată în scrisoare că atitudinea unora, „a căror credință se află doar în minte”, nu este după voia lui Dumnezeu și după cuvântul Evangheliei. „Credința – explică părintele -, trebuie să izvorască din inimă, din prisosul rugăciunii lăuntrice și al stării de pocăință”. Dacă, în locul inimii, rațiunea este pusă la cârma înțelegerii și a viețuirii adevărate, inima devine „împietrită, goală de dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Îndemnul de la sfârșitul scrisorii este de a nu răspunde răului cu rău, pentru a nu „crea o împărăție a diavolului, un iad pe pământ” și a afirma, la nivelul întregii existențe, cu inimă curată „dragostea – care – nu cade niciodată”.

„Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să vă apropiați!”

„Dragii mei, în acest cuvânt smerit al meu, al unui păstor ce poartă grijă mântuirii oilor sale, îmi doresc să vă împărtășesc un simțământ, o durere de părinte ce va de socoteală înaintea lui Dumnezeu de cum a povățuit, de cum s-a rugat și de tot ce a făcut , cu timp și fără timp, pentru cei cărora le-a fost îndrumător în viața duhovnicească.                                        Am o durere în suflet  că unii, dintre cei pe care i-am primit la scaunul Sfintei Spovedanii, nu sunt bine, au plecat în țară îndepărtată și acum vor să se sature de „roșcovele necuvântătoarelor” și nimeni nu le dă.  Astfel, observ, din zi în zi, cum aceștia slăbesc în putere  și lucrare, se îmbolnăvesc  și cancerul îi cuprinde peste tot, vrând să-i omoare veșnic.                                                                                                                                                  Acestora, celor care ați plecat fără a-mi da și fără a-mi cere explicații, vreau să vă adresez acest cuvânt cu durere și cu dragoste.  Vă aflați, dragii mei, pe o pantă abruptă și lunecoasă care se oprește în focul cel veșnic. Unii dintre voi v-ați luat rolul de păstori, oi fiind, și v-ați angajat într-o luptă (în mediul virtual) împotriva părinților ce s-au îngrădit de erezie și chiar împotriva mea, a duhovnicului ce v-a primit la spovedanie și care, cu mâinile sale v-a dat mărgăritarul cel de mult preț, Trupul și Sângele Domnului nostru  Iisus Hristos.                                                                                                                                                    Ați purces , dragii mei, în această luptă fără binecuvântare, răpuși de o râvnă a “dreptății”, de o râvnă a “respectării legii”, lăsând dragostea și rugăciunea izvorâtă din aceasta să se stingă treptat – treptat, pierzând pacea lăuntrică și Harul Duhului Sfânt.                  Dragii mei, am ajuns ca mai toți slujitorii Vechiului Testament, ca fariseii și cărturarii din vremea Mântuitorului a căror credință se afla doar în minte, inima și sufletul lor fiind pline de toată necurăția și ura. Credința noastră, dragii mei, în loc să izvorască din inimă, din prisosul rugăciunii launtrice și al stării de pocăință,  a rămas doar la nivelul minții noastre întunecate de patimi și de norul întunecos al urii. Am căzut astfel, dragii mei, într-un  ritualism sec, într-un sistem de idei ancorate în “legi” și lipsite de duhul care face viu, care viază. Cum ne vom înfățișa, dragii mei, înaintea Mântuitorului nostru, cu o inima împietrită, o inimă goală de dragostea de Dumnezeu și de aproapele? Cum vom sta înaintea scaunului de judecată cu o inimă înțelenită, unde spinii urii și dreptații noastre au înăbușit cu totul sămânța dragostei și a dreptății izvorâte din Dumnezeu. Oare, frații mei, Mântuitorul ne va primi în sălașurile Sale cu o credință fără dragoste și compătimire pentru aproapele? Oare noi putem să zicem că trăim și viem în Hristos cu o credință la nivel rațional? Oare putem noi susține că-L purtăm pe Domnul în inimile noastre atâta timp cât între noi este dezbinare, orgoliu și ura. Eu v-am mai spus, dragii mei, că trebuie să ne zidim pe noi înșine prin rugăciune continuă, dragoste și compătimire de aproapele și apoi din această fortăreață constituită să ducem lupta cu stăpânitorul întunericului și cu erezia care este sămânța acestuia. La cârma luptei pe care o ducem trebuie să stea dragostea , iar nu rațiunea. Totul, dragii mei, trebuie să aibă la bază iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Mântuitorul a spus că n-a venit să piardă lumea, ci s-o mântuiască. Pururea avea lacrimi în ochii Săi divini, văzând că omul, cununa creației Sale, în loc să ajungă la asemănarea cu Sine, era robit de patimi, se îndrepta din rău, în mai rău, spre osânda veșnică. Oare știți, dragii mei, că prin ceea ce afirmați vă urmează mulți oameni și purtați imensa răspundere pentru sufletele lor? Oare știți că deschideți o cale pe care călătoresc și alți oameni? Oare știți că va veni vremea când veți secera ceea ce ați semănat? Cutremurați-vă, căci răspunderea de pe umerii voștri este mare! Procedați cu multă frică de Dumnezeu, sfătuiți-vă îndelung, rugați-vă neîncetat ca ceea ce afirmați să fie dres cu sare, să zidească tot, nu să surpe. Faceți totul cu binecuvântare, faceți ascultare și petreceți în frica de Dumnezeu. Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva stăpânitorilor întunericului. Dușmanii noștri nu sunt oamenii, nu este aproapele nostru, ci diavolul, începătorul răutății. Dacă răspundem răului cu rău, atunci vom crea o împărăție a diavolului, un iad pe pământ. Să ne gândim la persoana Mântuitorului, izvor al dragostei, care tot binele săvârșind, toată răutatea a suferit și S-a adus pe sine Jertfă lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, împăcându-ne din nou cu Dumnezeu și făcându-ne moștenitori ai Împărăției Sale.

Oare călcăm noi pe urmele Mântuitorului? Cât iubim și suntem în Hristos atâta valoare avem.  Oare pentru cine luptăm noi dacă suntem departe de El?  Întoarceți-vă, dragii mei, către El! Trăiți în Hristos și pentru Hristos! Rugați-vă ca să fiți îmbrăcați cu putere de sus și astfel, toate luminat cunoscându-le, să participați la zidirea Trupului lui Hristos, care este Biserica. Eu vă port în smeritele mele rugăciuni și-L rog pe Domnul Slavei să vă mântuiască precum știe și precum voiește, să vă facă moștenitori  Împărăției Sale dimpreuna cu sfinții îngeri și cu toti sfinții . Amin.

Iar voi sunteți Trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte. și pe  unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători, apoi pe cei ce au darul de a face minuni, apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să tălmăcească? Râvniți însă la darurile cele mai bune. Și vă arăt înca o cale care le întrece pe toate.  De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunatoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.

(Cor 1:12, 27-31, 13:1-8)

Ierom.  Grigorie Sanda

20 noiembrie 2017

Prăznuirea Sfântului Preacuviosului

Părintelui nostru Grigorie Decapolitul

MĂRTURISIREA IEROMONAHULUI PETRONIU și împotrivirea sfinției sale, cu prețul vieții, față de lucrarea păgubitoare a masonerie.

„Aș vrea să vă mărturisesc că de-a lungul timpului am fost și eu ademenit cu diferite avantaje și funcții înalte. Prețul era de a deveni mason. Cu ajutorul lui Dumnezeu, însă, mereu m-am împotrivit oricărei colaborări cu ei. Iar acest lucru a început să mă coste, deoarece au început să mă prigonească. Am fost izgonit din unele mănăstiri, mi s-au adus fel de fel de acuze neadevărate cu scopul de a mă compromite. În același timp, unii dintre oamenii care mă cercetau ca duhovnic pentru spovedanie erau intimidaţi sau chiar hărţuiţi. Într-un final, datorită poziției mele de a sta hotărât împotriva planurilor lor de a se infiltra în viața Bisericii, m-au condamnat la moarte în cadrul unui ritual ucigaș, numit „arderea între coloane”… Până în acest moment s-a încercat uciderea mea prin otrăvire… De curând, am fost avertizat că se vor încerca asupra mea și alte metode de ucidere. De aceea, doresc să vă spun că nu am de gând cu niciun chip a mă sinucide sau scrie bilete de rămas bun. Nu intenționez să mor cu niciun chip. Mă simt foarte bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în putere” (Ieromonah Petroniu).

Mărturisirea Părintelui Petroniu

Dacă veți rămâne în cuvântul Meu,  sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Ioan, 8, 31-32).

Această mărturisire pe care o voi prezenta în scris sosește, din păcate, cu întârziere, trebuia făcută mai demult.  Este vorba despre situația în care ne aflăm noi acum.

Observ de ani buni și consider că poporul nostru este împins să meargă pe un drum greșit, într-o direcție din care întoarcerea pare foarte  greu de realizat. Faptul care m-a făcut să mă hotărăsc pentru această mărturisire este moartea. Am ajuns de mai multe ori în vecinătatea ei.  Am pipăit-o. Și nu aș vrea să iau cu mine în mormânt această mărturisire.

Mă numesc Socaci Călin Bogdan, cu numele de călugărie Petroniu, am 55 de ani, sunt monah de aproape 20 de ani și hirotonit preot și duhovnic de mai mult de 10 ani. În prezent, fac parte din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, la o mănăstire cu cămin de bătrâni. Anterior, am mai fost detașat în Arhiepiscopia Iașilor.

În toată această perioadă am avut timp să cunosc bine și să îmi dau seama cu multă durere de problemele,  slăbiciunile și greșelile oamenilor, în general, dar mai ales ale creștinilor, credincioșilor, în particular.  Și vă mărturisesc că nu doresc nicidecum ca aceste rânduri să devină vreun act de acuzare sau ceva demascator împotriva acestor slăbiciuni și probleme, ci un strigăt de durere și de alarmare, de trezire de conștiințe, dacă este posibil.  Și mai ales,  încerc să fac acest lucru din poziția de preot al Bisericii lui Iisus Hristos.

În ultimii ani,  viaţa și sănătatea românilor este atacată într-un mod din ce în ce mai agresiv de un CANCER cu tendințe evidente de metastază,  care se întinde și cuprinde ușor, ușor, pe acuns, toate părțile importante ale societății și ale vieții oamenilor: politicul, justiția, armata, presa, învățământul,  economia, socialul, credințele. Este vorba despre masonerie.

Aceasta se străduiește să pătrundă în toate segmentele vieții omului. Se folosește de orice metodă legală sau ilegală spre a controla conducerile tuturor acestor părți ale societății și de a le face să lucreze în interesul lor, nesocotind așezămintele și legile ţării. Masoneria este în același timp o mișcare îndreptată împotriva lui Hristos și a omului creat de Dumnezeu. Scopul acestei mișcări este unul luciferic: de a stăpâni și conduce creația lui Dumnezeu, de a-L îndepărta pe Dumnezeu din creația Lui, de a uzurpa prezența lui Dumnezeu.

Îmi amintesc că în perioada în care eram presat să intru acolo, am cercetat în această problemă pe marele Duhovnic și Părinte al nostru,  Arsenie Papacioc.  Cuvintele lui mi-au rămas în suflet pentru totdeauna. Mi-a zis așa: „Părinte, masoneria este o altă religie și ei au alt dumnezeu! Nu ne putem înscrie acolo. Îți spun despre cazul unui om care a făcut parte din ea.  La intrare, la înscriere, se face promisiunea ca cei care devin membrii să-și poată păstra credința cu care vin: musulmani, evrei, budiști, creștini. Mai apoi, la gradele mai înalte, sunt presaţi să se lepede de credința lor și să rămână doar cu masoneria. Să vezi ce a pățit acest fiu duhovnicesc: la o așa zisă înaltă inițiere, i s-a poruncit să traverseze rapid o cameră care avea două uși, de intrare și de ieșire. A făcut omul așa, și mergând repede prin cameră, a observat sub picioarele lui,  lipită pe podea,  o fotografie mare cu chipul Mântuitorului. Așadar, l-au făcut să calce peste Hristos, adică să își calce în picioare credința, crezul și pe Dumnezeul lui. Iar în acea clipă, omul s-a înspăimântat și a plecat de acolo.  Așa a ajuns să vină să se spovedească la mine. Așa l-am cunoscut.”

Nu doresc să acuz oameni, ci doar această ideologie eretică. E adevărat însă, că oamenii care au ales să facă parte din această mișcare au greșit grav, nedându-și seama de consecințe. Poate unii au ales să intre acolo din cauza fricii, datorate unor presiuni, alții din oportunism, pentru funcții importante, putere și pentru avantaje materiale, iar unii, pur și simplu, au fost amăgiţi și au făcut acest pas din simplitate prostească. Cea mai gravă este situația creștinilor, membrii Bisericii lui Hristos. Unii că aceștia au devenit duplicitari faţă de Hristos… Observ și vă mărturisesc cu durere cum acești creștini singuri pierd darul lui Dumnezeu și, în timp,  își urâţesc chipul.

Revenind la situația mea, aș vrea să vă mărturisesc că de-a lungul timpului am fost și eu ademenit cu diferite avantaje și funcții înalte. Prețul era de a deveni mason. Cu ajutorul lui Dumnezeu, însă, mereu m-am împotrivit oricărei colaborări cu ei. Iar acest lucru a început să mă coste, deoarece au început să mă prigonească. Am fost izgonit din unele mănăstiri, mi s-au adus fel de fel de acuze neadevărate cu scopul de a mă compromite. În același timp, unii dintre oamenii care mă cercetau ca duhovnic pentru spovedanie erau intimidaţi sau chiar hărţuiţi. Într-un final, datorită poziției mele de a sta hotărât împotriva planurilor lor de a se infiltra în viața bisericii, m-au condamnat la moarte în cadrul unui ritual ucigaș, numit „arderea între coloane”.

Până în acest moment s-a încercat uciderea mea prin otrăvire. Numai Dumnezeu știe câtă suferință mi-a adus otrăvirea, căci, vă spun, otrava provoacă niște dureri foarte greu de suportat, timp de multe ore. Simți efectiv cum te afli la limita dintre viaţă și moarte. Faptul că mă aflu încă în viață se datorează milostivirii Bunului Dumnezeu, Care mi-a dat zile. Până și ei se mirau că nu mor. I-am auzit vorbind între ei și spuneau despre mine că m-am obișnuit cu otrava și am devenit imun.

De curând, am fost avertizat că se vor încerca asupra mea și alte metode de ucidere. De aceea, doresc să vă spun că nu am de gând cu niciun chip a mă sinucide sau scrie bilete de rămas bun. Nu intenționez să mor cu niciun chip. Mă simt foarte bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în putere.

Îmi asum responsabilitatea pentru cele mărturisite în această scrisoare. Am preferat să nu dau niciun nume pentru a nu supăra pe nimeni. Rămâne ca Dumnezeu Atotștiutorul să-i judece pe acești oameni dimpreună cu faptele lor.

În încheiere, rog autoritățile să scoată această mișcare, plină de ilegalități, în afară legii. Consider că poporul nostru are cu adevărat nevoie de ajutor. Amin!

Ieromonah Petroniu

PS. Scrisoarea părintelui Petroniu Socaci am primit-o pe adresa de mail direct de la autorul ei, ieromonahul Petroniu, cu recomandarea de a fi publicată.

Domnul să vă întărească, să vă lumineze și să vă îndulcească cu roua Harului Său, PĂRINTE pătimitor!

ECUMENISMUL – CALEA PIERZANIEI. Urâciunea pustiirii are deja loc. Trăim începutul sfârșitului cel mare.

Cuvintele profetului Daniel referitoare la „urâciunea pustiirii ce va sta în locul cel sfânt” (Dan 9,27) au căpătat un înțeles aparte în zilele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos însuși vorbește despre această profeție (Matei 24,15; Marcu 13,14; Luca 21,20).

Mântuitorul a prezis ca semne ale sfârșitului când „stelele vor cădea de pe cer” (Matei 24,29, Marcu 13,25, Luca 21,25). „Așa cum Domnul însuși a explicat că „stelele” sunt Îngerii Bisericii – arhiereii, căderea arhiereilor este de natură religioasă și morală și de asemenea este … una din cele mai importante caracteristici ale sfârșitului. Dar mai teribilă decât toate este căderea arhiereilor din învățăturile dogmatice, sau, precum spun Sfinții Apostoli, când „pervertesc Evanghelia lui Hristos” (Gal. 1,7). Apostolul anatemizează astfel de practici (Gal.1,9) și îndeamnă la respingerea lor fără întârziere (Tim. 3,10-11). Altfel putem fi judecați de indiferență în căderea noastră de la Adevăr (Apoc 3 16). [585]

„Urâciunea pustiirii ce va sta în locul cel sfânt” se referă de asemenea la profanarea de locașuri ortodoxe sfinte precum și de înscăunarea în scaunul episcopal a ierarhilor nevrednici.

Altă profeție despre Antihrist ce va schimba legile și obiceiurile (Dan 7,25) se înfăptuiește literalmente în fața ochilor noștri. Când această carte s-a finalizat, am primit un mesaj extrem de important: Consiliul Mondial al Bisericilor a determinat în avans ziua comună de sărbătorire a Sfintelor Paști. Documentul rezultat în urma consultărilor ecumenice [586] din 5-10 martie 1997 de la Aleppo, Siria stă mărturie. Aceste documente au fost semnate de adventiști, penticostali, anglicani, luterani, monofiziți, catolici de rit vechi, Vaticanul, episcopiile Moscovei, Antiohiei și Constantinopolului ș.a.

Citând cuvintele Mântuitorului dar în van, făcând referire la pasaje din Biblie, făcând o falsă interpretare a deciziilor primului Sinod Ecumenic [587], falsificatorii ecumeniști încearcă să-și construiască argumentele și să îndrume greșit oamenii de la cea mai mare crimă împotriva Ortodoxiei, care, încă o dată, este dusă la îndeplinire în secret împotriva credincioșilor.

Discutând despre „calendarul vechi” ecleziastic, care este hulit de reformatori dar consacrat de Sfinții Părinți, la care s-au aliniat Bisericile Ortodoxe din Europa de Est și cele din estul apropiat, participanții de la Consultările de la Aleppo au declarat într-un mod fals și secular calendarul ca fiind numai „un simbol al dorinței Bisericilor pentru a-și menține ideea de integritate și libertate.” Recomandările acceptate în urma acestor consultări cu privire la schimbările Paștelui Ortodox sună mai degrabă a ordine ce trebuiesc executate cu obediență decât recomandări.

Faptul că recomandările CMB sunt de fapt decizii este demonstrat de exemplu prin faptul că ereticii – monofiziți au rang bisericesc recunoscut de facto alături de ortodocși. Aceasta s-a datorat în mod indubitabil pentru a întări imaginea de uniune cu anti calcedonenii, ce s-a parafat la CMB în 13-15 Dec 1996 în Antelias Liban sub conducerea ÎPS Aram I, Chatolicos of Cifcia [588], un reprezentant al monofiziților anatemizați.

Aceleași consultații „pan-Ortodoxe” au decis să respingă pe viitor vreo decizie unilaterală autocefală a vreuneia din bisericile locale Ortodoxe care să se implementeze, până nu se ajunge la o înțelegere între toate bisericile. Documentul final al acestei consultații subliniază că „un astfel de pas ar viola solidaritatea inter-ortodoxă cauzând schismă.” [589] Cu alte cuvinte, conform blasfemiei ecumeniste, unitatea și sfințenia Bisericii care reprezintă trupul lui Hristos, depinde mai mult de deciziile membrilor CMB decât de poruncile lui Hristos. Este cu adevărat o monstruozitate ecleziologică, un prevestitor al fiarei apocaliptice.

Acum 55 de ani, în 1942, episcopul de Cantebury, CV Temple, unul din fondatorii CMB afirma că „ecumenismul a fost cel mai important eveniment al secolului” [590]. Secularizarea în general a vieții și apostazia ce a cuprins omenirea în totalitate, sunt în directă legătură cu anarhia contemporană cauzată de ecumenismul și modernismul din sânul bisericii precum și în afara ei în genral. Este nevoie pentru a-l ajuta pe cel ce vine în numele său – antihristul – ca oamenii să aleagă „liber” în favoarea sa: „conform voinței mele libere, vin la tine.” Acesta este scopul depravării omenirii la scară planetară, o încercare cu adevărat satanică de pervertire a sufletelor oamenilor de la firea lor Dumnezeiască, la transformarea lor în vase ale viciilor și practicilor abominabile pentru ca în final să le ducă spre pierzanie. În acest demers, ecumenismul joacă un rol foarte important.

Ecumenismul este, probabil, cel mai mare fals, cea mai mare minciună a tuturor timpurilor. Mijlocind pentru bisericile Ortodoxe [591] să-și păstreze (n.trad. doar) la exterior aspectul de unitate creștină, CMB face tot ce îi stă în putință pentru a goli Biserica de esența sa spirituală fără de care rămâne doar cu „praful de pe tobă.”

Toate evenimentele la care se face referire în carte ne arată că avem de a face cu un vârcolac, o pseudo-biserică, curva Babilonului din cap. 17-18 al Apocalipsei: ea stă deasupra apei (17,1) ce reprezintă oameni, națiuni, limbi (17,15). Ecumenismul universal este principalul semn al pseudo-bisericii antihristului: ea stă desupra fiarei roșii (17,3), ea acționează conform ideologiei puterii supreme a conducerii mondiale și o încoronează pe aceasta. Ea se desfrânează cu regii pământului (17,2;18,9) (serghianism mondial). Este îmbrăcată în purpuriu și roșu aprins, împodobită cu aur și pietre prețioase având un pahar de aur în mână plin cu necurățiile desfrâului ei (17,4) – ea are aparența sfințeniei, dar este murdară de necurăție. A corupt pământul cu desfrânarea ei (19,2) – a distorsionat credința și a corupt neamurile. Numele ei este maica desfrâului, Babilonului celui mare (17,5). – erezia, învățăturile demonice false și ocultismul. Ea este beată de sângele sfinților – ea persecută Adevărata Biserică. Țelul ei este patriarhia Moscovei și a Constantinopolului și celelalte pseudo-biserici ecumeniste „Ortodoxe”.

Mitropolitul Vitalie, primul ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste granițe, a spus precum urmează:

«Deodată, foarte pe neașteptate, în fața ochilor noștrii vedem Apocalipsa, descoperirea făcută de către Dumnezeu Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul. Pentru mult timp am considerat-o ca pe o profeție din alte vremuri care cu siguranță se va împlini în viitor. Dar acum, pe neașteptate, nu numai că bate la ușa vieții noastre contemporane, dar suflul tăios și glacial al antihristului a început să răcnească pe întreaga noastră planetă.

Ce este exact APOCALIPSA? Conform Sfinților Părinți care au interpretat Biblia, Apocalipsa este cartea ultimilor ani de istorie a Bisericii lui Hristos. În ea se arată legături strânse inseparabile între sfârșitul Bisericii și sfârșitul întregii lumi, întregii rase umane și întregului cosmos. Asta înseamnă că singurul motiv pentru care lumea și tot ceea ce este în ea mai există încă este faptul că Adevărata Biserică a lui Hristos continuă să trăiască în ea.

Care este soarta Bisericii în zilele noastre? Este înlocuită. Biserica deranjează pe mulți; este tolerată cu greu, lumea o derâde și o insultă. Deci acum toate puterile întunericului încearcă să pătrundă în ea și să o mănânce din interior precum termitele, lăsând în urmă doar învelișul gol. Dar nu au reușit să o distrugă și nici nu vor reuși.

Răul ne râde în față! Și noi alergăm necugetat după umbra bunurilor lumești și bunei noastre reputații imaginare cât timp nimeni nu ne incomodează sau ne deranjează ritmul și comfortul vieții noastre. Dar o mare ispită va veni peste noi și va veni fără îndoială. Vom fi puși în situațiile limită ale vieții. Nimeni nu se va putea ascunde nicăieri, nici măcar într-o gaură de piatră. Toți vor fi găsiți și vor fi puși în fața tragicei întrebări fatale: ori ești cu „noi” ori cu HRISTOS? Probabil că întrebarea nu va fi pusă chiar așa, din frică de a nu speria pe nefericitul creștin, ci i se va pune simplu întrebarea: „ești cu noi?”

Care trebuie să fie răspunsul nostru și ce trebuie să facem? Mai întâi trebuie să înțelegem în ce timpuri primejdioase trăim. Apoi trebuie să ne forțăm să urmăm o viața disciplinată de rugăciune: să ne rugăm dimineața și seara și să spunem rugăciunea inimii de fiecare dată când putem și unde putem. Să primim Sfânta Împărtășanie mai des în biserica adevărată și nu în biserica cojii de ou goale mâncată de pe dinăuntru. Nimeni nu va fi salvat atunci de diplome în teologie sau de știință sau de ordinele bisericești sau clericale, ori de nici un alt rang. Doar iubirea personală din inima față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos va salva sufletul împreună cu credința în El până la moarte.» [592]

Dezastrele și crizele care amenință inevitabil omenirea sunt mai degrabă de ordin spiritual și moral decât de ordin economic, politic și ecologic așa cum vor să ne facă să credem domnii acestei lumi. Este extrem de important pentru adevărații creștini ortodocși să-și înalțe glasul adevărului, să devină conștienți de necesitatea crucială de a numi „răul cu propriul nume, să demaște minciunile și să condamne în orice moment în mod decisiv orice acțiune anti-creștină și anti-ortodoxă”. [593]

Trebuie să ne amintim că Biserica este constituită din toți ortodocșii, episcopi, clerici, monahi și laici, care păstrează sfintele Dogme și Canoane pe care trebuie să le pazească. Puținul timp care ne-a mai rămas nu este favorabil tentativelor de reconciliere cu ereticii și realizarea unirii cu apostații. Călugării aghioriți au scris: „Știm doar o cale de realizare a unirii între eretici și Biserica ortodoxă și anume un act canonic scris de renunțare și condamnare a erorilor lor și un act din partea lor prin care se alătură Bisericii ortodoxe exclusiv prin Botez”. [594]

În viitorul nu foarte îndepărtat creștinii ortodocși trebuie să se aștepte la faptul că lumea care l-a negat pe Hristos și care și-a bătut joc de vigilența, integritatea și credința față de Hristos, care sunt adeseori abuzați și numiți fanatici, că lumea aceasta se va îndrepta către o persecuție nemiloasă față de ultimii creștini. Dar chiar știind acestea, putem noi să fim de acord să schimbăm Biserica lui Hristos – singura sfântă, sobornicească și apostolească, singura Biserică care oferă mântuire – cu o orice altă „biserică” ca de exemplu infernala „biserică cibernetică” care înflorește acum în spațiul electronic cu toate invențiile sale nocive ca de exemplu „inteligența artificială”, „ecospiritualitatea” (cu alte cuvinte Neo-păgânism) și hiper-teologia cu „spiritualitatea ei virtuală și post-religioasă”, ”teleevanghelizarea” și miile de interpretări ale cuvântului Dumnezeu”!? [595]

Apogeul New Age-ului global cu supermarketul său spiritual ce cuprinde panteismul, ocultismul și magia; copii concepuți in vitro, manipularea ingineriei genetice; criza valorilor morale în toată lumea, propaganda homosexualității și a depravării – toate aceste practici rușinoase ne aduc mai aproape de sfârșitul istoriei lumii.

Persoanele care se complac în apostazie, păcate și erezie, a căror „nume nu sunt scrise în Cartea Vieții” (Apoc. 13, 8) sunt deja pregătiți să-l venereze pe antihrist și să-l recunoască ca fiind singurul conducător spiritual al tuturor religiilor… La vremea celei de-a Doua Veniri, Biserica lui Hristos va fi redusă ca dimensiune la cel mai mic nivel. Vor rămâne doar una sau două biserici în care adevăratul Trup și adevăratul Sânge al lui Hristos vor fi împărtășite credincioșilor. Din celelalte biserici va rămâne doar coaja goală, cu ornamente externe mărețe, dar goale. „Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi…căci zilele rele sunt” (Efes. 5,15-16) [596]

Cei ce ”au ochi” văd în fiecare zi și în fiecare loc semnale de alarmă despre formidabilele pericole iminente care se apropie de noi, mai ales de sufletele noastre veșnice. Fiecare dintre noi va trebui să dea un răspuns Judecătorului Nepărtinitor pentru ce am făcut pentru mântuirea noastră. Soarta noastră în veșnicie depinde de Judecată Lui Supremă. Lăsați conducătorii acestei lumi să răspândească noua ordine mondială fără Hristos, cu singurul ei guvern, cu economia și piața comune, cu pseudo-cultura și superbiserica post-religioasă. Putem să ne opunem lor cu libertatea noastră, libertatea care ne asemuiește cu ”imaginea lui Dumnezeu” și pe care nimeni nu o va putea lua vreodată de la noi. Putem și trebuie să ne opunem cu curaj totalitarismului spiritual și colectivizării vieții cu libertatea în Hristos cu care ne răsplătește Ortodoxia.

Sunt multe semne că, „corabia lumii este deja înconjurată de un ocean cu furtuni dezlănțuite și evenimente apocaliptice iar Ortodoxia, singura voce puternică în arsenalul spiritual al omenirii, trebuie să acționeze conform responsabilității pe care o are. Oamenii lui Dumnezeu se luptă și se roagă, se roagă și se luptă. Fiți rezistenți în fortăreața voastră, fiți de neclintit și credincioși! Dumnezeu este puternic, nu lumea”. [597]

Această modestă lucrare a fost adresată tuturor celor care îl iubesc pe Hristos și Biserica Lui ortodoxă și care își doresc spre slava lui Dumnezeu să se opună și să lupte în orice fel posibil contra otravei ecumenismului, modernismului ecleziastic și apostaziei ce ne înconjoară. Vrem să concluzionăm cu vorbele mitropolitului Vitalie, conducătorul Bisericii Ortodoxe de peste granițe:

Ne apropiem acum de începutul sfârșitului, marelui sfârșit; fără îndoială intrăm în această perioadă. Așadar suntem atacați de tot felul de dificultăți; stâncile subacvatice, necazurile și furtunile ne așteaptă…dar corabia noastră le va trece nevătămată pentru că însuși Domnul nostru Iisus Hristos este timonierul acestei corăbii”. [598]

”Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20)”

Ludmila Perepiolkina

[585] Arhiepiscopul Teofan din Poltava. Citat din colecția Ortodoxie sau Moartea, Moscova, 1997, p. 10.

[586] A se vedea documentele ENI „Către o dată comună a Paștelui”. Consiliul Mondial al Bisericilor / Consiliul Consultativ al Bisericilor din Orientul Mijlociu. Alep, Siria, 5-10 martie 1997.

[587] Acest Sinod de la Nicea (325) a acceptat o rezoluție (oros) cu privire la celebrarea Paștilor (vezi Suplimentul nostru privind Calendarul Iulian Bisericesc).

[588] A se vedea materialele die la http://www.russian-orthodox-church.org.ru/ecr-ru.htm, 04/17/97.

[589] Ibid.

[590] A se vedea cartea sa „Creștinismul și ordinea socială”, citată de Ieromonahul Ignatie, „Consiliul Mondial al Bisericilor”, p. 2.

[591] În prezent, CMB unește 330 de denominațiuni. Se compune din toate Bisericile Ortodoxe locale, cu excepția Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate, Patriarhiei Ierusalimului, o serie de grupări vechi-calendariste din Grecia, precum și Bisericile vechi-calendariste românești și bulgare. În afară de CMB, „Consiliul Mondial al Bisericilor Creștine”, înființat în 1948, este format din 602 de denominațiuni. Mulți membri ai ambelor organizații nu numai că resping Dogma Răscumpărării și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, dar ei nu cred nici măcar în Divinitatea Mântuitorului.

[592] Mitropolitul Vitalie (Oustinov), primul ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate, „Paskhalnoe Poslanie” (Epistola pascală), Rusia ortodoxă, nr. 1580, 1997, pp. 1-2, 15.

[593] Patriarhul Diodorus, „Declarația, citită la Sinodul de la Istanbul (13-15 martie 1992)”, în Coleția de Proteste Ortodoxe …, p. 74-75.

[594] Scrisoarea călugărilor din Karyes către Sfânta Chinotită „Întreruperea comuniunii cu Patriarhul”. Ibid., P. 36.

[595] A se vedea articolele înfricoșătoare apocaliptice: Joshua Cooper Ramo Chama, „Găsirea lui Dumnezeu pe Web”; Robert Wright, „Poți să te întorci?” (Religiile obscure – jumătate uitate sau jumătate inventate înfloreau pe Web.), Time Australian Edition, 16 decembrie 1996, pp. 72-78; 82-83.

[596] Mitropolitul Vitalie, „Epistola pascală”, p. 15.

[597] Nicholas Psarudakis, „Scrisoare deschisă către noul Patriarh Ecumenic Bartolomeu”, Orthodoxos Typos, nr. 950, 1 noiembrie 1991.

[598] Mitropolitul Vitalie „Predica după slujba de înmormântare a Arhiepiscopului Anthonie din Los Angeles și California de Sud”, Rusia ortodoxă, nr. 1566, 1/14 septembrie 1996, p. 4.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/11/16/ecumenismul-calea-pierzaniei-uraciunea-pustiirii-deja-loc-traim-inceputul-sfarsitului-cel-mare/

Plângere penală contra PRIMULUI-MINISTRU al României pentru DISCRIMINARE și INCITARE LA URĂ la adresa părinților care refuză VACCINARE OBLIGATORIE

La data de 26 octombrie 2017 a fost depusă la DNA – Direcția Națională Anticorupție o plângere penală contra primului-ministru al României, domnul Mihai Tudose, pentru săvârșireainfracțiunilor de incitare la ură sau discriminare a unei categorii de persoane, prevăzută de art. 369 NCP; purtare abuzivă, prevăzută de art. 269, alin. 1) NCP; fals în declarații, prevăzut de art. 326 NCP; comunicare de informații false, prevăzută de art. 404 NCP și fapte asimilate faptelor de corupție, prevăzută de art. 13 din Legea 78/2000. Plângerea a fost depusă de domnul Chirilă Gh. Mihai-Silviu, din localitatea Tașca, județul Neamț, tatăl minorei Chirilă M.-S. Maria-Despina, născută la data de 10 septembrie 2014.

În plângerea formulată, domnul Mihai-Silviu Chirilă reclamă faptul că în vara acestui an, în perioada iunie-august, primul-ministru al României a promovat în ședințele de guvern ideea că în țară există o epidemie de rujeolă cu consecințe catastrofale pentru sănătatea populației, urmărind prin aceasta, după cum s-a văzut din acțiunile ulterioare, condamnarea publică a părinților care refuză vaccinarea obligatorie a copiilor lor și impunerea în conștiința publică a necesității unei legi draconice care să permită vaccinarea obligatorie și pedepsirea părinților care se opun acesteia.

În demonstrarea acestui fapt, domnia sa aduce printre argumente și opinia exprimată public de medicul Mircea Pușcașu, cunoscut luptător împotriva obligativității vaccinării, care a afirmat că epidemia de rujeolă din vara aceasta „se transmite mediatic”1, adică este mai mult produsul stării de frică insuflate de media decât o realitate medicală, întrucât niciunul dintre rapoartele medicale prezentate în ședințele de guvern și difuzate ulterior de mass-media nu a prezentat dovezi în favoarea faptului că cei 32 de copii au murit de rujeolă. Potrivit declarației medicului M. Pușcașu, care a cerut autorităților sanitare date despre epidemia de rujeolă, moartea celor 32 s-a datorat unor complicații care nu au nicio legătură cu rujeola (malformații congenitale, boli ale sângelui, sistem imunitar foarte slăbit, pneumonii repetate, un caz de fază terminală a sindromului imunodeficienței dobândite HIV etc.).

Nu s-a prezentat public nicio dovadă că toți cei 32 de copii au murit pentru că părinții lor au refuzat vaccinurile obligatorii, nevaccinarea lor putând fi la fel de bine datorată unei neglijențe medicale sau lipsei vaccinurilor respective din sistemul medical. Printre cei decedați și contabilizați alături de copiii decedați se afla, din relatările de presă, cel puțin o persoană de 29 de ani, care probabil s-a născut înainte de căderea regimului comunist, când vaccinarea era obligatorie și nu exista probabil niciun motiv pentru ca părinții să se opună ei, deoarece acele vaccinuri nu semănau cu cele de acum. Din relatările din sistemul medical prezentate de medicul Mircea Pușcașu, o persoană de 27 de ani a murit pentru că era în faza terminală a HIV/SIDA, decesul acesteia fiind asociat epidemiei de rujeolă, când în realitate, în acea fază a bolii, putea deceda și din pricina unei răceli obișnuite. Nu există niciun indiciu că părinții stigmatizați de către primul-ministru în declarația din 26 iulie ar fi în vreun fel vinovați pentru decesele regretabile ale celor 32 de persoane.

Domnul Mihai-Silviu Chirilă consideră că toată campania de promovare a pretinsei epidemii catastrofale de rujeolă, susținută intens de mass-media invitată de către primul-ministru să“informeze” populația, a avut ca scop descurajarea părinților care refuză vaccinarea obligatorie și crearea unei presiuni uriașe la nivelul opiniei publice, încât legea vaccinării propusă de Guvern și înaintată spre aprobare Parlamentului să treacă fără nicio opoziție din partea părinților. Pentru acest motiv, domnia sa a formulat acuzațiile de fals în declarații, fapte asimilate corupției și comunicare de informații false.

Motivul principal pentru care domnul Chirilă a formulat o plângere împotriva primului-ministru îl constituie declarația din ziua de 26 iulie 2017, când primul-ministru al României a spus:

“Din punctul meu de vedere personal, vă spun că acel părinte care refuză vaccinarea şi pune în pericol inconştient viaţa copilului, decide el asupra copilului, dacă face sau nu poliomielită, face sau nu rujeolă, moare sau nu, eu cred că aici tot ce înseamnă servicii sociale, protecţia copilului… Alţi părinţi sunt decăzuţi din drepturi pentru fapte mult mai puţin grave. Când un părinte îşi condamnă copilul practic la moarte, nu ştiu în ce măsură se mai poate vorbi despre drepturi părinteşti”2.

Argumentând motivele pentru care consideră declarația primului-ministru ca ilegală, domnia sa afirmă în plângerea formulată:

Afirmația primului-ministru, potrivit căreia orice părinte care refuză vaccinarea este un criminal care își condamnă copilul la moarte este o incitare la ură și discriminare la adresa acelor părinți care, din motive de conștiință, din dragoste şi luciditate, refuză să își vaccineze copiii. În această categorie mă aflu și eu. Fapta are circumstanța agravantă de a fi făcută într-0 poziție de putere în stat, cu consecințe atât în planul imaginii publice a celor vizați și supuși oprobriului popular, cât și în plan legislativ, prin mișcarea voinței legislative a statului către aprobarea unei legi cu totul neconstituționale, prin care părerea personală expusă de către primul-ministru la televizor pe 26 iulie devine motivație juridică a decăderii părinților din drepturile parentale și a persecutării lor crunte, de către legea vaccinării propusă de către Guvern Parlamentului și aflată în dezbatere în aceste zile.

În altă declarație, primul-ministru a ridiculizat dreptul părintelui de a-și crește copiiiși a lua decizii în ceea ce îi privește în baza propriei conștiințe, numindu-i pe părinții care au avut “diferite pretexte sau convingeri” cu un cuvânt pe care și l-a asumat în mod expres: “părinți iresponsabili”3.

Constituția României în art. 48, alin. (1) consacră dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educarea și instruirea copiilor proprii.

Articolul 261 din Noul Cod Civil statuează că “Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori”. Din acest articol, rezultă că părinții sunt cei care au dreptul și obligația de a se preocupa de bunăstarea propriilor copii în primul rând, adică chiar înaintea primului-ministru al României, a cărui grijă față de copiii altora ar trebui să se manifeste în asigurarea infrastructurii medicale, de exemplu, în asigurarea condițiilor pentru ca părinții să își poată îndeplini cum se cuvine îndatoririle, în asigurarea unor condiții decente de viață pentru părinți și copii deopotrivă, în asigurarea vaccinurilor pentru cei ce doresc să își vaccineze copiii etc.

Articolul 487 din Noul Cod Civil spune: “Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia”. Codul Civil statuează dreptul părinților de a-și crește copilul, îngrijind de sănătatea fizică a acestuia potrivit propriilor convingeri. Din acest motiv, consider că afirmațiile primului-ministru incită la ură, dar și la nerespectarea drepturilor stabilite părinților de către Noul Cod Civil.

Articolul 29 al Constituției României apără dreptul părintelui la propriile convingeriși statuează că nimeni nu poate fi obligat să accepte o opinie la care nu aderă”.

Explicând procurorilor DNA poziția domniei sale cu privire la vaccinarea obligatorie, domnul Mihai-Silviu Chirilă afirmă:

Doresc să fac precizarea că eu, în calitate de părinte, refuz vaccinarea copilului meutocmai pentru că mă îngrijesc de sănătatea acestui copil și doresc ca el să crească și să se dezvolte armonios și sănătos. Motivul pentru care refuz administrarea acestor vaccinuri este controversa din lumea medicală, în care medici respectabili au atras atenția că vaccinarea cu actualele vaccinuri este foarte riscantă pentru sănătatea micuților. De altfel, acest lucru a fost prevăzut și de diversele versiuni ale legii vaccinării, care au fost prezente prin spațiul public, în care se recunoștea că, în cazul în care copilul va suferi efecte secundare grave, familia va fi despăgubită.

Consider că atât timp cât există o astfel de dispută în lumea medicală, căreia nu i s-a dat până acum un răspuns suficient de credibil, ci s-a încercat mai mult eliminarea din sistem a medicilor care trag semnale de alarmă în această privință (la întrebarea unui jurnalist cu privire la faptul că sunt medici care avertizează contra vaccinurilor, primul ministru a avut remarca incredibilă: “Nu știu dacă aceia sunt chiar doctori”4), cât timp există suspiciunea foarte serioasă că actualele vaccinuri au fost cauze pentru boli foarte grave precum autismul, iar această suspiciune, chiar dacă nu a fost confirmată, pentru că sistemul medical nu pare interesat să o facă, nu a fost nici infirmată științific credibil, cât timp există personalități de renume mondial, precum Bill Gates, care fac declarații controversate ce leagă vaccinarea de reducerea creșterii demografice5, am tot dreptul să refuz vaccinarea copilului meu. Prin aceasta, consider că îmi îndeplinesc obligațiile constituționale, trasate și de Codul Civil, de a mă comporta ca un părinte responsabil care ia deciziile cele mai bune pentru copilul său, iar tratarea mea ca un potențial criminal de către primul-ministru al țării o consider profund ilegală. Cu atât mai mult cu cât incitarea la ură față de părinții care se opun vaccinării și încălcarea grosolană a drepturilor lor constituționale a îmbrăcatși o formă legală, prin noul proiect de lege, propus de Guvern, aflat în Parlamentul României în dezbateri și care, dacă se va aproba în forma propusă de guvern, va trata părinții care refuză să își vaccineze copiii din motivele enunțate mai sus ca pe niște criminali, fără ca statului să îi pese că acești oameni pot fi discreditați, amendați, arestați fără niciun motiv”.

În plângerea domniei sale, domnul Mihai-Silviu Chirilă mai arată că la capătul unei campanii de presă, inițiată la cererea primului-ministru, care le-a și mulțumit celor din media la sfârșitul verii pentru munca depusă, populației României i s-a inculcat o mentalitate de “apartheid sanitar” față de părinții care refuză vaccinarea obligatorie, în baza căreia “copiii nevaccinați nu au ce căuta în comunități (de ce oare, dacă ceilalți sunt vaccinați cu vaccinurile care ar trebui să îi facă imuni?),punându-se în discuție și încălcarea dreptului constituțional la educație a acestora și obligația constituțională și legală a părinților de a-i purta în școli”.

Domnul Mihai-Silviu Chirilă a precizat pentru OrtodoxINFO că domnia sa nu se opune vaccinării în general, ci obligativității vaccinării cu actualele vaccinuri, despre care există o controversă nerezolvată în lumea medicală, planând suspiciunea că ele pot produce daune grave sănătății copilului vaccinat.

Plângerea penală a fost primită și înregistrată la Direcția Națională Anticorupție la data de 30.10.2017. (vezi recipisa de la Poșta Română din imaginea de mai jos)

1 https://www.youtube.com/watch?v=n2F1Ed2OHtQ.

2 http://adevarul.ro/news/societate/ministrul-sanatatii-prezinta-miercuri-raportul-privind-situatia-vaccinurilor-epidemia-rujeola-1_597844b35ab6550cb880027d/index.html.

3 http://evz.ro/mihai-tudose-situatia-din-romania-impune-introducerea-vaccinari.html.

4 http://romanialibera.ro/politica/institutii/mihai-tudose–despre-vaccinare–cand-un-parinte-isi-condamna-copilul-practic-la-moarte–nu-stiu-in-ce-masura-se-mai-poate-vorbi-despre-drepturi-parintest-461274.

5 https://www.youtube.com/watch?v=pjj4Iq-rsNg.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/11/16/plangere-penala-contra-primului-ministru-al-romaniei-pentru-discriminare-si-incitare-la-ura-la-adresa-parintilor-care-refuza-vaccinare-obligatorie/

Spovedania și iertarea păcatelor

Spovedania nu se identifică în mod absolut cu iertarea păcatelor. Aceasta o cunosc foarte bine creștinii care, deși se spovedesc de foarte multe ori, cu toate acestea, nu se pot elibera de anumite păcate pe care le repetă, iar pe de altă parte nu au certitudinea interioară că s-a produs restabilirea relației lor cu Dumnezeu.

Înainte de a purcede la dezvoltarea temei spovedaniei, consider că ar fi bine să vedem ce înseamnă exact expresia iertarea pacatelor. Voi folosi în acest sens doua pasaje patristice. Unul este al Sfântului Diadoh al Foticeii și celălalt al Sfântului Simeon Noul Teolog.

Sfântul Diadoh al Foticeii învață că trebuie „să fim într-o neîntreruptă atenție la simțirea spovedaniei”, pentru că este posibil ca a noastră conștiință să fie înșelată și să ni se pară că ne spovedim bine. Desigur, el recomandă ca, după spovedania greșelilor fără de voie, să ne nevoim în mod desăvârșit „până se va încredința conștiinșa noastră prin lacrimile dragostei, despre iertarea acestora”[1]. Aici se vede clar că nu este de ajuns doar relatarea, ci și nevoința de după relatarea păcatelor, până vom dobândi înștiințarea interioară că păcatul nostru a fost iertat de Dumnezeu. Prin urmare, iertarea are un caracter mai cuprinzător decât spovedania.

Sfântul Simeon Noul Teolog descrie cum a primit înștiințare de la Dumnezeu că i-au fost iertate păcatele. Într-unul din minunatele și revelatoarele sale texte, pe care l-a scris spre sfârșitul vieții ca îndrumare pentru ucenicii săi, vorbește despre experierea Dumnezeului celui viu, pe care el însuși a avut-o. Descrie cum a ajuns la vederea lui Dumnezeu, cum a dobândit comuniunea cu El – de vreme ce vederea lui Dumnezeu este în mod esențial unire și comuniune cu Dumnezeu și, prin urmare, îndumnezeire a omului – cum a auzit glasul lui Dumnezeu, și cum a vorbit el însuși cu Dumnezeu.

Sfântul Simeon ne spune că pe durata vederii lui Dumnezeu, „frumusețea negrăită a ceea ce se arăta mi-a rănit inima și m-a atras spre o iubire nesfârșită”. Iar descriind starea în care se găsea în acea clipă, el spune printre altele: „Mi s-a dat încredințarea iertării păcatelor mele și mă vedeam pe mine însumi mai păcatos decât orice om”[2]. Se mai spune aici că atunci când a ajuns la vederea lui Dumnezeu, adică la îndumnezeire, a primit înștiințarea iertării și lăsării păcatelor sale.

Acest lucru se vede și într-o mărturie duhovnicească contemporană. Atunci când Dumnezeu i s-a arătat Sfântului Siluan Athonitul, „toată ființa lui a fost înștiințată că i-au fost iertate pacatele. Au pierit flacarile iadului care se aflau în jurul său, a încetat iadul care îl chinuia de o jumătate de an. În acel moment i s-a dat să trăiască deosebita bucurie si marea odihnă a împăcarii cu Dumnezeu. În sufletul său stăpânea o nouă și dulce simțire a iubirii față de Dumnezeu și față de oameni, pentru fiecare om. A încetat rugăciunea de pocăință, a dispărut acea dureroasa și arzătoare căutare a iertarii, care nu lăsa somnul să vină pe pleoapele lui. Oare aceasta însemna că acum putea să se predea în sfârșit liniștit somnului? Nu, desigur.

În timpul imediat următor arătării, sufletul lui Siluan, care și-a cunoscut învierea sa și a văzut lumina existenței celei adevărate și veșnice, a trăit într-o sărbătoare pascală. Toate erau frumoase: lumea măreață, oamenii placuți, natura neînchipuit de frumoasă, trupul s-a schimbat și a devenit sprinten, puterile îi sporisera, cuvântul lui Dumnezeu dăruia bucurie sufletului, privegherile de toată noaptea în Biserică și mai ales rugăciunile făcute la chilie deveneau dulci. Plin de bucurie, sufletul avea milă față de oameni și se ruga pentru întreaga lume”[3].

Toate acestea înseamna că iertarea pacatelor în Tradiția Ortodoxă este, în principal și înainte de toate, întoarcerea omului la frumusețea cea dintâi, la slava îndumnezeirii.

Am spus mai înainte că păcatul în Tradiția Ortodoxă nu este simplu o negare a legii, ci îndepărtarea omului de Dumnezeu. Prin urmare, păcatul nu are doar o accepțiune etică, ci, în principal, una ontologică. În realitate, păcatul este cădere, moarte, întunecare și captivitate a minții. In esență, acesta este și păcatul strămoșesc. Iar această întunecare a minții nu este nimic altceva decât identificarea ei cu rațiunea (logica) și înrobirea ei de către patimi și de către condițiile mediului de viață.

În acest fel și iertarea pacatelor este în primul rând luminarea minții, eliberarea ei de asuprirea logicii și a patimilor. Desigur, nu uităm ca, în momentul când mintea omului se întunecă, atunci lucrează toate patimile și omul cade în felurite păcate. Astfel, iertarea păcatelor este pe de-o parte, luminarea minții, adică eliberarea minții de asuprirea logicii și a patimilor, iar pe de alta, transfigurarea patimilor. Acestea două există împreună. Și când acestea două sunt lucrate, în strânsă legatură cu Taina Spovedaniei, așa cum am menționat mai sus, atunci putem vorbi despre iertarea păcatelor.

Totuși, în general, putem susține că iertarea păcatelor are o dublă accepțiune. Prima este corecta acțiune terapeutică de a ne elibera mintea de dominația logicii și a patimilor, și după aceea, luminarea ei de harul lui Dumnezeu, care se face de către omul „plin de har”, posesorul unor experiențe duhovnicești personale. Aceasta este lucrarea principală a duhovnicului. A doua este rugăciunea de iertare, care este dată de episcop în principal, și apoi de preoții cărora episcopul le-a dat posibilitatea să săvârșească Taina Sfintei Spovedanii. Acest fapt reprezintă oficializarea terapiei și reintrarea creștinului în viața Bisericii. Totdeauna preceda prima accepțiune a Spovedaniei și apoi urmează cea de-a doua. De asemenea, este de la sine înțeles faptul că terapia continua și după spovedanie.

Acest lucru se vede limpede în Tradiția Bisericii. Ani întregi, cineva care savârșea un anume păcat, urma metoda terapeutică a spovedaniei, după care, episcopul îi citea rugăciunile de iertare. El era primit în acest fel la Dumnezeiasca Euharistie și se împărtășea cu Sfintele Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos. Rugaciunea de iertare era finalitatea unei terapii anterioare a acelui om și certificarea faptului că el este vindecat, ca apoi, vindecat fiind, să meargă mai departe la cuminecarea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos[4].

După analiza făcută iertarii păcatelor este necesar să observam și marea temă a spovedaniei.

Să luăm aminte la faptul că în textele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Parinți există două feluri de spovedanie. Primul este spovedania în minte, pe care o facem rugându-ne lui Dumnezeu, și al doilea, spovedania pe care o facem medicului duhovnicesc, care este terapeutul nostru. Sfântul Ioan Sinaitul, vorbind despre străpungerea inimii (katanyxis) și definind înțelesul cuvântului, spune că „străpungerea este un chin neîncetat al conștiinței, care pricinuiește împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte”[5].

Mărturisirea făcută în minte creează străpungerea, iar străpungerea mângâie inima omului. Dincolo de acestea, spovedania este căinta nestavilită și se desăvârșește în atmosfera metanoiei. Tânguirea inimii este cea care produce „uitarea firii”. „Mărturisirea (în minte) este uitarea firii, când din pricina ei cineva a uitat să mănânce pâinea lui”[6]. Este necesar, potrivit Sfântului Diadoh al Foticeii, să aducem o neîntreruptă și smerită mărturisire Stăpânului Hristos chiar și pentru păcatele fără de voie, și să nu ne oprim „până când nu se va încredința conștiința noastră prin lacrimile dragostei, despre iertarea acestora”[7]. În afară de aceasta, Sfântul Ioan Scărarul recomandă să fim foarte atenți ca nu cumva, conștiința noastra „să se mintă pe sine, cugetând că s-a mărturisit de ajuns lui Dumnezeu”[8].

Scrie aceasta deoarece, rugându-ne lui Dumnezeu și mărturisindu-ne păcatele noastre, de multe ori facem aceasta lucrare în chip greșit și astfel trăim în acea suficiență de sine, că ne-am mărturisit păcatele noastre. Aceasta este de fapt o falsă simțire de sine. Prin urmare, este bine să fim continuu pregatiți, pentru că dacă nu ne spovedim cum se cuvine, ne va cuprinde „o frică nelamurită în vremea ieșirii sufletului nostru”[9].

Spovedania către Dumnezeu prin rugăciune nu desființează mărturisirea păcatelor noastre părintelui duhovnic, nici mărturisirea făcută părintelui duhovnic nu anulează mărturisirea prin rugăciune. Este necesar ca ambele feluri de mărturisire să fie împreună-legate. Totuși, după spovedania prin rugăciune, este nevoie și de venirea la duhovnic. Dumnezeu l-a investit pe acesta cu harul iertarii pacatelor: „Luati Duh Sfant; celor carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi, iar celor carora le veti tine, tinute vor fi” (Ioan 20, 22-23). Din acest pasaj se vede clar „de cât de multă cinste i-a învrednicit pe preoți harul Duhului Sfânt”[10].

Preoților, după Sfântul Ioan Hrisostom, „li s-a îngăduit să se îngrijească de cele cerești, de vreme ce, în timp ce preoții lucrează pe pământ, Dumnezeu stăpânește în cer și Stăpânul întărește voia robilor săi”[11]. De aceea trebuie să ne îndreptăm pentru vindecarea noastră spre preoții duhovnicești. „Mai întâi de toate, să ne mărturisim Bunului și Singurului nostru Judecător”[12]. Chiar și dacă bunul nostru judecător ne poruncește să ne spovedim în fața tuturor, trebuie s-o facem, pentru că principiul fundamental al terapiei este acela potrivit căruia traumele care sunt mărturisite se vindecă. De asemenea, „când un doctor își mărturisește neputința, e nevoie să mergem la altul”[13]. Desigur, ca terapia să reușească este necesar un medic bun. Toți preoții duhovnici pot săvârși Taina Sfintei Spovedanii, dar nu toți pot vindeca, pentru că nu au preoția duhovnicească. Dacă „judecata cu privire la bolile trupești” poate fi greșită și „puținora le este cunoscută”, cu atât mai mult se întamplă aceasta cu bolile spirituale. „Cu atât mai mult poate greși judecata cu privire la cele sufletești”. De altfel, patimile sufletului sunt „mai mari și mai greu de pătruns”[14]. Când un preot prezintă neputință terapeutică, trebuie să mergem la altul, „căci rari sunt cei ce se tămaduiesc fără doctor”[15].

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Spovedania și vindecarea sufletului, Edit. Doxologia, trad. din neogr. Nicușor Deciu, Iași, 2011, pp. 24-33.

[1] Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, capul 100, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 1, Harisma, București, 1993, p. 473.

[2] SC 104, 258; Cateheze, pp. 197-198.

[3] Arhim. Sofronie Saharov, Viața Sfântului Siluan Athonitul, pp. 33-34 (ed. in lb. gr.).

[4] Arhim. Hierotheos Vlahos, Dialoguri despre Psihoterapia ortodoxă, pp. 237-238 și pp. 241-242 (ed. în lb. gr.).

[5] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, EIBMBOR, București, 1992, p. 164.

[6] Ibidem.

[7] Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic…,p. 473.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] PG 48, 643A.

[11] PG 48, 643A.

[12] PG 48, 643A.

[13] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, p. 112.

[14] Nichita Stethatos, Cele 300 de capete, despre fire și despre cunoștință, traducere de Pr. D. Staniloae în Filocalia 6, EIBMBOR, București, 1977, p. 260.

[15] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, p. 112.