Sărbătoarea Naşterii Domnului după Trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Naşterea este punctul de plecare al tuturor celorlalte praznice Împărăteşti: Boboteaza, Schimbarea la Faţă, Patimile, Crucea, Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Fără Naştere nu ar fi existat Învierea, dar şi fără Înviere nu s-ar fi împlinit scopul dumnezeieştii Întrupări. Aşadar, toate aceste fapte ale vieţii Împăratului Hristos sunt legate între ele. Noi însă le despărţim pentru a le putea sărbători şi pentru a aprofunda înţelesul lor. La fiecare dumnezeiască Liturghie trăim toate evenimentele dumnezeieştii întrupări. De aceea, după cum spun Sfinţii Părinţi, mereu este Crăciunul, mereu este Paştele, mereu este Cincizecimea.
Prin Naşterea lui Hristos se revelează cele petrecute la Bunavestire. Când vorbim despre Revelaţie înţelegem că există unele persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc. cărora li s-a descoperit că Hristos pe Care Îl aşteptau toate veacurile, a venit în lume. Desigur, Hristos se ascunde arătându-Se şi se descoperă ascunzându-se. Vedem acest lucru în toată viaţa Lui, dar şi în revelaţia Lui către Sfinţi.
1. Naşterea lui Hristos este un fapt istoric, pentru că a avut loc într-un moment istoric concret, pe când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudea împărăţea Irod. Evangheliştii insistă pe istoricitatea evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos este o persoană istorică. Asta înseamnă că Hristos Şi-a asumat trup omenesc real şi că Întruparea nu a fost una fantasmagorică sau o închipuire.
Dar dincolo de istoricitatea lui, evenimentul acesta rămâne o taină. Ştim că există Dumnezeu-Omul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, dar rămâne o taină chipul unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Ipostasul Cuvântului. De altfel, ceea ce s-a petrecut în Persoana lui Hristos, şi anume unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu cea omenească, este un eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin va spune că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică este singurul lucru nou după crearea lumii. Asta înseamnă că după creaţia lumii şi a omului, nu se mai întâmplă nimic nou în lume. Toate se repetă. Naşterea unui om este urmarea şi rezultatul sfatului lui Dumnezeu „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” şi „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1: 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos.
Aşadar, caracterul istoric al evenimentului nu înlătură taina, dar nici taina nu anulează caracterul istoric. De Crăciun prăznuim Naşterea lui Hristos, dar, în acelaşi timp, trăim în chip tainic, înlăuntrul inimii noastre, toate faptele legate de aceasta, de vreme ce, atunci când trăim în Biserică, participăm şi trăim toate momentele Dumnezeieştii Întrupări.
2. Deosebirea dintre Vechiul şi Noul Testament constă în aceea că revelaţiile lui Dumnezeu în Vechiul Testament erau revelaţii ale Cuvântului neîntrupat, câtă vreme în Noul Testament sunt revelaţii ale Cuvântului în trup. Cel care S-a descoperit lui Moise şi tuturor Prorocilor a fost Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, fără să aibă trup.
Prorocii şi Drepţii în Vechiul Testament nu aveau comuniune doar cu Logosul lui Dumnezeu, ci au văzut [dinainte] şi Întruparea Lui. Acest sens are faptul că ei l-au văzut [dinainte] ca Om. Adam, după cum se spune în Vechiul Testament, a auzit paşii lui Dumnezeu în Rai. Iacov s-a luptat cu Dumnezeu. Moise a văzut spatele lui Dumnezeu. Isaia L-a văzut ca Om şezând pe Tron, iar Daniil L-a văzut cu asemănare omenească şi ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.
Toate aceste revelaţii arată că Prorocii Vechiului Testament au văzut Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică L-au văzut pe Acela Care avea să Se întrupeze pentru mântuirea neamului omenesc. Faptul că Moise a văzut spatele lui Dumnezeu arată limpede că el a văzut ceea ce avea să se petreacă în viitor, adică Întruparea Cuvântului. Prorocii nu au văzut firea lui Dumnezeu, ci chipul şi icoana a ceea ce avea să fie, deoarece, mai întâi, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să devină în mod real om, pentru a Se uni cu firea noastră şi pentru a fi văzut întrupat pe pământ (Sfântul Ioan Damaschin).
În afara acestora, există în Vechiul Testament şi alte texte revelatoare care prorocesc limpede nu doar Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi anumite fapte concrete, precum acela că fecioria Născătoarei de Dumnezeu nu se va strica, că Hristos va aduce pace în lume şi altele.
3. În aceste analize, încercăm să vedem care sunt aspectele hristologice ale praznicelor împărăteşti. De asemenea, putem să distingem şi alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevărul că Hristos este Mântuitorul lumii şi că trăirea acestui adevăr presupune o anumită stare duhovnicească a omului.
În afară de Maica Domnului şi de Iosif, primii care s-au închinat dumnezeiescului Prunc au fost Păstorii. Un Înger al Domnului i-a vestit că S-a născut Mântuitorul lumii. Iar acesta nu a fost un fapt întâmplător, nici nu însemna că respectivii Păstori s-au învrednicit de această descoperire pentru că s-a întâmplat să se afle mai aproape de Peşteră.
Părinţii Bisericii spun că aceasta s-a întâmplat din mai multe pricini. Mai întâi, pentru curăţia Păstorilor care trăiau în retragere şi isihie. În al doilea rând, pentru că ei erau următori ai vieţuirii şi virtuţilor Patriarhilor Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, Păstorii nu erau nişte persoane oarecare. În al treilea rând, pentru a se arăta că Hristos avea să fie adevăratul Păstor al poporului Israel. Iar în patrulea rând, pentru a se vădi în chip limpede că Hristos i-a ales pe cei cu o inimă simplă, care să poate încăpea această descoperire, iar nu pe viclenii cărturari şi farisei. Toate acestea arată cum poate omul să trăiască taina Revelaţiei.
4. Este semnificativă în acest sens şi cântarea Îngerilor: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cântau îngerii nu era o pace socială – absenţa războiului, de pildă – ci Întruparea şi Prezenţa lui Hristos. Astfel, Îngerii cântau pacea care a venit prin Naşterea lui Hristos, iar nu o pace care va veni în viitor. Pentru că Hristos, prin Întruparea Lui l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele său şi cu sine însuşi, tocmai pentru că în Persoana Lui s-au unit firea dumnezeiască şi firea omenească. Omul, după cădere, a pierdut pacea cu Dumnezeu, pentru că se închina idolilor neînsufleţiţi şi nesimţitori, iar nu Dumnezeului Celui adevărat. Acum, prin Întruparea Lui se dă omului posibilitatea să Îl adore pe adevăratul Dumnezeu şi să i se închine Lui. A dobândit şi pacea cu îngerii şi cu semenii săi. Şi, desigur, a dobândit pacea puterilor lui sufleteşti, pentru că Hristos a făcut ceea ce nu reuşise Adam să facă. Adam trebuia ca prin Harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie, să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, iar puterile lui sufleteşti să lucreze după fire şi mai presus de fire. Iar acest lucru l-a reuşit Hristos.
Expresia „întru oameni bunăvoire” denotă faptul că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu. După Sfinţii Părinţi, voia lui Dumnezeu se împarte în primordială şi ulterioară. Voia primordială este după bunăvoinţă, iar cea ulterioară este după îngăduinţă. Când se spune că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, se înţelege că ea nu a fost consecinţa căderii lui Adam, pentru că s-a aflat în planurile lui Dumnezeu încă dinainte de cădere, adică unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut realiza dacă nu ar fi existat o anume Persoană în care firea dumnezeiască să se unească ipostatic cu firea omenească. De aceea, Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ea a fost rânduită independent de căderea lui Adam, pe când Patimile şi Răstignirea au fost urmarea căderii lui Adam. Întruparea lui Hristos a însemnat desăvârşirea creaţiei. Omul şi toată zidirea au fost făcute pentru Dumnezeu-Omul. Aşadar, omul nu ar fi putut ajunge la îndumnezeire şi zidirea nu s-ar fi sfinţit, dacă nu exista Dumnezeu-Omul.
5. În afară de Păstori, şi Magii de la Răsărit s-au învrednicit să-L vadă pe Hristos nou-născut şi să I se închine. Important nu este când s-a petrecut acest lucru, ci faptul că Magii L-au găsit pe Hristos. Cu adevărat Dumnezeu S-a descoperit acestora, ceea nu s-a petrecut cu fariseii şi cărturarii, care alcătuiau instituţia religioasă a epocii respective. Magii nu erau astrologi, în sensul de astăzi al cuvântului, ci astronomi, care urmăreau stelele de pe cer şi mişcările lor, iar în vremea aceea, astrologia – adică atronomia – era considerată ştiinţă. Astăzi, ştiinţa astronomiei s-a delimitat de astrologie, care este amestecată cu metafizica şi satanismul, şi pentru aceasta astrologia este respinsă de credinţa ortodoxă.
Magii L-au recunoscut pe Hristos şi I s-au închinat „prin cunoaşterea minţii-nous”. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu mintea-nous Îl vedeau pe Dumnezeul Întrupat. Astfel, Magii se aflau pe treapta duhovnicească potrivită pentru a-L vedea şi a I se închina lui Dumnezeu. Nu era vorba de o chestiune care ţine de ştiinţă, ci de curăţie lăuntrică a minţii.
Dovadă a celor spuse aici este faptul că steaua pe care au văzut-o la Răsărit şi care i-a condus până la Betleem nu era o stea obişnuită, ci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, era un înger al lui Dumnezeu care le îndrepta calea. Faptul că nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezultă din însuşirile stelei. În primul rând, această stea nu doar se mişca, ci se şi oprea. Atunci când Magii înaintau, ea se mişca, iar când Magii se opreau, se oprea şi ea. În al doilea rând, steaua se mişca la un nivel mult mai jos decât celelalte stele, iar atunci când Magii au ajuns la locul unde se afla Hristos, steaua s-a oprit şi a coborât deasupra sălaşului. În al treilea rând, steaua era atât de luminoasă, încât le întrecea în strălucire pe celelalte (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Dincolo de acestea, steaua Magilor se mişca în mod neobişnuit, adică dinspre Răsărit spre Apus, iar la urmă s-a mişcat de la Ierusalim către Betleem, adică spre Sud. Mai mult încă, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ea se vedea şi ziua, în vreme ce toate celelalte stele nu se văd la lumina soarelui.
Prin urmare, steaua această luminoasă a fost înger al lui Dumnezeu, iar după cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care de altfel, a fost cel care a slujit în permanenţă marea taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.
Aşadar, Magii erau teologi în sensul ortodox al cuvântului, de vreme ce ajunseseră la iluminare şi dobândiseră cunoştinţa lui Dumnezeu.
6. La Naşterea lui Hristos a participat şi zidirea, care a primit har de la Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Prin cuvântul „zidire” înţelegem animalele, peştera, ieslea, munţii, cerul etc. Icoana Naşterii Domnului arată că întreaga creaţie primeşte har de la Hristos. În centrul icoanei Se află Hristos, Care este izvorul harului necreat şi din El se revarsă energia sfinţitoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.
La Naşterea Hristos, întreaga zidire a înălţat imnuri Dumnezeului şi Creatorului său. Astfel s-a dovedit faptul că Hristos este Creatorul a toate câte sunt şi că zidirea este creaţia Lui, pentru că El este Dumnezeu.
Spuneam mai înainte că, la Naşterea lui Hristos, întreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie să facem o distincţie clară. Deşi energia lui Dumnezeu este una, în funcţie de roadele ei, are diferite însuşiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfinţitoare, proniatoare, dătătoare de viaţă, înţelepţitoare şi îndumnezeitoare. În acest context, trebuie să spunem că, ontologic vorbind, zidirea se împărtăşeşte din energia făcătoare de viaţă şi de fiinţă a lui Dumnezeu, iar din perspectiva mântuirii, ea se împărtăşeşte de energia sfinţitoare. Doar cei îndumnezeiţi şi sfinţii se împărtăşesc şi de energia îndumnezeitoare.
Prin urmare, îngerii şi oamenii care erau de faţă la Naşterea lui Hristos au primit energia îndumnezeitoare, în vreme ce zidirea necuvântătoare a primit energia sfinţitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizări trebuia făcute pentru a nu se crea nici o confuzie în privinţa împărtăşirii de harul lui Dumnezeu.
7. Vorbind despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, trebuie neapărat să vedem şi numele pe care I le atribuim, pentru că acestea exprimă diferite adevăruri teologice.
Înainte de Înomenire, a Doua Persoană a Sfintei Treimi este numită „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu”. Numele de „Fiul” arată că S-a născut din Tatăl, iar „naşterea” este însuşirea Sa ipostatică a Fiului. Numele de „Dumnezeu Cuvântul” se foloseşte nu numai pentru a desemna caracterul nepătimaş al Naşterii lui Hristos, ci şi felul unirii Sale cu Tatăl şi faptul că El este Cel Care Îl face cunoscut pe Tatăl, după cum arată Sfântul Grigorie Theologul. I se spune „Cuvânt”, pentru că relaţia Sa cu Tatăl este aceeaşi care există – în cazul oamenilor – între cuvânt şi gând, căci prin cuvânt se exprimă sensurile şi conţinutul gândului. Aşadar, numele de „Cuvânt” ni-L arată şi pe Tatăl, pentru că acela care Îl înţelege şi Îl vede pe Cuvântul, Îl înţelege şi Îl vede în Cuvânt şi pe Tatăl.
După Întrupare sau, mai bine zis, din clipa zămislirii Cuvântului în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci când a avut loc unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească, în ipostasul Cuvântului, El este numit Hristos. Numele „Hristos” este nume al Ipostasului, care nu are legătură numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor două firi ale Dumnezeului întrupat. Iar pentru că firea omenească a fost unsă şi sfinţită de Dumnezeu, de aceea Cuvântul S-a numit „Hristos”, adică Unsul lui Dumnezeu; dar prin Cel Care sfinţeşte înţelegem atât pe Tatăl, Care unge, cât şi pe Fiul, Care este uns, şi pe Duhul Sfânt, prin Care se împlineşte ungerea. Dar, pentru că firea omenească a fost unsă de întreaga Sfântă Treime, de aceea la această ungere a participat şi Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul S-a uns pe Sine, sfinţind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar în acelaşi timp, ca om, El a fost sfinţit (Sfântul Ioan Damaschin).
Prin urmare, numele de „Hristos” desemnează deopotrivă pe Dumnezeu şi pe om, adică pe Dumnezeu-Omul Hristos. Doar în mod excepţional acest nume s-ar putea folosi fie pentru a desemna firea omenească a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiască, acest lucru justificându-se prin faptul că, după unirea în Ipostas a celor două firi, Cuvântul se numeşte Hristos. Astfel, Acela Care, înainte de Întrupare, era Fiul lui Dumnezeu, după întrupare, deşi rămâne tot Fiul lui Dumnezeu, El se numeşte acum „Hristos”, nume prin care este desemnată unirea celor două firi.
Cuvântul „Dumnezeire” se referă la fire, în vreme ce cuvintele „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh” se referă la ipostasuri. A afirma că Dumnezeirea S-a întrupat şi că S-a făcut om este o erezie. Învăţătura dreaptă este că Dumnezeirea S-a unit cu firea omenească într-unul din ipostasurile Sale. Aşadar, nu S-a întrupat Tatăl, ci a doua Persoană a Sfintei Treimi, adică Fiul lui Dumnezeu, Care a fost şi este Dumnezeu adevărat (Sfântul Ioan Damaschin).
8. În Hristos există două naşteri, una este dinainte de veci din Tatăl, mai presus de cauză, de cuvânt, de timp şi de fire, iar cealaltă s-a făcut pentru noi din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în timp prin „purtare în pântece”, dar „mai presus de legea purtării în pântece”, deoarece a fost zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din sămânţă bărbătească.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut înainte de toate veacurile din Tată Fecior, fără de mamă, iar în timp S-a născut din Maică Fecioară, fără de tată trupesc. Amândouă naşterile au fost fără de patimă şi fără de schimbare, pentru că nici Dumnezeu Tatăl prin naştere nu a suferit vreo schimbare, dar nici Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu şi-a pierdut fecioria.
Amândouă naşterile sunt de neînţeles pentru raţiunea omenească. Noi primim adevărul revalat că S-a născut din Tatăl fără de schimbare, iar din Maica Domnului fără de sămânţă, fără să analizăm raţional aceste fapte. Pentru că, potrivit cuvântului Sfântului Grigorie Theologul, încercarea de înţelegere a tainelor mai presus de cuvânt poate să conducă pe om la nebunie. Ceea ce ne interesează este faptul că amândouă aceste naşteri dau certitudinea necesară că omul se poate mântui numai prin Hristos, pentru că Hristos a îndreptat greşeala lui Adam şi l-a condus pe om la scopul ar fi ajuns şi Adam dacă nu ar fi păcătuit.
Sfântul Ioan Damaschin face unele observaţii etimologice subtile referitoare la cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit), care provin de la cuvântul „gígnomai” (a deveni), iar pe de altă parte la cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) care provin de la verbul „gennómai” (a se naşte). Aceste observaţii etimologice exprimă esenţa teologiei ortodoxe.
Cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit) arată faptul că „nefăcutul” nu a fost creat, iar „făcutul” a fost creat cândva. În acest sens, Dumnezeu este „nefăcut” şi „necreat”, iar creaţia este „făcută”. Prin cuvintele „agénitos” şi „genitós” ne referim la fire.
Cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) scrise cu dublu „n” nu desemnează firea, ci ipostasul, şi se referă la Dumnezeu şi la om. Tatăl este nenăscut, pentru că nu s-a născut din nimeni, Fiul – după firea dumnezeiască – este „născut”, pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. Exact acelaşi lucru observăm şi la oameni, pentru că şi omul se naşte, cu deosebirea că omul este creat, este făptură.
Având aceste premise, înţelegem că Tatăl este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că este necreat şi nu este supus devenirii, nu are un început al existenţei, şi, în acelaşi timp, este „agénnitos” (nenăscut), pentru că El nu s-a născut, ci El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că, Dumnezeu fiind, este necreat, dar „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. De asemenea, după firea omenească este „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Fecioara Maria în timp.
Acest lucru are o mare însemnătate pentru hristologie, pentru că arată Dumnezeirea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi faptul că după Naştere este Ipostas al Sfintei Treimi, deoarece „gennitós” (născut) este însuşirea caracteristică a Ipostasului, de aceea Maica Domnului a născut un Ipostas Care este cunoscut în două firi.
9. O întrebarea fundamentală legată de Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul este: de ce S-a întrupat a doua Persoană a Sfintei Treimi şi nu prima (Tatăl) sau a treia (Sfântul Duh)? Desigur, întreaga Sfântă Treime a participat la Întrupare, de vreme ce Cuvântul a luat fire omenească, Tatăl a binevoit întruparea Fiului Său, iar Duhul Sfânt a fost împreună-lucrător al Întrupării, având în vedere faptul că Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt. Cert este, însă, că firea omenească a fost asumată de cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Există trei motive principale ale acestui fapt.
Primul a fost acela că Dumnezeu Cuvântul este prototipul creării omului. Fiul lui Dumnezeu este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1, 15), iar omul este creat după chipul lui Dumnezeu, adică chipul Cuvântului. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, omul a fost făcut după chipul Cuvântului, adică i s-a dat puterea înţelegerii [duhovniceşti] şi libertate, şi după asemănare, adică a primit desăvârşirea în virtuţi, atât cât i-a fost cu putinţă firii omeneşti. Însă, prin încălcarea poruncilor, chipul s-a întunecat şi omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinţa firească fiind pătrunderea în om a stricăciunii şi a morţii. Pentru aceasta Cuvântul S-a întrupat ca să îl rezidească pe om şi să îl conducă acolo unde ar fi ajuns prin harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie.
Atunci când ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adică chipul şi asemănarea, dar noi nu le-am păstrat, ci le-am pierdut. Acum însă vine Dumnezeu Cuvântul, prototipul creaţiei noastre, şi ia asupra Sa cele mai de jos, adică firea noastră, ca să ne elibereze de stricăciune, să reînnoiască vasul care se murdărise şi se zdrobise, ca să ne izbăvească de robia diavolului şi să ne înveţe drumul spre noua viaţă.
Întoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocăinţă, aşa cum ne învaţă Sfântul Athanasie cel Mare, pentru că în urma păcatului intraseră în om moartea şi stricăciunea. Prin urmare, era necesar ca moartea să fie biruită. Astfel, prin Întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu a luat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu trup preacurat, dar, cu toate acestea, supus morţii şi patimii, ca să biruiască moartea şi pe diavol şi să Se facă prototipul noii creaţii.
Al doilea motiv pentru care S-a întrupat cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi a fost păstrarea neschimbată a însuşirii Sale ipostatice, având în vedere faptul că fiecare Persoană din Treime are o însuşire neschimbătoare: Tatăl este Tată, şi nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, şi nu Tată, iar Sfântul Duh este Sfântul Duh, şi nu Tată sau Fiu. Aceste însuşiri nu se pot schimba, evolua sau transforma. Tatăl nu putea să devină Fiu, şi nici Sfântul Duh nu putea să se nască, de vreme ce purcede din Tatăl; în schimb, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a născut din Tatăl mai înainte de timp, putea să Se nască şi în timp, după trup, din Preasfânta Fecioară. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului şi astfel, însuşirea Sa rămâne neschimbată.
Al treilea motiv al Întrupării celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela că Fiul este Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne face cunoscută voia Tatălui. De altfel, El Se arată adesea şi în Vechiul Testament, făcând cunoscută voia lui Dumnezeu Tatăl.
Aşadar, noi dobândim mântuire de la Cuvântul întrupat, prin Care suntem duşi înaintea Părintelui Său, pentru că El este poarta prin care intrăm în casa Tatălui, căci, dacă Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfânt (Sfântul Simeon Noul Theolog).
10. Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a urmărit îndreptarea lui Adam şi a Evei, dar înainte de toate îndumnezeirea omului. Potrivit învăţăturii Sfântului Athanasie cel Mare, Dumnezeu S-a făcut om, ca să îl facă pe om dumnezeu. Acelaşi lucru este spus şi de troparele Bisericii: „Dumnezeu Se face om, ca să-l facă pe Adam Dumnezeu”.
Căderea lui Adam a fost una morală, ci ontologică, pentru că a pervertit întreaga lui existenţă. Acest fapt, desigur, a avut şi urmări morale. Prin păcat, omul s-a golit de harul dumnezeiesc, a pierdut îndrăzneala în faţa lui Dumnezeu, s-a acoperit de grosolănia vieţii pline de trudă (acoperirea cu frunzele de smochin), s-a înconjurat de moarte, adică în stricăciune şi în grăsimea cărnii (îmbrăcarea cu haine de piele), a fost izgonit din Rai, s-a osândit la moarte şi a căzut sub stăpânirea stricăciunii. Din mila şi din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a povăţuit pe om în multe feluri, iar în cele din urmă, pentru ca moartea să fie biruită şi omul să fie îndreptat spre îndumnezeire, Dumnezeu S-a întrupat. De altfel, întruparea era încă de la început în planul lui Dumnezeu, de vreme ce, după cum am arătat şi mai înainte, nu exista o altă cale ca omul să ajungă la îndumnezeire.
Întruparea lui Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu arată bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că nu a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Sale, ci i-a întins o mână de ajutor. Înţelepciunea, pentru că a găsit cea mai bună rezolvare pentru tot ce părea imposibil. Dreptatea, pentru că după cădere, nu a făcut un alt om care să se lupte cu diavolul şi nici nu l-a desprins pe om cu forţa de moarte, ci l-a făcut biruitor chiar pe el prin faptul că Dumnezeu Însuşi a luat trupul muritor şi supus patimii. Puterea, pentru că i-a fost cu putinţă să facă toate acestea, adică să Se facă om, chiar dacă în acelaşi timp a rămas Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (Sfântul Ioan Damaschin).
Prin urmare, îndumnezeirea nu este un lux al vieţii duhovniceşti, ci este scopul şi desăvârşirea omului. Prin Dumnezeu-Omul Hristos, omul poate ajunge de la chip la asemănare, adică la îndumnezeire. În Hristos s-a îndumnezeit firea omenească asumată de El şi de aceea, atunci când omul se uneşte cu El poate să îndumnezeiască şi propriul său ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mântuirii, fiecare om bolnav poate să îl ia şi astfel să dobândească tămăduirea.
Îndumnezeirea omului se mai numeşte şi tămăduire sau vindecare, pentru că omul care merge pe această cale se vindecă de stricăciune şi de moarte şi se izbăveşte din asuprirea diavolului. În Biserica veche existau eretici care învăţau că Hristos a luat sufletul şi trupul omului, dar nu şi mintea-nous sa. Răspunzând la aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune că Hristos a luat întreaga fire omenească, adică trupul, sufletul, mintea-nous şi toate celelalte elemente care alcătuiesc firea omenească, pentru că altfel, nu ar fi putut să le vindece. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi luat şi mintea-nous, aceasta ar fi rămas netămăduită. „Ceea ce [Hristos] nu a asumat, nu a vindecat; ceea ce se uneşte cu Dumnezeu, se mântuieşte”.
După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, la crearea lumii şi a omului au fost lăsate cinci divizări, şi anume: între creat şi necreat, între îngeri şi oameni, între cer şi pământ, între Rai (Edenul fizic) şi lume, între bărbat şi femeie. Primul Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu şi prin strădania personală, să depăşească aceste rupturi. Ceea ce nu a reuşit să facă primul Adam a reuşit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea fiecărui om să depăşească prin unirea cu Hristos toate aceste despărţiri.
11. Întruparea se mai numeşte şi deşertare sau chenoză. În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel este uluitor: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).
Deşertarea Cuvântului trebuie interpretată ca bunăvoinţă a lui Dumnezeu: „arată bunăvoinţă spre robii Săi printr-o pogorâre de nespus şi de neînţeles” (Sfântul Ioan Damaschin). Cuvântul Se pogoară la neamul omenesc luând chip de rob, adică trup, dar, pentru ca să fie încăput, Îşi micşorează, Îşi scade într-un anumit fel dumnezeirea, fără însă a înceta să fie Dumnezeu (Sfântul Grigorie Theologul). În legătură cu aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune: „Cel Plin se goleşte, se goleşte de slava Sa şi Se face mic, ca prin El eu să mă împărtăşesc de plinire”.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este rămâne pentru totdeauna deofiinţă cu Tatăl. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Şi-a dobândit-o prin forţă. Prin întruparea Sa, Şi-a asumat firea omenească ascunzându-Şi Dumnezeirea, ca să mântuiască neamul omenesc. Se pogoară la robii Săi, iar „înălţimea sa nepogorâtă se pogoară fără a se pogorî” (Sfântul Ioan Damaschin). Marea taină a deşertării se poate reda numai prin exprimări apofatice, negative.
Deşertarea de Sine a lui Hristos, chenoza, nu a constat în faptul că S-a născut sărac, că a trăit într-o familie modestă, că a trăit de mic pribegia, persecuţia şi necazurile, că a cunoscut ura oamenilor etc., ci în aceea că a luat firea omenească supusă morţii şi patimio. Faptul că Dumnezeul necreat a luat firea creată a omului, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeşte golire şi sărăcire a lui Hristos.
Împlinirea-îndumnezeire a omului nu putea avea loc fără chenoză. În plus, sfânta deşertare-chenoză a arătat ce anume este dragostea, şi anume că dragostea înseamnă deşertare de sine, jertfă, dăruire şi asumare a celuilalt. De aceea, cu cât omul înaintează spre luminare şi îndumnezeire, cu atât mai mult se goleşte de sine şi invers.
12. Urmarea chenozei a fost faptul că, Hristos, asumându-Şi firea omenească a luat şi aşa-numitele patimi fireşti şi ireproşabile sau afectele. De vreme ce Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea omului, El Şi-a asumat toate câte aparţin omului, afară de păcat.
Atunci când ne referim la patimile ireproşabile, prin ele nu înţelegem patimile care depind de noi, în sensul că fac obiectul alegerii sau preferinţei noastre, ci patimile care au intrat după încălcarea poruncii. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, rănirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea îngerilor din cauza slăbiciunii firii. Acestea nu sunt păcate, dar sunt consecinţe ale păcatului.
Pentru că a vrut să biruiască moartea şi pe diavol, Hristos a luat trup muritor şi supus patimii şi S-a făcut om adevărat, nu o închipuire. Tocmai de aceea a şi luat asupra Sa şi aşa-zisele patimi nepăcătoase şi fireşti. Astfel, vedem că Îi că îi era foame şi sete, că obosea, că lăcrima, că cerea izbăvire de moarte etc.
Însă Hristos nu a luat pofta trupească, aşa cum lucrează ea în firea bărbătească. Acest lucru are legătură cu faptul că nu a fost zămislit prin sămânţă, ci de la Duhul Sfânt. De altfel, pofta bărbătească, strâns legată de instinctul de reproducere este însoţită de gânduri, dorinţe, de stârniri ale cărnii etc, însă Hristos nu a avut niciodată asemenea probleme, pentru că „nu a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, aşa cum am spus şi mai înainte, Hristos a luat asupra Sa patimile fireşti şi nepăcătoase, dar nu şi păcatul. Atunci când Hristos era ispitit de diavol, ispita nu venea dinăuntru, prin gânduri, ci din afară. „Cel viclean îl ispitea de afară, nu din gânduri…”.
Hristos a fost noul Adam, „singurul lucru nou sub soare”, Dumnezeu-Omul Hristos, fapt pentru care patimile nepăcătoase luate de El se mişcau şi după fire şi mai presus de fire. Patimile se mişcau după fire, adică, spre exemplu, Îi era foame şi sete ca tuturor oamenilor, dar numai atunci când El Însuşi voia ca trupul Său să sufere cele fireşti pentru om. „Când îngăduia trupului, suferea cele ale trupului”. Patimile ireproşabile se mişcau în Hristos şi mai presus de fire, pentru că era cu neputinţă ca El să sufere ceva împotriva voinţei Sale. În cazul lui Hristos nu a existat nimic care să fie impus. De aceea, Îi era foame, sete sau teamă numai atunci când El consimţea şi, de asemenea, a murit atunci când a voit. Cu alte cuvinte, patimile ireproşabile, nepăcătoase, nu aveau putere asupra Lui, ci Hristos era Cel Care avea putere asupra lor (Sfântul Ioan Damaschin).
Dacă la omul care ajunge la îndumnezeirii, şi anume în timpul vederii lui Dumnezeu, toate energiile trupeşti ajung să se suspende, cu atât mai mult acest lucru se petrecea în cazul lui Hristos. Hristos a murit ca om, dar a murit numai atunci când a voit. De aceea, „strigând cu mare glas Şi-a dat Duhul” (Matei 27, 50). Un om epuizat nu poate să strige cu putere. Hristos Şi-a dat sufletul prin voia Lui, strigând cu mare glas, ceea ce înseamnă că nu S-a stins puţin câte puţin, după cum se întâmplă cu muribunzii în agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.
13. De-a lungul acestor analize am spus în mod repetat că, prin Întrupare, firea dumnezeiască s-a unit ipostatic cu firea omenească. Acest lucru se cuvine să îl cercetăm mai în amănunt asupra temei întrupării, pe cât ne este în putinţă, pe temeiul învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Desigur, Întruparea este o taină şi, nefiindu-ne îngăduit demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe învăţătura Sfinţilor noştri îndumnezeiţi care au primit revelaţia pentru că au ajuns la îndumnezeire. Şi precum Prorocul Moise, ajungând la vederea lui Dumnezeu, a fost iniţiat în multe taine de negrăit, acelaşi lucru şi mai mult s-a petrecut în cazul Sfinţilor îndumnezeiţi ai Noului Testament.
În Biserica veche existau diferiţi eretici care, prin gândire filosofică, încercau să înţeleagă cum lucrau cele două firi ale lui Hristos, adică firea dumnezeiască şi firea omenească. Putem distinge cu precădere două opinii principale: cea nestoriană şi cea monofizită. Potrivit nestorienilor, cele două firi şi trăsăturile lor caracteristice sunt total diferite, adică nu sunt de acelaşi tip, nu era cu putinţă ca firea dumnezeiască să se unească cu firea omenească. Prin urmare, aşa cum susţineau ei, firea omenească a fost numai o anexă a celei dumnezeieşti, iar unirea a fost într-un fel ca lipirea a două bucăţi de lemn. Dimpotrivă, după învăţătura monofizită, firea dumnezeiască a absorbit firea omenească şi, de aceea, firea dumnezeiască şi-a pierdut trăsăturile caracteristice.
Combătând aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, adică Dumnezeu-Om, că firea omenească s-a unit cu firea dumnezeiască în Ipostasul Cuvântului şi, prin urmare, Hristos are „două firi unite fără amestecare, fără schimbare, fără despărţire, fără împărţire”. Această învăţătură se păstrează într-un tropar din Octoih închinat Maicii Domnului, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin: „nicicum n-a răbdat schimbare sau amestecare sau despărţire, ci a păzit întreagă osebirea amândurora firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a păstrat propriile ei trăsături şi, astfel, cele două firi nici nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici nu s-au despărţit.
În continuare, va trebui să ne oprim puţin asupra cuvintelor „fără schimbare”, „fără amestecare” şi „fără despărţire”, potrivit învăţăturii Sfântului Ioan Damaschin, pentru că în acestea se ascunde taina legăturii dintre cele două firi ale lui Hristos.
„Fără schimbare” arată că nici una din cele două firi nu şi-a pierdut trăsăturile caracteristice. Atunci când s-au petrecut moartea şi învierea lui Lazăr, firea omenească a lui Hristos a vărsat lacrimi, care sunt caracteristice firii omeneşti, în vreme ce firea dumnezeiască l-a înviat pe Lazăr, lucru propriu firii dumnezeieşti. Aşadar, în Hristos, ziditul rămâne zidit, muritor, descriptibil şi văzut, în vreme ce neziditul rămâne nezidit, nedescriptibil şi nevăzut.
„Fără amestecare” desemnează faptul că nu există nici o confuzie între lucrările-energiile celor două firi. În cazul lui Lazăr, nu firea omenească a lui Hristos îi redă viaţa, nici lacrimile nu sunt vărsate de firea dumnezeiască. Toate minunile au fost săvârşite de Dumnezeirea Sa, dar nu fără trup, iar toate cele smerite au fost săvârşite de trup, dar nu fără Dumnezeire. Aşadar, adevărul este că, în Hristos nu există amestecare între lucrările celor două firi. Firea dumnezeiască îşi împărtăşeşte slava şi trupului, dar nu pătimeşte şi nu participă la pătimirile acestuia.
Cuvintele „fără schimbare” şi „fără amestecare” trebuie neapărat analizate împreună cu cel de-al treilea cuvânt, care este „fără despărţire”. „Fără despărţire” înseamnă că cele două firi sunt nedespărţite şi inseparabile, adică nu se despart niciodată. Fiecare fire lucrează în Hristos „în comuniune cu cealaltă”. În exemplul învierii lui Lazăr, spunem că a lăcrimat firea omenească şi că a dat viaţă firea dumnezeiască, dar cele două firi erau unite datorită ipostasului. Prin urmare, Hristos [întreg] l-a înviat pe Lazăr. Atunci când pătimea cu trupul, Dumnezeirea era unită cu trupul, dar rămânea pasivă, iar când lucra Dumnezeirea Cuvântului, sfânta minte-nous a lui Hristos era unită cu Dumnezeirea, cunoscând cele care se săvârşeau.
Datorită unirii ipostatice, Hristos nu le săvârşea pe cele omeneşti ca om, pentru că, în acelaşi timp, El era şi Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeieşti nu le săvârşea ca un Dumnezeu, pentru că era om. Aceasta este urmarea adevărului că cele două firi s-au unit ipostatic, adică s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire, astfel încât fiecare dintre ele se mişca în comuniune cu cealaltă, în ipostasul Cuvântului.
După unirea ipostatică a celor două firi, a existat o singură Persoană, un singur Ipostas. Nestorie a ajuns ca printr-o gândire filosofică să susţină categoric că fiecare fire îşi are persoana ei. El spunea că, prin unirea celor două firi, Hristos a luat două persoane, adică persoana Dumnezeirii şi persoana omenescului, şi că astfel a rezultat o a treia persoană, pe care el a numit-o „persoana iconomiei” sau „persoana legii”. După gândirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifică nici cu persoana lui Dumnezeu şi nici cu persoana omului; de aceea, atunci când cele două firi se separă, această persoană încetează să mai existe.
Şi aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserică. Unirea celor două firi a avut loc în Persoana Cuvântului. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, Însuşi Dumnezeu Cuvântul a devenit Ipostas în trup. „Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în trup”. Hristos este unul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, şi este închinat în întregime, ca unul ce este alcătuit din fire dumnezeiască şi omenească. Prin urmare, şi trupul primeşte închinare tocmai pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în el. Aceasta înseamnă că Hristos nu este alcătuit din două persoane şi mai înseamnă că, prin unire, nu s-a format o persoană a Legii, pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas al trupului, iar firea dumnezeiască şi firea omenească s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire în ipostasul Cuvântului.
Mai mult decât atât, cele două firi se întrepătrund fără să îşi piardă caracteristicile. Trebuie însă precizat faptul că întrepătrunderea-perihoreza se face numai de către firea dumnezeiască, pentru că fiind nezidită, aceasta trece prin toate şi nimic nu poate să treacă prin ea. Aşadar, avem de-a face cu unirea şi înfăşurarea celor două firi, dar numai de către firea dumnezeiască, în acelaşi fel în care soarele transmite energiile sale către noi, dar rămâne în afara energiilor noastre.
Desigur, având două firi, Hristos a avut două lucrări şi două voiri. Lucrările nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totuşi de la Persoana comună, de la ipostasul Cuvântului. Aşadar, firile nu lucrează fără a depinde de Ipostasul Cuvântului. La fel se petrece cu lucrările.
14. Dogma hristologică are o mare importanţă, pentru că este strâns legată de eclesiologie, de antropologie şi de soteriologie. Sfinţii Părinţi dau o mare însemnătate învăţăturii hristologice, deoarece, dacă aceasta este deformată, în mod automat, este deformată şi învăţătura eclesiologică, antropologică şi soteriologică. Printr-o asemenea deformare, Biserica s-ar transforma într-o asociaţie omenească sau într-o organizaţie religioasă, adică într-o adunare, iar omul şi-ar pierde scopul vieţii, de vreme ce ar devia de la drumul şi de la mijloacele care duc spre mântuire.
Dezvoltând câteva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie să ne referim şi la discuţia iscată pe marginea sintagmelor „fire compusă” şi „ipostas compus”, deoarece, la fel ca în trecut, şi în prezent are loc o mare dezbatere în legătură cu diferenţa dintre acestea.
Monofiziţii spuneau că, prin unirea celor două firi ale lui Hristos, s-a format o singură fire, pe care ei au numit-o „fire compusă”. Astfel, judecând lucrurile, ei susţineau ideea că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască. Punctul de vedere monofizit deformează însă caracterul „neschimbat” al unirii celor două firi. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, de vreme ce firea compusă este ceva diferit de cele iniţiale, ea nu este deofiinţă nici cu firea dumnezeiască, nici cu cea omenească. Pentru a exemplifica acest lucru, el se referă la alcătuirea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa şi pământul. După formare, trupul este ceva diferit, pentru că nu mai este nici foc, nici aer, nici apă şi nici pământ. Prin urmare, dacă pentru Hristos am folosi sintagma „fire compusă”, atunci Hristos nu ar mai fi deofiinţă nici cu Tatăl, după firea dumnezeiască, şi nici cu Maica Sa şi cu noi, cu firea dumnezeiască. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu şi nici om.
Sfântul Ioan Damaschin, care este integrat organic în Tradiţia ortodoxă, respinge termenul de „fire compusă” şi introduce formula „ipostas compus”. Desigur, şi această formulare trebuie interpretată în spirit ortodox, pentru că aceasta poate fi deformată. Să vedem puţin cum putem vorbi ortodox despre „ipostas compus”.
Înainte de Întrupare, Ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvântul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevăzut, neatins, de nedescris, avânt tot ceea ce avea şi Tatăl şi diferind doar modul de existenţă, anume că Tatăl este nenăscut, iar Fiul este născut. După Întrupare, însă, Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul a devenit compus, în sensul alcătuirii din dumnezeiesc şi omenesc. Aşadar, după ce Hristos a luat trup, Ipostasul Său unic, alcătuit din două firi, este nezidit, după firea dumnezeiască, şi zidit după cea omenească; nevăzut, după firea dumnezeiască, şi văzut, după firea omenească.
Dacă nu acceptăm expresia „Ipostas compus”, cădem fie în nestorianism, pentru că acceptăm două ipostasuri în Hristos, fie în monofizitism, pentru că suntem de acord cu modificarea şi confuzia celor două firi.
Aşadar, cele două firi ale lui Hristos s-au unit „într-un singur Ipostas compus”. Vorbind despre Ipostas compus, ne referim neapărat la alcătuirea „din două firi desăvârşite, cea dumnezeiască şi cea omenească”.
Desigur, este posibilă şi înţelegerea eretică a acestei sintagme, fie prin credinţa că s-ar fi format un ipostas din alte două ipostasuri, adică cel dumnezeiesc şi cel omenesc, fie prin acceptarea existenţei unui alt ipostas din două firi. Sintagma „Ipostas compus” respinge asemenea răstălmăciri eretice, pentru că ea desemnează un ipostas alcătuit din două firi şi care are două firi. Cu alte cuvinte, în Tradiţia ortodoxă, atunci când vorbim despre „Ipostas compus” nu înţelegem numai că ipostasul a fost alcătuit din „două firi desăvârşite”, ci şi că ipostasul lucrează şi este cunoscut în amândouă firile. În acest fel, se evită atât nestorianismul, cât şi monofizitismul.
15. În Slava Laudelor din slujba praznicului Crăciunului se cântă: „Pentru aceasta şi noi aducem Ţie, în loc de dar de bani bogăţia teologhisirii celei drept-credincioase”. Dumnezeiasca Întrupare nu este dăruită oamenilor pentru a conduce la gânduri pioase sau la felurite analize psihologice şi sentimentale. Asemenea analize, dacă sunt făcute la o vârstă trupească şi duhovnicească corespunzătoare, pot duce la anumite rezultate, dar în cele din urmă, taina Întrupării trebuie analizată tot în atmosfera teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în Ipostasul Cuvântului, care este un lucru nou, peste fire şi de neconceput pentru mintea omenească?
Dincolo de ceea ce am spus până acum, putem să vedem în continuare patru aspecte ce înfăţişează o abordare personală a acestei mari sărbători, care este maica tuturor Praznicelor Împărăteşti.
În primul rând, peştera în care S-a născut Hristos este întruchiparea Bisericii. Sfântul Athanasie cel Mare demonstrează acest lucru: Sălaşul unde a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru că ieslea este jertfelnicul, Iosif este preotul de rând, magii sunt clericii, păstorii sunt diaconii, îngerii sunt preoţii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfânta Fecioară este tronul, vasele în care se amestecă vinul cu apa sunt sânii, întruparea este mantia, Heruvimii – ripidele, Sfântul Duh este discul, iar Tatăl, Care acoperă totul prin puterea Sa, este acoperământul discului.
Biserica este Trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, Care a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu şi care S-a născut, S-a schimbat la faţă, a pătimit, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. În timpul Sfintei Liturghii este săvârşită toată această mare taină şi ni se dă posibilitatea de a ne împărtăşi din harul lui Hristos. Aşa cum Biserica nu este o organizaţie omenească, nici Sfânta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare sau de satisfacere a simţurilor noastre.
În al doilea rând, firea dumnezeiască este pentru totdeauna unită cu firea omenească, fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire şi fără împărţire în ipostasul Cuvântului. Aceasta înseamnă că cele două firi nu s-au despărţit şi nu se despart niciodată. În prezent, ne putem împărtăşi din Trupul îndumnezeit al Cuvântului, tocmai pentru că firea omenească rămâne nedespărţită de cea dumnezeiască, adică Dumnezeul-Om există pentru totdeauna. Împărtăşindu-ne din Trupul şi din Sângele îndumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup şi de un sânge cu El.
În al treilea rând, pentru că ne închinăm marii taine a Întrupării, dar mai ales pentru că ne împărtăşim din Trupul şi din Sângele lui Hristos, trebuie să îl ocolim pe Irod, aşa cum au făcut şi Magii. Sfântul Evanghelist Matei spune că Magii „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Matei 2, 12).
Cuvântul „Irod” înseamnă în limba ebraică „de piele” şi de aceea Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este nevoie să ocolim plăcerile şi pornirea cărnii. De asemenea, trebuie să ocolim şi pe diavolul semănător de gânduri, care ne împiedică să păşim pe drumul mântuirii, pentru a ne întoarce în patria noastră, adică în Rai, pe un alt drum, şi anume pe drumul virtuţilor.
Aceasta înseamnă că trebuie să ducem o viaţă de nevoinţă şi de împărtăşire din Sfintele Taine. Cei care trăiesc ascetic se învrednicesc ca, prin Sfintele Taine, să se unească cu Hristos.
În al patrulea rând, atunci când omul trăieşte în nevoinţă şi în împărtăşirea din Sfintele Taine, adică în duhul Tradiţiei ortodoxe, atunci trăieşte duhovniceşte faptele dumnezeieştii Întrupări în inima sa şi, mai general, în toată existenţa sa. Aşadar, el nu mai trăieşte aceste fapte din afară, ci dinlăuntrul lor. Sfântul Simeon Noul Theolog spune că atunci când omul îşi curăţă inima şi este luminat, Îl primeşte înlăuntrul său pe Hristos şi Îi simte mişcările de prunc. Hristos Se zămisleşte ca un prunc, după care se naşte prin virtuţi şi astfel omul trăieşte în existenţa sa toate evenimentele Întrupării. Desigur, numai în Hristos firea omenească s-a unit ipostatic cu firea omenească, dar şi cel care se îndumnezeieşte primeşte în firea sa harul lui Dumnezeu şi se face mădular al Trupului lui Hristos. Astfel, omul înţelege cum lucrează harul în el, înţelege ce este chenozei şi ce este îndumnezeirea firii omeneşti.
* * *
Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop îndumnezeirea firii omeneşti. Trebuie însă să se îndumnezeiască şi ipostasul fiecăruia dintre noi, căci dacă nu ne aflăm pe drumul îndumnezeirii, este ca şi cum pentru noi Hristos nu S-ar fi întrupat.
Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos, Praznice Împărăteşti, editura Sfintei Mănăstiri a Naşterii Domnului (Pelagia), 2008, pp. 39-63.
Sursa: https://www.pemptousia.ro/
Hristos a primit această practică dureroasă imediat după Nașterea Sa. Descrierea ceremoniei tăierii împrejur a lui Hristos se păstrează în cuvinte puține, în Evanghelia după Luca. Sfântul Evanghelist scrie: „Și când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece” (Luca 2, 21).
Tăierea împrejur, care a avut loc în cea de-a opta zi și era legată și de punerea numelui, a trecut în creștinism sub forma slujbei „pentru pecetluirea copilului și punerea numelui în cea de-a opta zi de la naștere“. Miezul slujbei este o rugăciune minunată pe care preotul o citește pruncului în fața ușilor bisericii. Desigur, pruncul este adus de moașă sau de o rudă, nu de către mamă, care va intra în biserică abia în cea de-a patruzecea zi de la naștere.
Hristos a primit tăierea împrejur pentru ca ea a fost modelul și preînchipuirea tăierii împrejur nefăcută de mână omenească adică a sfântului Botez. Potrivit spuselor Sfântului Ioan Damaschin, tăierea împrejur a fost chipul Botezului. Dacă prin tăierea împrejur se îndepărta o parte nefolositoare a trupului, prin sfântul Botez îndepărtăm păcatul, care nu este o stare firească, ci o murdărie. Atunci când Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre păcatul care se îndepărtează, el se referă la dorința, dar desigur, nu la dorința necesară, indispensabilă, fără de care omul nu poate să traiască, ci la dorința nefolositoare și la cea trupească. Botezul este tăierea împrejur nefăcută de mână omenească, care nu îl scoate pe om din mijlocul neamului său, ci îl deosebește în interiorul neamului pe credincios de necredincios.
La acest Sinod Apostolic au vorbit Apostolii Petru, Varnava și Pavel, alături de Iacov, fratele Domnului. Hotărârea Sinodului a fost ca cei dintre neamuri care vin la credința creștină să nu se taie împrejur, ci să se păstreze pe ei curați și să se ferească de jertfele idolilor, de sânge, de animale sugrumate și de desfrâu. Hotărârea care s-a făcut cunoscută creștinilor prin scrisoare spunea:
Noi, cei care ne-am delimitat de ierarhie și de preoții rămași în comuniune cu aceasta, odată cu sinodul din Creta, rămânem în Biserica Ortodoxă Română strămoșească.
„A doua extremă (să-i spunem de-a drepta) este a celor care au întrerupt pomenirea și susțin că Biserica rezidă numai în cei care au întrerupt pomenirea, iar cei care nu au întrerupt pomenirea, chiar dacă sunt în mărturisire ortodocși, ei sunt de fapt eretici, pe baza teoriei vaselor comunicante (deși ereziarhii nu au fost condamnați de un Sinod). Această teorie este de fapt o filosofie de tip protestant, care dinamitează în fapt sistemul sinodal al Bisericii, iar cei care hotarăsc acum cine face și cine nu face parte din Biserica fiind o mană de oameni care refuză comuniunea cu Bisericile Locale (episcopii și sinoadele) ce mărturisesc ortodox, provocând schismă în Biserică”.
Patriarhia Română a editat în vara acestui an o 
Întreaga învăţătură despre A Doua Venire a lui Hristos şi semnele ce o vor preceda sunt arătate în mai multe locuri din Evanghelii, cu deosebire încapitolul 24 al Evangheliei după Matei. Înainte de toate, El spune: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (vv. 4, 5). Adică vor veni mulţi hristoşi amăgitori. Acest fenomen a fost remarcat şi în istoria Bisericii: cazul celor ce s-au ridicat împotriva lui Hristos, care au pretins a fi Dumnezeu sau Hristos.
Mitropolitul Ierotheos Vlachos este un teolog de seamă și are o poziție mărturisitoare în privința Sinodului din Creta și a credinței ortodoxe în general. Faptul că nu a luat o atitudine corectă de delimitare față de semnatarii documentelor din Creta nu ar trebui să umbrească meritele și teologia lui. Probabil că face o iconomie în privința comuniunii cu restul participanților la Sinod (văzută de noi ca „diplomație bisericească”), deși orice Sinod ar trebui să facă departajarea clară între adepți și opozanți prin decizii unanime, obligatorii măcar pentru cei ce iau parte la el.
Ortodoxia mărturisitoare 