Tăierea împrejur cea după trup a Domnului, punerea numelui copilului și Taina Sfântului Botez

Taierea-imprejur-a-DomnuluiHristos a primit această practică dureroasă imediat după Nașterea Sa. Descrierea ceremoniei tăierii împrejur a lui Hristos se păstrează în cuvinte puține, în Evanghelia după Luca. Sfântul Evanghelist scrie: „Și când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece” (Luca 2, 21).

Din această prezentare săracă în informații vedem că ceremonia tăierii împrejur era strâns legată de punerea numelui, pentru că atunci I s-a dat numele Iisus, care înseamnă mântuitor.

Interesante sunt cuvintele Cuviosului Teofilact, care spune că acea parte care a fost tăiată la circumcizia lui Hristos a fost păstrată neatinsă de însuși Hristos și a fost luată din nou odată cu Învierea Sa. Acest lucru arată ceea ce se petrece și cu trupul nostru. Învățătura Sfinților Părinți spune că părțile trupului nostru care s-au stricat în diferite feluri se vor lega din nou de trup sau vor fi din nou plămădite de Dumnezeu, astfel încât, omul întreg, alcătuit din trup și suflet, va intra în împărăția lui Dumnezeu. Desigur, atunci, trupul va fi duhovnicesc, nu sufletesc, așa cum este astăzi.

125368_circumcizia-taierea-imprejur-evreiTăierea împrejur, care a avut loc în cea de-a opta zi și era legată și de punerea numelui, a trecut în creștinism sub forma slujbei „pentru pecetluirea copilului și punerea numelui în cea de-a opta zi de la naștere“. Miezul slujbei este o rugăciune minunată pe care preotul o citește pruncului în fața ușilor bisericii. Desigur, pruncul este adus de moașă sau de o rudă, nu de către mamă, care va intra în biserică abia în cea de-a patruzecea zi de la naștere.

Cert este faptul că, fiind om, prin tăierea împrejur, Hristos a suferit o mare durere. Aceasta arata toatala aplecare a lui Dumnezeu spre neamul omenesc. Unul dintre troparele sărbătorii spune: „Legea plinind, Făcătorul Legii, cu trupul, astăzi, de bunăvoie, Se taie împrejur, tăiere făcând iernii păcatului“.

După ce am văzut valoarea teologică a tăierii împrejur, pe care Dumnezeu a lasat-o în Vechiul Testament, și faptul că Însuși Hristos a primit tăierea împrejur, trebuie să ne referim și la cauzele pentru care Hristos S-a tăiat împrejur.

Mai întâi, prin primirea tăierii împrejur, Hristos a arătat că El Însuși a dat Legea Vechiului Testament și de aceea, trebuia și El să o respecte. Hristos nu a venit ca să desființeze legea, ci să o respecte și, desigur, să o împlinească. Așadar, Hristos a împlinit Legea fără să o încalce. În acest mod, El ne-a arătat că și noi trebuie să ținem legea lui Dumnezeu, care are ca scop mântuirea noastră.

În al doilea rând, după cum am subliniat, tăierea împrejur a arătat în mod concret ce a însemnat de fapt chenoza Fiului lui Dumnezeu Cuvântul. Desigur, chenoza are legatură mai ales cu Întruparea, prin faptul că Dumnezeul cel nezidit a luat fire omenească zidită. Dar golirea și desăvârșita smerire a lui Dumnezeu se pot vedea și din tăierea împrejur, de vreme ce Hristos a binevoit să primească această încercare grea.

În plus, Hristos a primit tăierea împrejur ca să arate că a luat fire omenească adevărată. Acest lucru este deosebit de important, pentru că în vechea Biserică apăruse  o erezie care se numea dochetism și care susținea că Hristos nu a luat fire omenească adevarată, adică trup omenesc adevărat, ci un trup presupus sau închipuit. Această idee a dus la concluzia că Hristos nu S-a răstignit pe Cruce, de vreme ce nu avea trup adevărat, ci numai i-a păcălit pe iudei. Numai că o asemenea viziune nu îi mântuiește pe oameni. Cum poate omul să se mântuiasca dacă Hristos nu a luat fire omenească adevarată? De aceea, după cum spune Sfântul Epifanie, Hristos a fost tăiat împrejur ca să arate ca „într-adevar, a luat trup”.

De asemenea, tăierea împrejur a lui Hristos a arătat că trupul pe care Îl avea nu era de o ființă cu Dumnezeu. În Hristos, ziditul s-a unit cu neziditul. Firea omenească este zidită, în vreme ce firea dumnezeiască este nezidită. Pentru că s-a îndumnezeit prin Dumnezeirea Cuvântului, trupul s-a unit cu Dumnezeu, dar nu a fost de aceeași ființă cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că trupul lui Hristos este izvor al Harului Necreat al lui Dumnezeu, dar nu are aceeași ființă cu Dumnezeirea.

Mai mult decât atât, Hristos S-a tăiat împrejur pentru a-i învăța pe oameni că tăierea împrejur, pe care El Însuși a dat-o iudeilor, a fost în slujba neamului omenesc și  a pregătit terenul pentru venirea Sa (Sfântul Epifanie). Așadar, tăierea împrejur nu era o ceremonie inutilă, fiindcă prin ea israeliții au rămas credincioși legii lui Dumnezeu și L-au așteptat pe Mesia.

Tainei-Sfantului-Botez_w2000_h1527_q100.jpgHristos a primit tăierea împrejur pentru ca ea a fost modelul și preînchipuirea tăierii împrejur nefăcută de mână omenească adică a sfântului Botez. Potrivit spuselor Sfântului Ioan Damaschin, tăierea împrejur a fost chipul Botezului. Dacă prin tăierea împrejur se îndepărta o parte nefolositoare a trupului, prin sfântul Botez îndepărtăm păcatul, care nu este o stare firească, ci o murdărie. Atunci când Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre păcatul care se îndepărtează, el se referă la dorința, dar desigur, nu la dorința necesară, indispensabilă, fără de care omul nu poate să traiască, ci la dorința nefolositoare și la cea trupească. Botezul este tăierea împrejur nefăcută de mână omenească, care nu îl scoate pe om din mijlocul neamului său, ci îl deosebește în interiorul neamului pe credincios de necredincios.

În Biserica primară de după Cincizecime s-a discutat despre măsura în care prozeliții credinței creștine trebuiau să primească și ei circumcizia. Primii creștini gândeau că, de vreme ce Vechiul Testament era înaintea Noului Testament, și idolatrii care veneau la credința creștină trebuiau să țină Legea Veche, inclusiv în privința tăierii împrejur. Pentru a se clarifica această problemă, s-a întrunit Primul Sinod al Bisericii, care s-a numit Apostolic, în cadrul căruia s-au luat hotărâri corespunzătoare, așa cum se menționează în capitolul 15 din Faptele Apostolilor.

Problema a apărut atunci când iudeii creștini „învățau frații că: Dacă nu vă tăiați împrejur după rânduiala lui Moise, nu puteți să vă mântuiți” (Fapte 15, 1). Acest lucru a iscat răzvrătiri și discuții îndelungate și, așa cum se spune, unii dintre cei proveniți din clasele fariseilor cereau ca prozeliții să se taie împrejur și să țină legea lui Moise (Fapte 15, 5).

sinodul-apostolic.jpgLa acest Sinod Apostolic au vorbit Apostolii Petru, Varnava și Pavel, alături de Iacov, fratele Domnului. Hotărârea Sinodului a fost ca cei dintre neamuri care vin la credința creștină să nu se taie împrejur, ci să se păstreze pe ei curați și să se ferească de jertfele idolilor, de sânge, de animale sugrumate și de desfrâu. Hotărârea care s-a făcut cunoscută creștinilor prin scrisoare spunea:

„Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine faceți” (Fapte 15, 28-29).

Logica acestei hotărâri constă în faptul că, de vreme ce tăierea împrejur a fost modelul și preînchipuirea sfântului Botez și a pregătit poporul pentru venirea lui Hristos, în noile condiții nu mai era nevoie ca ea să existe. Poruncile Legii Vechiului Testament care sunt legate de strădania pentru curațirea trupului și a sufletului de păcat și care presupun libertatea personală a omului trebuie să fie păstrate, însă tăierea împrejur, care nu are legătură cu îndepărtarea păcatului și cu lupta de curățire a sufletului, poate să fie desființată, pentru că a fost înlocuită, plinită și desăvârșită prin Taina Botezului.

Mitropolit Ierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Edit. Egumenița, 2004, pp. 51-55.

Staţi neclintiţi şi rugaţi-vă! Părintele Iulian de la Prodromu către un pomenitor: „Nu sunteți eretici.”

Dincolo de tonul ostil al celui ce ia interviul, la adresa „nepomenitorilor” pe care chiar îi numeşte zeloşi, răzbate părerea echilibrată a marelui duhovnic prodromit…

Staţi neclintiţi şi rugaţi-vă!

(interviu cu părintele Iulian Lazăr, Schitul Prodromu, Athos, 26 noiembrie 2017)

– Binecuvântaţi!
– Doamne ajută! Bine aţi venit. Luaţi loc!
– Am mai fost la Sfinţia Voastră acum trei ani.
– Da, aţi mai fost…download
– Părinte, îngăduiţi să vă întreb ceva în legătură cu Sinodul din Creta. În urma lui s-a făcut mare dezbinare în popor. La noi, în Moldova, s-a ajuns că nu mai vorbesc fraţii între ei, îi consideră eretici pe cei care pomenesc ierarhul locului. Este bună atitudinea lor?
– Ce pot să-ţi spun eu? O fost un sinod viclean. Rugăciunea spune: ,,şi ne izbăveşte de cel viclean!,, Că cel rău zâmbeşte şi te arde. Că am aflat că au venit eretici acolo şi s-au rugat împreună.
– Dar nu s-au rugat împreună. E adevărat că au fost prezenţi acolo…
– Uite ce-i, dacă protestantul, care n-are cruce, a stat în biserica ta, în timpul slujbei, înseamnă că s-au rugat împreună! Ba mai mult, au fost poftiţi acolo. Cine i-a invitat? Cel mai mare i-a invitat acolo.
– Da, au greşit. Însă atitudinea celor care au luat măsuri, după aceea, e drastică. S-a ajuns până acolo că unii preoţi, chiar ieromonahi cu nume recunoscut, au spus să nu mai fie îngropaţi morţii cu preot, dacă este pomenitor, ci doar cu Psalmul 118, să nu se mai împărtăşească, fiindcă nu mai este har în Biserică…
– Vin ruşi pe la mine, ca la un bătrân, şi ortodocşi din Basarabia şi mă întreabă: ,,Când va fi războiul cel mare? Acum sau mai târziu?,, Astăzi nu mai sunt războaiele din Evul Mediu, acum sunt războaie că dacă apasă pe un buton se şterge o ţară de pe hartă. Păi, dacă ei ar afla o planetă cu viaţă pe ea, s-ar duce acolo şi ar arde pământul. Uite, ia Scriptura şi citeşte la 2 Petru, capitolul 3, versetul 10, aşa, deschide şi citeşte!
– Da, Părinte, citesc: ,,Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. Deci, dacă toate acestea se vor desfiinţa, câte de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. Pentru aceea, iubiţilor, aşteptând acestea, sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină. (…) Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră,,.
– Acuma, te rog, citeşte 1 Petru, captolul 4 cu versetul 12!
– Cum spuneţi Sfinţia Voastră. Iată citesc: ,,Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi spre ispitire, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin. Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte. Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca râvnitor de lucruri străine. Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta. Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu Şi dacă dreptatea abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?,,
– Ei, acum ce-ați mai vrea?
– Părinte, cei care s-au dat de partea Părinţilor nepomenitori au ajuns la ură, scriu hule, adresează mesaje injurioase, de-a dreptul oribile, pe care preoţii în cauză nu le recunosc, dar ucenicii le făptuiesc în numele lor.
– Uite, astăzi dimineaţă a fost pe aici un preot şi i-am zis: Grăbiţi-vă să vă pocăiţi, că se apropie ceva rău! Vin la mine grupuri de ruşi cu anumite proorocii şi eu îi cred, se apropie al Treilea Război Mondial. Şi i-am spus preotului şi vă spun şi vouă, lăsaţi păcatele, să nu vă prindă moartea ca fulgerul. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, pe unde puteţi şi cum puteţi! Fiţi pregătiţi că ne aşteaptă ceva! Dacă găsiţi Liturghie unde nu se pomeneşte, împărtăşiţi-vă acolo! Dacă nu, grăbiţi-vă acum!
– Da, însă au ajuns că nu-i mai pomenesc nici pe patriarhii vechi, adormiţi, pentru că sunt eretici, că nu-i valabilă preoţia lor…
– Aici s-a băgata satana. Vezi, la început nepomenirea a fost bună, a fost un adevăr. Dar, s-a băgat satana, ca să-i învârtă şi să le sucească minţile. Da, acum ne întrebăm ce facem noi?
– Acum s-au sfătuit să-l facă pe unul dintre ei episcop.
– Vai de mine! Vai de mine! Să vă mai spun un cuvânt. Dintre cei care au semnat în Creta, de ce nu vine un mare sfânt ierarh, ca în Proloagele Bisericii, să spună poporului: ,,De astăzi nu pot să mai fiu episcopul vostru, fiindcă am săvârşit un păcat mare şi nu mai pot să fiu episcopul vostru,, Poporul să-i ceară a rămâne. Iar el să le spună că se va aşeza culcat pe pragul bisericii şi toţi, la ieşire, să-l calce în picioare. În vechime aşa au făcut, l-au smerit, la cererea lui, şi astfel s-a pocăit. A venit glas de sus şi a spus: ,,Pentru smerenia ta, iertate sunt păcatele tale!,, S-a arătat vreun ierarh în faţa lumii să spună: ,,Am greşit, iertaţi-mă!,,?
– Dar nu aţi văzut că pe aceia care au refuzat să semneze i-au scos afară, anume că sunt forţaţi din motive politice, şi a semnat patriarhul în locul lor.
– Acesta-i un semn că vin vremuri apocaliptice. Sunt evenimente care n-au fost de când e lumea şi în America, şi în Grecia, şi în România, cum a fost la Timişoara. Îngăduie Dumnezeu să coboare din cer un sul negru şi să ia tot ce întâlneşte în cale. De acum să ne aşteptăm că vor veni peste noi şi mai grele decât acestea. De aici decurge cuvântul: Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă şi vă curăţiţi de toate păcatele!
– Părinte, cei care am rămas în biserică şi facem ascultare suntem eretici?
– Nu, nu sunteţi eretici. Eretici sunt cei care au semnat acolo, în Creta.
– Păi, nepomenitorii susţin că ne facem părtaşi cu erezia celor care au semnat.
– Uite ce-i, frământările astea din biserică nu vor dura mult. Se va face ceva, de asta spun, grăbiţi-vă acum!
– Dacă se va face ceva, ne răsculăm cu toţii…
– Ascultă ce-ţi spun, se va face ceva în Biserică, de asta repet, grăbiţi-vă acum, că s-au arătat multe semne.
– Am ajuns de nu ne mai înţelegem fraţii între noi, pe motiv că avem păreri diferite.
– Ei, asta e dihonia din lume, vezi la Evanghelia după Luca 13 cu versetul 24, când cineva din mulţime îl întreabă pe Mântuitorul dacă sunt puţini cei ce se vor mântui, Domnul le răspunde: ,,Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea,,. am prins un cuvânt mare din Evanghelia de la Matei 5, 23-24: ,,Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău,,. Mulţi sunt care nu se împacă deloc cu fratele lor şi se duc şi se împărtăşesc, fără ca să se fi iertat înainte. De aceea şi spune, în continuare, în altă Evanghelie, că aceia care au primit Sfintele Daruri fără iertare vor auzi: ,,Duceţi-vă de la faţa Mea, blestemaţilor, nu vă cunosc pe voi!,,. Dar dezbinările acestea, cine le-a adus oare ?
– Ştim, Sinodul din Creta şi cu ierarhii. Dar, vă dau un exemplu concret. Am fost la biserica nepomenitorilor zeloşi, acolo m-am întâlnit cu un teolog de frunte al lor care mi-a zis: ,,Eu astăzi m-am împărtăşit şi sunt sigur de mântuire. Dar tu nu eşti sigur de mântuire, că mergi la biserica ereticilor,,. Această siguranţă a lor pentru mântuire cum vi se pare?
– Asta este şfichiuire de la satana, toate frământările acestea vin de la satana, ca să tulbure lumea! Măi, vă spun, nu vă pripiţi cu ei, ci încet-încet se vor dumiri, va veni şi timpul să ne lămurim… Dar noi atât să ştim că a fost un sinod viclean şi a adus dezbinare în lume. Noi nu trebuie să ne dezbinăm, să ne ţinem credinţa, să ne grăbim la spovedanie şi la Sfânta Împărtăşanie. Vin mulţi preoţi din ţară pe aici şi eu le le spun, măi, uite ce, la proscomidie pomeneşte pe ierarhul nostru cel credincios (care drept învață cuvântul Adevărului n.n), dacă poţi să mai bâjbâi pe acolo, pomeneşte, că nu ştii cum sunt văzuţi la Dumnezeu. Dar, vezi, dezbinarea a venit de la sinodul ăsta…

părintele Ghenadie

interviu apărut în revista Credinţa Ortodoxă Anul XXI nr 12 (250), Decembrie 2017

Sursa: https://danielvla.wordpress.com/2017/12/28/parintele-iulian-de-prodromu-catre-un-pomenitor-nu-sunteti-eretici/

Nota noastră:

E important de subliniat și faptul că Părintele Paisie Prodromitul, mâna dreaptă și inima părintelui Iulian, a întrerupt pomenirea și s-a stabilit în România după ce a fost îndepărtat de la Schitul Prodromu, susținând, alături de monahi și monahii, același lucru ca Ava Iulian, cum că nu toți cei care pomenesc ierarhii ecumeniști și cei ce urmează acestora sunt eretici, iar părtășia la erezie este un proces de îmbolnăvire a celor care pomenesc, fără însă a ne da dreptul de a-i numi eretici pe cei aflați în comuniune cu adevărații eretici.

Acest lucru, pentru noi, cei care ne-am îngrădit de erezie, nu înseamnă că putem să mergem să ne împărtășim la cei care pomenesc, știut fiind că la nivel de patriarhie toți ierarhii noștri au devenit ecumeniști și propovăduitori ai ereziei.

COMUNICAT: Părintele Antim îi îndeamnă pe preoții și credincioșii nepomenitori să nu depășească limitele canonului 15 I-II pentru a nu cădea în schismă

Parintele-Antim-GadioiNoi, cei care ne-am delimitat de ierarhie și de preoții rămași în comuniune cu aceasta, odată cu sinodul din Creta, rămânem în Biserica Ortodoxă Română strămoșească.

Lupta noastră mai departe trebuie să fie în duh de pace, în duhul lui Hristos și al Sfinților, pentru a ne putea raporta la lupta strămoșilor din Biserica strămoșească triumfătoare a sfinților neamului, care, cu prețul vieții și al sângelui curs, au apărat adevărul de credință.

În acest duh, continuăm mărturisirea, arătând abaterile grave de la credință pe care ierarhia le-a făcut în Creta și după aceea, având grijă să respectăm limitele canonului 15 I-II, conștienți că a adăuga ceva la ceea ce au spus Sfinții Părinți este periculos pentru mântuirea proprie și a sufletelor ce caută sincer mântuirea.

Ca un îndemn al meu, în dragostea lui Hristos, noi, preoții care ne-am îngrădit, prin hotărârile Sfinților, de ierarhie, dar și creștinii, călugării și maicile care au făcut-o, trebuie să ne abținem de la a formula, prin predică, purtare și sfaturi ocazionale personale, acuzații la adresa celor care au creat această situație în Biserica Ortodoxă Română, mai înainte de hotărârea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, așa cum vedem în decursul veacurilor că, la sinodul al III-lea ecumenic, hotărârile Sfinților, în iconomia dumnezeiască, au reabilitat chiar pe cei hirotoniți de Nestorie, patriarhul eretic.

Dacă, din hotărâre proprie, vom lua decizia personală, mai înainte de vreme, ca preoți sau mireni, de a judeca și osândi noi ierarhia sau pe cei care sunt în comuniune cu ea și evenimentele din Creta, putem cădea de-a dreapta sau de-a stânga, periclitându-ne mântuirea noastră și pe a celor pentru care ne facem călăuze.

Un alt aspect, tot ca un îndemn, urmând Mântuitorului, care spune că “nu oricine zice «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui” (Mt. 7,21), să ținem cu sfințenie dreapta credință, fără a uita că o putem păstra numai prin  pocăința adevărată.

Astăzi, există prea multă vorbărie, prea mulți ne-am făcut teologi și înțelepți, speculând și acuzându-i pe cei ce au produs această situație în Biserica neamului românesc că sunt eretici, sau mai puțin eretici, sau că nu sunt deloc eretici, că mai au har sau nu mai au deloc etc. Nu este a noastră această hotărâre, ci a lui Dumnezeu, la momentul potrivit, când El va hotărî.

Nouă, preoților, Duhul Sfânt ne-a spus prin Sfinți să întrerupem pomenirea și să nu avem comuniune de slujire cu cei ce nu au întrerupt-o. Mireanul, dacă dorește mântuirea și să asculte de Dumnezeu și de Sfinți, trebuie să se îngrădească nemaiparticipând la slujbele celor care nu au întrerupt pomenirea. Și atât.

În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă rog încă o dată, preoți, mireni, călugări și maici, să rămânem în aceste limite stabilite de către Sfinți în Duhul Sfânt, și să avem răbdare, chiar dacă este greu, căci Hristos ne-a arătat calea: “Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni” (In. 15,20).

Nu există mântuire decât prin jertfă. A îngăduit Dumnezeu aceste timpuri pentru a ne încerca mai mult credința.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Protosinghel Antim Gâdioi

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/12/28/comunicat-parintele-antim-ii-indeamna-pe-preotii-si-credinciosii-nepomenitori-sa-nu-depaseasca-limitele-canonului-15-ii-pentru-nu-cadea-schisma/

HRISTOS SE NAȘTE, SLĂVIȚI-L!

icoana-nasterii-domnului.jpgSărbătoarea Naşterii Domnului după Trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Naşterea este punctul de plecare al tuturor celorlalte praznice Împărăteşti: Boboteaza, Schimbarea la Faţă, Patimile, Crucea, Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Fără Naştere nu ar fi existat Învierea, dar şi fără Înviere nu s-ar fi împlinit scopul dumnezeieştii Întrupări. Aşadar, toate aceste fapte ale vieţii Împăratului Hristos sunt legate între ele. Noi însă le despărţim pentru a le putea sărbători şi pentru a aprofunda înţelesul lor. La fiecare dumnezeiască Liturghie trăim toate evenimentele dumnezeieştii întrupări. De aceea, după cum spun Sfinţii Părinţi, mereu este Crăciunul, mereu este Paştele, mereu este Cincizecimea.

Prin Naşterea lui Hristos se revelează cele petrecute la Bunavestire. Când vorbim despre Revelaţie înţelegem că există unele persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc. cărora li s-a descoperit că Hristos pe Care Îl aşteptau toate veacurile, a venit în lume. Desigur, Hristos se ascunde arătându-Se şi se descoperă ascunzându-se. Vedem acest lucru în toată viaţa Lui, dar şi în revelaţia Lui către Sfinţi.

1. Naşterea lui Hristos este un fapt istoric, pentru că a avut loc într-un moment istoric concret, pe când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudea împărăţea Irod. Evangheliştii insistă pe istoricitatea evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos este o persoană istorică. Asta înseamnă că Hristos Şi-a asumat trup omenesc real şi că Întruparea nu a fost una fantasmagorică sau o închipuire.

Dar dincolo de istoricitatea lui, evenimentul acesta rămâne o taină. Ştim că există Dumnezeu-Omul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, dar rămâne o taină chipul unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Ipostasul Cuvântului. De altfel, ceea ce s-a petrecut în Persoana lui Hristos, şi anume unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu cea omenească, este un eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin va spune că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică este singurul lucru nou după crearea lumii. Asta înseamnă că după creaţia lumii şi a omului, nu se mai întâmplă nimic nou în lume. Toate se repetă. Naşterea unui om este urmarea şi rezultatul sfatului lui Dumnezeu „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” şi „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1: 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos.

Aşadar, caracterul istoric al evenimentului nu înlătură taina, dar nici taina nu anulează caracterul istoric. De Crăciun prăznuim Naşterea lui Hristos, dar, în acelaşi timp, trăim în chip tainic, înlăuntrul inimii noastre, toate faptele legate de aceasta, de vreme ce, atunci când trăim în Biserică, participăm şi trăim toate momentele Dumnezeieştii Întrupări.

2. Deosebirea dintre Vechiul şi Noul Testament constă în aceea că revelaţiile lui Dumnezeu în Vechiul Testament erau revelaţii ale Cuvântului neîntrupat, câtă vreme în Noul Testament sunt revelaţii ale Cuvântului în trup. Cel care S-a descoperit lui Moise şi tuturor Prorocilor a fost Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, fără să aibă trup.

Prorocii şi Drepţii în Vechiul Testament nu aveau comuniune doar cu Logosul lui Dumnezeu, ci au văzut [dinainte] şi Întruparea Lui. Acest sens are faptul că ei l-au văzut [dinainte] ca Om. Adam, după cum se spune în Vechiul Testament, a auzit paşii lui Dumnezeu în Rai. Iacov s-a luptat cu Dumnezeu. Moise a văzut spatele lui Dumnezeu. Isaia L-a văzut ca Om şezând pe Tron, iar Daniil L-a văzut cu asemănare omenească şi ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.

Toate aceste revelaţii arată că Prorocii Vechiului Testament au văzut Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică L-au văzut pe Acela Care avea să Se întrupeze pentru mântuirea neamului omenesc. Faptul că Moise a văzut spatele lui Dumnezeu arată limpede că el a văzut ceea ce avea să se petreacă în viitor, adică Întruparea Cuvântului. Prorocii nu au văzut firea lui Dumnezeu, ci chipul şi icoana a ceea ce avea să fie, deoarece, mai întâi, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să devină în mod real om, pentru a Se uni cu firea noastră şi pentru a fi văzut întrupat pe pământ (Sfântul Ioan Damaschin).

În afara acestora, există în Vechiul Testament şi alte texte revelatoare care prorocesc limpede nu doar Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi anumite fapte concrete, precum acela că fecioria Născătoarei de Dumnezeu nu se va strica, că Hristos va aduce pace în lume şi altele.

3. În aceste analize, încercăm să vedem care sunt aspectele hristologice ale praznicelor împărăteşti. De asemenea, putem să distingem şi alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevărul că Hristos este Mântuitorul lumii şi că trăirea acestui adevăr presupune o anumită stare duhovnicească a omului.

În afară de Maica Domnului şi de Iosif, primii care s-au închinat dumnezeiescului Prunc au fost Păstorii. Un Înger al Domnului i-a vestit că S-a născut Mântuitorul lumii. Iar acesta nu a fost un fapt întâmplător, nici nu însemna că respectivii Păstori s-au învrednicit de această descoperire pentru că s-a întâmplat să se afle mai aproape de Peşteră.

Părinţii Bisericii spun că aceasta s-a întâmplat din mai multe pricini. Mai întâi, pentru curăţia Păstorilor care trăiau în retragere şi isihie. În al doilea rând, pentru că ei erau următori ai vieţuirii şi virtuţilor Patriarhilor Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, Păstorii nu erau nişte persoane oarecare. În al treilea rând, pentru a se arăta că Hristos avea să fie adevăratul Păstor al poporului Israel. Iar în patrulea rând, pentru a se vădi în chip limpede că Hristos i-a ales pe cei cu o inimă simplă, care să poate încăpea această descoperire, iar nu pe viclenii cărturari şi farisei. Toate acestea arată cum poate omul să trăiască taina Revelaţiei.

4. Este semnificativă în acest sens şi cântarea Îngerilor: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cântau îngerii nu era o pace socială – absenţa războiului, de pildă – ci Întruparea şi Prezenţa lui Hristos. Astfel, Îngerii cântau pacea care a venit prin Naşterea lui Hristos, iar nu o pace care va veni în viitor. Pentru că Hristos, prin Întruparea Lui l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele său şi cu sine însuşi, tocmai pentru că în Persoana Lui s-au unit firea dumnezeiască şi firea omenească. Omul, după cădere, a pierdut pacea cu Dumnezeu, pentru că se închina idolilor neînsufleţiţi şi nesimţitori, iar nu Dumnezeului Celui adevărat. Acum, prin Întruparea Lui se dă omului posibilitatea să Îl adore pe adevăratul Dumnezeu şi să i se închine Lui. A dobândit şi pacea cu îngerii şi cu semenii săi. Şi, desigur, a dobândit pacea puterilor lui sufleteşti, pentru că Hristos a făcut ceea ce nu reuşise Adam să facă. Adam trebuia ca prin Harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie, să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, iar puterile lui sufleteşti să lucreze după fire şi mai presus de fire. Iar acest lucru l-a reuşit Hristos.

Expresia „întru oameni bunăvoire” denotă faptul că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu. După Sfinţii Părinţi, voia lui Dumnezeu se împarte în primordială şi ulterioară. Voia primordială este după bunăvoinţă, iar cea ulterioară este după îngăduinţă. Când se spune că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, se înţelege că ea nu a fost consecinţa căderii lui Adam, pentru că s-a aflat în planurile lui Dumnezeu încă dinainte de cădere, adică unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut realiza dacă nu ar fi existat o anume Persoană în care firea dumnezeiască să se unească ipostatic cu firea omenească. De aceea, Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ea a fost rânduită independent de căderea lui Adam, pe când Patimile şi Răstignirea au fost urmarea căderii lui Adam. Întruparea lui Hristos a însemnat desăvârşirea creaţiei. Omul şi toată zidirea au fost făcute pentru Dumnezeu-Omul. Aşadar, omul nu ar fi putut ajunge la îndumnezeire şi zidirea nu s-ar fi sfinţit, dacă nu exista Dumnezeu-Omul.

5. În afară de Păstori, şi Magii de la Răsărit s-au învrednicit să-L vadă pe Hristos nou-născut şi să I se închine. Important nu este când s-a petrecut acest lucru, ci faptul că Magii L-au găsit pe Hristos. Cu adevărat Dumnezeu S-a descoperit acestora, ceea nu s-a petrecut cu fariseii şi cărturarii, care alcătuiau instituţia religioasă a epocii respective. Magii nu erau astrologi, în sensul de astăzi al cuvântului, ci astronomi, care urmăreau stelele de pe cer şi mişcările lor, iar în vremea aceea, astrologia – adică atronomia – era considerată ştiinţă. Astăzi, ştiinţa astronomiei s-a delimitat de astrologie, care este amestecată cu metafizica şi satanismul, şi pentru aceasta astrologia este respinsă de credinţa ortodoxă.

Magii L-au recunoscut pe Hristos şi I s-au închinat „prin cunoaşterea minţii-nous”. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu mintea-nous Îl vedeau pe Dumnezeul Întrupat. Astfel, Magii se aflau pe treapta duhovnicească potrivită pentru a-L vedea şi a I se închina lui Dumnezeu. Nu era vorba de o chestiune care ţine de ştiinţă, ci de curăţie lăuntrică a minţii.

Dovadă a celor spuse aici este faptul că steaua pe care au văzut-o la Răsărit şi care i-a condus până la Betleem nu era o stea obişnuită, ci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, era un înger al lui Dumnezeu care le îndrepta calea. Faptul că nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezultă din însuşirile stelei. În primul rând, această stea nu doar se mişca, ci se şi oprea. Atunci când Magii înaintau, ea se mişca, iar când Magii se opreau, se oprea şi ea. În al doilea rând, steaua se mişca la un nivel mult mai jos decât celelalte stele, iar atunci când Magii au ajuns la locul unde se afla Hristos, steaua s-a oprit şi a coborât deasupra sălaşului. În al treilea rând, steaua era atât de luminoasă, încât le întrecea în strălucire pe celelalte (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Dincolo de acestea, steaua Magilor se mişca în mod neobişnuit, adică dinspre Răsărit spre Apus, iar la urmă s-a mişcat de la Ierusalim către Betleem, adică spre Sud. Mai mult încă, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ea se vedea şi ziua, în vreme ce toate celelalte stele nu se văd la lumina soarelui.

Prin urmare, steaua această luminoasă a fost înger al lui Dumnezeu, iar după cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care de altfel, a fost cel care a slujit în permanenţă marea taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

Aşadar, Magii erau teologi în sensul ortodox al cuvântului, de vreme ce ajunseseră la iluminare şi dobândiseră cunoştinţa lui Dumnezeu.

6. La Naşterea lui Hristos a participat şi zidirea, care a primit har de la Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Prin cuvântul „zidire” înţelegem animalele, peştera, ieslea, munţii, cerul etc. Icoana Naşterii Domnului arată că întreaga creaţie primeşte har de la Hristos. În centrul icoanei Se află Hristos, Care este izvorul harului necreat şi din El se revarsă energia sfinţitoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

La Naşterea Hristos, întreaga zidire a înălţat imnuri Dumnezeului şi Creatorului său. Astfel s-a dovedit faptul că Hristos este Creatorul a toate câte sunt şi că zidirea este creaţia Lui, pentru că El este Dumnezeu.

Spuneam mai înainte că, la Naşterea lui Hristos, întreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie să facem o distincţie clară. Deşi energia lui Dumnezeu este una, în funcţie de roadele ei, are diferite însuşiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfinţitoare, proniatoare, dătătoare de viaţă, înţelepţitoare şi îndumnezeitoare. În acest context, trebuie să spunem că, ontologic vorbind, zidirea se împărtăşeşte din energia făcătoare de viaţă şi de fiinţă a lui Dumnezeu, iar din perspectiva mântuirii, ea se împărtăşeşte de energia sfinţitoare. Doar cei îndumnezeiţi şi sfinţii se împărtăşesc şi de energia îndumnezeitoare.

Prin urmare, îngerii şi oamenii care erau de faţă la Naşterea lui Hristos au primit energia îndumnezeitoare, în vreme ce zidirea necuvântătoare a primit energia sfinţitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizări trebuia făcute pentru a nu se crea nici o confuzie în privinţa împărtăşirii de harul lui Dumnezeu.

7. Vorbind despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, trebuie neapărat să vedem şi numele pe care I le atribuim, pentru că acestea exprimă diferite adevăruri teologice.

Înainte de Înomenire, a Doua Persoană a Sfintei Treimi este numită „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu”. Numele de „Fiul” arată că S-a născut din Tatăl, iar „naşterea” este însuşirea Sa ipostatică a Fiului. Numele de „Dumnezeu Cuvântul” se foloseşte nu numai pentru a desemna caracterul nepătimaş al Naşterii lui Hristos, ci şi felul unirii Sale cu Tatăl şi faptul că El este Cel Care Îl face cunoscut pe Tatăl, după cum arată Sfântul Grigorie Theologul. I se spune „Cuvânt”, pentru că relaţia Sa cu Tatăl este aceeaşi care există – în cazul oamenilor – între cuvânt şi gând, căci prin cuvânt se exprimă sensurile şi conţinutul gândului. Aşadar, numele de „Cuvânt” ni-L arată şi pe Tatăl, pentru că acela care Îl înţelege şi Îl vede pe Cuvântul, Îl înţelege şi Îl vede în Cuvânt şi pe Tatăl.

După Întrupare sau, mai bine zis, din clipa zămislirii Cuvântului în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci când a avut loc unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească, în ipostasul Cuvântului, El este numit Hristos. Numele „Hristos” este nume al Ipostasului, care nu are legătură numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor două firi ale Dumnezeului întrupat. Iar pentru că firea omenească a fost unsă şi sfinţită de Dumnezeu, de aceea Cuvântul S-a numit „Hristos”, adică Unsul lui Dumnezeu; dar prin Cel Care sfinţeşte înţelegem atât pe Tatăl, Care unge, cât şi pe Fiul, Care este uns, şi pe Duhul Sfânt, prin Care se împlineşte ungerea. Dar, pentru că firea omenească a fost unsă de întreaga Sfântă Treime, de aceea la această ungere a participat şi Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul S-a uns pe Sine, sfinţind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar în acelaşi timp, ca om, El a fost sfinţit (Sfântul Ioan Damaschin).

Prin urmare, numele de „Hristos” desemnează deopotrivă pe Dumnezeu şi pe om, adică pe Dumnezeu-Omul Hristos. Doar în mod excepţional acest nume s-ar putea folosi fie pentru a desemna firea omenească a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiască, acest lucru justificându-se prin faptul că, după unirea în Ipostas a celor două firi, Cuvântul se numeşte Hristos. Astfel, Acela Care, înainte de Întrupare, era Fiul lui Dumnezeu, după întrupare, deşi rămâne tot Fiul lui Dumnezeu, El se numeşte acum „Hristos”, nume prin care este desemnată unirea celor două firi.

Cuvântul „Dumnezeire” se referă la fire, în vreme ce cuvintele „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh” se referă la ipostasuri. A afirma că Dumnezeirea S-a întrupat şi că S-a făcut om este o erezie. Învăţătura dreaptă este că Dumnezeirea S-a unit cu firea omenească într-unul din ipostasurile Sale. Aşadar, nu S-a întrupat Tatăl, ci a doua Persoană a Sfintei Treimi, adică Fiul lui Dumnezeu, Care a fost şi este Dumnezeu adevărat (Sfântul Ioan Damaschin).

8. În Hristos există două naşteri, una este dinainte de veci din Tatăl, mai presus de cauză, de cuvânt, de timp şi de fire, iar cealaltă s-a făcut pentru noi din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în timp prin „purtare în pântece”, dar „mai presus de legea purtării în pântece”, deoarece a fost zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din sămânţă bărbătească.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut înainte de toate veacurile din Tată Fecior, fără de mamă, iar în timp S-a născut din Maică Fecioară, fără de tată trupesc. Amândouă naşterile au fost fără de patimă şi fără de schimbare, pentru că nici Dumnezeu Tatăl prin naştere nu a suferit vreo schimbare, dar nici Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu şi-a pierdut fecioria.

Amândouă naşterile sunt de neînţeles pentru raţiunea omenească. Noi primim adevărul revalat că S-a născut din Tatăl fără de schimbare, iar din Maica Domnului fără de sămânţă, fără să analizăm raţional aceste fapte. Pentru că, potrivit cuvântului Sfântului Grigorie Theologul, încercarea de înţelegere a tainelor mai presus de cuvânt poate să conducă pe om la nebunie. Ceea ce ne interesează este faptul că amândouă aceste naşteri dau certitudinea necesară că omul se poate mântui numai prin Hristos, pentru că Hristos a îndreptat greşeala lui Adam şi l-a condus pe om la scopul ar fi ajuns şi Adam dacă nu ar fi păcătuit.

Sfântul Ioan Damaschin face unele observaţii etimologice subtile referitoare la cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit), care provin de la cuvântul „gígnomai” (a deveni), iar pe de altă parte la cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) care provin de la verbul „gennómai” (a se naşte). Aceste observaţii etimologice exprimă esenţa teologiei ortodoxe.

Cuvintele „agénitos” (nefăcut, nedevenit) şi „genitós” (făcut, devenit) arată faptul că „nefăcutul” nu a fost creat, iar „făcutul” a fost creat cândva. În acest sens, Dumnezeu este „nefăcut” şi „necreat”, iar creaţia este „făcută”. Prin cuvintele „agénitos” şi „genitós” ne referim la fire.

Cuvintele „agénnitos” (nenăscut) şi „gennitós” (născut) scrise cu dublu „n” nu desemnează firea, ci ipostasul, şi se referă la Dumnezeu şi la om. Tatăl este nenăscut, pentru că nu s-a născut din nimeni, Fiul – după firea dumnezeiască – este „născut”, pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. Exact acelaşi lucru observăm şi la oameni, pentru că şi omul se naşte, cu deosebirea că omul este creat, este făptură.

Având aceste premise, înţelegem că Tatăl este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că este necreat şi nu este supus devenirii, nu are un început al existenţei, şi, în acelaşi timp, este „agénnitos” (nenăscut), pentru că El nu s-a născut, ci El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este „agénitos” (nefăcut, nedevenit), pentru că, Dumnezeu fiind, este necreat, dar „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Tatăl mai înainte de veci. De asemenea, după firea omenească este „gennitós” (născut), pentru că S-a născut din Fecioara Maria în timp.

Acest lucru are o mare însemnătate pentru hristologie, pentru că arată Dumnezeirea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi faptul că după Naştere este Ipostas al Sfintei Treimi, deoarece „gennitós” (născut) este însuşirea caracteristică a Ipostasului, de aceea Maica Domnului a născut un Ipostas Care este cunoscut în două firi.

9. O întrebarea fundamentală legată de Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul este: de ce S-a întrupat a doua Persoană a Sfintei Treimi şi nu prima (Tatăl) sau a treia (Sfântul Duh)? Desigur, întreaga Sfântă Treime a participat la Întrupare, de vreme ce Cuvântul a luat fire omenească, Tatăl a binevoit întruparea Fiului Său, iar Duhul Sfânt a fost împreună-lucrător al Întrupării, având în vedere faptul că Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt. Cert este, însă, că firea omenească a fost asumată de cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Există trei motive principale ale acestui fapt.

Primul a fost acela că Dumnezeu Cuvântul este prototipul creării omului. Fiul lui Dumnezeu este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1, 15), iar omul este creat după chipul lui Dumnezeu, adică chipul Cuvântului. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, omul a fost făcut după chipul Cuvântului, adică i s-a dat puterea înţelegerii [duhovniceşti] şi libertate, şi după asemănare, adică a primit desăvârşirea în virtuţi, atât cât i-a fost cu putinţă firii omeneşti. Însă, prin încălcarea poruncilor, chipul s-a întunecat şi omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinţa firească fiind pătrunderea în om a stricăciunii şi a morţii. Pentru aceasta Cuvântul S-a întrupat ca să îl rezidească pe om şi să îl conducă acolo unde ar fi ajuns prin harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie.

Atunci când ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adică chipul şi asemănarea, dar noi nu le-am păstrat, ci le-am pierdut. Acum însă vine Dumnezeu Cuvântul, prototipul creaţiei noastre, şi ia asupra Sa cele mai de jos, adică firea noastră, ca să ne elibereze de stricăciune, să reînnoiască vasul care se murdărise şi se zdrobise, ca să ne izbăvească de robia diavolului şi să ne înveţe drumul spre noua viaţă.

Întoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocăinţă, aşa cum ne învaţă Sfântul Athanasie cel Mare, pentru că în urma păcatului intraseră în om moartea şi stricăciunea. Prin urmare, era necesar ca moartea să fie biruită. Astfel, prin Întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu a luat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu trup preacurat, dar, cu toate acestea, supus morţii şi patimii, ca să biruiască moartea şi pe diavol şi să Se facă prototipul noii creaţii.

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi a fost păstrarea neschimbată a însuşirii Sale ipostatice, având în vedere faptul că fiecare Persoană din Treime are o însuşire neschimbătoare: Tatăl este Tată, şi nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, şi nu Tată, iar Sfântul Duh este Sfântul Duh, şi nu Tată sau Fiu. Aceste însuşiri nu se pot schimba, evolua sau transforma. Tatăl nu putea să devină Fiu, şi nici Sfântul Duh nu putea să se nască, de vreme ce purcede din Tatăl; în schimb, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a născut din Tatăl mai înainte de timp, putea să Se nască şi în timp, după trup, din Preasfânta Fecioară. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului şi astfel, însuşirea Sa rămâne neschimbată.

Al treilea motiv al Întrupării celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela că Fiul este Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne face cunoscută voia Tatălui. De altfel, El Se arată adesea şi în Vechiul Testament, făcând cunoscută voia lui Dumnezeu Tatăl.

Aşadar, noi dobândim mântuire de la Cuvântul întrupat, prin Care suntem duşi înaintea Părintelui Său, pentru că El este poarta prin care intrăm în casa Tatălui, căci, dacă Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfânt (Sfântul Simeon Noul Theolog).

10. Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a urmărit îndreptarea lui Adam şi a Evei, dar înainte de toate îndumnezeirea omului. Potrivit învăţăturii Sfântului Athanasie cel Mare, Dumnezeu S-a făcut om, ca să îl facă pe om dumnezeu. Acelaşi lucru este spus şi de troparele Bisericii: „Dumnezeu Se face om, ca să-l facă pe Adam Dumnezeu”.

Căderea lui Adam a fost una morală, ci ontologică, pentru că a pervertit întreaga lui existenţă. Acest fapt, desigur, a avut şi urmări morale. Prin păcat, omul s-a golit de harul dumnezeiesc, a pierdut îndrăzneala în faţa lui Dumnezeu, s-a acoperit de grosolănia vieţii pline de trudă (acoperirea cu frunzele de smochin), s-a înconjurat de moarte, adică în stricăciune şi în grăsimea cărnii (îmbrăcarea cu haine de piele), a fost izgonit din Rai, s-a osândit la moarte şi a căzut sub stăpânirea stricăciunii. Din mila şi din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a povăţuit pe om în multe feluri, iar în cele din urmă, pentru ca moartea să fie biruită şi omul să fie îndreptat spre îndumnezeire, Dumnezeu S-a întrupat. De altfel, întruparea era încă de la început în planul lui Dumnezeu, de vreme ce, după cum am arătat şi mai înainte, nu exista o altă cale ca omul să ajungă la îndumnezeire.

Întruparea lui Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu arată bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că nu a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Sale, ci i-a întins o mână de ajutor. Înţelepciunea, pentru că a găsit cea mai bună rezolvare pentru tot ce părea imposibil. Dreptatea, pentru că după cădere, nu a făcut un alt om care să se lupte cu diavolul şi nici nu l-a desprins pe om cu forţa de moarte, ci l-a făcut biruitor chiar pe el prin faptul că Dumnezeu Însuşi a luat trupul muritor şi supus patimii. Puterea, pentru că i-a fost cu putinţă să facă toate acestea, adică să Se facă om, chiar dacă în acelaşi timp a rămas Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (Sfântul Ioan Damaschin).

Prin urmare, îndumnezeirea nu este un lux al vieţii duhovniceşti, ci este scopul şi desăvârşirea omului. Prin Dumnezeu-Omul Hristos, omul poate ajunge de la chip la asemănare, adică la îndumnezeire. În Hristos s-a îndumnezeit firea omenească asumată de El şi de aceea, atunci când omul se uneşte cu El poate să îndumnezeiască şi propriul său ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mântuirii, fiecare om bolnav poate să îl ia şi astfel să dobândească tămăduirea.

Îndumnezeirea omului se mai numeşte şi tămăduire sau vindecare, pentru că omul care merge pe această cale se vindecă de stricăciune şi de moarte şi se izbăveşte din asuprirea diavolului. În Biserica veche existau eretici care învăţau că Hristos a luat sufletul şi trupul omului, dar nu şi mintea-nous sa. Răspunzând la aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune că Hristos a luat întreaga fire omenească, adică trupul, sufletul, mintea-nous şi toate celelalte elemente care alcătuiesc firea omenească, pentru că altfel, nu ar fi putut să le vindece. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi luat şi mintea-nous, aceasta ar fi rămas netămăduită. „Ceea ce [Hristos] nu a asumat, nu a vindecat; ceea ce se uneşte cu Dumnezeu, se mântuieşte”.

După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, la crearea lumii şi a omului au fost lăsate cinci divizări, şi anume: între creat şi necreat, între îngeri şi oameni, între cer şi pământ, între Rai (Edenul fizic) şi lume, între bărbat şi femeie. Primul Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu şi prin strădania personală, să depăşească aceste rupturi. Ceea ce nu a reuşit să facă primul Adam a reuşit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea fiecărui om să depăşească prin unirea cu Hristos toate aceste despărţiri.

11. Întruparea se mai numeşte şi deşertare sau chenoză. În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel este uluitor: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

Deşertarea Cuvântului trebuie interpretată ca bunăvoinţă a lui Dumnezeu: „arată bunăvoinţă spre robii Săi printr-o pogorâre de nespus şi de neînţeles” (Sfântul Ioan Damaschin). Cuvântul Se pogoară la neamul omenesc luând chip de rob, adică trup, dar, pentru ca să fie încăput, Îşi micşorează, Îşi scade într-un anumit fel dumnezeirea, fără însă a înceta să fie Dumnezeu (Sfântul Grigorie Theologul). În legătură cu aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune: „Cel Plin se goleşte, se goleşte de slava Sa şi Se face mic, ca prin El eu să mă împărtăşesc de plinire”.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este rămâne pentru totdeauna deofiinţă cu Tatăl. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Şi-a dobândit-o prin forţă. Prin întruparea Sa, Şi-a asumat firea omenească ascunzându-Şi Dumnezeirea, ca să mântuiască neamul omenesc. Se pogoară la robii Săi, iar „înălţimea sa nepogorâtă se pogoară fără a se pogorî” (Sfântul Ioan Damaschin). Marea taină a deşertării se poate reda numai prin exprimări apofatice, negative.

Deşertarea de Sine a lui Hristos, chenoza, nu a constat în faptul că S-a născut sărac, că a trăit într-o familie modestă, că a trăit de mic pribegia, persecuţia şi necazurile, că a cunoscut ura oamenilor etc., ci în aceea că a luat firea omenească supusă morţii şi patimio. Faptul că Dumnezeul necreat a luat firea creată a omului, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeşte golire şi sărăcire a lui Hristos.

Împlinirea-îndumnezeire a omului nu putea avea loc fără chenoză. În plus, sfânta deşertare-chenoză a arătat ce anume este dragostea, şi anume că dragostea înseamnă deşertare de sine, jertfă, dăruire şi asumare a celuilalt. De aceea, cu cât omul înaintează spre luminare şi îndumnezeire, cu atât mai mult se goleşte de sine şi invers.

12. Urmarea chenozei a fost faptul că, Hristos, asumându-Şi firea omenească a luat şi aşa-numitele patimi fireşti şi ireproşabile sau afectele. De vreme ce Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea omului, El Şi-a asumat toate câte aparţin omului, afară de păcat.

Atunci când ne referim la patimile ireproşabile, prin ele nu înţelegem patimile care depind de noi, în sensul că fac obiectul alegerii sau preferinţei noastre, ci patimile care au intrat după încălcarea poruncii. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, rănirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea îngerilor din cauza slăbiciunii firii. Acestea nu sunt păcate, dar sunt consecinţe ale păcatului.

Pentru că a vrut să biruiască moartea şi pe diavol, Hristos a luat trup muritor şi supus patimii şi S-a făcut om adevărat, nu o închipuire. Tocmai de aceea a şi luat asupra Sa şi aşa-zisele patimi nepăcătoase şi fireşti. Astfel, vedem că Îi că îi era foame şi sete, că obosea, că lăcrima, că cerea izbăvire de moarte etc.

Însă Hristos nu a luat pofta trupească, aşa cum lucrează ea în firea bărbătească. Acest lucru are legătură cu faptul că nu a fost zămislit prin sămânţă, ci de la Duhul Sfânt. De altfel, pofta bărbătească, strâns legată de instinctul de reproducere este însoţită de gânduri, dorinţe, de stârniri ale cărnii etc, însă Hristos nu a avut niciodată asemenea probleme, pentru că „nu a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, aşa cum am spus şi mai înainte, Hristos a luat asupra Sa patimile fireşti şi nepăcătoase, dar nu şi păcatul. Atunci când Hristos era ispitit de diavol, ispita nu venea dinăuntru, prin gânduri, ci din afară. „Cel viclean îl ispitea de afară, nu din gânduri…”.

Hristos a fost noul Adam, „singurul lucru nou sub soare”, Dumnezeu-Omul Hristos, fapt pentru care patimile nepăcătoase luate de El se mişcau şi după fire şi mai presus de fire. Patimile se mişcau după fire, adică, spre exemplu, Îi era foame şi sete ca tuturor oamenilor, dar numai atunci când El Însuşi voia ca trupul Său să sufere cele fireşti pentru om. „Când îngăduia trupului, suferea cele ale trupului”. Patimile ireproşabile se mişcau în Hristos şi mai presus de fire, pentru că era cu neputinţă ca El să sufere ceva împotriva voinţei Sale. În cazul lui Hristos nu a existat nimic care să fie impus. De aceea, Îi era foame, sete sau teamă numai atunci când El consimţea şi, de asemenea, a murit atunci când a voit. Cu alte cuvinte, patimile ireproşabile, nepăcătoase, nu aveau putere asupra Lui, ci Hristos era Cel Care avea putere asupra lor (Sfântul Ioan Damaschin).

Dacă la omul care ajunge la îndumnezeirii, şi anume în timpul vederii lui Dumnezeu, toate energiile trupeşti ajung să se suspende, cu atât mai mult acest lucru se petrecea în cazul lui Hristos. Hristos a murit ca om, dar a murit numai atunci când a voit. De aceea, „strigând cu mare glas Şi-a dat Duhul” (Matei 27, 50). Un om epuizat nu poate să strige cu putere. Hristos Şi-a dat sufletul prin voia Lui, strigând cu mare glas, ceea ce înseamnă că nu S-a stins puţin câte puţin, după cum se întâmplă cu muribunzii în agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.

13. De-a lungul acestor analize am spus în mod repetat că, prin Întrupare, firea dumnezeiască s-a unit ipostatic cu firea omenească. Acest lucru se cuvine să îl cercetăm mai în amănunt asupra temei întrupării, pe cât ne este în putinţă, pe temeiul învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Desigur, Întruparea este o taină şi, nefiindu-ne îngăduit demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe învăţătura Sfinţilor noştri îndumnezeiţi care au primit revelaţia pentru că au ajuns la îndumnezeire. Şi precum Prorocul Moise, ajungând la vederea lui Dumnezeu, a fost iniţiat în multe taine de negrăit, acelaşi lucru şi mai mult s-a petrecut în cazul Sfinţilor îndumnezeiţi ai Noului Testament.

În Biserica veche existau diferiţi eretici care, prin gândire filosofică, încercau să înţeleagă cum lucrau cele două firi ale lui Hristos, adică firea dumnezeiască şi firea omenească. Putem distinge cu precădere două opinii principale: cea nestoriană şi cea monofizită. Potrivit nestorienilor, cele două firi şi trăsăturile lor caracteristice sunt total diferite, adică nu sunt de acelaşi tip, nu era cu putinţă ca firea dumnezeiască să se unească cu firea omenească. Prin urmare, aşa cum susţineau ei, firea omenească a fost numai o anexă a celei dumnezeieşti, iar unirea a fost într-un fel ca lipirea a două bucăţi de lemn. Dimpotrivă, după învăţătura monofizită, firea dumnezeiască a absorbit firea omenească şi, de aceea, firea dumnezeiască şi-a pierdut trăsăturile caracteristice.

Combătând aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, adică Dumnezeu-Om, că firea omenească s-a unit cu firea dumnezeiască în Ipostasul Cuvântului şi, prin urmare, Hristos are „două firi unite fără amestecare, fără schimbare, fără despărţire, fără împărţire”. Această învăţătură se păstrează într-un tropar din Octoih închinat Maicii Domnului, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin: „nicicum n-a răbdat schimbare sau amestecare sau despărţire, ci a păzit întreagă osebirea amândurora firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a păstrat propriile ei trăsături şi, astfel, cele două firi nici  nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici nu s-au despărţit.

În continuare, va trebui să ne oprim puţin asupra cuvintelor „fără schimbare”, „fără amestecare” şi „fără despărţire”, potrivit învăţăturii Sfântului Ioan Damaschin, pentru că în acestea se ascunde taina legăturii dintre cele două firi ale lui Hristos.

„Fără schimbare” arată că nici una din cele două firi nu şi-a pierdut trăsăturile caracteristice. Atunci când s-au petrecut moartea şi învierea lui Lazăr, firea omenească a lui Hristos a vărsat lacrimi, care sunt caracteristice firii omeneşti, în vreme ce firea dumnezeiască l-a înviat pe Lazăr, lucru propriu firii dumnezeieşti. Aşadar, în Hristos, ziditul rămâne zidit, muritor, descriptibil şi văzut, în vreme ce neziditul rămâne nezidit, nedescriptibil şi nevăzut.

„Fără amestecare” desemnează faptul că nu există nici o confuzie între lucrările-energiile celor două firi. În cazul lui Lazăr, nu firea omenească a lui Hristos îi redă viaţa, nici lacrimile nu sunt vărsate de firea dumnezeiască. Toate minunile au fost săvârşite de Dumnezeirea Sa, dar nu fără trup, iar toate cele smerite au fost săvârşite de trup, dar nu fără Dumnezeire. Aşadar, adevărul este că, în Hristos nu există amestecare între lucrările celor două firi. Firea dumnezeiască îşi împărtăşeşte slava şi trupului, dar nu pătimeşte şi nu participă la pătimirile acestuia.

Cuvintele „fără schimbare” şi „fără amestecare” trebuie neapărat analizate împreună cu cel de-al treilea cuvânt, care este „fără despărţire”. „Fără despărţire” înseamnă că cele două firi sunt nedespărţite şi inseparabile, adică nu se despart niciodată. Fiecare fire lucrează în Hristos „în comuniune cu cealaltă”. În exemplul învierii lui Lazăr, spunem că a lăcrimat firea omenească şi că a dat viaţă firea dumnezeiască, dar cele două firi erau unite datorită ipostasului. Prin urmare, Hristos [întreg] l-a înviat pe Lazăr. Atunci când pătimea cu trupul, Dumnezeirea era unită cu trupul, dar rămânea pasivă, iar când lucra Dumnezeirea Cuvântului, sfânta minte-nous a lui Hristos era unită cu Dumnezeirea, cunoscând cele care se săvârşeau.

Datorită unirii ipostatice, Hristos nu le săvârşea pe cele omeneşti ca om, pentru că, în acelaşi timp, El era şi Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeieşti nu le săvârşea ca un Dumnezeu, pentru că era om. Aceasta este urmarea adevărului că cele două firi s-au unit ipostatic, adică s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire, astfel încât fiecare dintre ele se mişca în comuniune cu cealaltă, în ipostasul Cuvântului.

După unirea ipostatică a celor două firi, a existat o singură Persoană, un singur Ipostas. Nestorie a ajuns ca printr-o gândire filosofică să susţină categoric că fiecare fire îşi are persoana ei. El spunea că, prin unirea celor două firi, Hristos a luat două persoane, adică persoana Dumnezeirii şi persoana omenescului, şi că astfel a rezultat o a treia persoană, pe care el a numit-o „persoana iconomiei” sau „persoana legii”. După gândirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifică nici cu persoana lui Dumnezeu şi nici cu persoana omului; de aceea, atunci când cele două firi se separă, această persoană încetează să mai existe.

Şi aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserică. Unirea celor două firi a avut loc în Persoana Cuvântului. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, Însuşi Dumnezeu Cuvântul a devenit Ipostas în trup. „Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în trup”. Hristos este unul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, şi este închinat în întregime, ca unul ce este alcătuit din fire dumnezeiască şi omenească. Prin urmare, şi trupul primeşte închinare tocmai pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în el. Aceasta înseamnă că Hristos nu este alcătuit din două persoane şi mai înseamnă că, prin unire, nu s-a format o persoană a Legii, pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas al trupului, iar firea dumnezeiască şi firea omenească s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire în ipostasul Cuvântului.

Mai mult decât atât, cele două firi se întrepătrund fără să îşi piardă caracteristicile. Trebuie însă precizat faptul că întrepătrunderea-perihoreza se face numai de către firea dumnezeiască, pentru că fiind nezidită, aceasta trece prin toate şi nimic nu poate să treacă prin ea. Aşadar, avem de-a face cu unirea şi înfăşurarea celor două firi, dar numai de către firea dumnezeiască, în acelaşi fel în care soarele transmite energiile sale către noi, dar rămâne în afara energiilor noastre.

Desigur, având două firi, Hristos a avut două lucrări şi două voiri. Lucrările nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totuşi de la Persoana comună, de la ipostasul Cuvântului. Aşadar, firile nu lucrează fără a depinde de Ipostasul Cuvântului. La fel se petrece cu lucrările.

14. Dogma hristologică are o mare importanţă, pentru că este strâns legată de eclesiologie, de antropologie şi de soteriologie. Sfinţii Părinţi dau o mare însemnătate învăţăturii hristologice, deoarece, dacă aceasta este deformată, în mod automat, este deformată şi învăţătura eclesiologică, antropologică şi soteriologică. Printr-o asemenea deformare, Biserica s-ar transforma într-o asociaţie omenească sau într-o organizaţie religioasă, adică într-o adunare, iar omul şi-ar pierde scopul vieţii, de vreme ce ar devia de la drumul şi de la mijloacele care duc spre mântuire.

Dezvoltând câteva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie să ne referim şi la discuţia iscată pe marginea sintagmelor „fire compusă” şi „ipostas compus”, deoarece, la fel ca în trecut, şi în prezent are loc o mare dezbatere în legătură cu diferenţa dintre acestea.

Monofiziţii spuneau că, prin unirea celor două firi ale lui Hristos, s-a format o singură fire, pe care ei au numit-o „fire compusă”. Astfel, judecând lucrurile, ei susţineau ideea că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască. Punctul de vedere monofizit deformează însă caracterul „neschimbat” al unirii celor două firi. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, de vreme ce firea compusă este ceva diferit de cele iniţiale, ea nu este deofiinţă nici cu firea dumnezeiască, nici cu cea omenească. Pentru a exemplifica acest lucru, el se referă la alcătuirea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa şi pământul. După formare, trupul este ceva diferit, pentru că nu mai este nici foc, nici aer, nici apă şi nici pământ. Prin urmare, dacă pentru Hristos am folosi sintagma „fire compusă”, atunci Hristos nu ar mai fi deofiinţă nici cu Tatăl, după firea dumnezeiască, şi nici cu Maica Sa şi cu noi, cu firea dumnezeiască. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu şi nici om.

Sfântul Ioan Damaschin, care este integrat organic în Tradiţia ortodoxă, respinge termenul de „fire compusă” şi introduce formula „ipostas compus”. Desigur, şi această formulare trebuie interpretată în spirit ortodox, pentru că aceasta poate fi deformată. Să vedem puţin cum putem vorbi ortodox despre „ipostas compus”.

Înainte de Întrupare, Ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvântul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevăzut, neatins, de nedescris, avânt tot ceea ce avea şi Tatăl şi diferind doar modul de existenţă, anume că Tatăl este nenăscut, iar Fiul este născut. După Întrupare, însă, Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul a devenit compus, în sensul alcătuirii din dumnezeiesc şi omenesc. Aşadar, după ce Hristos a luat trup, Ipostasul Său unic, alcătuit din două firi, este nezidit, după firea dumnezeiască, şi zidit după cea omenească; nevăzut, după firea dumnezeiască, şi văzut, după firea omenească.

Dacă nu acceptăm expresia „Ipostas compus”, cădem fie în nestorianism, pentru că acceptăm două ipostasuri în Hristos, fie în monofizitism, pentru că suntem de acord cu modificarea şi confuzia celor două firi.

Aşadar, cele două firi ale lui Hristos s-au unit „într-un singur Ipostas compus”. Vorbind despre Ipostas compus, ne referim neapărat la alcătuirea „din două firi desăvârşite, cea dumnezeiască şi cea omenească”.

Desigur, este posibilă şi înţelegerea eretică a acestei sintagme, fie prin credinţa că s-ar fi format un ipostas din alte două ipostasuri, adică cel dumnezeiesc şi cel omenesc, fie prin acceptarea existenţei unui alt ipostas din două firi. Sintagma „Ipostas compus” respinge asemenea răstălmăciri eretice, pentru că ea desemnează un ipostas alcătuit din două firi şi care are două firi. Cu alte cuvinte, în Tradiţia ortodoxă, atunci când vorbim despre „Ipostas compus” nu înţelegem numai că ipostasul a fost alcătuit din „două firi desăvârşite”, ci şi că ipostasul lucrează şi este cunoscut în amândouă firile. În acest fel, se evită atât nestorianismul, cât şi monofizitismul.

15. În Slava Laudelor din slujba praznicului Crăciunului se cântă: „Pentru aceasta şi noi aducem Ţie, în loc de dar de bani bogăţia teologhisirii celei drept-credincioase”. Dumnezeiasca Întrupare nu este dăruită oamenilor pentru a conduce la gânduri pioase sau la felurite analize psihologice şi sentimentale. Asemenea analize, dacă sunt făcute la o vârstă trupească şi duhovnicească corespunzătoare, pot duce la anumite rezultate, dar în cele din urmă, taina Întrupării trebuie analizată tot în atmosfera teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în Ipostasul Cuvântului, care este un lucru nou, peste fire şi de neconceput pentru mintea omenească?

Dincolo de ceea ce am spus până acum, putem să vedem în continuare patru aspecte ce înfăţişează o abordare personală a acestei mari sărbători, care este maica tuturor Praznicelor Împărăteşti.

În primul rând, peştera în care S-a născut Hristos este întruchiparea Bisericii. Sfântul Athanasie cel Mare demonstrează acest lucru: Sălaşul unde a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru că ieslea este jertfelnicul, Iosif este preotul de rând, magii sunt clericii, păstorii sunt diaconii, îngerii sunt preoţii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfânta Fecioară este tronul, vasele în care se amestecă vinul cu apa sunt sânii, întruparea este mantia, Heruvimii – ripidele, Sfântul Duh este discul, iar Tatăl, Care acoperă totul prin puterea Sa, este acoperământul discului.

Biserica este Trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, Care a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu şi care S-a născut, S-a schimbat la faţă, a pătimit, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. În timpul Sfintei Liturghii este săvârşită toată această mare taină şi ni se dă posibilitatea de a ne împărtăşi din harul lui Hristos. Aşa cum Biserica nu este o organizaţie omenească, nici Sfânta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare sau de satisfacere a simţurilor noastre.

În al doilea rând, firea dumnezeiască este pentru totdeauna unită cu firea omenească, fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire şi fără împărţire în ipostasul Cuvântului. Aceasta înseamnă că cele două firi nu s-au despărţit şi nu se despart niciodată. În prezent, ne putem împărtăşi din Trupul îndumnezeit al Cuvântului, tocmai pentru că firea omenească rămâne nedespărţită de cea dumnezeiască, adică Dumnezeul-Om există pentru totdeauna. Împărtăşindu-ne din Trupul şi din Sângele îndumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup şi de un sânge cu El.

În al treilea rând, pentru că ne închinăm marii taine a Întrupării, dar mai ales pentru că ne împărtăşim din Trupul şi din Sângele lui Hristos, trebuie să îl ocolim pe Irod, aşa cum au făcut şi Magii. Sfântul Evanghelist Matei spune că Magii „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Matei 2, 12).

Cuvântul „Irod” înseamnă în limba ebraică „de piele” şi de aceea Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este nevoie să ocolim plăcerile şi pornirea cărnii. De asemenea, trebuie să ocolim şi pe diavolul semănător de gânduri, care ne împiedică să păşim pe drumul mântuirii, pentru a ne întoarce în patria noastră, adică în Rai, pe un alt drum, şi anume pe drumul virtuţilor.

Aceasta înseamnă că trebuie să ducem o viaţă de nevoinţă şi de împărtăşire din Sfintele Taine. Cei care trăiesc ascetic se învrednicesc ca, prin Sfintele Taine, să se unească cu Hristos.

În al patrulea rând, atunci când omul trăieşte în nevoinţă şi în împărtăşirea din Sfintele Taine, adică în duhul Tradiţiei ortodoxe, atunci trăieşte duhovniceşte faptele dumnezeieştii Întrupări în inima sa şi, mai general, în toată existenţa sa. Aşadar, el nu mai trăieşte aceste fapte din afară, ci dinlăuntrul lor. Sfântul Simeon Noul Theolog spune că atunci când omul îşi curăţă inima şi este luminat, Îl primeşte înlăuntrul său pe Hristos şi Îi simte mişcările de prunc. Hristos Se zămisleşte ca un prunc, după care se naşte prin virtuţi şi astfel omul trăieşte în existenţa sa toate evenimentele Întrupării. Desigur, numai în Hristos firea omenească s-a unit ipostatic cu firea omenească, dar şi cel care se îndumnezeieşte primeşte în firea sa harul lui Dumnezeu şi se face mădular al Trupului lui Hristos. Astfel, omul înţelege cum lucrează harul în el, înţelege ce este chenozei şi ce este îndumnezeirea firii omeneşti.

* * *

Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop îndumnezeirea firii omeneşti. Trebuie însă să se îndumnezeiască şi ipostasul fiecăruia dintre noi, căci dacă nu ne aflăm pe drumul îndumnezeirii, este ca şi cum pentru noi Hristos nu S-ar fi întrupat.

Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos, Praznice Împărăteşti, editura Sfintei Mănăstiri a Naşterii Domnului (Pelagia), 2008, pp. 39-63.

Sursa: https://www.pemptousia.ro/

 

Sinaxa Clericilor și Monahilor din Grecia – 19 Decembrie 2017

sinaha din Volos - clerici teologi monahi„A doua extremă (să-i spunem de-a drepta) este a celor care au întrerupt pomenirea și susțin că Biserica rezidă numai în cei care au întrerupt pomenirea, iar cei care nu au întrerupt pomenirea, chiar dacă sunt în mărturisire ortodocși, ei sunt de fapt eretici, pe baza teoriei vaselor comunicante (deși ereziarhii nu au fost condamnați de un Sinod). Această teorie este de fapt o filosofie de tip protestant, care dinamitează în fapt sistemul sinodal al Bisericii, iar cei care hotarăsc acum cine face și cine nu face parte din Biserica fiind o mană de oameni care refuză comuniunea cu Bisericile Locale (episcopii și sinoadele) ce mărturisesc ortodox, provocând schismă în Biserică”.

Sinaxa Clericilor și Monahilor din Grecia – 19 Decembrie 2017

Am participat cu multă bucurie și entuziasm la Sinaxa Clericilor și a Monahilor din Grecia în data de 19 Decembrie 2017.

Sinaxa a avut loc în Tesalonic, în Sala Institutului de Studii Patristice.

Cu aceasta ocazie, președintele Institutului de Studii Patristice, părintele Theodoros Zisis, care este și președinte al comitetului organizator al Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia, a prezentat un istoric al Sinaxei din ultimul an.

Părintele Grigorie Hatzinikolau, Starețul Mănăstirii Sfânta Treime (Ano Gatzeea) va găzdui în continuare Sinaxa la Volos.

La Sinaxă participă clerici și monahi pomenitori și nepomenitori.

A fost prezentat Calendarul tipărit pentru anul 2018, Calendar ce conține sărbătorile Sfinților ce au oprit pomenirea de-a lungul istoriei de 2000 de ani de creștinism ortodox sau au subliniat importanța mărturisirii și a opririi pomenirii episcopilor ce învățau erezii. Redăm câteva nume: Sfântul Grigorie Teologul, Cuviosul Macarie, Cuviosul Nikita Mărturisitorul, Sfântul Gherman al Constantinopolului, Sfântul Serghie Mărturisitorul, Sfântul Nichifor al Constantinopolului, Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ghenadie Scholarios, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ștefan cel Nou, Sfântul Ioan Damaschin și alții.

A fost prezentată Broșura „Oprirea pomenirii nu este schismă”, scrisă de părintele Theodoros Zisis.

Părintele Theodoros Zisis a fost felicitat de Mitropolitul Serafim al Pireului pentru curajul mărturisirii și al dragostei pentru ortodoxie și pentru oprirea pomenirii Arhiepiscopului Antim al Salonicului care a semnat erezia din Creta, predică erezia în Arhiepiscopia Salonicului și i-a interzis prin document oficial Părintelui Theodoros Zisis să mai predice împotriva ecumenismului sau a pseudo-sinodului din Creta, pentru care motiv Părintele Theodoros Zisis a recurs la ultima măsură canonică și anume aplicarea Canonului 15 de la I-II Constantinopol (întreruperea pomenirii numelui arhiepiscopului Antim la toate sfintele slujbe).

Părintele Theodoros Zisis a fost izgonit din Biserica Sfântul Antonie unde slujea, și acum slujește împreună cu părintele Nikolaos Manolis și părintele Fotios Vezinias într-o sală amenajată în orașul Tesanonic special pentru Sfânta Liturghie. La această Sfântă Liturghie participă sute de oameni, spațiul fiind neîncăpător.

Am să redau câteva din punctele dezbătute în broșură:

  1. Ne îngrădim de erezie, nu de Biserică.

Este foarte important discernământul spiritual al Părinților care să călăuzească viața noastră.

Sinaxa Clericilor și Monahilor respinge cu fermitate două extreme în care unii frați antiecumenisti au căzut:

Prima extremă (să-i spunem de-a stânga) este a celor care spun că cine întrerupe pomenirea episcopului său este schismatic, pentru că episcopul ar fi „izvorul preoției” (iar nu Hristos – Marele Arhiereu) și, în felul acesta, oricine s-ar îngrădi pe sine de episcopul și preotul ce ar predica o erezie ar fi schismatic. Din păcate această mentalitate este de influență latină, papală, învățătură scolastică bazată pe teoria episcopocentristă, anume că episcopul, indiferent de învățătura lui, este infailibil, adică episcopatul lui lucrează  ex opere operato – un fel de papă local.

A doua extremă (să-i spunem de-a drepta) este a celor care au întrerupt pomenirea și susțin că Biserica rezidă numai în cei care au întrerupt pomenirea, iar cei care nu au întrerupt pomenirea, chiar dacă sunt în mărturisire ortodocși, ei sunt de fapt eretici, pe baza teoriei vaselor comunicante (deși ereziarhii nu au fost condamnați de un Sinod). Această teorie este de fapt o filosofie de tip protestant, care dinamitează în fapt sistemul sinodal al Bisericii, iar cei care hotarăsc acum cine face și cine nu face parte din Biserica fiind o mană de oameni care refuză comuniunea cu Bisericile Locale (episcopii și sinoadele) ce mărturisesc ortodox, provocând schismă în Biserică.  Aceștia se caracterizează prin lipsa discernământului duhovnicesc, a dragostei și a bunei rânduieli și a lipsei ascultării de  conglăsuirea părinților. E foarte interesant că ei se contrazic flagrat în afirmații – la început au avut o poziție echilibrată, apoi schimbâdu-se radical – dovedind astfel o lipsa de stabilitate duhovnicească.

Ambele extreme au ca numitor comun respingerea credincioșilor de la Sfântul Potir, și lipsa de conslujire cu preoții mărturisitori pomenitori  sau cu cei nepomenitori, în cazul celor pomenitori.

  1. Sfintele Taine sunt valide și fără pomenirea episcopilor (se referă la episcopii dovediți a fi eretici – un episcop care cugetă eretic, dar nu propovaduiește public erezia, nu i se poate opri pomenirea, sau pe baza de bănuială, etc).

Bineînțeles că nu oricărui episcop i se întrerupe pomenriea, ci numai a celui care învață erezia ecumenistă, a semnat în Creta, nu se dezice de pseudo sinod, etc.

Oprirea pomenirii să nu se facă fără sfătuire și discernământ duhovnicesc, fără povățuitor și fără multă răbdare și așteptare. Oprirea pomenirii nu este un act de bravură, ci este un act de credință adâncă și maturitate duhovnicească ce trebuie să cântărească bine acest gest ultim folosit ca armă împotriva ereziei.

  1. Sfânta Liturghie nu se ține în numele episcopului.
  2. Ecumenismul este erezie întru cunoștință. El a fost subliniat ca erezie de Sfinții Părinți contemporani – Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Averchie de Jordanville, Sfântul Iustin Popovici, etc.

Linia pe care o păstrează Sinaxa Clericilor si a Monahilor este o linie a discernământului duhovnicesc, această Sinaxă nu are autoritatea și nici nu încearcă să traseze linia graniței Bisericii doar la nepomenitori, ci scopul ei este de a ține trează linia ortodoxă care are ca bază Mărturisirea Ortodoxă a Credinței și utilizarea tacticilor care se impun de la Biserică Locală la Biserică Locală, fiecare tactică fiind folosită în funcție de căderea Bisericii Locale sau din contră de stabilizarea Bisericilor Locale în Adevăr (avem exemplul multor Mitropoliți din Serbia care nu au semnat în Creta textul eretic vădit, a multor Mitropoliți din Grecia care au făcut la fel, a Bisericii Bulgare, a multor Mitropoliți din Biserica Rusă care recent a respins Creta, a Bisericii Georgiene și a Bisericii Antiohiene).

Sinaxa Clericilor și Monahilor este alcătuită din parinți și monahi pomenitori și nepomenitori, dar toți sunt în același cuget, anume Mărturisirea Dreptei Credințe.

(*sublinierile aparțin blogului)

A consemnat de la Sinaxa Clericilor și Monahilor

părintele Matei Vulcănescu

Protoprezbiter al Sfintei Mitropolii a Pireului.

APARIȚIE EDITORIALĂ: Promovarea ecumenismului la nivel panortodox de către pseudosinodul din Creta

coperta_promovarea_ecumunismului_pseudosinod_creta-e1513321190567.jpgPatriarhia Română a editat în vara acestui an o broșură numită Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta (16-26 iunie 2017). Întrebări și răspunsuri, prin care urmărește (dez)informarea tuturor credincioșilor ortodocși de pe cuprinsul Patriarhiei Române cu privire la sinodul din Creta, desfășurat cu un an înainte. Potrivit editorilor săi, “broșura, alcătuită din 53 de întrebări şi răspunsuri, se adresează tuturor credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta a fost editată cu scopul de a oferi membrilor Bisericii noastre un răspuns la întrebările, nelămuririle sau neliniștile care se ridică în legătură cu Sfântul și Marele Sinod și documentele aprobate”1.

Demersul Patriarhiei pune în aplicare articolul 13, alin. 2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Sfântului și Marelui Sinod, care prevede că, după acceptarea deciziilor sinodului din Creta, “deciziile sinodale semnate, ca și Mesajul Sfântului și Marelui Sinod sunt trimise prin scrisori patriarhale ale Patriarhului Ecumenic către toți Întâistătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care trebuie să le comunice Bisericilor lor. Aceste texte au o autoritate panortodoxă2 (s.n.).

Prin această broșură, Patriarhia face o “receptare” a sinodului în duhul celor stabilite la Creta, urmând ca deciziile acestuia să capete o autoritate panortodoxă și să fie puse în practică, lucru care se vede din ce în ce mai clar din multele relatări de presă despre evenimente ecumeniste la care ierarhi și preoți români se fac părtași sau din persecuția fără scrupule contra celor ce se opun sinodului din Creta, aplicată în duhul art. 22 din documentul despre relațiile cuansamblul lumii creștine” și cu ajutorul complice al puterii seculare, devenită brusc foarte favorabilă ierarhiei BOR.

Textul broșurii patriarhale prezintă punctul de vedere oficial al BOR, potrivit căruia sinodul din Creta a fost un succes și o mărturisire a ortodoxiei, iar delegația română și-a adus o contribuție esențială la acest succes. Stilul lucrării este manipulator, mizând pe necunoașterea de către publicul larg a problematicii teologice, riscând să creeze un atașament deplin al populației ortodoxe față de deciziile acestui sinod eretic.

Lucrarea Promovarea ecumenismului la nivel panortodox de către pseudosinodul din Creta.Răspuns la “minicatehismul ecumenist” editat de către Patriarhia Română sub numele Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Întrebări și răspunsuri a apărut la sfârșitul verii ca un răspuns la această broșură a BOR, pe care autorul o numește “minicatehism ecumenist”, deoarece este scrisă sub formă de întrebări și răspunsuri, asemenea unui catehism3.

Motivul acestei apariții editoriale a fost dorința de a oferi publicului larg posibilitatea de a se informa corect în legătură cu deciziile eretice ale pseudosinodului din Creta, cu reacția clericilor și credincioșilor ortodocși care au respins aceste decizii, întrerupând pomenirea ierarhilor fideli acestora, și cu calea de urmat de către cei ce doresc să nu se facă părtași la erezia ecumenistă, ci să continue să trăiască în curăția învățăturii ortodoxe, așa cum au făcut generațiile de ortodocși dinainte.

Lucrarea a fost publicată spre dezbatere publică pe data de 8 septembrie, pe siteul OrtodoxINFO4, fiind trimisă spre studiu și analiză și părinților care au întrerupt pomenirea ierarhilor responsabili pentru acceptarea deciziilor din Creta de către BOR. Cei mai mulți dintre părinți prezenți la întâlnirea de la Beiuș, din 11-12 septembrie 2017, au fost de acord ca textul să fie publicat sub formă de carte și să fie dat spre lectură publicului larg.

Publicarea acestui răspuns în format neelectronic devine o necesitate, în condițiile în care, în ciuda asigurărilor pe care le dădea cineva părinților nepomenitori că știe din surse sigure de la Patriarhie că broșura BOR nu va fi publicată niciodată sub formă de carte și nu va fi distribuită în teritoriu, pentru că Patriarhia nu dorește să irosească foarte mulți bani și se va mulțumi numai cu publicarea pe internet, broșura BOR a fost deja distribuită aproape în toate parohiile din țară, fidelizându-i pe preoți și pe credincioși față de teologia ecumenistă pe care aceasta o conține și devenind cea mai concretă formă de propovăduire publică în masă, din fața Sfântului Altar, a ereziei ecumenismului de către întregul sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Răspunsul la broșura BOR are 130 de pagini și este structurată în cinci capitole: „Despre sinodul ecumenic și sinodul panortodox”, Despre «sfântul și marele sinod» din Creta”, “Despre erezia aprobată de pseudosinodul din Creta”, „Despre documentele «sfântului și marelui sinod» din Creta, “Despre întreruperea pomenirii ierarhului eretic”. Este alcătuită sub forma de întrebări și răspunsuri, ca și broșura căreia îi dă răspuns, și încearcă să dea răspunsuri corecte și oneste teologic la multe dintre întrebările formulate de către autorii scrierii BOR.

Încercând să cuprindă în cele cinci capitole cele mai multe dintre aspectele foarte complexe pe care atitudinea față de erezie le presupune în Biserica Ortodoxă, având un limbaj accesibil chiar și celor ce nu au o instrucție teologică solidă, lucrarea se adresează în primul rând preoților și credincioșilor care nu au avut posibilitatea să se informeze corect în legătură cu ceea s-a întâmplat în Creta anul trecut, în speranța că, odată ce vor afla adevărul care le este sistematic ascuns de către autoritățile bisericești, vor reacționa față de erezia ecumenistă promovată de sinodul din Creta, așa cum au făcut creștinii de-a lungul istoriei, în situații de infestare a Bisericii cu erezie, întrerupând pomenirea ierarhilor și comuniunea bisericești cu cei ce rămân în ascultarea ierarhilor eretici.

Din acest motiv, îi rugăm pe toți cei ce vor achiziționa cartea să o dea mai departe spre lectură și altora, în așa fel încât ea să se difuzeze cât mai mult la cât mai mulți. Suntem conștienți că nu putem să facem față resurselor și dispozitivului de difuzare ale Patriarhiei Române, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu lucrarea asiduă a celor ce doresc ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie pătată de erezia ecumenismului, cei interesați să știe adevărul despre ce s-a decis în Creta anul trecut vor avea acces la informațiile necesare lecturând această carte.

Mulțumim tuturor celor care și-au exprimat puncte de vedere pertinente în legătură cu conținutul lucrării. Autorul a încercat să țină seama în forma finală a textului, adăugită și îmbunătățită față de cea publicată pe site, de cât mai multe dintre sugestiile și criticile formulate.

Cartea a apărut sub patronajul Asociației Sfinților Martiri ai Închisorilor –Bucovina”, din resursele proprii ale editorilor, și are prețul de 7 lei, urmând ca banii încasați din vânzarea acesteia să fie reinvestiți în tipărirea altor exemplare, în așa fel încât ea să poată ajunge de cât mai mulți cititori.

Lectură plăcută și cu folos duhovnicesc!

1 http://basilica.ro/ebook-intrebari-si-raspunsuri-despre-sfantul-si-marele-sinod-din-creta/.

2 http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

3 Un catehism care să înglobeze hotărârile pseudosinodului din Creta și alte concepte ecumeniste a pregătit și Biserica Ortodoxă Rusă, chiar dacă nu a participat la acest sinod:https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/11/27/ps-longhin-va-fi-sf-sinod-al-bisericii-au-pregatit-un-catehism-nou-eretic-se-vor-discuta-lucruri-grele-rugati-va-rugati-va-fierbinte/.

4 Coincidență sau nu, la scurt timp după apariția acestei lucrări pe siteul nostru, asupra autorului ei s-a dezlănțuit în mediul online o campanie furibundă de denigrare, dusă cu o ură viscerală, urmărindu-se discreditarea sa ca teolog și luptător împotriva ecumenismului.

Preț: 7 lei + taxe poștale,
Comenzi la sfintiimarturisitori@gmail.com

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/12/14/aparitie-editoriala-promovarea-ecumenismului-la-nivel-panortodox-de-catre-pseudosinodul-din-creta/

 

Temeiul înţelegerii semnelor. DISCERNĂMÂNTUL DUHOVNICESC – Cuviosul Serafim Rose

103124semnele_sfarsitului_lumii_-_serafim_roseÎntreaga învăţătură despre A Doua Venire a lui Hristos şi semnele ce o vor preceda sunt arătate în mai multe locuri din Evanghelii, cu deosebire încapitolul 24 al Evangheliei după Matei. Înainte de toate, El spune: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (vv. 4, 5). Adică vor veni mulţi hristoşi amăgitori. Acest fenomen a fost remarcat şi în istoria Bisericii: cazul celor ce s-au ridicat împotriva lui Hristos, care au pretins a fi Dumnezeu sau Hristos.

Apoi, în versetul următor, El spune: Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul (v. 6). Ştim bine că au fost războaie şi zvonuri de războaie încă de la începutul erei creştine, dar despre timpul nostru ce să mai zicem? Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri (v. 7). Din nou războaie, foamete, cutremure… Şi zice: Dar toate acestea sunt începutul durerilor (v. 8).

Apoi vine următorul semn, acela al prigonirilor: Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu (v. 9).

Deci întâi avem pe hristoşii amăgitori, apoi războaie, zvonuri de războaie, foamete, prigoniri, iar apoiun semn foarte important pentru vremurile în care trăim – răcirea crescândă a dragostei: Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci (v. 12). Acesta este cel mai periculos dintre semne, întrucât semnul creştinilor, după cum ne spune Sfântul Ioan Teologul, este dragostea pe care o au unii pentru alţii. Când această dragoste se răceşte, înseamnă că inclusiv creştinii încep să-şi piardă credinţa creştină.

Avem apoi un alt semn, în următorul verset din capitolul 24: Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul (v. 14). Vedem că Evanghelia este tradusă în sute de limbi, la aproape toate neamurile pământului, iar Creştinismul ortodox este propovăduit în aproape fiecare ţară a lumii.

Apoi dăm de un loc mai dificil: Domnul vorbeşte despre urâciunea pustiirii: Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă (v. 15). Dar nu vom înţelege acest semn decât referindu-ne la alt loc. Este vorba de alt semn. Se leagă, desigur, de Templul din Ierusalim şi de un fel de profanare a lui.

După care, în versetul 21 avem un semn al unei mari strâmtorări: Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Adică va fi momentul de suferinţă cel mai rău şi cel mai dificil din toată istoria lumii. Citiţi cărţile de istorie şi veţi vedea că au fost multe momente în istorie când a existat multă suferinţă. Şi totuşi, marea strâmtorare de la sfârşit va fi mult mai teribilă. Bineînţeles că va avea loc la scară mondială şi va implica pe toată lumea, nu numai un popor, fiind ceva cu caracter impresionant. Se va numi: o astfel de strâmtorare cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.

Imediat după aceasta, va începe ceva şi mai înfricoşător. În versetul 29 citim: Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Desigur că un eveniment ca acesta nu a mai fost niciodată şi este evident că se referă la vremea sfârşitului lumii, când întreaga creaţie va fi nimicită pentru a fi remodelată.

În sfârşit, următorul verset: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (v. 30), adică va apărea semnul Crucii pe cer. Şi atunci vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multăAdică însăşi venirea lui Hristos va fi din ceruri, alături de semnul Crucii – şi atunci va fi sfârşitul a toate.

După ce ne-a spus toate despre semnele sfârşitului, Domnul ne dă o poruncă finală, spunând: Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru (…) fiţi gata, că in ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni (vv. 42, 44).

Trebuie să ştim care este înţelesul tuturor acestor proorocii. Cum putem şti că ele se împlinesc sau că s-au împlinit la un moment dat? Şi cum putem evita falsele interpretări, mai ales că există atât de mulţi hristoşi amăgitori, prooroci falşi, proorocii false, interpretări false? Fapt e că mulţi creştini, care nu sunt ortodocşi, au o siguranţă, o presimţire că vremurile în care trăim sunt vremurile de pe urmă, dar ei îşi bazează interpretările pe propriile păreri.

Temeiul înţelegerii semnelor

Dacă vrem să avem o interpretare autentică a semnelor vremurilor, primul lucru pe care trebuie să-l stăpânim este o cunoaştere ortodoxă temeinică. Adică o cunoaştere a Sfintei Scripturi, atât a Noului cât şi a Vechiului Testament (dar nu prin constatări ale „bunului simţ”, ci potrivit modului prin care Biserica a tâlcuit-o)o cunoaştere a scrierilor Sfinţilor Părinţi; o cunoaştere a istoriei bisericeşti; o cunoaştere a ereziilor şi a erorilor care au atacat adevărata înţelegere a dogmelor şi mai ales a semnelor vremurilor din urmă de către Biserică. Dacă nu avem o întemeiere pe surse ca acestea, ne vom afla nepregătiţi şi tulburaţi. Este exact ceea ce ne spune Domnul: „să fim pregătiţi, să fim gata”.

Cu câţiva ani în urmă s-a tipărit în limba engleză o carte, devenită rapid un best-seller extraordinar la categoria cărţi religioase: The Late Great Planet Earth [Ultima mare planetă Pământ] de Hal Lindsey, un protestant de rit evanghelic din Texas. Într-un stil destul de superficial, el oferă un fel de interpretare a semnelor vremii. El e convins că vremurile în care trăim sunt cele de pe urmă. Dacă citiţi cărţi ca acestea şi dacă le luaţi pe toate ca adevăruri, veţi vedea că în locul descoperirii lui Hristos – care este singurul motiv al demersului nostru de înţelegere a semnelor vremii – vă veţi trezi că-l primiţi pe Antihrist. Luaţi de pildă doar problema Templului din Ierusalim. Este adevărat că, potrivit dreptelor profeţii ortodoxe, Templul va fi reconstruit în Ierusalim. Dacă vă uitaţi la oameni de genul lui Hal Lindsay, veţi observa că ei vorbesc despre construirea Templului, dar ei se referă la el de parcă noi ar trebui să-l construim ca pentru întoarcerea lui Hristos, Care vine să domnească asupra lumii timp de o mie de ani. Ei vorbesc de fapt despre Antihrist.Conform interpretării protestante, mileniul, înţeles ca o domnie specială de o mie de ani la sfârşitul lumii, este de fapt domnia lui Antihrist.

De fapt, deja au fost oameni care s-au ridicat proclamând împărăţia de o mie de ani ce va continua până la ultimul sfârşit al lumii. Ultimul a fost Adolf Hitler. Aceasta se bazează pe aceeaşi idee hiliastă, adică interpretarea mileniului într-o manieră seculară. Miile de ani ai Apocalipsei reprezintă de fapt viaţa Bisericii de acum, adică viaţa Harului; şi oricine trăieşte în el poate vedea limpede că, în comparaţie cu viaţa exterioară a oamenilor, el este raiul pe pământ. Dar acesta nu este sfârşitul. Aceasta este pregătirea noastră pentru adevărata şi veşnica Împărăţie a lui Dumnezeu.

Acum avem disponibile o mulţime de cărţi ortodoxe ce ne pot oferi cunoştinţe elementare. Cei cu adevărat interesaţi de studierea semnelor vremii trebuie în primul rând să cunoască bine măcar o parte dintre ele, să le citească, să le studieze serios şi să le ţină ca pe o hrană de fiecare zi:

1. scrieri dogmatice şi diferitele catehisme:

  • Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica
  • Sfântul Chiril al Ierusalimului – Cateheze
  • Mitropoliţii ruşi Platon şi Filaret – Cateheze

2. tâlcuiri la Sfintele Scripturi:

  • Sfântul Ioan Gură de Aur
  • Arhiepiscopul Averchie

3. cărţi ortodoxe despre viaţa duhovnicească:

  • Lavsaiconul
  • Dialogurile Sfântului Grigorie al Romei
  • Vieţile Sfinţilor
  • Scara Sfântului Ioan
  • Omiliile Sfântului Macarie cel Mare
  • cărţile Sfântului Ioan Casian
  • Filocalia
  • Războiul nevăzut
  • Viaţa în Hristos de Sfântul Ioan din Kronstadt
  • Sf. Teofan Zăvorâtul
  • Sf. Ignatie Briancianinov

Aceste cărţi pot pune bazele unei vieţi duhovniceşti autentic ortodoxe, vorbindu-ne despre lupta duhovnicească, despre cum să ne dăm seama de amăgirile diavolilor, cum să nu cădem în deznădejde etc. Toate ne oferă o temelie prin care putem înţelege semnele vremurilor.

Discernământul duhovnicesc 

Cel mai important lucru pe care cineva îl poate dobândi în urma îndeletnicirii cu asemenea tip de literatură este virtutea numită discernământ. Atunci când avem în faţă două fenomene care par să fie exact la fel sau întrucâtva similare, virtutea discernământului ne îngăduie să vedem care dintre ele este adevărat şi care este fals: care adică dintre ele are duhul lui Hristos şi care duhul lui Antihrist.

Însăşi firea lui Antihrist, cel ce voieşte a fi ultimul mare conducător al lumii şi ultimul duşman al lui Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar anti nu înseamnă numai împotrivă ci şi imitaţie a cuiva, în locul cuiva. Antihristul, după cum spun toţi Sfinţii Părinţi în scrierile lor despre el, va fi cineva care Îl va imita pe Hristos, care adică va încerca să-i amăgească pe oameni arătându-se pe sine ca fiind Hristos revenit pe pământ. De aceea, dacă cineva are vreo concepţie neclară despre Creştinism, sau citeşte Scripturile în „lumina” propriilor sale opinii, atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-creştine. Văzând figura lui Antihrist, acesta va fi amăgit să creadă că el este Hristos.

Putem da câteva exemple ale modului prin care virtutea discernământului ne poate ajuta să înţelegem unele fenomene destul de complicate. Un astfel de fenomen este Mişcarea Harismatică. În Indiana există un preot grec, Eusebiu Stefanos, care răspândeşte această mişcare în Biserica Ortodoxă. Are un număr destul de mare de adepţi şi de simpatizanţi. Pe lângă celelalte detalii legate de modul în care se roagă şi tipul de fenomene ce se manifestă la slujbele lor, puteţi vedea limpede că ideea de bază pe care se sprijină părintele Eusebiu împreună cu aceşti harismatici este una falsă. Am primit ieri un număr al revistei părintelui Eusebiu – Logos. El vorbeşte acolo despre o mare revărsare a Duhului Sfânt din vremurile de pe urmă, cu rol pregătitor pentru venirea lui Hristos. Se crede că toţi creştinii trebuie să se înnoiască, să primească Duhul Sfânt, să vorbească în limbi. Aceasta pregăteşte venirea lui Hristos, şi, prin urmare, înainte de venirea lui Hristos, va exista o puternică erupţie spirituală.

Dacă citiţi cu atenţie Scripturile, fără a vă impune prejudecăţi, chiar şi fără a utiliza comentarii patristice, veţi vedea că nicăieri nu se vorbeşte despre o revărsare spirituală de la sfârşitul lumiiÎnsuşi Hristos ne spune contrariul. El ne dă învăţături despre cum să ne rugăm, despre necesitatea credinţei, despre faptul că nu trebuie să ne smintim etc. El ne dă pilda femeii care se duce la judecător implorându-l pe acesta să mijlocească pentru pricina ei, spunându-ne că trebuie să ne rugăm într-un mod asemănător, să continuăm să ne rugăm până ce Dumnezeu ne va asculta şi ne va da ceea ce ne trebuie. Avem aici un exemplu temeinic despre rugăciune. După care zice: Dar (adică: deşi v-am dat această învăţătură şi acesta este felul în care trebuie să vă rugaţi), Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? Cu alte cuvinte, deşi v-am dat toate acestea, se pare că nu vor mai rămâne creştini la sfârşitul lumii. Va găsi El oare credinţă pe pământ? înseamnă că nu va mai găsi aproape pe nimeni, că nu va mai rămâne nimeni. La sfârşitul lumii nu vor fi mulţimi de oameni rugători, plini de inspiraţie şi de Duhul Sfânt. Toţi Sfinţii Părinţi care vorbesc despre acest subiect au în vedere marea strâmtorare de la sfârşit, spunând că toţi creştinii autentici vor fi ascunşi privirilor lumii, nefăcându-şi simţită prezenţa. Cei care vor fi mai vizibili lumii nu vor fi creştini adevăraţi.

Astăzi asistăm la puternice renaşteri harismatice la Universitatea Notre Dame, iar în Ierusalim are loc anual o conferinţă despre Duhul Sfânt. Şaizeci-şaptezeci de mii de oameni se adună la un loc şi se roagă, îşi ridică mâinile şi vorbesc în limbi. Arată de parcă s-ar fi întors vremea Apostolilor, dar dacă ne uităm la ce se-ntâmplă de fapt acolo, veţi vedea că nu este un duh care ar trebui să fie, ci altul, diferit. De aceea, cuvintele părintelui Eusebiu despre Sfântul Simeon Noul Teolog legate de modul în care trebuie să Îl cunoaştem pe Duhul Sfânt şi cum să-L primim în mod conştient nu sunt greşite, reprezintă o învăţătură adevărată, dar dacă ai un duh greşit, acea învăţătură nu se potriveşte.

Aici avem un caz în care, dacă aveţi un discernământ ajutat de cunoştinţele creştine de bază, puteţi privi la un fenomen care pretinde a fi apostolic şi întocmai cu vremurile Bisericii primare, pregătită pentru A Doua Venire a lui Hristos, dar, dacă priviţi cu atenţie, veţi vedea că nu este acelaşi lucru, ci chiar mai rău. Este exact ca în cazul celor ce vor să construiască Templul lui Hristos. Ei îl construiesc pentru Antihrist, şi deci este cu desăvârşire potrivnic. 

Sursa : Pr. Serafim Rose, Semnele sfarsitului  lumii, Editura Egumenita,  2004

Sursa: https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/12/12/temeiul-intelegerii-semnelor-discernamantul-duhovnicesc-cuviosul-serafim-rose/

Ecumenismul – dialogul minciunii. „Dialogul între ortodocși și romano-catolici”.

«Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. Înlăuntrul său se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeu-omului şi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El, înlocuindu-L cu omul european. Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este “legiune” ». Sfântul Iustin Popovici

2017-11-25-aMitropolitul Ierotheos Vlachos este un teolog de seamă și are o poziție mărturisitoare în privința Sinodului din Creta și a credinței ortodoxe în general. Faptul că nu a luat o atitudine corectă de delimitare față de semnatarii documentelor din Creta nu ar trebui să umbrească meritele și teologia lui. Probabil că face o iconomie în privința comuniunii cu restul participanților la Sinod (văzută de noi ca „diplomație bisericească”), deși orice Sinod ar trebui să facă departajarea clară între adepți și opozanți prin decizii unanime, obligatorii măcar pentru cei ce iau parte la el.
Textul de față este unul bun pentru a fi făcut cunoscut stadiul actual al dialogului ecumenist cu romano-catolicii (papistașii).
„Cele pe care le-a zis Papa sunt inconsecvente cu textele oficiale ale Comisiei Mixte de Dialog Teologic între ortodocși și romano-catolici, după cum se vede în textele care au fost semnate până acum. Aceasta înseamnă că se fac dialoguri teologice, sunt semnate texte, dar Papa, din perspectiva că el este peste Sinoadele Ecumenice, nu este membru al Sinodului, Papa nu este verificat de Sinod, ci el îl verifică și deciziile Sinodului sunt pur și simplu texte-referat”.

Dialogul între ortodocși și romano-catolici

Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos și Sf. Vlasie

De la început trebuie să declar că nu sunt împotriva dialogului cu romano-catolicii și cu ceilalți eterodocși, sunt pentru dialog, care totuși trebuie să se facă cu anumite condiții prealabile teologice și ecleziologice. Nu trebuie să se facă nimic fără condiții prealabile.

Sunt absolut de acord cu observațiile Părintelui Ioannis Romanidis, care a fost delegat al Bisericii Greciei mulți ani la Dialogurile cu eterodocșii. Într-o carte mai veche a mea am inventariat opiniile sale despre Dialogul cu eterodocșii după cum le-a exprimat în textul său cu titlul: «Teologul în slujba Bisericii la Dialogul Ecumenic».

În acest text al său se diferențiază patru puncte importante. La primul sunt arătate opiniile Părintelui Gheorghe Florovski pe această temă, care avea o mare experiență în Dialogurile teologice. La al doilea sunt analizate condițiile prealabile pe baza cărora teologul ortodox poate să participe la Dialogurile teologice cu eterodocșii. La al treilea sunt prezentate problemele care apar la Dialoguri în sarcina Predaniei ortodoxe. La al patrulea este inventariată și strategia care trebuie să fie aplicată de partea ortodoxă pe parcursul Dialogurilor.

În continuare voi accentua unele puncte pe care consider că sunt importante pentru ca să înțelegem tema dialogului cu romano-catolicii.

  1. Istoria Dialogului

Din 1965, odată cu încheierea Conciliului Vatican 2, a întâlnirii Papei cu Patriarhul Constantinopolului și a ridicării anatemelor sau a lipsei de comuniune, a început «Dialogul dragostei» în multe moduri, în principal cu returnarea moaștelor, începutul fiind făcut de la întoarcerea capului Sfântului Andrei la Patra.

Din anul 1980 a început «dialogul teologic» între ortodocși și romano-catolici.

În anul 1979, înainte de a începe dialogul teologic, Papa Ioan Paul al II-lea a zis romano-catolicilor, între altele, următoarele: Dialogul va fi «în termeni egali». Cele două Biserici au conștiința de sine a identității lor, a ecleziologiei lor și a structurii lor sacramentale. Și cele două Biserici se evidențiază de la conștiința de sine că ele continuă neîntrerupt viața Bisericii una, sfântă, sobornicească (catolică) și apostolică.

Totuși, deoarece există o disensiune în realitatea istorică, de aceea dialogul acesta are loc în perspectiva Bisericii neîmpărțite de dinainte de schismă. Nu este vorba despre dialogul «pentru supremația» unuia asupra altuia, ci despre dialogul unor Biserici surori pentru restaurarea unității.

De aceea dialogul se va face de la punctele care unesc pe ortodocși și pe romano-catolici. Pornind de la aceste puncte vor fi cercetate și punctele care despart.

A început dialogul asupra temelor care au fost fixate. Totuși a fost punctat faptul că, după editarea celui de-al doilea text (textul de la Bari), a existat o astfel de euforie, încât a fost cultivată convingerea că toate merg bine, că respirăm în sfârșit cu cei doi plămâni ai Bisericii.

Textele pe care s-a făcut dialogul teologic sunt următoarele:

  1. a) «Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi» (Munchen, 1982).
  2. b) «Credință, taină, unitatea Bisericii» (Bari, 1987).
  3. c) «Taina Preoției în structura sacramentală a Bisericii, cu referire particulară la succesiunea apostolică pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu» (Noul Valaam, 1988).
  4. d) «Consecințe ecleziologice și canonice ale firii sacramentale a Bisericii. Comuniunea bisericească, sinodalitatea și autoritatea» (Ravenna 2007).
  5. e) Se află în evoluție dialogul despre «Sinodalitate și primat în primul mileniu» cu textul de la Chieti (2016) și se urmărește confruntarea temelor care privesc calea spre unitatea de credință.
  6. Observații la dialogul dintre ortodocși și romano-catolici

Am studiat toate textele care au fost semnate până acum de către delegații Bisericilor și voi nota foarte pe scurt unele din observațiile mele.

  1. a) Acest dialog a fost întreținut de un mic grup de Arhierei și Profesori teologi, care a informat Sfântul Sinod Permanent. Ierarhia (Sinodul plenar) Bisericii Greciei nu a luat cunoștință despre dialog. În 22 de ani de arhierie (a mea), numai de două ori a survenit tema aceasta în Ierarhie, în octombrie 2004, când s-a făcut o informare despre dialogurile teologice de astăzi de către Mitropolitul de atunci Pantelimon al Aticii, și în octombrie 2009.

Consider că nu trebuie să avem liniște în conștiința noastră că ne-am ocupat ca Ierarhie de această temă serioasă. Ne-am ocupat de multe alte probleme cu caracter practic, dar nu cu această temă serioasă teologică și ecleziastică.

  1. b) Dialogul a început pe temele «care unesc» și a fost formulată opinia că vor fi cercetate pe parcurs și cele «care despart».

Caracteristic este textul de la Munchen, 1982, cu tema «Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi». Textul acesta are un principiu teologic inexact pentru că Biserica are o bază hristologică, nu trinitară și prin Hristos ne-am împărtășit de lucrarea Dumnezeului treimic. De altfel, nu poate fi anulat apofatismul tainei Sfintei Treimi și să fie pusă viața internă a Sfintei Treimi drept bază pentru a fi explicată Biserica și regulile ei.

Dincolo de acest fapt, în text sunt scrise multe puncte inexacte. Este scris la un punct: «Prezenta expunere abordează taina Bisericii numai dintr-un aspect al ei, totuși un aspect deosebit de important pentru cadrele perspectivei sacramentale a Bisericilor noastre, adică taina Bisericii și a Euharistiei în lumina Tainei Sfintei Treimi. Ni s-a cerut să pornim de la punctele care ne unesc și, după ce le vom dezvolta, să ne apropiem din interior și progresiv de toate punctele asupra cărora nu suntem de acord.

La redactarea acestui text dorim să arătăm că printr-o astfel de lucrare ne exprimăm dimpreună o singură credință, care este continuitatea credinței Apostolilor».

Am subliniat două puncte de bază ale acestui text, că dialogul se face în cadrele perspectivei sacramentale a Bisericilor noastre, că dialogul începe de la punctele care ne unesc pentru a ajunge la punctele care ne despart, dar în același timp se vorbește că exprimă ambele părți, ortodocși și romano-catolici, o credință, care este continuarea credinței Sfinților Apostoli.

Aristotel scrie că temelia cunoștințelor omenești sunt categoriile asemănării și diferenței, dar și legea antitezelor, așezând lucrurile pe genuri și feluri. Punctele comune dintre oameni și animale sunt în jur de 85%. Deci, când cercetăm oamenii și animalele vom rămâne la punctele comune dintre ei și nu vom privi diferența? După aceea, punctele comune dintre toți oamenii urcă la o rată de 99,9%. Și, când comparăm oamenii, vom vedea numai punctele comune, nu vom vedea diferențele dintre ei de 0,1%?

Consider că la acest dialog nu a fost studiată nici o diferență, precum erezia Filioque, lucru pe care-l consider principala diferență din secolul al IX-lea până în al XIX-lea, și erezia actus purus, după cum s-a arătat la dialogul dintre Grigorie Palama și anti-isihaști și este consemnat în Sinodiconul Ortodoxiei. Nu numai nu a avut loc vreun dialog despre diferențe, dimpotrivă, s-a făcut mențiune despre «perspectiva sacramentală a Bisericilor noastre» și că «exprimăm dimpreună o credință, care este continuarea credinței Apostolilor».

Mai mult, în textul de la Munchen din 1982 a fost ocolită dezbaterea asupra ereziei Filioque. Este scris în acest text: «Fără să vrem să soluționăm deja dificultățile care subzistă între Răsărit și Apus, cât privește relația dintre Fiul și Duhul, putem să spunem deja dimpreună că Duhul, Care de la Tatăl purcede (In. 15,26), ca dintr-un singur izvor în cadrul Treimii și Care a fost pus Duh al înfierii noastre (Rom. 8,5) și pentru că este de asemenea și Duh al Fiului (Gal. 4,6), ne este dat îndeosebi în Euharistie prin Fiul, în Care Se odihnește, atât în timp, cât și în veșnicie».

Este definitorie declarația pe care a făcut-o cardinalul de atunci Ratzinger, mai apoi Papă, la un interviu, când a apreciat textul de la Munchen. A zis că despre faptul că Duhul purcede de la Tatăl și de la Fiul, că «această problemă a fost lăsată la periferie, cât timp această temă era legată de un domeniu larg de probleme de bază, la care Biserica Catolică și cea Ortodoxă vor trebui să înfrunte una pe alta».

Deci se pare că abordarea subiectului Filioque a fost evitată și nu a fost cercetat.

  1. c) Din 1982, la Munchen, Germania, a fost selectată ca temă a Dialogului cu romano-catolicii «Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi». Și dialogul a fost continuat cu alte fațete ale acestei teme.

Consider aceasta o mare greșeală teologică. Biserica este trupul lui Hristos, și nu icoana Sfintei Treimi. Pr. Gheroghe Florovski a accentuat mereu elementul hristologic al Bisericii și al dumnezeieștii Euharistii. Cunoaștem pe Tatăl prin Hristos în Duhul, după cuvântul lui Hristos: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (In.14,9).

Totuși de ce a început Dialogul de la Taina Bisericii în lumina Sfintei Treimi?

Consider că s-a făcut aceasta pentru ca să ajungă la primat, deși nu au fost dezlegate celelalte greșeli teologice serioase, precum Filioque și actus purus. Dar și primatul îl privesc diferit cele două părți. Romano-catolicii îl privesc de la unitatea de ființă, iar ortodocșii de la Persoana Tatălui. De altfel, aceasta a fost una din deciziile Conciliului Vatican 2, că între cei botezați există o unitate de căpătâi, comuniunea communio, «ecleziologia communio sau comuniunea euharistică», «după modelul icoanei Treimii, după modelul communio treimic»

Este vorba de probleme teologice serioase, pentru că astfel este anulat apofatismul Dumnezeului Treimic. Sfântul Grigorie Palama a spus clar: «Mai presus de cunoaștere și de cuvânt sunt și cele ce țin de unirea ființială, și cele ce țin de distincția ipostatică, și cele ce țin de neamestecarea totală și consubstanțialitatea neconfundată. Sunt astfel deoarece nu se poate participa la ele deloc. De aceea nici nu se poate găsi vreo pildă pentru acestea în creație».

  1. d) Când studiem toate textele care au fost redactate, observăm că există o înșiruire continuă între ele, unul urmează altuia, este o derulare și următorul îl presupune pe cel anterior.

Spre exemplu, la Munchen în 1982 a fost cercetată taina Bisericii și a dumnezeieștii Euharistii în lumina tainei Sfintei Treimi. La Bari în 1987 a fost analizată tema credinței, taina și unitatea Bisericii. La Noul Valaam în 1988 s-a avansat la taina preoției în structura sacramentală a Bisericii și îndeosebi însemnătatea succesiunii apostolice. La Ravenna în 2007 au semnat un text despre consecințele teologice și canonice ale firii sacramentale a Bisericii și concret despre comuniunea ecleziastică, sinodalitate și autonomie. În continuare este cercetat primatul Papei în primul mileniu. Observă oricine cu multă ușurință că există un curs continuu al chestiunilor ecleziologice ca și cum ar exista identitate ecleziologică și teologică între romano-catolici și ortodocși.

Poate fi notat că, atunci când cercetează cineva textele acestea ca pe niște texte care au fost semnate numai de Bisericile Ortodoxe, au o direcție generală corectă. Totuși, când sunt semnate de ortodocși și romano-catolici, la care există o mare diferență în teologie și ecleziologie, atunci există o problemă foarte serioasă. Și nu poate să pretindă nimeni că romano-catolicii au dat înapoi și au aderat la viziunea ortodoxă pentru că textele comune sunt contestate ușor de Papa. De altfel, toate cele semnate sunt fără valoare când Papa nu renunță la primat.

Voi oferi câteva fraze din textele semnate împreună și în care se pare că cei ce au semnat au, din păcate, o conștiință a identității teologice și ecleziologice, deși atât în teologie, cât și în ecleziologie există diferențe mari.

–«Trupul lui Hristos este unul» (textul de la Munchen).

–«Biserica Locală care săvârșește Euharistia în jurul Episcopului nu este o parte a Trupului lui Hristos» (textul de la Munchen).

–«Fiecare este dator să recunoască în ceilalți, prin particularitățile locale, identitatea Tainei Bisericii» (textul de la Munchen).

–«Taina Bisericii este o „taină a credinței”» (textul de la Bari).

–«Orice Taină a Bisericii dăruiește harul Sfântului Duh» (textul de la Bari).

–«Aceasta (despre formularea credinței) cere ca teologia „teologumenelor” să întrunească o cercetare serioasă. Este, de asemenea, nevoie să fie lămurit care evoluție concretă ce survine într-un segment al creștinătății nu va putea fi gândită de celălalt segment drept o evoluție permisă. În plus, trebuie să recunoaștem că frecvent sensul unor cuvinte s-a schimbat în decursul timpului» (textul de la Bari).

Semnalez iarăși faptul că frazele acestea pot fi acceptate când sunt conținute în texte care sunt semnate numai de Bisericile Ortodoxe, dar este inacceptabil să fie semnate de ortodocși și eterodocși astfel de texte în care se spune că Trupul lui Hristos este unul, înțelegându-se faptul că și romano-catolicii aparțin Bisericii celei una; că fiecare Biserică Locală (Ortodoxă și Romano-Catolică) este toată Biserica; că fiecare este dator să recunoască în ceilalți identitatea tainei Bisericii, chiar dacă există pur și simplu particularități locale și nu diferențe de dogme; că Tainele Bisericii sunt «Taine ale credinței»; că fiecare Taină a Bisericii, ortodoxă și eterodoxă, integrală sau incompletă, dăruiește harul Sfântului Duh și că există probleme «teologumene» între segmentele creștinătății, care trebuie să fie cercetate în complexitatea evoluției permise și a schimbării termenilor pe parcursul timpului!!!

Toate acestea sunt cel puțin inacceptabile.

  1. e) Deși pe parcursul teologic al dialogului au fost evitate diferențele teologice serioase, între acestea singura diferență care s-a ivit pe parcursul dialogului este Uniația și această temă nu a avut nici o concluzie, mai mult a forțat pe ortodocși să accepte participarea uniților la dialog.

Când citește cineva istoria chestiunii, se încredințează de faptul că da, a fost condamnată Uniația la Freising, în 1990, ca metodă de unire care se opune tradiției comune a «celor două Biserici», dar decizia aceasta nu a fost recunoscută de Vatican și mai ales la Balamand, în 1993, Vaticanul, exploatând absența a nouă Biserici Ortodoxe, printre care și Biserica Greciei, a izbutit să răstoarne deciziile de la Freising și să valideze existența Uniației.

Desigur, Biserica Greciei nu a participat la Balamand și a reacționat față de Uniație. Mai ales Președintele Comisiei de dialog dintre ortodocși și catolici, Arhiepiscopul Stelian de Australia, a pus în dezbatere, judecată și vot decizia oficială a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.

Biserica Greciei s-a adunat pentru decizia de la Balamand și a emis o Scrisoare Sinodală care consideră decizia de la Balamand nu numai pe tema Uniației, ci și în ce privește decizia comuniunii depline dintre ortodocși și «Biserica Romano-Catolică» cu recunoaștere reciprocă a Preoției și a Tainelor săvârșite de ei.

Între altele, este scris: «În textul nou alcătuit la Balamand se întreprinde, în avans și fără ridicarea diferențelor teologice și ecleziologice cedate, comuniunea deplină între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică prin recunoașterea reciprocă a Preoției și a Tainelor săvârșite de ele. Adică Comisia Mixtă introduce prin textul despre Uniație pe de o parte abdicarea Bisericii Ortodoxe de la conștiința ei de sine exclusivă ca [fiind] Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, iar pe de altă parte recunoașterea acestor proprietăți și pentru Biserica Romano-Catolică înainte de a fi restabilită unitatea în dreapta credință printr-un dialog teologic».

Și Scrisoarea sinodală încheie: «Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Greciei concepe textul despre Uniație de la Balamand drept inacceptabil din punct de vedere ortodox, drept total străin de tradiția ortodoxă de veacuri și drept contrar tuturor deciziilor din cadrul Dialogului cu Biserica Romano-Catolică ale Consfătuirilor Întâistătătorilor. Elementele drepte menținute fragmentar în acest text despre Uniație dispar în baza lui întunecată ecleziologică și sunt plasate cu neglijență în Dialog și în perspectivele lui viitoare. Evaluarea aceasta a textului despre Uniație fiind considerată indispensabilă pentru liniștirea cugetului pliromei bine-credincioase a Bisericii din Grecia, este făcută cunoscută Bisericii-Mame conform predaniilor ca să nu se facă un rău mai mare».

În urma acestora mă întreb: De ce a fost ignorată această decizie și nu a fost trimisă Ierarhiei (Sinodului complet) spre validare? Și de ce continuă mulți să vorbească despre Tainele eterodocșilor când nu au fost soluționate problemele teologice și ecleziologice și când nu a fost restabilită unitatea în dreapta credință?

La dialogul care a avut loc în Baltimore în 2000 despre Uniație dezbaterile au fost conduse spre un naufragiu esențial. Acolo a fost dezvăluită epistola Papei Ioan Paul al II-lea către Cardinalul Cassidy, care spunea între altele: «Pentru Biserica Catolică Bisericile Catolice Orientale au aceeași valoare (dignity) pe care o au și restul Bisericilor care se găsesc în deplină comuniune cu Episcopul Romei».

Aceste dezvăluiri s-au încheiat prin oprirea dialogului între ortodocși și romano-catolici și retragerea Co-Președintelui ortodox, Arhiepiscopul Stelian de Australia.

În 2003 noul Președinte al dialogului din partea Bisericii Ortodoxe a devenit Ioan al Pergamului, care și-a asumat toate Bisericile Ortodoxe și s-a luat decizia la nivel panortodox de a fi continuat dialogul teologic între ortodocși și romano-catolici. În acea perioadă eram Arhiereu sinodal și urmăream subiectul.

Cu toate acestea, în 2005 Biserica Greciei a decis să fie continuat dialogul teologic, însă a accentuat în același timp că «trebuie să fie condamnată cu hotărâre și fără ocolișuri Uniația ca metodă», «trebuie continuată în orice caz dezbaterea asupra temei Uniației, care nu a fost epuizată nicidecum». Dezbaterea aceasta «poate să se desfășoare în cadrele ecleziologiei din prisma primatului» pentru facilitarea derulării dialogului.

Un lucru important este faptul că se face Dialogul între ortodocși și romano-catolici și în delegația romano-catolicilor, deși anterior a fost inclus numai un uniat, acum sunt incluși patru uniați!! Astfel, nu numai că nu a fost dezbătută tema Uniației, dar sunt de față chiar mai mulți uniți decât anterior.

  1. f) Sunt importante cele ce s-au petrecut puțin înainte de convocarea Comisiei teologice de Dialog între ortodocși și romano-catolici la Ravenna (8-15 oct. 2007).

Papa, de praznicul Apostolilor Petru și Pavel, pe 29 iunie 2007, a contrasemnat un text cu titlul «Răspunsuri la întrebări care se referă la anumite puncte de vedere cu privire la învățătura despre Biserică». În acest text există teze inacceptabile din perspectiva teologiei și a ecleziologiei ortodoxe.

Printre ele este scris că «Biserica Catolică» este singura Biserică adevărată, care păstrează elementele autentice pe care le-a stabilit Hristos pentru Biserică, este Biserica veritabilă și văzută din istorie, care a fost instituită de Hristos pe pământ. Singura Biserică este aceea administrată de Papa, urmașul lui Petru, și de Episcopii care se găsesc în comuniune cu el. Celelalte Biserici au un «deficit ecleziologic»; există o identitate deplină a Bisericii lui Hristos cu «Biserica Catolică», în timp ce celelalte Biserici au numai unele elemente de eclezialitate. Comuniunea Bisericilor cu urmașul lui Petru este condiția prealabilă esențială prin care se delimitează toate structurile bisericești și sunt circumscrise principiile interne și limitele pentru fiecare «Biserică separată» și pentru «Biserica Catolică».

Comisia Sinodală pentru relațiile inter-ortodoxe și inter-creștine a Bisericii Greciei și-a exprimat prin decizia ei din 5-10-2007 rezervele și a făcut o critică la aceste puncte de vedere.

Prin urmare, cele pe care le-a zis Papa sunt inconsecvente cu textele oficiale ale Comisiei Mixte de Dialog Teologic între ortodocși și romano-catolici, după cum se vede în textele care au fost semnate până acum. Aceasta înseamnă că se fac dialoguri teologice, sunt semnate texte, dar Papa, din perspectiva că el este peste Sinoadele Ecumenice, nu este membru al Sinodului, Papa nu este verificat de Sinod, ci el îl verifică și deciziile Sinodului sunt pur și simplu texte-referat.

Pornind de la aceste condiții prealabile, cum poate cineva să fie sigur cu privire la evoluția dialogului? Și cum poate cineva să se încredințeze episcopilor și teologilor care participă la astfel de dialog și sunt alcătuite textele pe principiul ad referendum (spre aprobarea de către Bisericile Locale) și totuși nici nu vin spre aprobarea lor la Ierarhia Bisericii Greciei, dar sunt puse totodată sub contestarea Papei?

  1. g) Totuși partea importantă a chestiunii este că la Conferința a III-a Presinodală Panortodoxă de la Chambesy din 1986 a fost pregătit textul «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine». În acest text se face referire la dialogurile Bisericii Ortodoxe cu romano-catolicii, precum și cu ceilalți creștini.

În acest text sunt scrise temele teologice care pun în dificultate dialogul, nu numai cele ce unesc, ci și cele ce despart la nivelul ecleziologiei, temele metodologice, precum și, de asemenea, faptul că Uniația trebuie să fie cercetată ca prioritate ecleziologică. Între altele, au scris în acest text: «Conferința face o prezentare selectivă a temelor viitoare pentru Dialog nu pur și simplu numai dintre cele care “unesc” cele două Biserici, ci și dintre cele care le “despart”, în special la nivel ecleziologic».

Totuși, după revizuirea și actualizarea textelor care s-a făcut la Conferința a V-a Presinodală Panortodoxă la Chambesy în 2015 au fost șterse toate aceste puncte concrete și a fost configurat un nou text, care nu face referire și unde se găsește astăzi dialogul între Biserica Ortodoxă și romano-catolici și cum va fi continuat.

La «Sfântul și Marele Sinod» din Creta a fost dat prilejul să fim informați unde se găsește precis acest dialog, să fie aprobate sau nu textele semnate până la vremea aceea de către delegații Bisericilor și să fie decis cursul pe mai departe.

Totuși nu s-a făcut nimic pentru aceste chestiuni, dar mai ales a fost decis să se scrie «Biserici eterodoxe», drept pentru care se pun foarte multe întrebări: Sunt în vigoare textele semnate până acum? Cu care autorizare va fi continuat dialogul și din ce punct? Care sunt temele care ne despart de romano-catolici? Și multe întrebări asemănătoare.

  1. Concluzii

După cele de mai sus, care au fost prezentate cu mare concizie, consider că dialogul dintre ortodocși și romano-catolici suferă la baza lui.

Ca principiu, nu există unitate între Bisericile Ortodoxe și s-au ivit și se ivesc probleme serioase intraortodoxe.

Apoi, se face dialog de către delegații Bisericii noastre fără să fie puse concluziile dialogurilor în Ierarhia Bisericii spre validare sau nu.

Mai mult, a fost ignorată baza ecleziologică indispensabilă că Biserica este Trupul lui Hristos și, dimpotrivă, este pusă «în lumina Sfintei Treimi», care servește unor scopuri ecumeniste.

Textele care au fost semnate sunt încă inacceptabile din perspectivă teologică și ecleziologică atunci când sunt semnate în același timp de ortodocși și romano-catolici, în timp ce între aceștia există o ecleziologie diferită și Papa nu este implicat, el fiind mai presus de Sinoadele Ecumenice și deciziile lor le privește drept texte-referat. După cum, de asemenea, persistă erezii serioase, precum Filioque și actus purus, care nu pot fi trecute cu vederea.

În sfârșit, dialogul acesta este ineficient și, firește, primejdios, pentru că la final va fi ce vrea Papa cu puterea pe care o deține, poziția pe care o are, că este urmașul direct al Apostolului Petru și nu al predecesorului[1] lui și este mai presus de toți Episcopii și de înseși Sinoadele Ecumenice, dar și imposibilitatea delegaților Bisericilor Ortodoxe de a se exprima împotriva deciziilor Sinoadelor Ecumenice și a învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii, îndeosebi a Sfântului Grigorie Palama. Cred că fără cunoașterea teologiei Sfântului Grigorie Palama, un Părinte de frunte al Bisericii, nu poate să se facă nici un dialog teologic. Și aceasta constituie deficitul dialogului teologic al Bisericii Ortodoxe cu creștinii eterodocși.

[1] Este logic că, de fapt, orice papă este urmașul celui ce a fost papă înainte de el; nu are cum să fie urmașul direct al Apostolului Petru. Este o pretenție fără temei (n.tr.).

Traducere după: http://parembasis.gr/index.php/el/metropolitan/articles/5054-2017-11-25

Ieromonah Lavrentie Carp

 

Semnificația ICOANEI Nașterii Domnului

În această icoană, întregul mesaj din Evanghelie despre Întruparea Mântuitorului din Sfânta Fecioara Maria este surprins împreună cu alte detalii adăugate din Sfânta Tradiție a Bisericii.

În multe icoane cu reprezentări ale Nașterii Domnului sunt o multitudine de detalii, în altele sunt mai puține.  În diagrama aratată aici, luată dintr-un desen al icoanei, putem identifica cel puțin 8 elemente.

Icoana se concentrează, desigur, pe nașterea Domnului nostru Iisus Hristos din Maica Sa, Preacurata Fecioara Maria; ea este reprezentată mai mare decât celelalte personaje, întinsă pe un covoraș și uitându-se nu la nou-născutul său Fiu, ci mai degrabă cu iubire și înduioșare către logodnicul ei, Bătrânul Iosif, văzându-i uluirea față de această deosebit de minunată și divină naștere. El este arătat în colțul din jos stânga, stând de vorbă cu un bătrân păstor care i-a văzut pe îngeri slavoslovind.

Iosif privește calm și meditativ gândindu-se la minunile lui Dumnezeu pe care le vede și le aude acum. Domnul nostru este arătat în scutece (care de fapt sunt giulgiul cu care S-a înfășurat la înmormântare – n.n) și culcat în iesle, „căci nu mai era loc de gazduire pentru ei” (Luca 2, 7).

În spatele ieslei se află o peșteră întunecoasă, care ne amintește imediat de peștera în care Domnul a fost înmormântat 33 de ani mai târziu înfășurat în giulgiu. În peșteră sunt un bou și un asin, detalii nemenționate în Evanghelie, dar trăsături invariabile în fiecare icoană a Nașterii; scena e inclusă pentru a arăta îndeplinirea cuvintelor profetului Isaia, „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3).

Deasupra compoziției centrale, în chiar centrul icoanei este steaua minunată venită din rai, care i-a condus pe magi către locul în care se afla Mântuitorul nostru; ne amintește de semnul raiului pe care-l vedem în icoana Botezului sau Cincizecimii, oriunde e indicată intervenția divină.

Sfinții îngeri sunt reprezentați mărindu-L pe Dumnezeu și aducând vestea cea bună a Nașterii Domnului păstorilor. Faptul că păstorii evrei și magii păgâni au fost printre primii să îl slăvească pe Domnul nostru ne arată universalitatea acestui mare eveniment, rânduit pentru mântuirea întregii omeniri.

Ultimul detaliu al acestei icoane, scena spălării Domnului este un element care a provocat multe controverse de-a lungul timpului. În unele biserici din mănăstirile Muntelui Athos, scena a fost intenționat evitată în fresce și înlocuită cu tufișuri sau păstori; a existat o părere dominantă că acea scenă era degradantă pentru Hristos, care nu avea nevoie să fie spălat, fiind născut într-un mod miraculos dintr-o fecioară curată. Dar reținem această imagine în icoana noastră, ca un element din Sfânta Tradiție transmisă nouă; într-adevăr, nu îl degradează pe Domnul, ci îl marește pe El, așa cum este evident în rugaciunea desemnată a fi citită în timpul Botezului pentru moașa unui copil (Din Trebnicul de rit vechi, a doua rugăciune pentru moașă: „O Stăpâne, Domnul Dumnezeul nostru … Care a fost culcat în iesle și a binecuvântat pe moașa Salomeea care a ajuns să creadă în adevărul de netăgăduit al fecioriei…”. Cine, mai eficient decât o moașă, poate mărturisi despre o naștere divină și feciorelnică? De aceea noi înțelegem bine importanța acestei scene binecuvântate.

În sfârșit, dacă ne uităm la icoana ca la o compoziție unită, putem doar să fim umpluți de bucurie, nu doar datorită frumuseții culorilor și a atmosferei festive pe care o descrie, dar și datorită vestii fericite a mântuirii noastre atât de clar proclamată de ea. În icoană, toată creația se bucură la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos: cerul (o stea și îngerii), pământul (munții, plantele și animalele) și în special omenirea reprezentată cel mai desăvârșit în persoana noii Eve, Preacurata Fecioara Maria, Maica Domnului nostru.

Hristos se naște! Slăviți-L!

Traducere după un material în limba engleză: Andra Aldea-Partanen
Sursa: laurentiudumitru.ro

Preluat de pe: http://www.apologeticum.ro/2011/12/semnificatia-icoanei-nasterii-domnului/

Ce spunea GHERON SAVA LAVRIOTUL în decembrie 2016 – Nu de la el, ci de la „marii bătrâni, ce nu se fac cunoscuți lumii”

hqdefault

Reiau articolul din 5 decembrie 2016, care alături de Scrisoarea părinților mărturisitori din Athos, din decembrie 2016, către românii care s-au îngrădit de erezia ecumenistă , constituie momentul cel mai echilibrat al măturisirii părintelui monah Sava Lavriotul:

Mesajul părintelui SAVA LAVRIOTUL și al PĂRINȚILOR AGHIORIȚI despre existența HARULUI în Bisericile Ortodoxe Locale care au acceptat pseudo-sinodul din Creta. Ce trebuie să facă un antiecumenist

Cu multa dragoste  si respect pentru cei care se lupta si privegheaza pentru Dreapta Credinta, crestini ortodocsi neadormiti luptatori ai lui Hristos Dumnezeu, Cel pe care Il slavim si laudam in chip binecredincios, doresc sa subliniez un lucru esential pe care cu multa intrebare pe la marii batrani, ce nu se fac cunoscuti lumii, ci ne-au trimis pe noi, cu binecuvantata ascultare, ca sa va transmitem gandurile luminate prin rugaciune si multa sfatuire si smerenie si anume despre existenta Harului Sfantului Duh in Sfintele Taine ale Bisericilor Ortodoxe Locale, daca mai lucreaza Dumnezeu in Tainele savarsite de ei sau nu. Asa cum stim, pana la condamnarea lui Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, Sfintii si de Dumnezeu insuflatii Parinti ai Sinodului al III-lea Ecumenic au primit ca fiind lucratoare toate hirotoniile si slujbele savarsite de Nestorie pana in momentul condamnarii lui si a ereziei lui de catre Sfantul Sinod, chiar daca acesta propovaduia erezia in public si o impunea prin forta si violenta. De aceea si noi credem ca in Sfanta Liturghie savarsita in Bisericile unde s-a semnat (in) Creta, Duhul Sfant vine si preface painea in Trupul  si vinul in Sangele lui Hristos.

Sfanta Impartasanie, asa cum stiti,  se da unora spre iertarea pacatelor si spre viata vesnica iar altora se da spre osanda. Hristos este foc care pe unii ii lumineaza iar pe altii ii arde. Credinciosii care, cunoscand blasfemia semnata in Creta, se impartasesc cu Preacuratele Taine din mana celor care au semnat in Creta sau a preotilor care pomenesc pe episcopii care au semnat in Creta,  sau sunt deacord cu Creta, incurajand astfel pe episcopii care s-au lepadat de Hristos in Creta, ca si cum nimic nu s-a petrecut, aceia se impartasesc cu Hristos spre osanda lor, aratand nepasarea lor fata de Adevarul lui Hristos, aratand prin impartasirea din mana lor ca au aceiasi credinta cu ecumensitii si ajutand la raspandirea molimei ecumeniste.

Cei care datorita varstei, a nepriceperii, cei care deabia acum descopera Biserica lui Hristos, cei care sunt lipsiti de cunostinta asupra marii tradari petrecute, se impartasesc cu evlavie si cu frica de Dumnezeu, nimic stiind de lepadarea ierarhilor prin semnatura lor la Creta, aceea se impartasesc spre iertarea pacatelor si spre viata de veci.

 Este de dorit, ca cei credinciosi marturisitori, monahi si mireni, sa stam acasa pentru Hristos si sa ne facem randuiala cu lacrimi, sau sa mergem sute de kilometri sa ne impartasim continuu cu Sfintele Taine din mana celor care nu pomenesc pe ierarhii care accepta pseudo-Sindoul din Creta decat sa dam exemplu rau si sa incurajam pe cei care s-au lepadat de Hristos. Sunt Biserici Locale care nu au mers in Creta: Biserica Rusa, Biserica Bulgara, Biserica Antiohiana, Biserica Georgiana, sau mitropolii din toata lumea ortodoxa  care resping public pseudo sinodul din Creta si in acelasi timp exista parinti ce au intrerupt pomenirea ierarhilor care au mers in Creta sau au acceptat Sinodal pseudo Sinodul din Creta. Sa gasim solutia cea mai buna pentru fiecare caz in parte si astfel, daca avem Biserica ce nu accepta Creta, nu accepta panerezia ecumenista,  sa ne luam merinde Painea cea Cereasca, adica sa ne impartasim, mirenii, macar toate sambetele si dumincile iar monahii de 3, 4 ori pe saptamana daca este cu putinta si nu suntem legati cu epitimii datorita pacatelor mari(avorturi, preacurvii, vrajitorie, etc) Asa e randuiala Sfintilor Parinti Colivazi care au reinviat invatatura patristica si porunca de a ne cumineca, daca avem Biserica.

Preotii care au oprit pomenirea sa nu judece, sa nu-i acuze pe cei care nu au oprit-o ci sa-i primeasca cu multa dragoste la Sfintele Liturghii si sa conslujeasca ei, cu condita ca atunci cand conslujesc sa nu pomeneasca pe ierarh. Parintii care nu pomenesc sa nu stea retrasi si ascunsi ci sa iasa la marturisire. Intreruperea pomenirii este doar inceputul luptei si o forma a ei, nu finalul luptei. Datoria noastra este sa marturisim incontinuu. Preotul care a oprit pomenirea este dator sa faca acest lucru public(oprirea pomenirii) si sa isi instiinteze episcopul de care apartine canonic.Altfel este ca si cum nu a oprit pomenirea, si nu are valoare de marturisire. Preotii care nu pomensc sa nu faca selectii intre credinciosi, ci sa-i primeasca pe toti cu dragoste.

Preotii care nu pomenesc sa aiba dragoste si mila, si mult discernamant, rabdare si lumina. Asa cum Dumnezeu iconomiseste cu dragoste si asteapta pe toti sa se intoarca la Adevar, asa si parintii nepomenitori sa astepte pe toti cu dragoste si sa nu apara duh de cearta, de ura, de raceala si alte patimi care daca vor birui, arata ca nu a fost bineplacuta lui Dumnezeu jertfa nepomenirii. Marturisirea fara dragoste si mila si fara discernamant ucide, duce la schisme si dezbinari.

Dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste asa cum spune Sf. Apostol Pavel. Nu toti pot opri pomenirea, nu toti credinciosii au aceeasi credinta si putere de marturisire, nu toti au aceeasi putere de intelegere, de aceea noi sa-i asteptam pe toti si sa fim in urma tuturor. Sa fim noi anatema, sa fim noi cei mai huliti, decat sa pierdem un suflet, pentru care vom da raspuns in fata lui Dumnezeu.

Sa ne gandim la scopul lucrarii noastre (de intrerupere a pomenirii si marturisire) anume de a se reveni la Adevar, de a se inmuia episcopii si de a le trezi constiinta prin jertfa si fermitatea noastra si a poporului drept credincios.

Ma rog cu lacrimi lui Dumnezeu pentru care ma nevoiesc in pustia aceasta a Sfantului Munte si pentru care, din ascultare, mai ies in lume pentru a spune mesajul parintilor, asa cum ei mi-au poruncit, ca iubitorul de oameni Hristos Domnul, Fiul Tatalui cel mai inainte de veci sa va tina uniti in credinta si dragoste, caci altfel litera moarta ucide, dar Duhul da viata.

Gheron Sava Lavriotul

Sfanta Manastire Marea Lavra, Sfantul Munte

poate fi contactat in limba engleza la nr de telefon 00306947011111

– traducere din limba greaca preot Matei Vulcanescu

note:

  • Această poziție a părintelui Sava Lavriotul este dealtfel și a ierarhilor greci anti-Creta.
  • aceasta este atitudinea parintilor marturisitori din Sfantul Munte (Gheron Gavriil si Vlasie Vigliotul, etc), a Sinaxei de la Volos si a mitropolitilor marturisitori ai Bisericii Greciei (IPS Serafim al Pireului, IPS Serafim al Kithirelor, IPS Pavlos al Glifadei, etc)
  • Strajerii Ortodoxiei, Papadakis- pagina 102 Cuviosul Ipatie si multi preoti  au oprit pomenirea lui Nestorie inainte de a fi condamnat de Sinodul III-Ecumenic

Sursa: sinodultalharesc.tk

Preluat de pe: https://danielvla.wordpress.com/2017/12/06/ce-spunea-gheron-sava-lavriotul-in-decembrie-2016-nu-de-la-el-ci-de-la-marii-batrani-ce-nu-se-fac-cunoscuti-lumii/