Chiril al Ierusalimului și Meletie al Antiohiei sfinți sau eretici?

Chiril al Ierusalimului și Meletie al Antiohiei sfinți sau eretici?

STUDIU DE CAZ:

Autor: Maricica Pandele

  1. Context istoric

sf_parinti_de_la_sinodul_i_ecumenic-9.jpgPerioada de după Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) până la Al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381) a fost plină de sinoade locale, depuneri de episcopi, persecuții, controverse, erezii și lupte între creștini și eretici. În mod cert, conform descrierilor istorice a fost o perioadă dominată de confuzie, în care s-au adoptat mai multe simboluri de credință.

Arianismul făcea ravagii în Biserică, existând chiar și printre ei mai multe partide: o parte erau arieni riguroși, radicali, extremiști numiți și anomei sau anomieni, care negau consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, afirmând că Fiul este «neasemănător cu Tatăl și în toate și după ființă»; „în fruntea lor, se afla diaconul Ețiu (Aetius) și elevul acestuia, Eunomiu, episcop de Cizic, din 360, de la numele căruia arienii extremiști s-au numit și eunomieni”(Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p.324). O altă parte erau arieni moderați, cei mai mulți ca număr, care afirmau că Fiul este «asemănător în substanță cu Tatăl» —  datorită acestei similitudini substanțiale s-au numit omiusieni sau semiarieni, conduși fiind de episcopul Eusebiu al Nicomidiei, după numele căruia ei s-au numit și eusebieni. „Această grupare căuta să țină calea de mijloc între arienii extremiști și ortodocși, militând pentru împăcare printr-o formulă teologică de compromis” (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p.324)

A treia partidă de arieni, apărută după 358 odată cu Sinodul din Seleucia, s-au numit omei sau omieni, pentru că afirmau printr-o formulă vagă că Fiul este «asemănător cu Tatăl în toate» — sau «asemănător cu Tatăl după Scripturi». Conform acestora, Fiul are cu Tatăl o similitudine nesubstanțială. În fruntea lor, era episcopul Acaciu de Cezareea Palestinei, după numele căruia s-au mai numit și acacieni.

Episcopii, clericii şi creştinii ortodocşi, care apărau credinţa cea dreaptă stabilită în Sinodul de la Niceea prin care Fiul este «de o fiinţă cu Tatăl», sau «consubstanţial cu Tatăl», au fost numiţi omousieni. (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p.325)

În această perioadă încărcată pentru Biserică, mai mulți împărați au condus Imperiul Roman, credința adoptată de aceștia făcându-i să aibă poziții diferite față de Biserică. De exemplu, Constantin cel Mare care a și convocat Sinodul de la Niceea, este convins de către Eusebiu de Nicomidia care fusese coleg de școală cu Arie, să îl recheme pe Arie și să îl exileze pe Atanasie al Alexandriei. După moartea lui Constantin cel Mare ( în 337 d. Hr.), fiul său Constanțiu (337-361 d. Hr.) sprijină pe arieni în Răsărit. Fratele său, Constans care era Împărat în Apus și avea o poziție ortodoxă, văzând uneltirile semiarienilor în Orient i-a propus lui Constanțiu convocarea unui sinod în Sardica pentru împăcarea Bisericii.

În anul 350 d. Hr. Constans, împăratul ortodox al Apusului este omorât de Magențiu, astfel că eusebienii au devenit influenți și în Occident.

După Constanțiu în Răsărit urmează la tron Iulian Apostatul (361-363 d. Hr.) care încearcă să facă partidele de creștini să se certe între ei, de aceea readuce în scaunele episcopale pe toți potrivnicii lui Constanțiu, pentru că el promova religia păgână și dorea să distrugă creștinismul.

Între 363 – 364 d. Hr. conduce imperiul Iovian, un împărat pașnic, ortodox, care reușește să facă pace în Biserică, dar care moare subit. Îi urmează la conducere Valentinian I (364-375 d. Hr.) în Apus care era ortodox și Valens (sau Valent) (364-378 d. Hr.) în Răsărit care i-a favorizat pe arieni.

„Supt Valent arienii riguroși numiți și eunomieni sau anomei, la cari se alipiră acum și omeii, ajunseră a prepondera și persecutau cu aceeași furie pe ortodocși și pe semiarieni, așa că din această cauză semiarienii se tot apropiară de ortodocși și chiar se împăcară în masă cu aceștia” (Popovici:1926, p. 107)

După moartea lui Valentinian I vine la conducere în Apus Grațian care domnește între 375-383 d. Hr. și care recheamă pe episcopii ortodocși condamnând acțiunile pline de cruzime ale lui Valens.

Grațian alege să conducă imperiul de Răsărit cu ajutorul lui Teodosie care va fi supranumit Teodosie cel Mare (379-395 d. Hr.) și care este de partea ortodocșilor. După moartea lui Valentinian II  care a condus Imperiul în Apus între 383-392 d. Hr., Teodosie va prelua și conducerea imperiului în Occident.

Exilările și persecuțiile în Răsărit unde partidele ariene aveau sprijinul împăraților deveniseră obișnuințe în această perioadă tulbure. De exemplu, Sf. Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei a fost exilat nu mai puțin de 5 ori. În acest context probabil nu puțini au fost clericii și credincioșii care au ales ca de frică să nu mai țină credința ortodoxă și să treacă de partea arienilor.

Nu e de mirare atunci că în 362, înainte de a pleca din Alexandria într-un nou exil, Sf. Atanasie a întrunit un sinod în acest oraș, numit «sinodul păcii», care a înlesnit întoarcerea celor ce doreau să se unească cu Biserica Ortodoxă. Ortodocșii au dat dovadă de multă îngăduință la reprimirea episcopilor și a clericilor, în drepturile avute (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p. 331). În comentariul la canonul 5 al Sf. Atanasie cel Mare, dr. Nicodim Milaș explică: „La acest sinod, între altele, s-a hotărât ca toți aceia, cari au fost siliți prin violență să treacă de partea arienilor, dar cari în fond și după convingerea lor nu s-au făcut arieni, să fie iertați și să li se permit să rămână în acea treaptă din ierarhia bisericească, în cari se găseau și mai înainte; dar conducătorii și apărătorii eresului, dacă se convertesc și se pocăiesc, deasemenea se pot primi în Biserică, însă nu mai pot face parte din cler” (Milaș:1936, p. 38).

Însă frica nu a fost singura cauză a alegerii unora de a fi de partea arienilor, moderați sau extremiști, ci și confuzia creată de multele simboluri de credință adoptate în această perioadă.

„Schimbarea neîncetată a formulelor de credință, în numeroasele sinoade ariene, a provocat tulburare și confuzie în sufletele multor clerici și credincioși. Sfântul Grigorie de Nazianz ne înfățișează atmosfera încărcată și agitată în care s-au purtat aprinsele discuții teologice din secolul al IV -lea, referitoare la Dumnezeirea Fiului și la raportul Lui cu Tatăl, în cuvinte pline de amară ironie : «De întrebi pe cineva de bani, ești îndoctrinat asupra Celui Născut sau Nenăscut; de dorești prețul pâinii, ți se răspunde : Tatăl este mai mare și Fiul i se supune; de întrebi, baia e gata, ți se răspunde : Fiul a fost creat din cele ce nu există. Nu știu cum să numesc acest rău, nebunie sau manie ?»” (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1897, p. 330)

  1. Chiril al Ierusalimului

sinaxar_18_martie_sf_chiril_ierusalimSf. Chiril ajunge arhiepiscop al Ierusalimului în anul 348 d. Hr., fie pentru că predecesorul său, Maxim al III-lea (333-348 d. Hr.), a fost înlăturat de către arieni, fie pentru că a adormit întru Domnul. Istoricul Socrate Scolasticul spune că episcopii Acaciu de Cezareea Palestinei (arian riguros până la Sinodul din Seleucia din anul 358 d. Hr. când devine omian, compunând o formulă de credință foarte vagă) și Patrofil (episcop semiarian) l-au alungat pe Maxim și l-au pus în locul său pe Chiril (Socrate:2016, p. 112).  Prof. Dr. Remus Rus își pune, în mod îndreptățit, întrebarea: „cum puteau un episcop arian și unul semiarian să numească un episcop dacă acesta nu împărtășea doctrina lor eretică sau cel puțin unele păreri sau opinii ale lor?”(Rus:2003, p. 135)

Răspunsul ar putea fi că Sf. Chiril al Ierusalimului evită folosirea termenului «de o ființă», pe care chiar îl critică spunând că este conceput de oameni(Rus:2003, p. 136):  „La început, Sfântul Chiril nu a fost preocupat de «subtilitățile» doctrinare și evita fără șovăire termenul «de o ființă». De aceea, Acaciu, Episcopul arian al Cezareii a aprobat alegerea lui și l-a hirotonit episcop” (https://www.pemptousia.ro/2014/03/sfantul-chiril-arhiepiscopul-ierusalimului-18-martie/ ).

Nu trebuie uitat faptul că Acaciu a oscilat în doctrină de-a lungul vieții, ajungând chiar ortodox în 363 d. Hr. în timpul Împăratului Iovian, dar apoi revine la doctrine eretice. Astfel că e posibil ca Acaciu să fi urmărit doar înlăturarea lui Maxim și obținerea unui aliat indiferent de cât de riguros ariană era credința Sf. Chiril.

Dar în primele luni de păstorire, prin Catehezele sale, Chiril dovedește că este de fapt un apărător al hotărârilor și termenilor teologici stabiliți la Sinodul I Ecumenic. Aceasta este o primă cauză care a dus la ruperea lui Chiril de Acaciu.

O altă cauză a fost, se pare, „un conflict deschis pentru supremație între Acaciu și Chiril, acesta din urmă pretinzând primatul deoarece scaunul de la Ierusalim era apostolic. Cearta a dus în cele din urmă la exilarea de trei ori a lui Chiril” (Rus:2003, p. 136).

Deoarece el nu a folosit termenul «de o ființă» în operele sale a existat o neîncredere din partea ortodocșilor în ceea ce-l privește. De aceea, având în vedere veștile neclare și exilurile lui Chiril, sinodul de la Antiohia din 379 d. Hr. îl însărcinează pe Sf. Grigorie de Nyssa să cerceteze situația la fața locului. Sf. Grigorie confirmă că, deși Biserica din Ierusalim era scindată, iar viața de acolo era coruptă moral, credința era cea corectă, „Chiril participă la sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381 d. Hr., când, pentru a-și dovedi ortodoxia credinței, întrucât el criticase termenul de homoousion ca fiind conceput de oameni, i se cere să-și dovedească ortodoxia credinței. Astfel Chiril recită simbolul de credință al Bisericii din Ierusalim care conținea acest termen”(Rus:2003, p. 136) Și Socrate menționează în prezentarea Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol că episcopul de Ierusalim „își schimbase convingerile și recunoscuse consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu” (Socrate:2016, p. 197).

Chiril nu era cinstit unanim de către membrii marcanți ai Bisericii, fiind nevoie de un sinod al Bisericii care să intervină pentru a clarifica situația. Astfel în 383 d. Hr. are loc sinodului de la Constantinopol, iar o scrisoare păstrată de Teodoret, precizează: „Noi recunoaștem ca episcop al Bisericii-Mame a tuturor Bisericilor, al Bisericii din Ierusalim, pe prea venerabilul și prea-evlaviosul Chiril, cel iubit de Dumnezeu și care a fost ales odinioară în chip canonic de către cei din provincie și care în diferite împrejurări a luptat contra arienilor” (Rus:2003, p. 135-136).

  1. Meletie al Antiohiei

12-MeletieAl doilea episcop prezentat în acest studiu de caz, Sf. Meletie, a fost mai întâi episcop în Sevastia din Armenia, apoi în Berea, cetate din Siria (Socrate:2016, p. 124).

Contextul în care a ajuns să păstorească turma din Antiohia este următorul: Eudoxiu, episcop arian, își dorea să ajungă pe scaunul Bisericii din Constantinopol, deoarece era mai bogată decât Biserica din Antiohia. Aflând locuitorii din Antiohia despre intenția lui Eudoxiu, l-au înlăturat. Eudoxiu a dobândit într-adevăr scaunul Bisericii din Constantinopol.

Astfel, în anul 361 d. Hr. s-a făcut sobor și s-au gândit să facă alegerea unui nou episcop pentru scaunul vacant din Antiohia. Pentru că arienii erau mai numeroși decât ortodocșii, căutau să pună un episcop arian. Astfel s-au gândit să îl aleagă pe Meletie. Care erau convingerile sale înainte de a fi hirotonit de către arieni pentru Biserica Antiohiei nu este foarte clar. Totuși, conform lui Socrate Scolasticul, Meletie era un apropiat al episcopului Acaciu din Cezareea Palestinei (arian) și a semnat simbolul de credință propus de Acaciu la Sinodul din Seleucia (358 d. Hr.) (Socrate:2016, p. 124). În mod cert, nu era un arian radical[1].

Se pare că era foarte respectat de popor pentru virtuțile sale și era foarte iubit. După ce antiohienii au întărit hotărârea alegerii lui Meletie cu semnăturile lor, au trimis hotărârea către Eusebie, episcopul Samosatelor și apoi au transmis și lui Meletie rugămintea să preia conducerea Bisericii din Antiohia. „Intrarea în cetate o descrie Teodorit, episcopul, astfel: marele Meletie, fiind chemat de împărat, şi apropiindu-se de Antiohia, i-au ieşit în întâmpinare toţi câţi erau slujitori bisericeşti, precum şi toată mulţimea cetăţenilor. Erau până şi evreu şi păgân, care doreau să vadă pe slăvitul Meletie. Astfel a fost pus Sfântul Meletie pe scaunul arhiepiscopiei din Antiohia, ca un bărbat vrednic, înţelept şi sfânt. Pentru care, Sfântul Epifanie, care a fost pe vremurile acelea, grăieşte, fericindu-l cu laude şi zicând aşa: «Cu cinste mare a fost adus la noi bărbatul acela (Sfântul Meletie), despre a cărui slavă străbătuse vestea pretutindeni. Căci viaţa lui era statornică, cinstită iar obiceiurile alese; de aceea era iubit de popor, pentru viaţa sa neprihănită, care era povestită cu laude dumnezeieşti de către toţi»” (https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-meletie-arhiepiscopul-antiohiei-celei-mari ).

Atât de mare era evlavia populară, încât se povestește că mulți copii antiohieni au primit la botez numele de Meletie în cinstea arhiepiscopului.

La început Meletie nu și-a exprimat crezul în legătură cu doctrina consubstanțialității, dar apoi, întrebat fiind despre acest lucru el a mărturisit credința ortodoxă. După numai o lună de la alegere, Meletie este alungat din Antiohia în vremea lui Constanțiu și în locul lui este ales un episcop arian.

Meletie a fost izgonit din scaunul de episcop al Antiohiei de 3 ori.

Ca episcop, el îl hirotonește ca diacon pe Sf. Vasile cel Mare, îl botează și îl hirotonește ca diacon și pe Sf. Ioan Gură de Aur și, de asemenea, îl învestește ca episcop de Constantinopol pe Sf. Grigorie de Nazianz.

De numele lui se leagă ceea ce a rămas în istoria Bisericii ca fiind schisma antiohiană, numită de răsăriteni schisma antiohiană – meletiană (Popovici:1926, p. 90) sau schisma meletiană.

Schisma meletiană (antiohiană)

În anul 330 d. Hr. arienii l-au înlăturat pe Eustațiu, arhiepiscopul Antiohiei și au instalat un arhiepiscop arian. Ortodocșii din Antiohia și din Siria au refuzat comuniunea cu acesta, considerând că Eustațiu era, de fapt, episcopul lor canonic.

Odată cu instalarea lui Meletie, din moment ce acesta a mărturisit, de fapt, credința ortodoxă, ortodocșii moderați l-au recunoscut ca și episcop. Se pare că a convertit și arieni la credința ortodoxă prin mărturisirea sa.

Ortodocșii radicali nu l-au recunoscut pe Meletie și nici pe partizanii lui, deoarece Meletie fusese hirotonit de arieni, iar în rândul susținătorilor lui erau și unii care fuseseră botezați de arieni. „Astfel se formară chiar între ortodocși două partide: a eustațienilor și a meletienilor” (Popovici:1926, p. 111).

În anul 362 d. Hr., Lucifer de Cagliari îl hirotonește ca și episcop de Antiohia pe Paulin pentru ortodocșii radicali, accentuând și mai tare scindarea. Apropiat al lui Lucifer, episcopul Eusebiu de Verceil nu este de acord cu această hirotonie, fiindcă partizanii lui Meletie ajung să își facă adunările separat iar schisma se înrăutățise, dar nu își exprimă dezacordul din respect față de Lucifer. El încearcă să reglementeze aceste lucruri printr-un sinod, dar nu reușește. Meletie, întorcându-se din exil, află că aderenții lui își făceau adunările separat, în afara porților cetății, și se pune în fruntea lor (Socrate:2016, p. 140).

Paulin susținea că regulile Bisericii nu permit ca un episcop hirotonit de arieni să fie ales pe același scaun cu un episcop ortodox (Socrate:2016, p. 199), astfel că încercările lui Meletie de a restabili pacea și unitatea au eșuat.

În anul 363 d. Hr., în timpul Împăratului Iovian, cu concursul împăratului, Meletie reușește să îi facă pe aderenții lui Acaciu (printre care a fost și el cândva) să adopte doctrina consubstanțialității. 25 de episcopi acacieni au aderat la simbolul de credință ortodox(Socrate:2016, p. 157).

Se pare că de partea lui Meletie erau tot mai mulți susținători. Printre ei și sfinții capadocieni. Se știe că, pentru a restabili pacea, Sf. Vasile cel Mare încearcă să obțină sprijin de la Alexandria (probabil scriind Sf. Atanasie cel Mare) și de la episcopii din Apus, scriind papei Damasus dar nu reușește. Meletie este sprijinit de către episcopii răsăriteni, dar nu și de către cei occidentali care „dădură schismei numele lui” (Popovici:1926, p. 111).

Ucenicul Sfântului Meletie, Sfântul Ioan Gură de Aur, spunea că şi păgânii, şi iudeii îl socoteau un om ales, căci „sfinţenia strălucea pe faţa sa”. Sfântul Grigorie de Nazianz îl caracteriza astfel: „Om fără de meşteşug, cu purtări simple, plin de Dumnezeu, purtând în inima sa calmul august al trăsăturilor sale”.

Cel care a dezvoltat o relaţie strânsă cu Meletie a fost Sfântul Vasile cel Mare. Acesta a purtat cu episcopul Antiohiei o serie lungă de corespondenţe, întărindu-se unul pe altul în mărturisirea credinţei ortodoxe. „Dacă evlavia ta ştia ce bucurie îmi faci scriindu-mi, n-ai fi ratat, sunt sigur, nici o ocazie să o faci. Nu ştii oare care este răsplata cerului rezervată celor ce mângâie în întristări?… Dacă prin rugăciunile tale m-aş învrednici să nu-mi închei călătoria mea pământească până ce să primesc din gura ta învăţătura mântuirii şi să primesc de la tine merinde pentru viaţa prezentă şi cea viitoare, aş socoti aceasta drept un mare bine şi dovada bunătăţii lui Dumnezeu faţă de mine”, îi mărturisea într-o scurtă corespondenţă Vasile (http://ziarullumina.ro/sfantul-meletie-marturisitorul-sfintei-treimi-15523.html ).

În anul 381 d. Hr. are loc Sinodul de la Constantinopol, convocat de Teodosie cel Mare: „La Sinodul al doilea ecumenic au fost adunați numai episcopi din imperiul Roman de Răsărit, fiindcă Teodosie c. Mare domnia atunci numai în această parte, dar la deciziile sinodului au aderat ulterior și Roma și tot Apusul, așa că acest conciliu, din început numai un conciliu general al imperiului roman de Răsărit, devine în realitate ecumenic” (Popovici:1926, p. 53).

La acest sinod a participat și Meletie care l-a și prezidat, dar a murit în timpul conciliului. Sf. Grigorie de Nyssa, fratele Sf. Vasile cel Mare, a rostit o elogioasă cuvântare funebră în cinstea arhiepiscopului trecut la Domnul. Cu puțin înainte de a începe lucrările sinodului, Meletie fusese chemat la Constantinopol pentru a-l învesti pe Sf. Grigorie de Nazianz ca arhiepiscop de Constantinopol. După moartea lui Meletie, Sf. Grigorie de Nazianz va prezida lucrările sinodului. „Prima grijă a Sfîntului Grigorie a fost să pună capăt schismei antiohiene. Sfîntul Grigorie a propus ca scaunul Antiohiei să fie încredinţat lui Paulin, conducătorul eustaţienilor, partidă ortodoxă rigoristă, dar episcopii orientali n-au voit şi au propus alegerea lui Flavian, încât schisma antiohiană a continuat încă mulţi ani” (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p.335), pentru că apusenii au susținut până în 398 partida opusă.

Totuși o încercare de rezolvare a schismei se vede prin adoptarea Canonului 5. „Părinții Răsăriteni întruniți la Sinodul de la Constantinopol s-au simțit obligați, între altele, de a se exprima asupra antiohienilor cu atât mai vârtos deoarece se temeau ca nu cumva împerechierea dintre cei doi episcopi de atunci, Meletie și Paulin să aducă vreun dezastru ortodoxiei” (Milaș:1931, p. 108). Dar după cum spuneam, alegerea lui Flavian ca episcop în locul lui Meletie și susținerea lui Paulin de către apuseni a permis ca schisma să se mențină; „poporul se dezbină din nou în două partide, nu pentru vreun motiv referitor la credință, ci pentru alegerea Episcopilor” (Socrate:2016, p. 199).

La moartea lui Evagrie, succesorul lui Paulin ca episcop al eustațienilor, Flavian reușește să obțină să nu se mai aleagă un nou episcop pentru eustațieni, iar în anul 415, succesorul lui Flavian, Alexandru, reușește să îmbuneze mare parte din eustațieni astfel că schisma aproape a încetat. A încetat de tot abia în anul 482.

  1. Concluzii

Am prezentat cazul a doi sfinți, episcopi, hirotoniți de către arieni, atât Sf. Chiril, cât și Sf. Meletie, având certitudinea că aşa s-a întâmplat mai ales pentru cel din urmă, care a și fost vehement contestat de s-a ajuns la schismă între ortodocși. Sigur, cel mai reprezentativ în acest caz pare să fie, de departe, Sf. Meletie.

Cu toate că, în mod canonic acrivic, tainele lor, botezurile săvârșite, rangul de arhiepiscop ortodox nu puteau să fie recunoscute ca valide, fiindcă nu putem vorbi de hirotonii valide în ceea ce îi privește pe eretici (a se vedea Canonul 68 apostolic și probabil o suită de alte canoane), Sfinții Părinți i-au recunoscut ca episcopi canonici pe amândoi prin iconomie. Sigur, a fost nevoie de dovada credinței lor ortodoxe (mărturisirea publică și numeroasele persecuții) și trebuie luat în calcul contextul în care toate acestea s-au petrecut, un context plin de persecuții, dar mai ales de confuzie.

Dacă Sf. Meletie nu ar fi recunoscut ca ortodox, am vorbi acum de Sf. Ioan Gură de Aur care ar trebui rebotezat, pentru că a primit botez arian și a fost hirotonit ca diacon de un episcop arian, în consecință, nu l-am mai putea considera sfânt ortodox.

sfintii_trei_ierarhi_3.jpgAm vorbi de un Sf. Vasile cel Mare, foarte acrivic în ceea ce îi privește pe ereticii arieni, dar care, fiind în comuniune cu un eretic arian și fiind chiar hirotonit diacon de către un eretic arian, nu ar mai putea fi considerat sfânt ortodox.

Am vorbi de un Sf. Grigorie de Nazianz hirotonit episcop de Constantinopol de un eretic, deci la rândul său eretic[2].

Totuși, Biserica în loc să îi considere pe cei doi, Chiril și Meletie, eretici, a ales să îi venereze ca sfinți. Practic, Biserica a ales calea moderației, calea de mijloc. De altfel, nu doar atunci, ci și peste timp, căci schisma meletiană s-a rezolvat prin convingerea eustațienilor să se unească cu meletienii. Cu alte cuvinte, Biserica a considerat că eustațienii au greșit aplicând acrivia, dacă se ia în considerare contextul istoric.

Se pare că însuși Duhul Sfânt a luat apărarea lui Meletie, probabil pentru virtuțile lui, chiar dacă nu se cunoaşte să fi avut loc vreo hirotonie de către un ierarh ortodox a acestuia, căci în cadrul Sinodului de la Constantinopol din 381 d. Hr: „sculându-se Meletie, dumnezeiescul bărbat, le-a arătat oamenilor care cereau învățătură de la dânsul trei degete, în chipul celor trei fețe ale Sfintei Treimi. Apoi, două degete împreunându-le și pe unul îndoindu-l, a binecuvântat pe popor şi a ieşit de la dânsul foc ca fulgerul, apoi vrednicul de laudă a strigat: «Că trei ipostasuri înțelegem, însă numai despre o ființă vorbim». Astfel, pe toți minunându-i, a rușinat pe eretici, iar pe cei dreptcredincioși i-a întărit în credința cea dreaptă” (https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-meletie-arhiepiscopul-antiohiei-celei-mari)

În acel context, deoarece ambii au făcut mult bine Bisericii, Biserica a ales să nu țină seama de faptul că fuseseră hirotoniţi de arieni ca episcopi, deşi arienii erau eretici condamnaţi de Biserică prin Sinodul I Ecumenic, care avusese loc cu aproximativ 60 de ani în urmă, dar confuzia din epocă avea rol de circumstanţă atenuantă. Ei au arătat că erau ortodocși în cugetare și în învățătură, și s-ar fi creat mai mare tulburare dacă nu ar fi fost recunoscuți ca episcopi canonici. Probabil că Biserica nu a trebuit decât să constate ca evidenţă ceea ce Duhul Sfânt a mărturisit pentru cei doi, anume că sunt ai Bisericii, că nu sunt eretici, ci dimpotrivă, sunt sfinți. Din nou, se dovedește că, acolo unde este cazul și unde credința ortodoxă este avantajată, Biserica preferă mai degrabă iconomia pentru pace, decât acrivia pentru dreptate. Căci, așa cum frumos spunea pr. Arsenie Papacioc, pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea.

Cei doi, Chiril și Meletie, sunt cinstiți în calendarul ortodox, primul pe data de 18 martie, iar al doilea pe data de 12 februarie.

Acest referat nu îşi propune să epuizeze subiectul abordat. Nu pretind că aş avea suficiente cunoştinţe încât ceea ce spun să conteze cât opinia avizată a unui teolog. Dar îmi propun prin acest studiu de caz să atrag atenţia asupra unor teme sensibile şi poate, dacă teologii doresc să aprofundeze mai mult, referatul meu să fie o bază de pornire pentru un studiu mult mai amplu.

  1. Bibliografie

[1] Simbolul de credinţă redactat de Acaciu şi semnat de către Meletie este redat de Socrate în a sa Istorie bisericească (vezi Socrate:2016, p. 117-118)

[2] Nu am suficiente cunoştinţe în ceea ce priveşte canoanele, astfel că acest referat poate fi baza pentru un studiu teologic mai amplu făcut de specialişti (eu nefiind specialistă), dar nu cunosc să fi existat în contexul istoric de care vorbim, un alt canon în afară de Canonul 68 apostolic şi Canonul 5 al Sf. Atanasie cel Mare stabilit la Sinodul din Alexandria în 362.  În ceea ce priveşte Canonul 68 apostolic, interpretarea lui din Pidalionul Patriarhului Neofit al Constantinopolului sună astfel: „Pentru că cei de eretici botezaţi, sau hirotoniţi, nici măcar creştini nu pot a fi cu acest botez, sau mai bine a zice spurcare, nici ierei şi clerici, cu această ereticească hirotonie. Pentru aceasta fără primejdie unii ca aceştia şi se botează de Ierei Dreptslăvitori, şi se hirotonesc de Dreptslăvitori Arhierei ; drept aceea prin urmare şi marele Vasile scriind către nicopoliteni zice: « Eu nu voi număra împreună cândva cu adevăraţii Preoţi ai lui Hristos, pe acela ce s-a hirotonisit şi a luat purtarea de grijă a norodului din spurcatele mâinile ereticilor, spre spurcarea Dreptslăvitoarei Credinţe»” (Pidalion, p. 119). Deci, în mod sigur, botezurile şi hirotoniile săvârşite de cei doi ierarhi ar fi trebuit refăcute conform acriviei după ce ei înşişi ar fi fost hirotoniţi de ierarhi ortodocşi. Iar în ceea ce îl priveşte pe Sf. Vasile cel Mare, cu siguranţă trebuie văzut contextul în care a spus cuvintele citate în Pidalion, fiindcă, luate literal, îl osândeşte chiar pe mentorul său, Meletie, or am văzut că Sf. Vasile a luptat pentru recunoaşterea lui Meletie ca ierarh curat ortodox. În ceea ce îl priveşte pe episcopul Paulin, contestatarul lui Meletie, fie a interpretat greşit acest canon 68, fie se referea la Canonul 5 al Sf. Atanasie cel Mare dat la Alexandria şi pe care cu siguranţă că îl ştia, care spune despre conducătorii şi apărătorii eresului că „dacă se convertesc şi se pocăiesc, de asemenea se pot primi în Biserică,  însă nu mai pot face parte din cler” (Milaş:1936, p. 38). Sau poate că există vreun alt canon despre a cărui existenţă nu ştiu. Cert este că Meletie şi Chiril nu ar fi îndeplinit regulile stabilite în canonul Sf. Atanasie cel Mare, deoarce ei nu au fost prigoniţi ca să renunţe la dreapta credinţă când au primit hirotonia ariană, dar având în vedere contextul epocii, erau confuzi. Abia după ce s-au lămurit au mărturisit curat şi au şi fost prigoniţi pentru asta. Se pare că la Duhul Sfânt confuzia având în vedere contextul epocii a fost un argument important în favoarea celor doi mari sfinţi ai Bisericii.

Nota noastră: SCOPUL STUDIULUI PREZENTAT ESTE: BISERICA TREBUIE SĂ SE PRONUNȚE SINODAL ÎN PROBLEMELE CREDINȚEI. ALTFEL, PUTEM AJUNGE LA HULĂ ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT, NUMIND PE SFINȚI ERETICI!!!

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundației Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica