Chiril al Ierusalimului și Meletie al Antiohiei sfinți sau eretici?

Chiril al Ierusalimului și Meletie al Antiohiei sfinți sau eretici?

STUDIU DE CAZ:

Autor: Maricica Pandele

  1. Context istoric

sf_parinti_de_la_sinodul_i_ecumenic-9.jpgPerioada de după Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) până la Al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381) a fost plină de sinoade locale, depuneri de episcopi, persecuții, controverse, erezii și lupte între creștini și eretici. În mod cert, conform descrierilor istorice a fost o perioadă dominată de confuzie, în care s-au adoptat mai multe simboluri de credință.

Arianismul făcea ravagii în Biserică, existând chiar și printre ei mai multe partide: o parte erau arieni riguroși, radicali, extremiști numiți și anomei sau anomieni, care negau consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, afirmând că Fiul este «neasemănător cu Tatăl și în toate și după ființă»; „în fruntea lor, se afla diaconul Ețiu (Aetius) și elevul acestuia, Eunomiu, episcop de Cizic, din 360, de la numele căruia arienii extremiști s-au numit și eunomieni”(Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p.324). O altă parte erau arieni moderați, cei mai mulți ca număr, care afirmau că Fiul este «asemănător în substanță cu Tatăl» —  datorită acestei similitudini substanțiale s-au numit omiusieni sau semiarieni, conduși fiind de episcopul Eusebiu al Nicomidiei, după numele căruia ei s-au numit și eusebieni. „Această grupare căuta să țină calea de mijloc între arienii extremiști și ortodocși, militând pentru împăcare printr-o formulă teologică de compromis” (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p.324)

A treia partidă de arieni, apărută după 358 odată cu Sinodul din Seleucia, s-au numit omei sau omieni, pentru că afirmau printr-o formulă vagă că Fiul este «asemănător cu Tatăl în toate» — sau «asemănător cu Tatăl după Scripturi». Conform acestora, Fiul are cu Tatăl o similitudine nesubstanțială. În fruntea lor, era episcopul Acaciu de Cezareea Palestinei, după numele căruia s-au mai numit și acacieni.

Episcopii, clericii şi creştinii ortodocşi, care apărau credinţa cea dreaptă stabilită în Sinodul de la Niceea prin care Fiul este «de o fiinţă cu Tatăl», sau «consubstanţial cu Tatăl», au fost numiţi omousieni. (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p.325)

În această perioadă încărcată pentru Biserică, mai mulți împărați au condus Imperiul Roman, credința adoptată de aceștia făcându-i să aibă poziții diferite față de Biserică. De exemplu, Constantin cel Mare care a și convocat Sinodul de la Niceea, este convins de către Eusebiu de Nicomidia care fusese coleg de școală cu Arie, să îl recheme pe Arie și să îl exileze pe Atanasie al Alexandriei. După moartea lui Constantin cel Mare ( în 337 d. Hr.), fiul său Constanțiu (337-361 d. Hr.) sprijină pe arieni în Răsărit. Fratele său, Constans care era Împărat în Apus și avea o poziție ortodoxă, văzând uneltirile semiarienilor în Orient i-a propus lui Constanțiu convocarea unui sinod în Sardica pentru împăcarea Bisericii.

În anul 350 d. Hr. Constans, împăratul ortodox al Apusului este omorât de Magențiu, astfel că eusebienii au devenit influenți și în Occident.

După Constanțiu în Răsărit urmează la tron Iulian Apostatul (361-363 d. Hr.) care încearcă să facă partidele de creștini să se certe între ei, de aceea readuce în scaunele episcopale pe toți potrivnicii lui Constanțiu, pentru că el promova religia păgână și dorea să distrugă creștinismul.

Între 363 – 364 d. Hr. conduce imperiul Iovian, un împărat pașnic, ortodox, care reușește să facă pace în Biserică, dar care moare subit. Îi urmează la conducere Valentinian I (364-375 d. Hr.) în Apus care era ortodox și Valens (sau Valent) (364-378 d. Hr.) în Răsărit care i-a favorizat pe arieni.

„Supt Valent arienii riguroși numiți și eunomieni sau anomei, la cari se alipiră acum și omeii, ajunseră a prepondera și persecutau cu aceeași furie pe ortodocși și pe semiarieni, așa că din această cauză semiarienii se tot apropiară de ortodocși și chiar se împăcară în masă cu aceștia” (Popovici:1926, p. 107)

După moartea lui Valentinian I vine la conducere în Apus Grațian care domnește între 375-383 d. Hr. și care recheamă pe episcopii ortodocși condamnând acțiunile pline de cruzime ale lui Valens.

Grațian alege să conducă imperiul de Răsărit cu ajutorul lui Teodosie care va fi supranumit Teodosie cel Mare (379-395 d. Hr.) și care este de partea ortodocșilor. După moartea lui Valentinian II  care a condus Imperiul în Apus între 383-392 d. Hr., Teodosie va prelua și conducerea imperiului în Occident.

Exilările și persecuțiile în Răsărit unde partidele ariene aveau sprijinul împăraților deveniseră obișnuințe în această perioadă tulbure. De exemplu, Sf. Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei a fost exilat nu mai puțin de 5 ori. În acest context probabil nu puțini au fost clericii și credincioșii care au ales ca de frică să nu mai țină credința ortodoxă și să treacă de partea arienilor.

Nu e de mirare atunci că în 362, înainte de a pleca din Alexandria într-un nou exil, Sf. Atanasie a întrunit un sinod în acest oraș, numit «sinodul păcii», care a înlesnit întoarcerea celor ce doreau să se unească cu Biserica Ortodoxă. Ortodocșii au dat dovadă de multă îngăduință la reprimirea episcopilor și a clericilor, în drepturile avute (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p. 331). În comentariul la canonul 5 al Sf. Atanasie cel Mare, dr. Nicodim Milaș explică: „La acest sinod, între altele, s-a hotărât ca toți aceia, cari au fost siliți prin violență să treacă de partea arienilor, dar cari în fond și după convingerea lor nu s-au făcut arieni, să fie iertați și să li se permit să rămână în acea treaptă din ierarhia bisericească, în cari se găseau și mai înainte; dar conducătorii și apărătorii eresului, dacă se convertesc și se pocăiesc, deasemenea se pot primi în Biserică, însă nu mai pot face parte din cler” (Milaș:1936, p. 38).

Însă frica nu a fost singura cauză a alegerii unora de a fi de partea arienilor, moderați sau extremiști, ci și confuzia creată de multele simboluri de credință adoptate în această perioadă.

„Schimbarea neîncetată a formulelor de credință, în numeroasele sinoade ariene, a provocat tulburare și confuzie în sufletele multor clerici și credincioși. Sfântul Grigorie de Nazianz ne înfățișează atmosfera încărcată și agitată în care s-au purtat aprinsele discuții teologice din secolul al IV -lea, referitoare la Dumnezeirea Fiului și la raportul Lui cu Tatăl, în cuvinte pline de amară ironie : «De întrebi pe cineva de bani, ești îndoctrinat asupra Celui Născut sau Nenăscut; de dorești prețul pâinii, ți se răspunde : Tatăl este mai mare și Fiul i se supune; de întrebi, baia e gata, ți se răspunde : Fiul a fost creat din cele ce nu există. Nu știu cum să numesc acest rău, nebunie sau manie ?»” (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1897, p. 330)

  1. Chiril al Ierusalimului

sinaxar_18_martie_sf_chiril_ierusalimSf. Chiril ajunge arhiepiscop al Ierusalimului în anul 348 d. Hr., fie pentru că predecesorul său, Maxim al III-lea (333-348 d. Hr.), a fost înlăturat de către arieni, fie pentru că a adormit întru Domnul. Istoricul Socrate Scolasticul spune că episcopii Acaciu de Cezareea Palestinei (arian riguros până la Sinodul din Seleucia din anul 358 d. Hr. când devine omian, compunând o formulă de credință foarte vagă) și Patrofil (episcop semiarian) l-au alungat pe Maxim și l-au pus în locul său pe Chiril (Socrate:2016, p. 112).  Prof. Dr. Remus Rus își pune, în mod îndreptățit, întrebarea: „cum puteau un episcop arian și unul semiarian să numească un episcop dacă acesta nu împărtășea doctrina lor eretică sau cel puțin unele păreri sau opinii ale lor?”(Rus:2003, p. 135)

Răspunsul ar putea fi că Sf. Chiril al Ierusalimului evită folosirea termenului «de o ființă», pe care chiar îl critică spunând că este conceput de oameni(Rus:2003, p. 136):  „La început, Sfântul Chiril nu a fost preocupat de «subtilitățile» doctrinare și evita fără șovăire termenul «de o ființă». De aceea, Acaciu, Episcopul arian al Cezareii a aprobat alegerea lui și l-a hirotonit episcop” (https://www.pemptousia.ro/2014/03/sfantul-chiril-arhiepiscopul-ierusalimului-18-martie/ ).

Nu trebuie uitat faptul că Acaciu a oscilat în doctrină de-a lungul vieții, ajungând chiar ortodox în 363 d. Hr. în timpul Împăratului Iovian, dar apoi revine la doctrine eretice. Astfel că e posibil ca Acaciu să fi urmărit doar înlăturarea lui Maxim și obținerea unui aliat indiferent de cât de riguros ariană era credința Sf. Chiril.

Dar în primele luni de păstorire, prin Catehezele sale, Chiril dovedește că este de fapt un apărător al hotărârilor și termenilor teologici stabiliți la Sinodul I Ecumenic. Aceasta este o primă cauză care a dus la ruperea lui Chiril de Acaciu.

O altă cauză a fost, se pare, „un conflict deschis pentru supremație între Acaciu și Chiril, acesta din urmă pretinzând primatul deoarece scaunul de la Ierusalim era apostolic. Cearta a dus în cele din urmă la exilarea de trei ori a lui Chiril” (Rus:2003, p. 136).

Deoarece el nu a folosit termenul «de o ființă» în operele sale a existat o neîncredere din partea ortodocșilor în ceea ce-l privește. De aceea, având în vedere veștile neclare și exilurile lui Chiril, sinodul de la Antiohia din 379 d. Hr. îl însărcinează pe Sf. Grigorie de Nyssa să cerceteze situația la fața locului. Sf. Grigorie confirmă că, deși Biserica din Ierusalim era scindată, iar viața de acolo era coruptă moral, credința era cea corectă, „Chiril participă la sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381 d. Hr., când, pentru a-și dovedi ortodoxia credinței, întrucât el criticase termenul de homoousion ca fiind conceput de oameni, i se cere să-și dovedească ortodoxia credinței. Astfel Chiril recită simbolul de credință al Bisericii din Ierusalim care conținea acest termen”(Rus:2003, p. 136) Și Socrate menționează în prezentarea Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol că episcopul de Ierusalim „își schimbase convingerile și recunoscuse consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu” (Socrate:2016, p. 197).

Chiril nu era cinstit unanim de către membrii marcanți ai Bisericii, fiind nevoie de un sinod al Bisericii care să intervină pentru a clarifica situația. Astfel în 383 d. Hr. are loc sinodului de la Constantinopol, iar o scrisoare păstrată de Teodoret, precizează: „Noi recunoaștem ca episcop al Bisericii-Mame a tuturor Bisericilor, al Bisericii din Ierusalim, pe prea venerabilul și prea-evlaviosul Chiril, cel iubit de Dumnezeu și care a fost ales odinioară în chip canonic de către cei din provincie și care în diferite împrejurări a luptat contra arienilor” (Rus:2003, p. 135-136).

  1. Meletie al Antiohiei

12-MeletieAl doilea episcop prezentat în acest studiu de caz, Sf. Meletie, a fost mai întâi episcop în Sevastia din Armenia, apoi în Berea, cetate din Siria (Socrate:2016, p. 124).

Contextul în care a ajuns să păstorească turma din Antiohia este următorul: Eudoxiu, episcop arian, își dorea să ajungă pe scaunul Bisericii din Constantinopol, deoarece era mai bogată decât Biserica din Antiohia. Aflând locuitorii din Antiohia despre intenția lui Eudoxiu, l-au înlăturat. Eudoxiu a dobândit într-adevăr scaunul Bisericii din Constantinopol.

Astfel, în anul 361 d. Hr. s-a făcut sobor și s-au gândit să facă alegerea unui nou episcop pentru scaunul vacant din Antiohia. Pentru că arienii erau mai numeroși decât ortodocșii, căutau să pună un episcop arian. Astfel s-au gândit să îl aleagă pe Meletie. Care erau convingerile sale înainte de a fi hirotonit de către arieni pentru Biserica Antiohiei nu este foarte clar. Totuși, conform lui Socrate Scolasticul, Meletie era un apropiat al episcopului Acaciu din Cezareea Palestinei (arian) și a semnat simbolul de credință propus de Acaciu la Sinodul din Seleucia (358 d. Hr.) (Socrate:2016, p. 124). În mod cert, nu era un arian radical[1].

Se pare că era foarte respectat de popor pentru virtuțile sale și era foarte iubit. După ce antiohienii au întărit hotărârea alegerii lui Meletie cu semnăturile lor, au trimis hotărârea către Eusebie, episcopul Samosatelor și apoi au transmis și lui Meletie rugămintea să preia conducerea Bisericii din Antiohia. „Intrarea în cetate o descrie Teodorit, episcopul, astfel: marele Meletie, fiind chemat de împărat, şi apropiindu-se de Antiohia, i-au ieşit în întâmpinare toţi câţi erau slujitori bisericeşti, precum şi toată mulţimea cetăţenilor. Erau până şi evreu şi păgân, care doreau să vadă pe slăvitul Meletie. Astfel a fost pus Sfântul Meletie pe scaunul arhiepiscopiei din Antiohia, ca un bărbat vrednic, înţelept şi sfânt. Pentru care, Sfântul Epifanie, care a fost pe vremurile acelea, grăieşte, fericindu-l cu laude şi zicând aşa: «Cu cinste mare a fost adus la noi bărbatul acela (Sfântul Meletie), despre a cărui slavă străbătuse vestea pretutindeni. Căci viaţa lui era statornică, cinstită iar obiceiurile alese; de aceea era iubit de popor, pentru viaţa sa neprihănită, care era povestită cu laude dumnezeieşti de către toţi»” (https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-meletie-arhiepiscopul-antiohiei-celei-mari ).

Atât de mare era evlavia populară, încât se povestește că mulți copii antiohieni au primit la botez numele de Meletie în cinstea arhiepiscopului.

La început Meletie nu și-a exprimat crezul în legătură cu doctrina consubstanțialității, dar apoi, întrebat fiind despre acest lucru el a mărturisit credința ortodoxă. După numai o lună de la alegere, Meletie este alungat din Antiohia în vremea lui Constanțiu și în locul lui este ales un episcop arian.

Meletie a fost izgonit din scaunul de episcop al Antiohiei de 3 ori.

Ca episcop, el îl hirotonește ca diacon pe Sf. Vasile cel Mare, îl botează și îl hirotonește ca diacon și pe Sf. Ioan Gură de Aur și, de asemenea, îl învestește ca episcop de Constantinopol pe Sf. Grigorie de Nazianz.

De numele lui se leagă ceea ce a rămas în istoria Bisericii ca fiind schisma antiohiană, numită de răsăriteni schisma antiohiană – meletiană (Popovici:1926, p. 90) sau schisma meletiană.

Schisma meletiană (antiohiană)

În anul 330 d. Hr. arienii l-au înlăturat pe Eustațiu, arhiepiscopul Antiohiei și au instalat un arhiepiscop arian. Ortodocșii din Antiohia și din Siria au refuzat comuniunea cu acesta, considerând că Eustațiu era, de fapt, episcopul lor canonic.

Odată cu instalarea lui Meletie, din moment ce acesta a mărturisit, de fapt, credința ortodoxă, ortodocșii moderați l-au recunoscut ca și episcop. Se pare că a convertit și arieni la credința ortodoxă prin mărturisirea sa.

Ortodocșii radicali nu l-au recunoscut pe Meletie și nici pe partizanii lui, deoarece Meletie fusese hirotonit de arieni, iar în rândul susținătorilor lui erau și unii care fuseseră botezați de arieni. „Astfel se formară chiar între ortodocși două partide: a eustațienilor și a meletienilor” (Popovici:1926, p. 111).

În anul 362 d. Hr., Lucifer de Cagliari îl hirotonește ca și episcop de Antiohia pe Paulin pentru ortodocșii radicali, accentuând și mai tare scindarea. Apropiat al lui Lucifer, episcopul Eusebiu de Verceil nu este de acord cu această hirotonie, fiindcă partizanii lui Meletie ajung să își facă adunările separat iar schisma se înrăutățise, dar nu își exprimă dezacordul din respect față de Lucifer. El încearcă să reglementeze aceste lucruri printr-un sinod, dar nu reușește. Meletie, întorcându-se din exil, află că aderenții lui își făceau adunările separat, în afara porților cetății, și se pune în fruntea lor (Socrate:2016, p. 140).

Paulin susținea că regulile Bisericii nu permit ca un episcop hirotonit de arieni să fie ales pe același scaun cu un episcop ortodox (Socrate:2016, p. 199), astfel că încercările lui Meletie de a restabili pacea și unitatea au eșuat.

În anul 363 d. Hr., în timpul Împăratului Iovian, cu concursul împăratului, Meletie reușește să îi facă pe aderenții lui Acaciu (printre care a fost și el cândva) să adopte doctrina consubstanțialității. 25 de episcopi acacieni au aderat la simbolul de credință ortodox(Socrate:2016, p. 157).

Se pare că de partea lui Meletie erau tot mai mulți susținători. Printre ei și sfinții capadocieni. Se știe că, pentru a restabili pacea, Sf. Vasile cel Mare încearcă să obțină sprijin de la Alexandria (probabil scriind Sf. Atanasie cel Mare) și de la episcopii din Apus, scriind papei Damasus dar nu reușește. Meletie este sprijinit de către episcopii răsăriteni, dar nu și de către cei occidentali care „dădură schismei numele lui” (Popovici:1926, p. 111).

Ucenicul Sfântului Meletie, Sfântul Ioan Gură de Aur, spunea că şi păgânii, şi iudeii îl socoteau un om ales, căci „sfinţenia strălucea pe faţa sa”. Sfântul Grigorie de Nazianz îl caracteriza astfel: „Om fără de meşteşug, cu purtări simple, plin de Dumnezeu, purtând în inima sa calmul august al trăsăturilor sale”.

Cel care a dezvoltat o relaţie strânsă cu Meletie a fost Sfântul Vasile cel Mare. Acesta a purtat cu episcopul Antiohiei o serie lungă de corespondenţe, întărindu-se unul pe altul în mărturisirea credinţei ortodoxe. „Dacă evlavia ta ştia ce bucurie îmi faci scriindu-mi, n-ai fi ratat, sunt sigur, nici o ocazie să o faci. Nu ştii oare care este răsplata cerului rezervată celor ce mângâie în întristări?… Dacă prin rugăciunile tale m-aş învrednici să nu-mi închei călătoria mea pământească până ce să primesc din gura ta învăţătura mântuirii şi să primesc de la tine merinde pentru viaţa prezentă şi cea viitoare, aş socoti aceasta drept un mare bine şi dovada bunătăţii lui Dumnezeu faţă de mine”, îi mărturisea într-o scurtă corespondenţă Vasile (http://ziarullumina.ro/sfantul-meletie-marturisitorul-sfintei-treimi-15523.html ).

În anul 381 d. Hr. are loc Sinodul de la Constantinopol, convocat de Teodosie cel Mare: „La Sinodul al doilea ecumenic au fost adunați numai episcopi din imperiul Roman de Răsărit, fiindcă Teodosie c. Mare domnia atunci numai în această parte, dar la deciziile sinodului au aderat ulterior și Roma și tot Apusul, așa că acest conciliu, din început numai un conciliu general al imperiului roman de Răsărit, devine în realitate ecumenic” (Popovici:1926, p. 53).

La acest sinod a participat și Meletie care l-a și prezidat, dar a murit în timpul conciliului. Sf. Grigorie de Nyssa, fratele Sf. Vasile cel Mare, a rostit o elogioasă cuvântare funebră în cinstea arhiepiscopului trecut la Domnul. Cu puțin înainte de a începe lucrările sinodului, Meletie fusese chemat la Constantinopol pentru a-l învesti pe Sf. Grigorie de Nazianz ca arhiepiscop de Constantinopol. După moartea lui Meletie, Sf. Grigorie de Nazianz va prezida lucrările sinodului. „Prima grijă a Sfîntului Grigorie a fost să pună capăt schismei antiohiene. Sfîntul Grigorie a propus ca scaunul Antiohiei să fie încredinţat lui Paulin, conducătorul eustaţienilor, partidă ortodoxă rigoristă, dar episcopii orientali n-au voit şi au propus alegerea lui Flavian, încât schisma antiohiană a continuat încă mulţi ani” (Rămureanu, Șesan, Bodogae:1987, p.335), pentru că apusenii au susținut până în 398 partida opusă.

Totuși o încercare de rezolvare a schismei se vede prin adoptarea Canonului 5. „Părinții Răsăriteni întruniți la Sinodul de la Constantinopol s-au simțit obligați, între altele, de a se exprima asupra antiohienilor cu atât mai vârtos deoarece se temeau ca nu cumva împerechierea dintre cei doi episcopi de atunci, Meletie și Paulin să aducă vreun dezastru ortodoxiei” (Milaș:1931, p. 108). Dar după cum spuneam, alegerea lui Flavian ca episcop în locul lui Meletie și susținerea lui Paulin de către apuseni a permis ca schisma să se mențină; „poporul se dezbină din nou în două partide, nu pentru vreun motiv referitor la credință, ci pentru alegerea Episcopilor” (Socrate:2016, p. 199).

La moartea lui Evagrie, succesorul lui Paulin ca episcop al eustațienilor, Flavian reușește să obțină să nu se mai aleagă un nou episcop pentru eustațieni, iar în anul 415, succesorul lui Flavian, Alexandru, reușește să îmbuneze mare parte din eustațieni astfel că schisma aproape a încetat. A încetat de tot abia în anul 482.

  1. Concluzii

Am prezentat cazul a doi sfinți, episcopi, hirotoniți de către arieni, atât Sf. Chiril, cât și Sf. Meletie, având certitudinea că aşa s-a întâmplat mai ales pentru cel din urmă, care a și fost vehement contestat de s-a ajuns la schismă între ortodocși. Sigur, cel mai reprezentativ în acest caz pare să fie, de departe, Sf. Meletie.

Cu toate că, în mod canonic acrivic, tainele lor, botezurile săvârșite, rangul de arhiepiscop ortodox nu puteau să fie recunoscute ca valide, fiindcă nu putem vorbi de hirotonii valide în ceea ce îi privește pe eretici (a se vedea Canonul 68 apostolic și probabil o suită de alte canoane), Sfinții Părinți i-au recunoscut ca episcopi canonici pe amândoi prin iconomie. Sigur, a fost nevoie de dovada credinței lor ortodoxe (mărturisirea publică și numeroasele persecuții) și trebuie luat în calcul contextul în care toate acestea s-au petrecut, un context plin de persecuții, dar mai ales de confuzie.

Dacă Sf. Meletie nu ar fi recunoscut ca ortodox, am vorbi acum de Sf. Ioan Gură de Aur care ar trebui rebotezat, pentru că a primit botez arian și a fost hirotonit ca diacon de un episcop arian, în consecință, nu l-am mai putea considera sfânt ortodox.

sfintii_trei_ierarhi_3.jpgAm vorbi de un Sf. Vasile cel Mare, foarte acrivic în ceea ce îi privește pe ereticii arieni, dar care, fiind în comuniune cu un eretic arian și fiind chiar hirotonit diacon de către un eretic arian, nu ar mai putea fi considerat sfânt ortodox.

Am vorbi de un Sf. Grigorie de Nazianz hirotonit episcop de Constantinopol de un eretic, deci la rândul său eretic[2].

Totuși, Biserica în loc să îi considere pe cei doi, Chiril și Meletie, eretici, a ales să îi venereze ca sfinți. Practic, Biserica a ales calea moderației, calea de mijloc. De altfel, nu doar atunci, ci și peste timp, căci schisma meletiană s-a rezolvat prin convingerea eustațienilor să se unească cu meletienii. Cu alte cuvinte, Biserica a considerat că eustațienii au greșit aplicând acrivia, dacă se ia în considerare contextul istoric.

Se pare că însuși Duhul Sfânt a luat apărarea lui Meletie, probabil pentru virtuțile lui, chiar dacă nu se cunoaşte să fi avut loc vreo hirotonie de către un ierarh ortodox a acestuia, căci în cadrul Sinodului de la Constantinopol din 381 d. Hr: „sculându-se Meletie, dumnezeiescul bărbat, le-a arătat oamenilor care cereau învățătură de la dânsul trei degete, în chipul celor trei fețe ale Sfintei Treimi. Apoi, două degete împreunându-le și pe unul îndoindu-l, a binecuvântat pe popor şi a ieşit de la dânsul foc ca fulgerul, apoi vrednicul de laudă a strigat: «Că trei ipostasuri înțelegem, însă numai despre o ființă vorbim». Astfel, pe toți minunându-i, a rușinat pe eretici, iar pe cei dreptcredincioși i-a întărit în credința cea dreaptă” (https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-meletie-arhiepiscopul-antiohiei-celei-mari)

În acel context, deoarece ambii au făcut mult bine Bisericii, Biserica a ales să nu țină seama de faptul că fuseseră hirotoniţi de arieni ca episcopi, deşi arienii erau eretici condamnaţi de Biserică prin Sinodul I Ecumenic, care avusese loc cu aproximativ 60 de ani în urmă, dar confuzia din epocă avea rol de circumstanţă atenuantă. Ei au arătat că erau ortodocși în cugetare și în învățătură, și s-ar fi creat mai mare tulburare dacă nu ar fi fost recunoscuți ca episcopi canonici. Probabil că Biserica nu a trebuit decât să constate ca evidenţă ceea ce Duhul Sfânt a mărturisit pentru cei doi, anume că sunt ai Bisericii, că nu sunt eretici, ci dimpotrivă, sunt sfinți. Din nou, se dovedește că, acolo unde este cazul și unde credința ortodoxă este avantajată, Biserica preferă mai degrabă iconomia pentru pace, decât acrivia pentru dreptate. Căci, așa cum frumos spunea pr. Arsenie Papacioc, pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea.

Cei doi, Chiril și Meletie, sunt cinstiți în calendarul ortodox, primul pe data de 18 martie, iar al doilea pe data de 12 februarie.

Acest referat nu îşi propune să epuizeze subiectul abordat. Nu pretind că aş avea suficiente cunoştinţe încât ceea ce spun să conteze cât opinia avizată a unui teolog. Dar îmi propun prin acest studiu de caz să atrag atenţia asupra unor teme sensibile şi poate, dacă teologii doresc să aprofundeze mai mult, referatul meu să fie o bază de pornire pentru un studiu mult mai amplu.

  1. Bibliografie

[1] Simbolul de credinţă redactat de Acaciu şi semnat de către Meletie este redat de Socrate în a sa Istorie bisericească (vezi Socrate:2016, p. 117-118)

[2] Nu am suficiente cunoştinţe în ceea ce priveşte canoanele, astfel că acest referat poate fi baza pentru un studiu teologic mai amplu făcut de specialişti (eu nefiind specialistă), dar nu cunosc să fi existat în contexul istoric de care vorbim, un alt canon în afară de Canonul 68 apostolic şi Canonul 5 al Sf. Atanasie cel Mare stabilit la Sinodul din Alexandria în 362.  În ceea ce priveşte Canonul 68 apostolic, interpretarea lui din Pidalionul Patriarhului Neofit al Constantinopolului sună astfel: „Pentru că cei de eretici botezaţi, sau hirotoniţi, nici măcar creştini nu pot a fi cu acest botez, sau mai bine a zice spurcare, nici ierei şi clerici, cu această ereticească hirotonie. Pentru aceasta fără primejdie unii ca aceştia şi se botează de Ierei Dreptslăvitori, şi se hirotonesc de Dreptslăvitori Arhierei ; drept aceea prin urmare şi marele Vasile scriind către nicopoliteni zice: « Eu nu voi număra împreună cândva cu adevăraţii Preoţi ai lui Hristos, pe acela ce s-a hirotonisit şi a luat purtarea de grijă a norodului din spurcatele mâinile ereticilor, spre spurcarea Dreptslăvitoarei Credinţe»” (Pidalion, p. 119). Deci, în mod sigur, botezurile şi hirotoniile săvârşite de cei doi ierarhi ar fi trebuit refăcute conform acriviei după ce ei înşişi ar fi fost hirotoniţi de ierarhi ortodocşi. Iar în ceea ce îl priveşte pe Sf. Vasile cel Mare, cu siguranţă trebuie văzut contextul în care a spus cuvintele citate în Pidalion, fiindcă, luate literal, îl osândeşte chiar pe mentorul său, Meletie, or am văzut că Sf. Vasile a luptat pentru recunoaşterea lui Meletie ca ierarh curat ortodox. În ceea ce îl priveşte pe episcopul Paulin, contestatarul lui Meletie, fie a interpretat greşit acest canon 68, fie se referea la Canonul 5 al Sf. Atanasie cel Mare dat la Alexandria şi pe care cu siguranţă că îl ştia, care spune despre conducătorii şi apărătorii eresului că „dacă se convertesc şi se pocăiesc, de asemenea se pot primi în Biserică,  însă nu mai pot face parte din cler” (Milaş:1936, p. 38). Sau poate că există vreun alt canon despre a cărui existenţă nu ştiu. Cert este că Meletie şi Chiril nu ar fi îndeplinit regulile stabilite în canonul Sf. Atanasie cel Mare, deoarce ei nu au fost prigoniţi ca să renunţe la dreapta credinţă când au primit hirotonia ariană, dar având în vedere contextul epocii, erau confuzi. Abia după ce s-au lămurit au mărturisit curat şi au şi fost prigoniţi pentru asta. Se pare că la Duhul Sfânt confuzia având în vedere contextul epocii a fost un argument important în favoarea celor doi mari sfinţi ai Bisericii.

Nota noastră: SCOPUL STUDIULUI PREZENTAT ESTE: BISERICA TREBUIE SĂ SE PRONUNȚE SINODAL ÎN PROBLEMELE CREDINȚEI. ALTFEL, PUTEM AJUNGE LA HULĂ ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT, NUMIND PE SFINȚI ERETICI!!!

Anunțuri

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

24 de gânduri despre „Chiril al Ierusalimului și Meletie al Antiohiei sfinți sau eretici?”

  1. Foarte bun și elocvent studiul de caz.
    Eu consider că, așa cum spune Sf. Nicodim Aghioritul, este nevoie ca un episcop eretic să fie depus de cineva, de un for competent. Nefiind caterisiți episcopii arieni care i-au hirotonit pe cei doi Sfinți luați în discuție, hirotonia a avut loc practic în Biserică, nu în erezie. Desigur că ar fi trebuit rehirotoniți sau chiar depuși din treaptă, totuși s-a putut aplica o iconomie în situația dată, adică pe motiv că instalarea lor a avut loc în cadrul Bisericii, nu într-o „Biserică” eretică.
    Oricum, e destul de clar că Sfinții Părinți nu au mers pe principiul singular al nerecunoașterii Tainelor ereticilor necondamnați. Și, mai ales, cel mai important este că accentul cade pe credința proprie, nu pe părtășia liturgică.

    Apreciază

    1. Numai ca acum este o situatie fara precedent, tumoarea ecumenismului sa extins pretutindeni, sa mers pe politica pasilor marunti incat sa nu se bage de seama, adica: azi o schimbare de calendar, maine o casatorie mixta, poimaine o slujba la comun cu ereticii, raspoimaine la un potir comun s.a.m.d si iata unde sa ajuns iar cei mai multi dintre noi nici nu realizam unde am ajuns, caci bine zicea Pr Adrian Fageteanu este vremea lui scapa cine poate, acum citeam un articol in care la slujba de boboteaza oficializata in Kalamata un porumbel picat dintro data mort in mare, de remarcat faptul ca episcopul locului este ecumenist, situatie oarecum similara cu ceea ce sa petrecut la vatican in urma cu ceva ani cand niste porumbei eliberati fiind atacati de pescarusi

      Apreciază

      1. Și atunci au fost situații fără precedent. Tocmai de aceea a fost nevoie de Sinod, după cum și acum este nevoie. Nu vedeți că au început unii dintre cei îngrădiți de erezia ecumenismului să ia hotărâri în numele Bisericii: trecerea pe calendarul vechi, negarea Harului și invaliditatea Tainelor, numirea tuturor celor care pomenesc ierarhii BOR, eretici…! Cine credeți că va rezolva aceste excese?!

        Apreciază

  2. Acatistul Sfinţilor Şapte Tineri din Efes

    Condacul I
    Vrednicilor de laudă, Celor Şapte Sfinţi tineri din Efes, prin care Preasfânta Treime S-a preaslăvit să le aducem mulţumire şi cu evlavie să le cântăm aşa: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Icosul I
    Vouă, celor care în vremea împăratului Deciu, vă aflaţi în rânduiala ostăşească, uniţi în dragostea pentru Hristos şi petrecând în post, în curăţie şi în rugăciuni pentru izbăvirea Sfintei Biserici de prigoniri, cu bucurie vă cântăm:
    Bucuraţi-vă, Maximilian, Iamvlih, Martinian,
    Bucuraţi-vă, Dionisie, Exacustodian, Antonin şi Ioan
    Bucuraţi-vă, cei ce Împăratului Ceresc aţi slujit;
    Bucuraţi-vă, cei ce în curăţie aţi vieţuit;
    Bucuraţi-vă, tineri cumpătaţi şi smeriţi;
    Bucuraţi-vă, voi, cei de Dumnezeu înţelepţiţi;
    Bucuraţi-vă, în prigoane, îndelung răbdători;
    Bucuraţi-vă, evlavioşi rugători;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI II-lea
    Nesuferind a vedea cumplitele chinuri şi ucideri îndurate de creştini, vă retrăgeaţi într-o biserică unde, aruncându-vă la pământ şi presărându-vă ţărână pe cap, vă rugaţi pentru întărirea celor mari la suflet, care sufereau mucenicie pentru Hristos, şi pentru mântuirea voastră, cântând: Aliluia!

    Icosul aI II-lea
    Cu mare jale îi priveaţi pe cei fricoşi, care se închinau idolilor înaintea poporului, precum şi pe cei care îşi trădau fraţii ascunşi de teama prigonitorilor, gândindu-vă la sufletele lor şi rugându-vă lui Dumnezeu să nu vă asemănaţi şi voi cu aceştia.
    Rugaţi-vă, o, Sfinţi Mucenici, pentru ca în aceste vremuri de încercare a credinţei, a nădejdii şi a dragostei, să nu-L trădăm pe Dumnezeu ori pe aproapele din cauza fricii ori a intereselor materiale nici noi, cei ce vă cântăm:
    Bucuraţi-vă, cei ce pentru aproapele aţi plâns şi aţi suspinat;
    Bucuraţi-vă, cei ce Calea, Adevărul şi Viaţa aţi aflat;
    Bucuraţi-vă, că în cuget şi în rugăciuni v-aţi unit;
    Bucuraţi-vă, că pentru mucenicie v-aţi pregătit;
    Bucuraţi-vă, aprigi luptători cu patimile sufleteşti şi trupeşti;
    Bucuraţi-vă, mari cuceritori ai comorilor cereşti;
    Bucurati-vă, cei înţelepţiţi în focul nevoinţei;
    Bucurati-vă, chipuri adevărate ale pocăinţei;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI III-lea
    Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, trădaţi fiind, aţi ajuns în faţa împăratului, cu lacrimile în ochi, cu ţărâna pe capete, dar cu sufletele pregătite pentru mărturisire, mulţumind lui Dumnezeu şi cântând: Aliluia!

    Icosul aI III-lea
    Atunci când împăratul v-a îndemnat să aduceţi jertfă idolilor, tu, Sfinte Maximilian, l-ai înfruntat astfel: „Noi avem pe Unul Dumnezeu, Împăratul Cel ce vieţuieşte la ceruri, de a Cărui slavă este plin cerul şi pământul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire şi rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere şi jertfe necurate nu vom aduce idolilor voştri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre”.
    Şi tot cu voia lui Dumnezeu, împăratul Deciu, după ce v-a luat brâiele ostăşeşti, v-a lăsat liberi, dându-vă timp de gândire, apoi a plecat pentru o vreme din Efes.
    Sfinţilor Mucenici, rugaţi-vă ca Dumnezeu să nu îngăduie încercări peste puterile noastre, ci să ne trimită ajutor din cer la vreme de prigoană şi ispită, nouă, celor ce vă cântăm:
    Bucură-te, Sfinte Maximilian, căci pe Dumnezeu L-ai mărturisit;
    Bucură-te, vas ales, de Duhul Sfânt călăuzit;
    Bucuraţi-vă, cei ce aurul credinţei aţi preţuit;
    Bucuraţi-vă, că de jertfe idoleşti v-aţi ferit;
    Bucuraţi-vă, că sufletele vi le-aţi salvat;
    Bucuraţi-vă, cei şi ce de chinuri aţi scăpat;
    Bucurati-vă, mărturisitori de Dumnezeu întăriţi,
    Bucurati-vă, grabnic ajutători ai creştinilor prigoniţi,
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI IV-lea
    Văzând mila lui Dumnezeu, aţi luat aur şi argint din casele voastre, le-aţi împărţit celor nevoiaşi, în taină şi la arătare, cântând: Aliluia!

    Icosul aI IV-lea
    În absenţa împăratului, fiind de Dumnezeu călăuziţi spre arătarea slavei Sale, aţi hotărât să intraţi într-o peşteră mare din muntele Ohlon, aflată în partea răsăritului, spre a vă ruga în linişte pentru dobândirea cununilor cereşti ale muceniciei.
    Sfintilor Mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu să ne ajute să transformăm cu înţelepciune toate prigoanele şi ispitele în prilejuri de trăire şi de mărturisire a credinţei ortodoxe şi noi, cei ce vă cântăm:
    Bucuraţi-vă, miluind, voi, cei ce aţi fost miluiţi;
    Bucuraţi-vă, cei de Dumnezeu înţelepţiţi;
    Bucuraţi-vă, căci la rugăciuni în linişte aţi râvnit;
    Bucuraţi-vă, căci gânduri cereşti aţi dobândit;
    Bucurati-vă, dispreţuind cele pământeşti;
    Bucurati-vă, căutând comorile cereşti;
    Bucuraţi-vă, pentru izbăvirea de frică, mijlocitori;
    Bucuraţi-vă, pentru cei ispitiţi, rugători;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI V-lea
    Aţi luat apoi câţiva arginţi necesari pentru hrană şi, ducându-vă spre muntele Ohlon, aţi intrat în peştera dintr-însul. Acolo, în linişte, v-aţi rugat lui Dumnezeu cu tot sufletul să vă întărească întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să puteţi sta fără frică înaintea tiranului şi, bărbăteşte pătimind, să câştigaţi de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea neveştejită a slavei, cea pregătită credincioşilor robilor Lui.
    Aţi petrecut acolo multe zile, lăudând neîncetat pe Dumnezeu, rugându-vă pentru mântuirea sufletelor voastre şi cântând: Aliluia!

    Icosul aI V-lea
    Pe cel mai tânăr, pe Iamvlih, l-aţi rânduit spre slujire, adică să aducă cele de trebuinţă din cetate. Aşadar, Sfântul Iamvlih îşi schimba hainele sale şi se îmbrăca în haine proaste, ca să nu fie cunoscut; iar din arginţii pe care îi lua, o parte îi împărţea săracilor, iar cu partea rămasă cumpăra hrană.
    Sfinţilor Mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu să ne ajute să chivernisim cu înţelepciune talanţii dăruiţi spre mântuire şi noi, cei ce vă cântăm:
    Bucuraţi-vă, că în peşteră aţi intrat;
    Bucuraţi-vă, că pentru întărirea credinţei v-aţi rugat;
    Bucurati-vă, căutătorii smereniei;
    Bucuraţi-vă, cinstitorii milosteniei;
    Bucuraţi-vă, Înţelepţi, ce timpul mântuirii bine l-aţi chibzuit;
    Bucuraţi-vă, căci sufletele pentru mucenicie le-aţi pregătit;
    Bucuraţi-vă, slăvindu-L în veci pe Dumnezeu;
    Bucuraţi-vă, ajutându-ne şi pe noi, spre slava numelui Său;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI VI-lea
    După mai multe zile, Sfinte Iamvlih, mergând spre cetate în chip de sărac, ai văzut venirea împăratului şi ai auzit porunca lui, ca, în ziua următoare, toţi mai-marii cetăţenilor şi ai oştilor să fie gata spre a aduce jertfe idolilor.
    Tot tu ai auzit că împăratul a poruncit ca şi voi să fiţi căutaţi spre a aduce jertfa necurată. Atunci, ducându-le puţină pâine vouă, fraţilor tăi întru Hristos, cuprins de teamă, ai alergat spre peşteră, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi cântând: Aliluia!

    Icosul aI VI-lea
    Umplându-vă de frică şi căzând cu feţele la pământ, cu plângere şi cu suspine v-aţi rugat lui Dumnezeu, încredinţându-vă ajutorului şi milei Sale.
    Rugaţi-vă, o, Sfinţi Mucenici, ca în primejdii şi în ispite să ne pocăim pentru păcatele săvârşite, să ne încredinţăm voii lui Dumnezeu şi să avem nădejde în ajutorul şi mila Sa, şi noi, cei ce vă cântăm:
    Bucuraţi-vă, cei ce, prin rugăciune, frica aţi biruit;
    Bucuraţi-vă, cei ce la mântuirea tuturor v-aţi gândit;
    Bucuraţi-vă, căci, cu smerenia, milă divină aţi aflat;
    Bucuraţi-vă, căci, cu credinţa, pe Dumnezeu L-aţi bucurat;
    Bucuraţi-vă, căci nădejdea în ajutorul Său v-a fost neclintită;
    Bucuraţi-vă, căci dragostea faţă de El a fost desăvârşită;
    Bucuraţi-vă, rugându-vă pentru izbăvirea tuturor celor prigoniţi;
    Bucuraţi-vă, mijlocind ajutor şi pentru noi, cei ispitiţi;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI VII-lea
    După ce v-aţi rugat, fiind seară, aţi mâncat cu gândul la primirea chinurilor în ziua următoare, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

    Icosul aI VII-lea
    Vorbind apoi între voi, v-aţi îndemnat unul pe altul spre spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos.
    Sfinţilor Mucenici, ajutaţi-ne, prin rugăciuni, să ne izbăvim de patimile sufleteşti şi trupeşti pentru ca, la vreme de ispită ori prigoană, să avem râvna voastră de a face voia lui Dumnezeu şi noi, cei ce vă cântăm:
    Bucuraţi-vă, cei pentru care mucenicia era sărbătoare;
    Bucuraţi-vă, voi, cei cu suflet mare;
    Bucuraţi-vă, voi, cei alipiţi de Dumnezeu;
    Bucuraţi-vă, întru slava numelui Său;
    Bucuraţi-vă, cei cu trupuri îndumnezeite;
    Bucuraţi-vă, mari mijlocitori pentru noi în ispite;
    Bucuraţi-vă, Tineri călăuziţi de Duhul Sfânt;
    Bucuraţi-vă, spre cununile muceniciei alergând;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI VIII-lea
    Mare şi preaslăvită este minunea săvârşită cu voi, Sfinţilor, căci Dumnezeu v-a poruncit apoi să adormiţi cu oarecare străină şi minunată adormire timp de aproape două sute de ani, pentru a vă trezi, spre întărirea credinţei, într-o perioadă în care învăţătura despre învierea morţilor era atacată de eretici. Iar noi, pentru această mare purtare de grijă, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Îl slăvim şi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia!

    Icosul aI VIII-lea
    Însuşi Împăratul Ceresc v-a ales din mijlocul mucenicilor, dăruindu-vă somn de moarte şi păzindu-vă sufletele în mâinile Sale, în timp ce trupurile voastre zăceau în peşteră neschimbate şi nestricate, ca şi cum aţi fi dormit.
    Rugaţi-vă, Sfinţilor Mucenici, să ne trimită Dumnezeu ajutor din Cer, pentru a nu adormi în patimi şi în păcate, ci având nădejdea învierii şi a vieţii veşnice şi noi cei care vă cântăm:
    Bucuraţi-vă, pietre din zidul Bisericii creştine,
    Bucuraţi-vă, cei aleşi pentru mărturisirea tainelor divine;
    Bucuraţi-vă, cei prin care se mustră erezia;
    Bucuraţi-vă, cei prin care se întruchipează filocalia;
    Bucuraţi-vă, cei prin care s-a întărit dogma despre învierea morţilor;
    Bucuraţi-vă, cei prin care s-a ruşinat îndrăzneala ereticilor;
    Bucuraţi-vă, prieteni ai lui Hristos;
    Bucuraţi-vă, cei ce v-aţi adus Lui prinos;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI IX-lea
    Neştiind cele întâmplate, împăratul a poruncit să fie astupată uşa peşterii, ca să muriţi de foame şi de sete. Iar doi postelnici împărăteşti care erau creştini tăinuiţi, Teodor şi Rufin, au scris despre pătimirea voastră pentru Hristos pe două tabliţe de plumb pe care le-au pus într-un sicriaş de aramă şi l-au ascuns între pietrele de la uşa peşterii, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

    Icosul aI IX-lea
    După aproape două sute de ani, în timpul împăratului Teodosie cel Tânăr, nişte eretici îi prigoneau pe adevăraţii creştini, susţinând că nu există învierea morţilor pe care Însuşi Hristos ne-a poruncit s-o aşteptăm fără îndoială. Cuprins de mâhnire, însuşi împăratul se ruga cu lacrimi, alături de creştini, ca Dumnezeu să trimită Bisericii Sale ajutor ceresc.
    Iar noi, aflând taina ce se săvârşea prin voi, vă rugăm să mijlociţi acum, ca şi atunci, ivirea unor conducători dreptcredincioşi care să ne apere de ecumenism şi de pecetea antihristică şi să cânte împreună cu noi:
    Bucuraţi-vă, cei de chinuri aţi fost izbăviţi;
    Bucuraţi-vă, cei ce în primejdii şi pe noi ne ocrotiţi;
    Bucuraţi-vă, mari apărători ai credinţei creştine;
    Bucuraţi-vă, slujitori devotaţi ai voinţei divine;
    Bucuraţi-vă, lăudând pe Dumnezeu neîncetat;
    Bucuraţi-vă, mulţumindu-I pentru ajutorul dat;
    Bucuraţi-vă, cei ce ni-i arătaţi pe bunii conducători,
    Bucuraţi-vă, în ispite, grabnic ajutători;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI X-lea
    Auzind rugăciunile şi suspinele cu lacrimi ale împăratului Teodosie şi ale multor credincioşi, Dumnezeu a descoperit taina învierii morţilor şi a vieţii veşnice într-un mod tainic. Stăpânul muntelui Ohlon, fără să ştie nimic despre voi, începând să-şi construiască un staul pentru oile sale, a luat pietre din zidul peşterii în care vă aflaţi, destupând-o. Apoi, la fel ca şi pe Lazăr cel mort de patru zile, Dumnezeu v-a înviat şi pe voi, care adormiserăţi de mulţi ani. Hainele vă erau întregi, iar trupurile – neschimbate, aşa că voi, trezindu-vă, v-aţi făcut obişnuita rugăciune de dimineaţă, cântând: Aliluia!

    Icosul aI X-lea
    Neştiind lucrarea ce se săvârşea prin voi şi aducându-vă aminte că împăratul Deciu vă căuta pentru a aduce jertfă idolilor, aţi hotărât să nu mai staţi ascunşi, ci să ieşiţi să-L mărturisiţi pe Împăratul ceresc înaintea împăratului pământesc şi să primiţi de bunăvoie mucenicia pentru Domnul nostru Iisus Hristos.
    Rugaţi-vă, Sfinţi Mucenici, să dobândim înţelepciunea de a-L mărturisi pe Dumnezeu în fiecare zi cu vorba, cu fapta şi cu gândul, noi cei care vă cântăm:
    Bucuraţi-vă, cei ca şi Lazăr, spre slava lui Hristos înviaţi;
    Bucuraţi-vă, Tineri ocrotiţi şi binecuvântaţi;
    Bucuraţi-vă, comori ascunse de Dumnezeu în pământ;
    Bucuraţi-vă, Fericirile cereşti aflând;
    Bucuraţi-vă, ostaşi uniţi în slujba Adevărului;
    Bucuraţi-vă, flăcări arzând pentru slava Mântuitorului;
    Bucuraţi-vă, cei ce mijlociţi somn liniştit;
    Bucuraţi-vă, cei ce aproape două sute de ani aţi dormit;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI XI-lea
    Însă, mai înainte de a ieşi din peşteră pentru mărturisirea credinţei, i-aţi dat Sfântului Iamvlih un ban de argint, să vă cumpere pâine din cetate.
    Mult te-ai mirat, Sfinte Iamvlih, văzând pietre la gura peşterii, Sfinte Cruci pretutindeni şi oameni cu straie diferite care pomeneau fără teamă numele lui Hristos. Nu mai cunoşteai, însă, pe nimeni, iar când ai vrut să cumperi pâine cu banul de argint ce avea chipul şi numele împăraţilor de demult, ai fost prins şi dus în faţa antipatului şi a episcopului Ştefan, deoarece toţi credeau că ai aflat vreo comoară din vechime, pe care o tăinuieşti.
    Ascultând cele istorisite de tine, Sfinte Iamvlih, numai episcopul Ştefan a înţeles că Dumnezeu vrea să ne descopere, prin voi, o taină şi, împreună cu antipatul şi cu mai-marii cetăţii, a mers, alături de tine, la peştera din muntele Ohlon, cântând: Aliluia!

    Icosul aI XI-lea
    Ajunşi la peşteră, episcopul şi antipatul au găsit sicriaşul de aramă în care erau cele două tăbliţe de plumb pe care era scris că Şapte Sfinţi Tineri, adică Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin, au sfârşit muceniceşte pe vremea lui Deciu, care a poruncit să se astupe gura peşterii în care vă aflaţi.
    Iar noi, pentru aceasta, Îl slăvim pe Dumnezeu şi vă rugăm să veniţi în ajutor tuturor celor care au ispite peste puterile lor şi vă cântă aşa:
    Bucuraţi-vă, Tineri cu inimi curate;
    Bucuraţi-vă, cei prigoniţi pentru dreptate;
    Bucuraţi-vă, cei ce pentru păcatele lumii aţi plâns;
    Bucuraţi-vă, cei prin care vrăjmaşul a fost învins;
    Bucuraţi-vă, cei prin care tainele sunt aflate;
    Bucuraţi-vă, cei ce ne izbăviţi de duhurile necurate;
    Bucuraţi-vă, comori aflate prin voia lui Dumnezeu;
    Bucuraţi-vă, martori ai slavei numelui Său;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI XII-lea
    Apoi, intrând episcopul, antipatul, mai-marii cetăţii şi poporul în peşteră, v-au găsit şezând plini de bucurie, cu feţele strălucind de frumuseţea luminii dumnezeieşti, s-au închinat la picioarele voastre şi au dat slavă lui Dumnezeu, Care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi, însuşi împăratul Teodosie, fiind înştiinţat că s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile voastre, a venit în grabă la voi, a căzut la picioarele voastre închinându-vi-se, apoi v-a cuprins cu dragoste, v-a sărutat, slăvindu-L pe Dumnezeu şi cântând cu lacrimi de bucurie: Aliluia!

    Icosul aI XII-lea
    Apoi, tu Sfinte Maximilian, i-ai spus împăratului că, pentru credinţa lui cea tare, Dumnezeu v-a înviat pe voi mai înainte de învierea cea de obşte şi tot pentru aceasta, împărăţia sa va fi mai puternică
    După aceea, cu toţii au ascultat cu evlavie cuvintele voastre ziditoare de suflet. Apoi, după şapte zile, timp în care împăratul v-a slujit şi s-a împărtăşit cu voi, aţi adormit cu somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu.
    Iar noi, pentru această minune preaslăvită, ne alăturăm soborului de episcopi de la praznicul cel luminos săvârşit pentru cinstirea voastră, mulţumind lui Dumnezeu, slăvindu-L şi cântându-vă aşa:
    Bucuraţi-vă, mărturisitori, prin care Dumnezeu a vorbit;
    Bucuraţi-vă, cei prin care Crezul privind învierea morţilor s-a adeverit;
    Bucuraţi-vă, cei prin care se încearcă adevărata credinţă;
    Bucuraţi-vă, cei prin care se arată a creştinilor biruinţă;
    Bucuraţi-vă, cei ce aduceţi bucurie;
    Bucuraţi-vă, cei ce ne izbăviţi de erezie;
    Bucuraţi-vă, voi, cei blânzi şi smeriţi;
    Bucuraţi-vă, cei de patimi ne izbăviţi;
    Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici din Efes, mari ocrotitori ai creştinilor!

    Condacul aI XIII-lea
    Ne închinăm cu evlavie Preasfintei Treimi şi Îi mulţumim pentru taina învierii din morţi descoperită prin voi, Sfinţilor Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin şi pentru ajutorul dat vouă şi ne rugăm ca şi pe noi, ca şi pe voi, să ne ajute în lupta cu ispitele, cu patimile noastre şi cu viclenia antihristică.
    Mulţumim, de asemenea, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor care v-au ajutat să vă sfinţiţi sufletele şi trupurile şi ne rugăm să ne ajute şi pe noi să avem râvna voastră în împlinirea voii lui Dumnezeu.
    O, Sfinţilor Şapte Tineri din Efes, rugaţi-vă pentru noi lui Dumnezeu să ierte mulţimea păcatelor noastre, pentru ca şi noi să ne bucurăm de învierea din morţi, spre viaţa de veci, cântând împreună cu voi: Aliluia!
    ( Acest condac se zice de trei ori, apoi Icosul întâi şi Condacul întâi)

    Rugăciune
    Sfinţilor Şapte Tineri din Efes, rugaţi-vă să ne dăruiască Dumnezeu duhul înţelepciunii, al înţelegerii şi al sfatului, al tăriei şi al cunoştinţei, al bunei-credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu, pentru a-I oferi şi noi cu bucurie Preasfintei Treimi inimile noastre.
    Aşa, Sfinţilor, ajutaţi-ne să avem între noi dragoste nefăţarnică, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă statornică, blândeţe, înfrânare şi curăţie, pentru ca, uniţi fiind în cuget, să rămânem statornici în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, sprijinindu-ne unii pe alţii, ca şi voi, pe drumul mântuirii.
    Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Sfinţilor Şapte Tineri din Efes, izbăveşte, acum ca şi atunci, Sfântă Biserica Ta de ecumenism, iar pe noi . toţi – de pecetea antihristică. Amin.

    Apreciază

    1. Vă mulțumim d-na Lucreția pentru osteneala făcută cu râvnă sfântă și cu dragoste de a avea acest Acatist spre slava lui Dumnezeu și cinstirea Sfinților Mucenici din Efes. Este un Acatist care ajută împotriva pecetluirii lui antihrist.
      Pentru rugăciunile Sfinților șapte tineri din Efes, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne, pe noi! Amin!

      Apreciază

      1. Nu pot să nu mă minunez de atotştiinţa lui Dumnezeu şi de purtarea de grijă Lui de grijă pentru Biserica Sa. Dumnezeu a prevăzut că, dacă pe vremea lui Deciu oamenii erau prigoniţi pentru că erau creştini, peste nici două sute de ani, se va putea vorbi liber
        despre Hristos. Însă, neştiind să se bucure de libertate, unii vor ajunge să se jure pe numele Său, să nege Învierea Sa şi chiar să-i prigonească pe dreptcredincioşii care nu erau de acord cu ei. Iar loviturile de la fraţi sunt periculoase, căci conceptul de frăţie atenuează vigilenţa.

        A fost nevoie de rugăciunile smerite unui împărat şi ale multor creştini pentru ca taina Învierii să fie din nou adeverită prin trupurile acestor Sfinţi.

        Dumnezeu să ne acopere cu mila Sa şi să ne lumineze mintea, pentru a nu greşi mult. Iar, dacă greşim, să ne putem pocăi la timp.

        Apreciază

  3. Domnul Slavei sa va rasplateasca jertfa,iar Mangaietorul sa va aline mereu cu adierea Sa,intristarile trecatoare,pentru bucuria pe care ne-ati facut-o in elaborarea(de catre autoare) si prezentarea acestei lucrari(de catre Sfintia Sa, Parintele Claudiu).Aceasta constituie pentru noi un bun prilej de a cunoaste si a reflecta la situatii deosebite aparute in viata Bisericii ortodoxe,cu implicarea Parintilor Capadocieni(Sf.Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Grigorie al Nissei),care dupa cum se stie,impreuna cu Sf.Atanasie cel Mare sunt cei care au formulat și clarificat învățătura ortodoxă despre Sfânta Treime.
    Asupra acestor Sfinti Parinti ,neindoios duhul Sfant si-a facut mereu vadita prezenta,atat in aratare pe fetele lor stralucitoare ,cat mai ales in cele rostite.Extraordinare mi se par patru aspecte:
    1.Participarea activa a pleromei ortodoxe cunoscatoare in profunzime a tuturor problemelor de credinta ortodoxa,la viata Bisericii,in contradictie flagranta cu ceea ce se intampla astazi:tacere,indiferentism,nestiinta,om „caldicel”,nesimtitor,cu cateva exceptii de la sine acceptate.
    2.Intrunirea in pemanenta a sinoadelor si anti-sinoadelor, pentru ca sub puternica „Parutu’s-a Duhului Sfant si noua”(definiţie apostolică teandrică-Sf.Iustin Popovici)sa se rezolve toate disputele,sa se exileze episcopi,sa se reprimeasca din exil,sa se consfinteasca calea de mijloc in rezolvarea diferitelor conflicte aparute,participanti fiind si cei alesi ca reprezentanti din partea poporului binecredincios ortodox.Dreptslavitorii crestini ortodocsi aveau o puternica influenta asupra forului de decizie -Sinodul ecumenic.La fel se intampla si astazi?Categoric ,NU.Convocarea unui sinod poate dura extrem de multi ani,timp propice dezvoltarii schismei,sectelor,tulburarilor sufletesti,ispitelor de tot felul ,la care nefârtatele ,isi aduce din plin contributia.
    3.Alegerea caii de mijloc,predominanta fiind iconomia si nu acrivia.Astazi unii anti-ecumenisti propovaduiesc acrivia,super-corectitudinea, cu zel ,dusmanie si suspiciune, fata de toti care nu le impartasesc convingerile, conducand pe multi necunoscatori,la schisma.Mirare mare ma cuprinde cand se fac unele confuzii de catre acei teologi vocali,amenintatori,iubitori al literei in dauna iubirii aproapelui, cand comunica idei smintitoare,pe care oricine le poate sesiza, cum ar fi :”Dumnezeu nu moare, dar Fiul lui Dumnezeu Cel făcut om a murit ca om și a înviat ca Om îndumnezeit.”
    a.-Din Crez(formulare stabilita la primul si al doilea sinod ecumenic) se stie ca „Fiul lui Dumnezeu,Unul-Nascut, Carele din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din Lumina,Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iara nu facut;„ Pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să moară ca să putem trăi din nou ”, scrie Sfântul Grigorie Teologul.
    b.-Si a inviat ca Dumnezeu Inomenit.Fiul este nascut ca un intreg, adica in chip dumnezeiesc, nu omenesc adica progresiv fiecare membru in parte, dezvoltandu-se in stadii celulare si embrionare, fiindca este vorba de intrupare si inomenire, nu un om indumnezeit, ci un Dumnezeu inomenit. ”Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”(Sf. Atanasie, PG 25, 192B)Despre Indumnezeirea omului vorbeste explicit Georgios Mantzaridis:”Indumnezeirea nu este produsa de catre om, ci este oferita lui ca dar al lui Dumnezeu. Omul a vrut de la inceput sa se indumnezeiasca, dar a dat gres. Ceea ce nu a izbutit acesta – refuzandu-L pe Dumnezeu – a adus-o Dumnezeu, prin inomenirea Lui. Inomenirea lui Dumnezeu realizeaza indumnezeirea omului. Dumnezeu Cuvantul Si-a asumat firea omeneasca si a indumnezeit-o. Aceasta s-a facut prin impreuna-lucrarea Maicii Lui. Prin desavarsita ei daruire lui Dumnezeu „cea a tuturor oamenilor tarana, in trup lui Dumnezeu iarasi s-a zidit”.
    4.”*Se întâmplă frecvent ca, prin combaterea unei erezii, să se ajungă în erezia complementară; acuzaţiile de erezie, sincere sau folosite abuziv – pentru compromiterea adversarului -, au uneori consecinţe tragice. Adesea, un teolog acuzat de o erezie îşi acuză acuzatorul de erezia complementară. Totodată, persoane acuzate de erezie pot avea moarte de martiri şi pot fi ulterior canonizate….
    Iată un exemplu de diferenţă dogmatică: în varianta niceeană: “Cristos a fost conceput de Duhul Sfânt şi de Sfânta Fecioară”; în varianta coptă: “…în Duhul Sfânt şi în Sfânta Fecioară”.
    Cristologia coptă a fost acuzată de cea bizantină ca fiind apropiată de nestorianism, deşi adversitatea lor faţă de Nestor era notorie. Ulterior, bizantinii i-au acuzat pe copţi că sunt monofiziţi, iar copţii pe bizantini, ca sunt diofiziţi.Biserica greacă îi consideră eretici pe credincioşii bisericii copte şi încearcă să-i readucă la ortodoxie; metodele de convingere înseamnă discriminări şi persecuţii, care uneori ajung la martiriu. Cazul cel mai cunoscut este cel al Sfântului [în biserica coptă] Samuel Mărturisitorul.
    Constantin Noica analizeaza cat de pagubitoare au fost disputele teologice(arianismul si nestorianismul)cât de distrugătoare în plan politic au fost disputele trinitare şi cât de mult li se datorează prăbuşirea imperiului bizantin, cu toate consecinţele sale, resimţite atât de dureros în zilele noastre.”Dar, cu toată strălucirea minţilor angajate într-o dispută relativă la chestiuni fundamentale, istoria ideilor arată că, de regulă, nimeni nu convinge pe nimeni.Cum ar fi putut Arie şi Atanasie, Nestor şi Eusebiu să se convingă unul pe altul, invocând aceleaşi texte sacre, binecunoscute de fiecare dintre ei?”
    Disputele au fost deseori interesante şi erudite, fidele literei cărţilor sacre, dar au trădat aproape întotdeauna mesajul profund al evangheliilor – iubirea aproapelui, umilitatea, pacea. Este imposibil de spus în ce măsură concluziile conciliilor au reprezentat – cum susţin ierarhii – inspiraţia divină, şi în ce măsură au fost rezultatul unor jocuri de putere. Iar luptele dintre “ereziarhi” şi “dreptcredincioşi” au inaugurat ceea ce repudiatul Kazantsakis a numit “răstignirea perpetuă a lui Christos”.
    Fiecare dintre bisericile care îşi propun să fie “plăcute lui Dumnezeu”, după o formulă liturgică larg folosită, consideră că propria sa teologie este cea “plăcută lui Dumnezeu”, făcând o supoziţie probabil hazardată. De fapt, nimeni nu ştie ce este “plăcut lui Dumnezeu”: o teologie sau alta? diversitatea sau unitatea? O dogmă unitară? Sau o interpretare a mesajului divin adecvată specificităţii unei comunităţi ori a unei structuri psiho-mentale anumite?
    In fapt, ereziile creştinismului timpuriu au fost, predominant, dispute ale Răsăritului, cu efecte predominante asupra Răsăritului; iar creştinii au preferat să moară separat, decât să trăiască împreună. Rămâne de văzut cât de înţelepţi vor fi de acum înainte.
    Adaptare text dupa:http://www.contributors.ro/cultura/cele-sase-maladii-ale-lui-noica-si-ereziile-trinitare/

    Apreciază

    1. Foarte bune observațiile pe care le-ați făcut doamnă doctor Gabriela. Atenție totuși! Sunteți pe cale să treziți din somnul ,,teologiei defăimării și a dezbinării” pe cel care operează ,,patristic” pe călcâiul lui Ahile. Trezirea poate însemna un nou tsunami mediatic cu victime colaterale. Să nu fie!
      Acum, îngăduiți-mi căteva observații:
      1. Mai degrabă aș merge pe ideea : calea de mijloc în cele ale credinței este acrivia, dar ea nu trebuie să excludă iconomia fără de care nu poate fi o lucrare dinamică în hotărârile sobornicești ale Bisericii. ,,Studiul de caz” a reușit să surprindă cu multă vitalitate și îndrăzneală aspecte nemaîntâlnite în viața Bisericii.
      2. Problema cu monofiziții e lămurită pentru Biserica Ortodoxă. Cu toată durerea, nu putem recunoaște nici măcar sfințenia ,,mucenicilor” copți. Însă, Judecata este a lui Dumnezeu.
      3. Interesantă ideea: ,,creștinii au ales să moară separat decât să trăiască împreună”!
      Totuși, a trăi împreună presupune un mod de existență ortodox, ființare întru firescul vieții.

      Apreciază

  4. Nu mi-as permite in niciun fel sa ridic cuvant impotriva Sfintilor lui Dumnezeu, din moment ce eu nu ajung macar la glezna lor, ca statura morala, evident. Au fost alesi ai lui Dumnezeu care au cazut in erezie, dar au avut taria morala sa se ridice si si-au sfarsit viata in sfintenie. Ma refer la Sfantul Iustin Martirul si Filozoful, Sfantul Gherasim de la Iordan sau Sfantul Ioanichie cel Mare. Biserica lui Hristos, avand atributul infailibilitatii, a hotarat, si asa ramane. Iertati. Doamne ajuta.

    Apreciază

  5. Doamne ajuta parinte!
    Am gasit intr-o carte despre sfantul Ioan de Kronstadt un fragment privind spovedania care pe mine m-a cam nelamurit.Dumneavoastra ce parere aveti?
    ” S-au păstrat mărturii despre modul cum desfăşura părintele Ioan o spovedanie de obşte. Iată o descriere făcută de părintele protopresbiter G.Şavelevski:

    „Este greu de spus care spovedanie, individuală sau colectivă, se vădise a fi acolo mai activă şi mai eficientă. Am avut prilejul să asist la o spovedanie colectivă. Imensa Catedrala Sfântul Andrei din Kronstadt era plină ochi, să fi fost câteva mii de oameni. În semiobscuritatea nopţii, pâlpâiau ici-colo câteva candele şi lumina firavă a lumânărilor. Părintele Ioan citea rugăciunile de dinainte de spovedanie. O făcea cu nerv, accentuând cuvintele, pentru a le face să pătrundă unul câte unul în suflete. Apoi începea să vorbească despre păcat şi despre cum poate fi ispăşit! «Dumnezeu ne dă toate cele de trebuinţă! Ne poartă de grijă mereu! Noi însă ne folosim de a-I întina Chipul, ne batem joc de dragostea şi de îndelunga Sa răbdare.» Şi după o mică pauză, pe un ton nervos-imperativ: «Căiţi-vă, păcătoşilor!». Începeau să se audă gemete, suspine, care nu întârziau a se preface într-un strigăt ieşit din toate piepturile pe măsura ce părintele continua să vorbească pe acelaşi ton, enumerând alte şi alte păcate. Era un spectacol care îţi zguduia sufletul, cum n-am mai văzut şi cum sunt sigur că nu voi mai vedea vreodată”.

    Într-o altă descriere, mai detaliată, spune că, în timpul unei spovedanii de acest fel, părintele, înainte de rugăcinuile care preced Sfânta Taină, ţinea o scurtă predică, în care vorbea despre păcatele regilor David şi Manase şi despre iertarea de care s-au învrednicit de la Dumnezeu.

    „Era o predică simplă, ascultată la început cu indiferentă – relatează un martor – , dar, pe măsură ce părintele continua să vorbească, începeau să se audă suspine, iar feţele să se umple de lacrimi. Am simţit şi eu ceva în mine. Ca mi se încălzeşte insensibila şi abrutizata mea inimă. Nu vă puteţi da seama ce se petrecea atunci în popor. Se auzeau strigăte din toate părţile: «Iartă-ne, părinte!» «Roagă-te pentru noi!» Era un vuiet,un freamăt, de ziceai că-i marea în furtună. «Linişte! Ascultaţi ce vă spun!», căuta să-i domolească părintele, ridicând autoritar mâna.”

    Potrivit aceluiaşi martor, tâlcuind pe loc cea de a doua rugăciune, părintele spunea că pocăinţa este un dar de la Dumnezeu şi că trebuie să ai o hotărâre nezdruncinată de a te lepăda de viaţa pe care ai dus-o până atunci, de a te îndrepta, de a te înnoi, de a-L iubi pe Domnul din tot sufletul! După care începea din nou să înşire păcatele, într-o formă interogativă: „Lenevitu-v-aţi să vă rugaţi lui Dumnezeu? Căzut-aţi în păcatul beţiei?” După ce enumeră păcatele, determinând răspunsuri afirmative după fiecare întrebare, îşi încheia cuvântul zicând: „Da,da! Aveţi multe păcate, fraţilor şi surorilor! Nu-i chip să le numim pe toate acum”. Şi din nou, poruncitor, cu forţă: „Căiţi-vă! Căiţi-vă! Fiecare pentru ce aţi păcătuit!”. În acest moment larma ajungea la paroxism.

    „Plânsete, suspine. Mulţi îşi mărturiseau păcatele în gura mare. Părintele Ioan stătea cutremurat şi pătruns. Spunea rugăciuni în şoaptă cu ochii aţintiţi spre cer, cu mâinile adunate cruciş pe piept. Cu faţă brăzdată de şiroaie de lacrimi.”

    Acelaşi martor ocular mai spune că, după ce mulţimea se potolea, puţin câte puţin, părintele începea să cuvânteze din nou:

    „Luaţi aminte: o să vă citesc rugăciunea de dezlegare. Plecaţi-vă capetele. Vă voi umbri cu epitrahilul, vă voi binecuvânta şi veţi primi dezlegare, părintele Ioan lua capătul de jos al epitrahilului mişcându-l în aer către cele patru direcţii, apoi dădea binecuvântare asupra poporului. Împărtăşirea dupa peste două ore. Relatarea se referă la o spovedanie de obşte care a avut loc în timpul Liturghiei, înainte de împărtăşanie.”

    Apreciază

    1. Sf Ioan de Kronstadt este un mare Sfânt al Bisericii. A reînviat participarea la viața Bisericii Ruse cum numai un sfânt o putea face. De aceea, Sinodul BORu a hotărât ca practica spovedaniei colective să fie acceptată, ca excepție, în lucrarea pastorală Sf Ioan. Au văzut arhiereii ruși puterea rugăciunii și zidirea duhovnicească prin Spovedanie și Împărtășirea deasă cu Sf Taine. Și prin acest exemplu înțelegem cât de importante sunt hotărârile sobornicești acolo unde judecata individuală poate eșua.

      Apreciază

  6. Stiu ca Spovedania colectiva se facea in timpul razboiului, mai exact inainte de plecarea pe front. Fiind preoti putini si mii de militari, acestia trebuiau spovediti intr-un timp extrem de scurt, si atunci se recurgea la Spovedania colectiva ca o cale de exceptie, in vremuri de exceptie. Mai stim ca acolo unde neputinta omeneasca nu poate implini cele de cuviinta dupa randuiala, Dumnezeu Insusi implineste lipsurile oamenilor. Iertati. Doamne ajuta.

    Apreciază

  7. Sa fie blagoslovit ,cuvantul Sfintiei Voastre,Parinte Duhovnic Claudiu,si plecaciune facand,consider binevenite observatiile facute pe marginea raspunsului pe care l-am dat onorand „Studiul de caz”, primul de acest fel,pe un frumos si greu subiect teologic,dezbatut atunci ca si astazi cu scantei care pot produce valvatai,bine ar fi ,daca ar fi patrunse de idei teologice, nu de cine stie ce alte „soparle”strecurate fara legatura cu subiectul in dezbatere.
    Astazi cinstim alaturi de Sf.Cuvios Antipa de la Calapodesti ,pe Sf.Grigorie al Nyssei,unul din cei mai autorizati aparatori ai ortodoxiei in Asia Mica,dupa moarte fratelui sau,Sf.Vasile cel Mare.Este prezent la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381), unde sustine cu mare succes cauza credintei niceene. Totodata, el ia apararea Sf. Grigorie de Nazianz impotriva atacurilor episcopilor egipteni si macedonieni, instigati de papa Damasus. Datorita talentului sau oratoric si cunostintelor sale, este proclamat „stalp al ortodoxiei”,fiind considerat fondatorul teologiei mistice.
    În învatatura Sfântului Grigorie de Nyssa, omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu ca un reflex al desavârsirii si în mod special al libertatii dumnezeiesti. Prin taina Sf.Botez,omul devine madular al corpului lui Hristos, Biserica si crescând neîncetat prezenta în suflet a Domnului prin virtuti si Sfintele Taine, el poate progresa la infinit în unirea cu Dumnezeu, antrenând în aceasta neamul omenesc si universul întreg.
    „*Astfel, în eternitatea veacului fara sfârsit, cel care alearga spre Tine devine întotdeauna mai mare si mai înalt decât el însusi, crescând prin bogatia harului. Dar cum ceea ce este cautat nu comporta limite în sine, capatul a ceea ce este gasit devine pentru cei care urca punctul de plecare în descoperirea unui bine mai înalt. Iar cel care urca nu se opreste niciodata de a merge din început în început prin începuturi care n-au sfârsit.”
    Am cercetat si am selectat cateva din margaritarele duhovnicesti ale acestui mare sfant,teolog erudit ,ale carui scrieri sant strabatute de un puternic suflu ascetic si spiritual.
    ,,Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm.”
    „Cei ce nu au pornit încă pe calea cea strâmtă şi cu chinuri nu au nevoie de nimic altceva decât de hotărâre, iar cei care umblă deja pe ea trebuie să o străbată cu răbdare şi cu mulţumire.”
    „Dacă ai primit pe Dumnezeu în tine şi te-ai învrednicit să fii fiu al Lui, atunci arată că în tine se află Cel Ce te-a născut.”
    „Întrucât fiecare natură atrage către sine ceea ce îi este înrudit, iar omenirea e întrucâtva înrudită cu Dumnezeu, deoarece poartă în sine asemănarea cu originalul, sufletul este atras în mod firesc către ceea ce este firesc şi înrudit cu el; căci Dumnezeu păstrează cu orice preţ ceea ce e al Său”.( Sf. Grigorie de Nyssa, „Despre suflet şi înviere”, trad. Pr. G. Teodorescu, Ed. Herald, Bucureşti, 2003, p. 61 )
    ,,Noi Îl numim pe Dumnezeu , dar El ne-ar putea răspunde :
    Viaţa veşnică şi veselia negrăită din ceruri o dăruieşte harul Duhului, dar vrednicia de a primi darurile şi de a se bucura de har o dă dragostea de osteneli a credinţei.”
    „Cel ce doreşte a se face casnicul cuiva trebuie să ia prin imitare chipul aceluia al cărui casnic se face. Drept aceea e de trebuinţă ca şi aceea care doreşte să fie mireasa lui Hristos să se facă, după putere, asemenea frumuseţii lui Hristos prin virtute. Căci nu se poate uni cu lumina niciodată cel ce nu se luminează de lumina aceea.”(Sfântul Grigorie de Nyssa – Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată)
    ,,Odată,ce virtutea este străină de patimă,nu mai pot fi amândouă la un loc” ( Sfântul Grigorie de Nyssa,Tâlcuire la Cântarea Cântărilor,în P.S.B.,nr.29,pag.159 )
    „Darul harului se măsoară cu ostenelile celui cel primeşte” ( Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre voinţă, în P.S.B., nr.29, pag. 459 ) )
    „Straja sufletului este gândul vieţuirii binecredincioase, întărit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune. Căci, cel ce şi-a înarmat sufletul său cu acestea respinge uşor atacurile tiranului, adică viclenia şi pofta, mândria, mânia, pizma şi toate mişcările viclene ale răutăţii dinăuntru. Acela care cultivă virtutea trebuie să fie simplu şi neclintit, plugărind numai roadele vieţuirii binecredincioase şi neabătându-şi niciodată viaţa spre căile răutăţii şi nedespărţindu-şi gândul de la vieţuirea bine-credincioasă a credinţei, ci să fie de un singur fel, drept şi necercat de patimile ce se află în afara drumului său” (Sfantul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1982)
    „Definiţia fericirii omeneşti constă în asemănarea noastră cu Dumnezeu.” (Sf. Grigorie de Nissa – „La titlurile psalmilor” – Seria PSB, Scrieri, partea a II-a- EIBMBOR, București, 1998)
    „Părtăşia la cele bune e năzuită de toţi la fel, atât de duşmani, cât şi de prieteni. Dar voinţa de a te împărtăşi de dureri e proprie celor stăpâniţi de iubire. (…) Iar mila naşte în chip firesc iubirea în cei ce se împărtăşesc de ea.” (Sfântul Grigorie de Nyssa – Tâlcuire la „Fericiri”)
    „Dumnezeu, nu arată tot adâncul lucrărilor Sale privirilor noastre în această viaţă, tocmai pentru ca să verifice credinţa noastră, adică să se vadă în ce măsură fiecare dintre noi crede în El şi lucrează mântuirea” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, apud. drd. Constantin M. Iana, Învăţătura despre Întrupare în Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa, în “Studii Teologice” an XIX (1967), p. 311)
    „Este foarte necesar să ne lămurim ce înseamnă să te numeşti creştin: Înseamnă a fi ceea ce-ţi spune numele, iar nu folosindu-l pe acesta drept pretext printr-o mărturisire deşartă, să fii altceva la arătare, decât ceea ce eşti în ascuns.”
    ( Sf. Grigorie de Nyssa – Despre înţelesul numelui de creştin )
    “Harul învierii nu trebuie înţeles altfel decât ca o restabilire a oamenilor în vechea stare pe care au avut-o înainte de căderea în păcat”( Sf. Grigorie de Nyssa ”Despre facerea omului” Scrieri, partea a doua, trad. de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. Inst. Bibl. şi de Misiune al BOR, 1998, colecţia PSB, p. 52. )
    „Cel care urmează priveşte spatele celui pe care îl urmează; a-l urma pe Dumnezeu, oriunde te-ar conduce, înseamnă a-l vedea pe Dumnezeu. A vedea spatele lui Dumnezeu înseamnă pentru noi a-l urma pe Hristos. Noi vedem misterul lui Dumnezeu urmându-l pe Hristos, ascultându-l, însoţindu-l.”(Sf. Grigorie de Nyssa – „Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea în virtute”)

    „Dumnezeirea este puritate, libertate de patimi şi separarea de orice rău. Dacă acestea se află întru tine, Dumnezeu este în întregime prezent cu tine” „Sufletul purificat poate cunoaşte în el pe Dumnezeu, sufletul nostru este o icoană a lui Dumnezeu”
    „Invidia este capul răutăţilor, părintele morţii, prima uşă către păcat, rădăcina viciilor, începutul greutăţilor, mama calamităţii, cauza neascultării şi izvorul neştiinţei. Căci invidia devenind un şarpe împotriva Evei, ne-a exilat din Paradis… Invidia a înarmat pe Cain împotriva fratelui său”( Sfântul Grigorie de Nyssa – din lucrarea „Despre viaţa lui Moise )
    „Biserica este noua zidire a lumii. Privind în ea, îl descoperi pe Cel ce este totul în toate.Omul este microtheos prin har.
    “Un “pom al vieţii” este orice persoană a altuia, care este sursa vieţii mele prin iubirea ei faţă de mine; iar “pomul vieţii” prin excelenţă şi atotcuprinzător este Persoana absolută, ca sursă a iubirii nesfârşite faţă de toţi şi a iubirii tuturor persoanelor între ele”.

    (Sinaxarul Sfintilor Capadocieni, Editura Cuvântul Vietii, Bucuresti, 2009)
    http://de-vorba-cu-mine.blogspot.ro/2010/09/margaritare-duhovnicesti-citate-din.html

    Apreciază

  8. Biserica a trecut prin multe încercări, însă Dumnezeu mereu i-a purtat de grijă atât din mila Sa nemărginită pentru noi, cât şi pentru pocăinţa şi rugăciunile cu trezvie ale creştinilor mai mult sau mai puţin cunoscuţi.

    Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru înţelepciunea dăruită aleşilor Săi în vremuri de prigoană şi ne rugăm să orânduiască şi în vremurile noastre cele de folos pentru Biserica Sa şi pentru noi. Amin.

    Mulţumiri pentru articol!

    Apreciază

  9. Pana la momentul sinodului talharesc din Creta,inceputul trezirii din somnolenta indusa cu stiinta sau nestiinta(desi vrednicul de pomenire Parintele Arsenie Papacioc spunea ca toate se fac cu stiinta)de catre cei care ar fi trebuit sa fie sprijinul si modelul dupa care sa ne indreptam viata spre telul suprem desavarsirea si indumnezeirea noastra,nu am avut mereu in minte principiul calauzirii dupa Parintii Bisericii,pornind de la intelegerea profunda a termenului „PATRISTIC”.Pentru ca am ascultat asa cum asculta acum pleroma ortodoxa ,de Parintii Duhovnici partasi ai ereziei cretane(nu ii judecam noi),care ar fi trebuit sa fie alaturi de noi si sa lase ,din alte motive decat in Apus,bisericile goale sau aproape goale(exceptie facand persoanele in varsta,bolnave, neputincioase ).

    „*Suntem fiintele cerului, parintilor! Nu va lasati cu nici un chip! Rugati-va mult, parintilor! Nu in sensul de rugaciune ingenunchiata, de tipic. Ci cu mintea si cu inima! Nu va lasati deloc! Tresariti asa si ziceti: „Doamne ajuta!” Ţi-a venit in minte sa judeci pe un frate? Sa zici: „Doamne Iisuse Hristoase, ce fac eu? Nu ma lasa, Doamne! Saracul de el!“[..] Pentru ca ti-o spun, frate! Acela a gresit cum a gresit, mult, putin, dar tu l-ai judecat mult! Si mai mare e greseala ta, decat a aceluia. Tu l-ai judecat, el se pocaieste, si tu ramai ca un prost, osandit.”De aceea toate trebuie sa se faca cu masura. Ca Sfantul Antonie a intrebat: „Care este fapta buna de care sa tinem neaparat cont?” Au inceput sa-i raspunda: postul, miloste­nia… „Nu, nici unul nu a raspuns bine!” Si le-a spus el: „Dreapta socoteala!“[Sfantul Ioan Casian, PSB 57, Scrieri alese, Despre dreapta judecata, Cap. II, IBMBOR, p. 328.]..marea noastră vină este că auzim multe, spunem multe şi rămânem tot la un stadiu de a mai întreba.La anul 419 s-a făcut un sinod local la Cartagina şi printre temele sinodului, care s-ai dezbătut, a fost şi acesta: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, lucru neglijat total de lume. Vă daţi seama, Biserica a sesizat aceasta, care este un amănunt aparent mărunt, dar dacă ai şti că nu poţi să faci nimic fără Dumnezeu, ai fi foarte atent în toate mişcările tale. Cum să fac, părinte, că nu pot? Uitaţi, acest cuvânt este foarte greu de primit: „nu pot”. Nu există „nu se poate”. Dacă ai venit la mine, ai gândit să vii şi ai putut să vii, că se poate. Dacă eşti cu gândul la Dumnezeu, prezenţa aceasta a ta la Dumnezeu, continua, acesta este aspectul caracteristic al creştinului, adică, cine face cele spuse mai înainte este omul care se află pe drum, adică omul cu nădejde şi la altul din canoanele date de acel sinod, s-a mai spus aşa: „Şi dacă zici că totuşi poţi ceva de unul singur, anatema să fii”. Acum, dacă am ajuns la acest canon, vreau să vi-l spun şi pe următorul: „Atunci când zici rugăciunea „Tatăl Nostru” şi la fraza „şi ne iartă nouă greşelile noastre” tu zici „zic aceste lucruri pentru că aşa zice rugăciunea” şi nu te vezi pe tine acolo, anatema să fii”. Ştiţi ce înseamnă anatema? Despărţirea de Dumnezeu, unirea cu Satana, intrarea de pe acum în Iad. Aşa de grozavă este anatematizarea aceasta, anatematizare care s-a dat la Sinoadele Ecumenice. Deci, prezenţa noastră în mişcarea aceasta şi în tot ceea ce facem noi, aceasta este una din dorinţele lui Dumnezeu, pe care ni le-ar cere nouă.”….Avva Pimen zice aşa: „Dacă fratele tău îţi scoate ochiul, degeaba te superi. Dacă îţi taie mâna, degeaba te superi, dar dacă se leagă de Hristos, să te mânii tare“. Deci, când este vorba de adevăr, să ştiţi că, atunci trebuie să ieşi din „omul cuminte”, aşa cum a zis lumea că eşti şi să fii „omul de sabie”.
    Termenul de „patristic” este folosit pentru a desemna ceea ce face trimitere la Părinţii Bisericii, la vremea lor, la autoritatea sau chiar la duhul lor. (Parintele Patric Ransom)”**….Sinodiconul Orthodoxiei este astfel carta adevăratei patristici care spune: „Cum au grăit Proorocii, cum au învăţat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au predanisit Dascălii, cum a crezut lumea, cum a luminat Harul, cum a descoperit Adevărul, cum a pierit minciuna şi s-a arătat Înţelepciunea, cum a binevoit Hristos biruinţa. Astfel credem, astfel glăsuim, astfel propovăduim” Este vorba deci de o aceeaşi experienţă. Părinţii au dogmatisit ceea ce ei au văzut şi au atins duhovniceşte: pe Mântuitorul, pe Hristos, pe Cuvântul lui Dumnezeu. Proorocii L-au văzut asarkos, neîntrupat, înainte de Întruparea Sa; Apostolii şi sfinţii L-au văzut în Trup, când El şi-a însuşit Trupul din pântecele Fecioarei.Tocmai această trăire a slavei necreate comună lui Hristos, Tatălui şi Duhului Sfânt, această trăire a energiei necreate a lui Dumnezeu, Părinţii o transmit din generaţie în generaţie, de la Părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc. Transmiterea se face cel mai adesea prin viu grai, dar unii părinţi au dorit să lase fiilor lor cuvintele care descriu, amintesc şi mărturisesc această trăire. Totuşi cuvintele nu reprezintă trăirea însăşi – ce se regăseşte dincolo de tot ceea ce ţine de discursiv – pe care limbajul nu o redă decât în chip antinomic. Astfel Sfântul Grigorie de Nyssa îl dă pe Moise drept pildă de teolog şi descrie în chip antinomic această trăire a slavei lui Dumnezeu: „Se adânceşte mereu mai mult şi mai mult… până la cele nevăzute şi de necunoscut, iar acolo, Îl vede pe Dumnezeu. Căci numai acolo există adevărata cunoaştere a Celui pe Care îl doreşte, iar adevărata vedere stă în a nu vedea, căci Obiectul doririi sale transcende orice cunoaştere, învăluit din toate părţile de neînţeles ca de un întuneric” (Viaţa lui Moise, 2, 163). Numai Părinţii pot vorbi cu adevărat despre această trăire la care fac trimitere cuvintele omeneşti. Fără îndoială, cel ce se osteneşte, în Biserică, să se cureţe de patimi, se poate apuca să citească scrierile Părinţilor, dar acela nu este un „părinte”. În orice caz, adevăratul sens al „patristicului” presupune înrădăcinarea în viaţa Bisericii, în rugăciune, în împlinirea poruncilor, în adevărata mărturisire a credinţei.(Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie astfel despre botez (Ioan 3,3): „Cel ce primeşte apa fără a fi judecat ca vrednic de Duhul, nu primeşte harul în deplinătatea sa, dar nici cel pe care faptele îl învrednicesc, dacă nu va primi pecetea prin mijlocirea apei, nu va intra în Împărăţia Cerurilor ” (Cateheze despre Botez 3,4). …Părinţii nu se erijau în „autori”. Ei nu erau „intelectuali” sau profesori. Ei scriau sub insuflarea Duhului Sfânt şi la porunca lui Dumnezeu.Părinţii scriau pentru turma credincioşilor, de fiecare dată când aceasta era ameninţată de erezie. Scrierile lor erau mărturisirea lor de credinţă. (Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a făcut decât să enunţe mai limpede ceea ce spune Scriptura, spre deosebire de ereticii a căror interpretare, ţinându-se de litera textului, îi nimicea cu desăvârşire duhul.)
    Sa ma corectati ,daca gresesc ,Sfintite Parinte Duhovnic,caci astazi asistam ,cu adanca parere de rau, la aceleasi lucruri,prezentate si sustinute de ierarhii participanti la asa-zisul sinod din Creta, in frunte cu presedintele Sinodului BOR,care neaga cu vehementa orice erezie” predanisita „si vehiculata in lucrarile bine-intocmite si invaluite in ceata densa a confuziei otravite de artizanii tradarii aproapelui,cu sortulete sau epoleti sub sutana(conducatori aprigi apartenenti ai masoneriei sau a altor servicii,care lucreaza zi si noapte la desfiintarea noastra ca natie,ca neam,statornicit de veacuri in granite bine stabilite prin sangele varsat de Sfintii Neamului Romanesc). Erezia care atacă Biserica este ecleziologică. Ceea ce se numeşte îndeobşte ecumenism sau teoria ramurilor este de fapt negarea unităţii Bisericii. Astăzi mulţi se numesc „patristici”, dar se feresc să-i urmeze pe Părinţi. Nu am primit nimic bun spre mantuire ,in atatia ani de cand activitatea CMB progreseaza,fara folos,doar pentru a se intari distrugerea noastra si a urmasilor,urmasilor nostri ,ca neam puternic in sfanta stramoseasca si singura mantuitoare CREDINTA ORTODOXA.
    Părinţii aveau în primul rând grija mântuirii, a lor şi a aproapelui lor. În afară de mântuire, totul este de prisos. Dacă respectăm acest criteriu patristic, totul devine clar. De pildă, dialogul ecumenist ne este de folos la mântuire? Ocupându-ne cu aşa ceva, ne investim timpul în ceva esenţial pentru suflet? Este el necesar sau măcar de folos în despătimirea sufletului nostru? În loc să mărturisească Ortodoxia ca pe singurul adevăr şi credinţa ce mântuieşte, cei care vor raspunde in fata Dumnezeului treimic ,la vremea potrivita, implicaţi în acest dialog, admit legitimitatea mai multor puncte de vedere. De aici acordul cu monofiziţii, recunoaşterea heterodocşilor ca „Biserici-surori” ,permisiunea acordata heterodocsilor deja numiti”biserici”,ca luterani,calvini,greco-catolici,papistasi,sa conslujeasca si sa tina cuvinte de invatura ,in sfintele noastre biserici.Se neaga cu cinism unicitatea Bisericii,se practica rugaciunile in comun interzise de Canoanele Apostolice.„Dacă cineva tăgăduieşte sau răstoarnă dogmele, este ca şi cum s-ar sinucide duhovniceşte, căci un astfel de om singur se taie pe sine de la trupul dătător de viaţă al Bisericii, rupe legătura vie dintre sine şi puterile binecuvântate ale Bisericii, care numai ele sunt în stare să-l umple pe om de viaţa veşnică dumnezeiască şi să-l treacă de la moarte la viaţă ” (Părintele Iustin Popovici, Op. cit., p. 59 ). Iată de ce Biserica rămâne veşnic nedezlipită de adevărurile mântuitoare care sunt dogmele. Tocmai de aceea ea nu poate rămâne indiferentă când ele sunt atacate într-un fel sau în altul; de aceea Părinţii le-au apărat de fiecare dată când o erezie a vrut să le zdruncine, să le relativizeze, să le facă să pară îndoielnice sau pur şi simplu omeneşti.Parintii Bisericii şi-au dat sângele în lupte duhovniceşti, în sens propriu sau figurat. Şi au primit Duhul. „Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.” (Evrei 11, 35-38). Măsura lor este foarte înaltă. Totuşi ei ne-au fost daţi spre a-i urma, nu numai pentru a-i cita.Noua celor care nevrednici cum suntem ,dar iubiti de Domnul Slavei,ne-a fost harazit doar inceputul suferintelor,pentru cernerea despre care atat de mult se vorbeste in ultima vreme,trebuie sa inmultim jertfa,pentru a primi dreapta cugetare ,fara de care nimic nu este posibil pe acest drum plin de scaieti ,matragune si serpi veninosi.
    Certurile inutile,atacurile bine dirijate prin cuvant si fapte incompatibile cu definitia de crestin ortodox,improscarea cu noroi,atacul la persoana, dezbinarile,obrazniciile,reaua-vointa,care au aparut intre noi,au fost tot arme ascunse prin care s-a incercat zadarnicirea si intoarcerea din drum a multora, care s-au trezit prin voia Domnului, la viata cea adevarata intru Hristos .” O, Timotei, păzește comoara ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, pe care unii mărturisind-o au rătăcit de la credință.” (I Timotei 6, 20-21)

    *Convorbiri duhovniceşti în chilia părintelui Arsenie Papacioc
    **Adaptare dupa text:https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2010/07/28/erau-parintii-patristici/

    Apreciază

  10. Lămuriri oferite de autoarea studiului:
    „În primul rând am menționat în articol că acesta este un studiu de caz pe o temă foarte sensibilă și că îmi doresc mai degrabă să atrag atenția asupra temei pentru a fi o bază de pornire pentru un studiu mai amplu făcut de specialiști, teologi, recunoscând că nu sunt totuși specialistă:
    „Acest referat nu îşi propune să epuizeze subiectul abordat. Nu pretind că aş avea suficiente cunoştinţe încât ceea ce spun să conteze cât opinia avizată a unui teolog. Dar îmi propun prin acest studiu de caz să atrag atenţia asupra unor teme sensibile şi poate, dacă teologii doresc să aprofundeze mai mult, referatul meu să fie o bază de pornire pentru un studiu mult mai amplu”.
    În al doilea rând, sursa pe care o folosesc, Socrate Scolasticul, este și sursa de informare din Viețile Sfinților (în cartea Viețile Sfinților pe luna februarie, Ediția a III-a, apărută la Editura Mănăstirea Sihăstria în 2012, la pag. 167, când se vorbește despre Sf. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, o notă de subsol spune sursele: „După Nichifor Calist, cartea a IX-a, cap. 48 și Socrate, cartea a II-a, cap. 34”) .
    Pe Nichifor Calist nu l-am citit, din cunoștințele mele este un scriitor bisericesc care a trăit la sfârșitul sec. al XII-lea, începutul secolului al XIII-lea care cu siguranță că a avut o contribuție importantă în ceea ce privește istoria bisericească, dar scriind mult timp după ce s-au petrecut evenimentele, s-a bazat la rândul său pe niște surse, astfel că unii cercetători consideră că informațiile din Istoria sa trebuie mai atent verificate.
    Însă, mai aproape de perioada în care a trăit Sf. Meletie este Socrate Scolasticul, care a scris această Istorie Bisericească pe la începutul sec. al V-lea, deci la câteva zeci de ani după evenimentele întâmplate în Antiohia.
    Sigur, Socrate nu este infailibil dar, din informațiile pe care le am, Istoria lui este o resursă considerată a fi cu o credibilitatea foarte mare de către cercetătorii avizați.
    Cred că în Viețile Sfinților este o mică eroare în ce privește menționarea capitolului din cartea lui Socrate, căci capitolul care vorbește despre Sf. Meletie este cap. 44 din Cartea a II-a, nu cap. 34, dar nu e așa de relevant, e scuzabil. Voi reda integral capitolul mai jos („Meletie e făcut Episcop din Antiohia. Schismă în această Biserică.”), menționând că sublinierea îmi aparține:
    „Să vorbim acum despre Meletie. El fusese hirotonit Episcop de Sebastia, în Armenia, după depunerea lui Eustațiu. De la Sebastia a fost transferat la Berea, cetate din Siria. El asistă la Sinodul de la Seleucia, iscăli formula de credință formulată de Acachie și se reîntoarse la Biserica sa. Mai pe urmă, a fost înlăturat de acolo de către locuitorii din Antiohia, când aflară că Eudoxiu disprețuise cetatea lor pentru a poseda bogățiile celei din Constantinopol. Când Meletie a fost așezat pe scaunul din Antiohia, el nu vorbi poporului decât de doctrina moravurilor, fără a spune în ea ceva legat de credință. Mai târziu, el le propuse doctrina Sinodului de la Niceea și le predică consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu. Împăratul, înștiințându-se despre aceasta, îl exilă și îl făcu să fie hirotonit în locul său Euzoius, preotul ce fusese depus odinioară cu Arie. Cei care erau aderenți devotați ai lui Meletie se depărtară de arieni și se adunară separat, pentru că cei care admiseseră, la început, consubstanțialitatea evitau împărtășirea lor, de ură că Meletie fusese hirotonit de către arieni. Astfel, Biserica de Antiohia a fost dezbinată, deși ambele partide ce o dezbinau erau unite între ele prin mărturisirea aceleiași credințe.
    Cu toate acestea, Împăratul plecă grabnic spre Antiohia după ce primise vestea că perșii se pregăteau să înceapă războiul” (Socrate Scolasticul:2016, pag. 124)
    De asemenea, Socrate reia problematica în Cartea a 5-a, cap. V, „Răscoala întâmplată în Biserica din Antiohia din pricina lui Paulin și a lui Meletie”:
    „Meletie dădu naștere în acel timp la o mare ceartă în Antiohia. Am spus deja că respectul pe care îl aveau față de virtutea lui Paulin îi împiedica să îl trimită în exil. Cât despre Meletie, el a fost restabilit de către Iulian, alungat de Valens și, în fine, rechemat de Grațian. Când se reîntoarse, găsi pe Paulin la adânci bătrânețe; și cei ce favorizau partidul său, încercau prin toate mijloacele să-l pună cu dânsul pe același scaun. Paulin, susținând că regulile Bisericii nu permit ca un Episcop hirotonit de arieni, să fie pe același scaun cu un Episcop ortodox, poporul îl puse cu sila într-o altă biserică afară din cetate. Acest procedeu a provocat o ceartă furtunoasă, care nu a fost potolită decât în următoarele condiții: poporul a adunat șase clerici care puteau pretinde demnitatea Episcopală, între care se afla și Flavian, și-i obligară să promită cu jurământ, că atunci când unul din cei doi Episcopi va muri, ei să nu ceară locul său. Înțelegerea a fost făcută astfel și observată cu multă religiozitate. Luciferienii se despărțiră de ceilalți, pentru că Meletie care fusese hirotonit de arieni îndeplinea funcțiile episcopale”(Socrate:2016, pag. 195)
    Se pare că Sf. Meletie era un apropiat al lui Acaciu (Acachie) de Cezareea Palestinei înainte de alegerea lui în Antiohia, cel puțin așa susține Socrate. Căci se pare că Sf. Meletie a semnat formula foarte vagă de credință, acaciană, la Sinodul de la Seleucia. În aceste condiții este posibil ca Sf. Meletie să fi fost hirotonit de arieni.
    Tot Socrate spune că în vremea Împăratului Iovian (363-364 d. Hr.), deci după numirea Sf. Meletie în Antiohia, conducătorii sectelor încercau să obțină protecția acestuia pentru a se apăra de inamici. Dar Împăratul le-a spus: „urăsc gâlcevele, iubesc și cinstesc pe cei ce întrețin pacea”. După un așa răspuns, aderenții lui Acaciu, „se adunară în Antiohia, discutară cu Meletie, care îmbrățișase cu puțin mai înainte doctrina consubstanțialității Fiului lui Dumnezeu și, pentru că știau că el e foarte stimat de Împăratul care locuia atunci în această cetate, ei adoptară vederile sale, confirmară Sinodul din Niceea” (Socrate: 2016, pag. 157). Printre episcopii care au semnat această mărturisire de credință înaintată lui Iovian se numără, conform lui Socrate, și Eusebiu, Episcopul de Samosata, amintit în Viețile Sfinților la viața Sf. Meletie și prieten cu Sf. Vasile cel Mare, dacă nu mă înșel.

    Astfel că potrivit acestor informații, pare logică afirmația lui Socrate cum că Sf. Meletie ar fi fost hirotonit de arieni, sigur, vorbim de o partidă moderată. Sunt mai multe informații care se leagă între ele.
    Sigur, repet, e nevoie de o analiză foarte atentă pe acest subiect, nu pretind că analiza mea este infailibilă.
    Nefiind de specialitate, ci doar o creștină interesată de adevăr, chiar dacă acesta poate fi bulversant, nu mi-am propus decât să aduc în discuție acest subiect sensibil pentru a fi dezbătut.
    Într-adevăr, am făcut o eroare de tehnoredactare când am pomenit de Canonul 5 al Sf. Atanasie cel Mare, citatul este din interpretarea la Canonul 3.
    Am primit comentarii cum că ar fi fost posibilă acceptarea prin iconomie a Sf. Meletie, deoarece episcopii arieni care l-ar fi hirotonit nu fuseseră condamnați nominal de către un sinod în momentul în care s-a săvârșit hirotonia. Recunosc, nu mi-am pus această problemă atunci când am scris studiul de caz. Dar această interpretare pare logică dacă ne gândim că Sf. Constantin cel Mare a primit botezul de la un semi-arian, Eusebiu de Nicomidia, și cu toate acestea, pentru contribuția lui și pentru faptul că el totuși susținea Crezul de la Niceea, este considerat sfânt ortodox.
    Sigur, e nevoie de o dezbatere între specialiști pe această temă, dar din punctul meu de vedere explicația este pertinentă.
    Dar, după cum am explicat și în articol, nu sunt totuși o specialistă în canoane, nu am pretins acest lucru, astfel că este loc de dezbatere pe marginea subiectului prezentat”.
    Maricica Pandele

    Apreciază

    1. Sfinții nu sunt infailibili. M-a copleșit lucrarea lui Dumnezeu făcută cu Sfântul Meletie. Apropierea de arieni i-a intrigat pe multi. Însă el avea o fire smerită, fiind un om al rugaciunii şi fiind educat în spirit autentic ortodox . Iar pentru trăirea si mărturisirea dreptei credințe a Sfantului Meletie, a dat mărturie Însuși Dumnezeu, printr-o minune:

      ,,Sfantul Meletie a participat la cel de-al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, in timpul caruia imparatul Teodosie i-a aratat o cinste aparte. La acest Sfant Sinod, Dumnezeu a lucrat minuni prin Sfantul Meletie. Pe cand acesta explica dogma Sfintei Treimi, slujindu-se de mana sa, aratand mai intai unimea printr-un singur deget, iar treimea, prin trei, inaintea tuturor, a iesit deoadată o vapaie luminoasă din mâna ierarhului. Acesta minune a ruşinat pe eretici, iar pe cei dreptslăvitori i-a întărit în dreapta credinţa.”
      Sursa: https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-meletie-arhiepiscopul-antiohiei-99170.html

      Nu putem mărturisi o credință pe care nu o trăim zi de zi.

      Iar ceea ce dă Dumnezeu nu poate lua omul! Mă gândesc atât la Sfântul Meletie, cât la unii duhovnici din zilele noastre incorecţi politic. Nu ştiu dacă e bine să ne punem sub semnul întrebării sfinţenia cuiva despre care Însuşi Dumnezeu a dat mărturie că este plăcut Lui.

      Mă amuz când încerc sa îmi imaginez cum ar vui presa dacă un oarecare călugar cu viaţă sfântă ar intra într-un bordel! Nu pentru păcat, ci pentru a salva sufletele celor de acolo. ,, Ce desfrânat!” am spune cu superficialitate! Şi, totuşi, există oameni cu viaţă sfântă care au salvat multe suflete intrând într-o casă de desfrânare. Cam la fel a procedat şi Sfântul Meletie cu arienii! Eu aşa am înţeles.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s