Decadența participării la Sfânta Liturghie

 sf_liturghie2.jpg

Forme de manifestare

Încă din veacul al șaselea înainte, când am putea spune că se încheie perioada de aur a participării active, observăm o oarecare stagnare în viața liturgică a Bisericii și apoi o decadență, care merge crescând până în zilele noastre și care s-a accentuat în Ortodoxie, mai ales din veacul trecut încoace. Iar primul ei semn este slăbirea spiritului eclesiologic sau comunitar, spirit care constituia titlul de glorie al Bisericii ecumenice de odinioară. Cauza? În primul rând dispariția împărtășirii generale și regulate de până atunci.

Fie din considerațiuni rigoriste excesive, fie din împuținarea evlaviei, numărul credincioșilor care se apropiau de Sfântul Trup și Sânge a scăzut treptat și odată cu el a scăzut, în aceeași măsură, și sentimentul legăturii care unea până aici, într-un singur Trup, pe credincioși între ei și pe toți laolaltă cu Hristos. Sfânta Împărtășanie fiind luată din ce în ce mai rar, s-a slăbit tocmai cheagul care crea, susținea și întărea coeziunea și spiritul de comuniune. Cu alte cuvinte, măcinându-se mortarul care lega între ele cărămizile vii ale zidirii Bisericii, acestea s-au defăcut ușor una de alta, slăbind puterea de rezistență a Trupului mistic al lui Hristos și ruinând pe nesimțite zidirea Bisericii.

Căci scăderea, până la dispariția totală, a conștiinței despre Liturghie ca o jertfă la care toți suntem obligați să participăm prin cuminecare, a adus după sine consecințe incalculabile în viața religioasă-morală. Din moment ce apropierea de sfântul altar n-a mai constituit o necesitate sufletească pentru majoritatea membrilor Bisericii, nu s-a mai simțit nici nevoia și obligația acelei serioase pregătiri trupești și sufletești care trebuia să o preceadă.

Concomitent cu slăbirea zelului pentru împărtășire, scad și zelul și interesul credincioșilor față de Liturghie în general, începând cu împuținarea darurilor de pâine și de vin aduse de ei la proscomidie. Lărgirea treptată a atribuțiilor cântărețului, care preia, cu timpul, aproape în întregime, rolul activ jucat mai înainte de popor în executarea răspunsurilor liturgice, este o altă consecință și formă de manifestare a decadenței participării active a poporului la Liturghie.

Cauze.

participarea-liturghie-braniste.jpga) Noi punem în prima linie slăbirea disciplinei catehumenatului și decadența concomitentă a catehezei clasice, care începe cam pe la sfârșitului secolului al cincilea înainte. Excluderea, din preocupările Bisericii, a instrucției mystagogice, sistematice și generale, care se dădea până aici catehumenilor și neofiților și care, precum am văzut, constituia unul dintre obiectele de căpetenie ale catehezei patristice, precum și abandonarea sau neglijarea cultului ca obiect sau materie de predică, a adus după sine nu numai ignoranță parțială sau totală, în materie de liturgică, ci și slăbirea zelului și a interesului pentru Liturghie, zel care domnea în viața și preocupările creștinilor de odinioară.

b) O a doua explicație, de natură intrinsecă sau internă, este dezvoltarea treptată a rânduielii Liturghiei, care are loc încă din veacul al cincilea înainte. Începând din acea vreme și până în veacul al XIV-lea, rânduiala, simplă și ușor de urmărit, a Liturghiei creștine din epoca uniformității liturgice (primele trei secole creștine), se dezvoltă și se complică din ce în ce mai mult, prin adăugarea succesivă a unor noi piese, imne și rituri sau ceremonii. Formularul liturgic capătă astfel în ochii poporului un aspect din ce în ce mai complicat, mai ornamentat și, prin urmare, mai greu de urmarit ca până aici. Primejdia de oboseală și de plictiseală pe care o prezenta lungimea Liturghiei era de altfel denunțată încă din veacul al V-lea. Pentru a evita lungimea excesivă și a câștiga timp, toate rugăciunile care până aici erau rostite de proestos cu voce tare în întregime, începură a fi citite în taină, în timp ce credincioșii sau cântăreții executau imnele cele noi, introduse în cult. Numai sfârșitul acestor rugăciuni, adică vosglasurile sau ecfonisele (și ecteniile), precum și rugăciunea finală a amvonului au făcut excepție de la această regulă, rămânând să fie rostite mai departe cu glas tare, pentru a orienta cântarea poporului.

Rânduiala Liturghiei luă astfel înfățișarea unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tehnic, săvârșit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil, executat, concomitent, de către diacon și popor (strană, cântăreț sau cor), în văzul și auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin și mai opac față de partea sau rolul ce revine preotului, adică tocmai față de ceea ce este esențial și fundamental în acțiunea Liturghiei, mai ales că dezvoltarea excesivă a tâmplei sau catapeteasmei i-o ascundea de la un timp, cu totul, vederii și înțelegerii sale. Liturghia capătă astfel, în ochii și concepția credincioșilor simpli, caracterul unui ,,mister” în sensul de azi al cuvântului, adică un labirint sau abis nepătruns, în explorarea căruia mintea noastră se înfricoșează să se avânte. Cu deosebire păgubitoare pentru spiritualitatea ortodoxă și mai ales pentru ideea și conștiința eclesiologică sau comunitară, a fost recitarea în taină a marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, numită cu un termen tehnic anafora, din care noi nu mai auzim azi decât unele mici fragmente, rostite sub formă de ecfonise, fragmente ce nu sunt, în fond, decât insulițe sau promontorii rămase la suprafață, resturi ale unui mare și prețios continent de binecuvântare scufundat, pentru auzul poporului, în oceanul de taină al tăcerii.

Ceva mai mult: pătrunderea progresivă a imnelor noi, de inspirație creștină, în rânduiala Liturghiei, imne care nu mai puteau fi executate în chip ideal de totalitatea credincioșilor prezenți, a făcut necesară, în chip firesc, extinderea atribuțiilor cântărețului, stranei sau corului, în dauna poporului. Deși litera Liturghierului continuă a pune răspunsurile liturgice tot în seama poporului, în fapt ele devin apanajul uneori exclusiv al cântărețului, care cântă în numele și în locul credincioșilor. Iată cum poporul rămâne astfel și mai străin și pasiv chiar față de partea externă și secundară a serviciului liturgic, pe care o formează imnele sau răspunsurile stranei.

c) Nu cu puțin a contribuit la aceasta și a treia cauză, anume perpetuarea limbilor moarte în Liturghie. Se știe că, după concepția dominantă în timpul Evului Mediu și încă multă vreme după aceea, puteau fi limbi de cult, adică singurele socotite vrednice și apte să îmbrace în graiul lor fondul sacru al Liturghiei, la început numai cele două limbi clasice: greaca și latina, la care se adaugă, din secolul al IX-lea înainte, o a treia: slavona (paleoslava, sau slava veche bisericească, numită uneori și medio-bulgara). Dar tustrele au devenit, la un moment dat, limbi moarte, adică care nu se mai vorbeau: primele două încă de la sfârșitul epocii antice, iar cea de-a treia cel puțin din sec. XII-XIII înainte. Ele rămaseră și după aceea în uz numai ca limbi sacre și de cultură, dar poporul necărturar nu le mai pricepea, deși le auzea în biserică. Se înțelege de la sine cât de mult a contribuit la sporirea ignoranței liturgice, săvârșirea cultului într-o limbă pe care poporul n-o mai înțelegea și care-i era străină de graiul vorbit de el însuși. Liturghia devine pentru el, și mai mult, o hieroglifă, pentru a cărei descifrare trebuia cultură de savant și a cărei cheie n-o aveau decât cel mult clericii și cărturarii. Așa este încă situația în Apusul romano-catolic, unde limba latină nu a fost nici până astăzi detronată din privilegiul ei de limbă liturgică exclusivă. Așa a fost până prin sec. XVII-XVIII și în Biserica românească, unde se întrebuință ca limbă de cult paleoslava, iar pe alocuri chiar greaca, și unde nu numai poporul, ci și clericii înșiși nu mai pricepeau limba în care slujeau, ci învățau pe de rost rugăciunile, recitându-le fără să le înțeleagă. Desigur, situația s-a schimbat la noi, în această privință, odată cu introducerea limbii române în Biserică; dar efectele ignoranței în care a fost menținut poporul până atunci se prelungesc într-o bună măsură și mai târziu, unul dintre ele fiind prejudecata absurdă, curentă și azi în anumite cercuri și capete, că poporul nu trebuie și nici n-are nevoie să priceapă prea multe din tainele cultului.

d) Scăderile și lipsurile unora dintre liturghisitori, care n-au știut sau n-au vrut să fie la înălțimea misiunii lor de chivernisitori ai celor sfinte, ar putea fi socotite foarte bine ca un al patrulea factor care a provocat un regres în participarea activă a poporului la Liturghie. Fie ignoranța sau insuficiența pregătirii lor în domeniul liturgic, fie absența însușirilor înnăscute sau a calităților naturale cerute de oficiul sacramental al preoției (voce, dicție, prestanță în slujbă, etc.), fie lipsa de pietate, de credință și de convingere în oficierea slujbelor, fie viața lor religioasă și morală de un nivel destul de scăzut (să ne amintim de traiul scandalos al călugărilor greci din mănăstirile noastre înainte de secularizare), fie toate acestea la un loc, au produs acea impresie defavorabilă, care a făcut pe mulți să se îndepărteze și să se înstrăineze de biserică și de sfintele slujbe.

e) Concurența făcută Liturghiei, ca sursă autentică și firească a spiritualității și a evlaviei creștine. Adevărata religiozitate creștină – mai ales cea ortodoxă – este de origine și esență liturgică, adică rituală: ea izvorăște în primul rând din Liturghie și se manifestă în formele ei rituale, fixate și consfințite de o veche tradiție și experiență în materie de viață spirituală. De la o vreme s-au ivit însă diferite concepții și curente care căutau satisfacerea nevoilor simțului de pietate al sufletului omenesc prin alte forme sau căi decât cele oferite de calea bătătorită a Liturghiei. Așa au fost, de exemplu, direcția misticismului pur sau contemplativ, eremismul și anahoretismul, isihasmul monahismului bizantin, misterele apusene medievale, acestea din urmă degenerând adesea în prilejuri de zgomotoasă distracție și în mijloace de ieftină satisfacere a pietății populare. Iată atâtea curente care urmăreau – cu sau fără știință – să abată pietatea sau spiritualitatea creștină de la sursa și albia ei originară și firească: Liturghia.

Cu toate eforturile onorabile ale celor câțiva mari sfinți teologi răsăriteni, reprezentanți ai misticii liturgice sau sacramentale – ca Dionisie Pseudo-Areopagitul în sec. IV-V, Maxim Mărturisitorul în sec. VII și Nicolae Cabasila în sec. XIV – Liturghia n-a putut fi definitiv și complet reabilitată în rolul ei de generatoare a religiozității și evlaviei, mai ales acea facțiune a monahismului ortodox care a continuat să cultive mai departe, de preferință, direcția misticismului pur, contemplativ, nemijlocit de forme materiale și sensibile.

f) În sfârșit, o ultimă cauză, care a săpat la însăși temelia pietății liturgice, a fost progresul doctrinelor raționaliste. Îndeosebi propaganda diferitelor ,,biserici” (n.n.) protestante și a sectelor, care consideră formele cultului inutile sau chiar păgubitoare în procesul mântuirii, a favorizat răspândirea unei atitudini indiferente față de Liturghie și cult în general. Tot așa s-a ajuns și la desconsiderarea funcțiunii liturghisitoare sau sfințitoare a preotului, precum și la scăderea, în general, a interesului și a preocupărilor pentru latura sacramentală a preoției.

Pr. Prof. Ene Braniște, Participarea la Liturghie

Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc?

taina-sfintei-impartasanii_e0b0c214a3750eCine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?

Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei!

Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos.

Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.[1]

În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească? Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El? De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul? Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?

Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!

Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos! Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa.

Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3]

Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut. Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]

Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie. Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.

Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă. La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc.

Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine.

Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată.

Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?…

Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor (Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).

Ioana Dianora

[1] Canonul 9 apostolic (vezi: http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-apostolice.html )

[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.

[3]Idem.

[4]http://www.nistea.com/teof-euharistie.htm

Sindromul Down şi debilitatea mintală la copii vindecate printr-o deasă împărtăşire cu Sfintele Taine.

Tămăduieşte Harul lui Dumnezeu

26852_45284În mod tradiţional se consideră că majoritatea patologiei psihotice este puţin vindecabilă, şi aceasta mai ales în privinţa psihozelor grave, ale bolilor degenerativ-distrofice ale scoarţei cerebrale, ale formelor congenitale de debilitate mintală ş.a.m.d. Însă harul lui Dumnezeu, găsind la oameni credinţă, face minuni, şi legile firii dau înapoi. Voi da câteva exemple.

Cu aproximativ cinci ani în urmă am văzut în biserică o femeie cu o pruncă în braţe. Aspectul copilului era binecunoscut oricărui medic. Cum se spune în asemenea cazuri, fetiţa avea diagnosticul scris pe faţă. De obicei, diagnosticul acesta sună ca o sentinţă: Boala Down. Această patologie apare ca rezultat al unor defecte genetice.
În săptămâna următoare am dat din nou atenţie acelei fetiţe, iar mai apoi am văzut-o mereu la slujbă. Copila (pe atunci avea 3-4 ani) era mereu împărtăşită cu Sfintele lui Hristos Taine. Mutându-mă în alt oraş din considerente legate de serviciu, am pierdut-o din vedere pe ,,pacientă” – dar iată că într-o vară, patru ani mai târziu, am văzut-o iarăşi. Micuţa se întorcea cu mama ei de la Vecernie. Faţa îi era drăgălaşă, zâmbitoare, frumoasă! Era greu de recunoscut în ea ,,invalida condamnată”. Numai un specialist ar fi putut să discearnă urmele bolii ei…
Mă voi folosi aici de un exemplu cât se poate de grăitor, care a fost descris într-o cărticică numită Când sunt bolnavi copiii. Autorul ei este medicul şi preotul Alexie Graciov. ,,Acum doi ani şi jumătate a venit la mine să se spovedească o fetiţă bolnavă, în vârstă de doisprezece ani, dintr-o casă de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez; privirea anormală, grimasele pe care le făcea tot timpul, întregul ei aspect vorbeau despre ‘handicapul’ său. Şi iată că a început să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică.
După un an a început să simtă necesitatea descoperirii gândurilor (cine se roagă şi se mărturiseşte des ştie ce înseamnă asta). Fata a început să ducă o asemenea viaţă de trezvie duhovnicească cum nici nu bănuiesc oameni care se socot profund credincioşi şi ortodocşi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!), să se împotrivească ispitelor drăceşti, să ierte, să rabde totul. De-a lungul a câteva luni, ea a învăţat să citească şi să scrie, au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe faţă i s-a întipărit pecetea duhovniciei. În tot ce spunea şi făcea era simţire şi discernământ…”. Acest exemplu nu este izolat.
Dr. Dmitri Avdeev – Nervozitatea la copii şi adolescenţi, p. 109-111.