Forme de manifestare
Încă din veacul al șaselea înainte, când am putea spune că se încheie perioada de aur a participării active, observăm o oarecare stagnare în viața liturgică a Bisericii și apoi o decadență, care merge crescând până în zilele noastre și care s-a accentuat în Ortodoxie, mai ales din veacul trecut încoace. Iar primul ei semn este slăbirea spiritului eclesiologic sau comunitar, spirit care constituia titlul de glorie al Bisericii ecumenice de odinioară. Cauza? În primul rând dispariția împărtășirii generale și regulate de până atunci.
Fie din considerațiuni rigoriste excesive, fie din împuținarea evlaviei, numărul credincioșilor care se apropiau de Sfântul Trup și Sânge a scăzut treptat și odată cu el a scăzut, în aceeași măsură, și sentimentul legăturii care unea până aici, într-un singur Trup, pe credincioși între ei și pe toți laolaltă cu Hristos. Sfânta Împărtășanie fiind luată din ce în ce mai rar, s-a slăbit tocmai cheagul care crea, susținea și întărea coeziunea și spiritul de comuniune. Cu alte cuvinte, măcinându-se mortarul care lega între ele cărămizile vii ale zidirii Bisericii, acestea s-au defăcut ușor una de alta, slăbind puterea de rezistență a Trupului mistic al lui Hristos și ruinând pe nesimțite zidirea Bisericii.
Căci scăderea, până la dispariția totală, a conștiinței despre Liturghie ca o jertfă la care toți suntem obligați să participăm prin cuminecare, a adus după sine consecințe incalculabile în viața religioasă-morală. Din moment ce apropierea de sfântul altar n-a mai constituit o necesitate sufletească pentru majoritatea membrilor Bisericii, nu s-a mai simțit nici nevoia și obligația acelei serioase pregătiri trupești și sufletești care trebuia să o preceadă.
Concomitent cu slăbirea zelului pentru împărtășire, scad și zelul și interesul credincioșilor față de Liturghie în general, începând cu împuținarea darurilor de pâine și de vin aduse de ei la proscomidie. Lărgirea treptată a atribuțiilor cântărețului, care preia, cu timpul, aproape în întregime, rolul activ jucat mai înainte de popor în executarea răspunsurilor liturgice, este o altă consecință și formă de manifestare a decadenței participării active a poporului la Liturghie.
Cauze.
a) Noi punem în prima linie slăbirea disciplinei catehumenatului și decadența concomitentă a catehezei clasice, care începe cam pe la sfârșitului secolului al cincilea înainte. Excluderea, din preocupările Bisericii, a instrucției mystagogice, sistematice și generale, care se dădea până aici catehumenilor și neofiților și care, precum am văzut, constituia unul dintre obiectele de căpetenie ale catehezei patristice, precum și abandonarea sau neglijarea cultului ca obiect sau materie de predică, a adus după sine nu numai ignoranță parțială sau totală, în materie de liturgică, ci și slăbirea zelului și a interesului pentru Liturghie, zel care domnea în viața și preocupările creștinilor de odinioară.
b) O a doua explicație, de natură intrinsecă sau internă, este dezvoltarea treptată a rânduielii Liturghiei, care are loc încă din veacul al cincilea înainte. Începând din acea vreme și până în veacul al XIV-lea, rânduiala, simplă și ușor de urmărit, a Liturghiei creștine din epoca uniformității liturgice (primele trei secole creștine), se dezvoltă și se complică din ce în ce mai mult, prin adăugarea succesivă a unor noi piese, imne și rituri sau ceremonii. Formularul liturgic capătă astfel în ochii poporului un aspect din ce în ce mai complicat, mai ornamentat și, prin urmare, mai greu de urmarit ca până aici. Primejdia de oboseală și de plictiseală pe care o prezenta lungimea Liturghiei era de altfel denunțată încă din veacul al V-lea. Pentru a evita lungimea excesivă și a câștiga timp, toate rugăciunile care până aici erau rostite de proestos cu voce tare în întregime, începură a fi citite în taină, în timp ce credincioșii sau cântăreții executau imnele cele noi, introduse în cult. Numai sfârșitul acestor rugăciuni, adică vosglasurile sau ecfonisele (și ecteniile), precum și rugăciunea finală a amvonului au făcut excepție de la această regulă, rămânând să fie rostite mai departe cu glas tare, pentru a orienta cântarea poporului.
Rânduiala Liturghiei luă astfel înfățișarea unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tehnic, săvârșit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil, executat, concomitent, de către diacon și popor (strană, cântăreț sau cor), în văzul și auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin și mai opac față de partea sau rolul ce revine preotului, adică tocmai față de ceea ce este esențial și fundamental în acțiunea Liturghiei, mai ales că dezvoltarea excesivă a tâmplei sau catapeteasmei i-o ascundea de la un timp, cu totul, vederii și înțelegerii sale. Liturghia capătă astfel, în ochii și concepția credincioșilor simpli, caracterul unui ,,mister” în sensul de azi al cuvântului, adică un labirint sau abis nepătruns, în explorarea căruia mintea noastră se înfricoșează să se avânte. Cu deosebire păgubitoare pentru spiritualitatea ortodoxă și mai ales pentru ideea și conștiința eclesiologică sau comunitară, a fost recitarea în taină a marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, numită cu un termen tehnic anafora, din care noi nu mai auzim azi decât unele mici fragmente, rostite sub formă de ecfonise, fragmente ce nu sunt, în fond, decât insulițe sau promontorii rămase la suprafață, resturi ale unui mare și prețios continent de binecuvântare scufundat, pentru auzul poporului, în oceanul de taină al tăcerii.
Ceva mai mult: pătrunderea progresivă a imnelor noi, de inspirație creștină, în rânduiala Liturghiei, imne care nu mai puteau fi executate în chip ideal de totalitatea credincioșilor prezenți, a făcut necesară, în chip firesc, extinderea atribuțiilor cântărețului, stranei sau corului, în dauna poporului. Deși litera Liturghierului continuă a pune răspunsurile liturgice tot în seama poporului, în fapt ele devin apanajul uneori exclusiv al cântărețului, care cântă în numele și în locul credincioșilor. Iată cum poporul rămâne astfel și mai străin și pasiv chiar față de partea externă și secundară a serviciului liturgic, pe care o formează imnele sau răspunsurile stranei.
c) Nu cu puțin a contribuit la aceasta și a treia cauză, anume perpetuarea limbilor moarte în Liturghie. Se știe că, după concepția dominantă în timpul Evului Mediu și încă multă vreme după aceea, puteau fi limbi de cult, adică singurele socotite vrednice și apte să îmbrace în graiul lor fondul sacru al Liturghiei, la început numai cele două limbi clasice: greaca și latina, la care se adaugă, din secolul al IX-lea înainte, o a treia: slavona (paleoslava, sau slava veche bisericească, numită uneori și medio-bulgara). Dar tustrele au devenit, la un moment dat, limbi moarte, adică care nu se mai vorbeau: primele două încă de la sfârșitul epocii antice, iar cea de-a treia cel puțin din sec. XII-XIII înainte. Ele rămaseră și după aceea în uz numai ca limbi sacre și de cultură, dar poporul necărturar nu le mai pricepea, deși le auzea în biserică. Se înțelege de la sine cât de mult a contribuit la sporirea ignoranței liturgice, săvârșirea cultului într-o limbă pe care poporul n-o mai înțelegea și care-i era străină de graiul vorbit de el însuși. Liturghia devine pentru el, și mai mult, o hieroglifă, pentru a cărei descifrare trebuia cultură de savant și a cărei cheie n-o aveau decât cel mult clericii și cărturarii. Așa este încă situația în Apusul romano-catolic, unde limba latină nu a fost nici până astăzi detronată din privilegiul ei de limbă liturgică exclusivă. Așa a fost până prin sec. XVII-XVIII și în Biserica românească, unde se întrebuință ca limbă de cult paleoslava, iar pe alocuri chiar greaca, și unde nu numai poporul, ci și clericii înșiși nu mai pricepeau limba în care slujeau, ci învățau pe de rost rugăciunile, recitându-le fără să le înțeleagă. Desigur, situația s-a schimbat la noi, în această privință, odată cu introducerea limbii române în Biserică; dar efectele ignoranței în care a fost menținut poporul până atunci se prelungesc într-o bună măsură și mai târziu, unul dintre ele fiind prejudecata absurdă, curentă și azi în anumite cercuri și capete, că poporul nu trebuie și nici n-are nevoie să priceapă prea multe din tainele cultului.
d) Scăderile și lipsurile unora dintre liturghisitori, care n-au știut sau n-au vrut să fie la înălțimea misiunii lor de chivernisitori ai celor sfinte, ar putea fi socotite foarte bine ca un al patrulea factor care a provocat un regres în participarea activă a poporului la Liturghie. Fie ignoranța sau insuficiența pregătirii lor în domeniul liturgic, fie absența însușirilor înnăscute sau a calităților naturale cerute de oficiul sacramental al preoției (voce, dicție, prestanță în slujbă, etc.), fie lipsa de pietate, de credință și de convingere în oficierea slujbelor, fie viața lor religioasă și morală de un nivel destul de scăzut (să ne amintim de traiul scandalos al călugărilor greci din mănăstirile noastre înainte de secularizare), fie toate acestea la un loc, au produs acea impresie defavorabilă, care a făcut pe mulți să se îndepărteze și să se înstrăineze de biserică și de sfintele slujbe.
e) Concurența făcută Liturghiei, ca sursă autentică și firească a spiritualității și a evlaviei creștine. Adevărata religiozitate creștină – mai ales cea ortodoxă – este de origine și esență liturgică, adică rituală: ea izvorăște în primul rând din Liturghie și se manifestă în formele ei rituale, fixate și consfințite de o veche tradiție și experiență în materie de viață spirituală. De la o vreme s-au ivit însă diferite concepții și curente care căutau satisfacerea nevoilor simțului de pietate al sufletului omenesc prin alte forme sau căi decât cele oferite de calea bătătorită a Liturghiei. Așa au fost, de exemplu, direcția misticismului pur sau contemplativ, eremismul și anahoretismul, isihasmul monahismului bizantin, misterele apusene medievale, acestea din urmă degenerând adesea în prilejuri de zgomotoasă distracție și în mijloace de ieftină satisfacere a pietății populare. Iată atâtea curente care urmăreau – cu sau fără știință – să abată pietatea sau spiritualitatea creștină de la sursa și albia ei originară și firească: Liturghia.
Cu toate eforturile onorabile ale celor câțiva mari sfinți teologi răsăriteni, reprezentanți ai misticii liturgice sau sacramentale – ca Dionisie Pseudo-Areopagitul în sec. IV-V, Maxim Mărturisitorul în sec. VII și Nicolae Cabasila în sec. XIV – Liturghia n-a putut fi definitiv și complet reabilitată în rolul ei de generatoare a religiozității și evlaviei, mai ales acea facțiune a monahismului ortodox care a continuat să cultive mai departe, de preferință, direcția misticismului pur, contemplativ, nemijlocit de forme materiale și sensibile.
f) În sfârșit, o ultimă cauză, care a săpat la însăși temelia pietății liturgice, a fost progresul doctrinelor raționaliste. Îndeosebi propaganda diferitelor ,,biserici” (n.n.) protestante și a sectelor, care consideră formele cultului inutile sau chiar păgubitoare în procesul mântuirii, a favorizat răspândirea unei atitudini indiferente față de Liturghie și cult în general. Tot așa s-a ajuns și la desconsiderarea funcțiunii liturghisitoare sau sfințitoare a preotului, precum și la scăderea, în general, a interesului și a preocupărilor pentru latura sacramentală a preoției.
Pr. Prof. Ene Braniște, Participarea la Liturghie
Ortodoxia mărturisitoare 
O NOUĂ PERSECUȚIE A ZILELOR NOASTRE – ALUNGAREA DE LA DUMNEZEIASCA CINĂ A CREDINCIOȘILOR CARE VOR SĂ SE ÎMPĂRTĂȘEASCĂ DES!
,,În aceste zile rele ale noastre a început, e activă şi domneşte cu tărie o persecuţie nouă, nemaiauzită generaţiilor preaevlavioase din trecut, a credincioşilor care ar voi, ori de câte ori pot, să se apropie de această Masă tainică, şi cei ce vor să intre la ea sunt alungaţi de la dumnezeiasca Cină nu pentru că n‑au haină de nuntă — căci aceasta nu o ştie nimeni decât numai Dumnezeu şi conştiinţa fiecăruia —, ci pentru că vin des [pyknōs] şi nu după multe zile, ca şi cum cel ce vine după multe zile vine, chipurile, cu vrednicie, iar cel ce vine după puţine zile vine cu nevrednicie; deşi dumnezeiescul Hrisostom strigă că „atunci când a spus: «Să se pună la încercare omul pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar» [1 Co 11, 28], Apostolul l‑a făcut stăpân peste apropiere pe cel ce se apropie, eliberând‑l de orice păzire a unor zile”. Iar că acest lucru, adică dumnezeiasca împărtăşire continuă [syneches] e şi legală şi foarte mântuitoare, se arată prin multe dovezi, şi scripturistice şi canonice, şi prin multe mărturii ale dumnezeieştilor Părinţi, ca nici o alta dintre chestiunile bisericeşti; acest lucru e arătat deja prin cărţi [cele două cărţi despre Împărtăşirea continuă publicate în 1777 şi 1783] atât de exact şi de solid, încât nimeni altul nu l‑ar putea contrazice, decât cel ţinut de un duh de amăgire şi neascultare satanică”.
Sfântul Atanasie din Paros (1721–1813)
ApreciazăApreciază
Cu tot respectul ce i-l purtam, Parintele Braniste are o seama de pareri si evaluari mult prea personale. Detectam in opera dansului o suma influente nefaste: catolice, protestante, ecumeniste, de care bine am face sa ne distantam. Se pronunta impotriva dezvoltarii in timp a Sfintei Liturghii care, chipurile, i-ar plictisi si indeparta pe credinciosi. Care-ar fi solutia? Sa adoptam schematismul missei catolice? Ma-ndoiesc. Nu cred ca trebuie sa coboram Sfanta Liturghie la masura noastra omeneasca. De dorit ar fi sa cautam sa ne ridicam noi la maretia, la Dumnezeirea Sfintei Liturghii. Iertati.
Pr. Iovita Vasile
ApreciazăApreciază
Părinte Vasile,
Cu tot respectul pe care vi-l port, vă rog să citiți cu atenție textul părintelui Ene Braniște. Analiza pe care o face nu este pentru a minimaliza importanța Sfintei Liturghii, ci marele liturgist prezintă DECADENȚA PARTICIPĂRII la Sfânta Liturghie. Chiar dacă în opera părintelui profesor pot fi influențele de care ați amintit, în textul prezentat nu văd să fie vreuna. Cât despre părerile personale ale sfinției sale nu știu, poate aveți dreptate. Totuși este cel mai important liturgist român! Poate că este mult mai avizat decât unii dintre noi în probleme de liturgică și istorie a ciltului divin. Nu credeți?
Comparația pe care o faceți cu missa catolică e oarecum forțată și nu are nicio legătură cu analiza Pr Prof Ene Braniște. Să nu uităm că Pr Ene B. a tradus și explicat ca nimeni altul ,,Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii” a Sf Nicolae Cabasila. Iertați!
ApreciazăApreciază
Aceia ce au CUGETUL CURAT și DEZLEGARE DE LA DUHOVNIC, unii ca aceia de-a pururea să se apropie de SFINTELE TAINE!
Pe mulți îi vedem primind Trupul lui Hristos fără pregătire, din obicei, iar nu așa precum se cade, după lege, a-L primi, în Sfântul post și în ziua de Paști, cu gândul și cu mintea curată. Că se cade să păzim Sfântul post întru nevinovăție și să ne curățim cugetul, și, așa, să ne împărtășim. Pentru că, cel necurat nu este vrednic să primească, de pe Sfânta Masă, Trupul lui Hristos. Să înțelegi, dar, că cei de demult, care se împărtășeau, de multă frică aveau trebuință și se curățau mai întâi. Iar tu primești, cu spurcate mâini și buze, fără de nici o frică, Trupul și Sângele lui Hristos, pe Cel de care îngerii se cutremură. Vremea o aștepți, dar osteneala o treci cu vederea. Pe împăratul cel pământesc nu îndrăznești să-l săruți cu buze necurate, pentru că de ocară îi este lui asest lucru. Apoi, leneșule, oare cum poți să săruți, așa pe Împăratul Ceresc? Au nu auzi pe propovăduitorul Ceresc, zicând: ,,Cei chemați ieșiți și cei care sunt întru nepocăință, să nu îndrăznească!”
Drept aceea, mulți primesc această dumnezeiască Jertfă, o dată pe an, iar unii de două ori, iar alții, de multe ori. Dar cuvântul nostru nu este numai către aceștia din urmă, ci și către cei ce stau în pustie, fiindcă aceștia o dată pe an se împărtășesc, iar, de multe ori, și după doi ani. Atunci, dar, în care chip să se primească Sfânta Jertfă? Oare, ca cei care, o dată pe an sau mai rar, se împărtășesc, sau ca aceia ce de multe ori primesc Trupul și Sângele lui Hristos? Ci, așa să știți, că aceia ce au cugetul curat și dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie. Iar, de nu sunt așa, atunci, niciodată să se împătrășească. Dar, oare, pentru ce? Pentru că, spre Judecata lor o primesc și spre osândă și spre pedeapsă și chin. Căci acela ce va mânca Pâinea aceasta și va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul și Sângele Domnului. Pentru aceea, și preotul, mai înainte rostește: ,,Sfintele sfinților, de este, adică cineva dezlegat de păcate, să se apropie, cu frică de Dumnezeu, cu credință, cu nădejde și cu dragoste.” Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Sfântul Ioan Damaschin – Proloagele, luna martie în 24 de zile.
ApreciazăApreciază
Sfântul Nicolae Cabasila: „SFÂNTA JERTFĂ SFINȚEȘTE PRIN MIJLOCIRE ȘI PRIN ÎMPĂRTĂȘIRE”
Pe lângă cele spuse, trebuie să cercetăm şi aceasta. Dumnezeiasca şi Sfânta Jertfă sfinţeşte în două feluri : într-un fel prin mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu prin însăşi aducerea lor sfinţesc atât pe cei ce le-au adus, cât şi pe cei pentru care s-au adus, atrăgând îndurarea lui Dumnezeu faţă de ei; în al doilea fel, prin împărtăşire, întrucât ele sunt pentru noi adevărată hrană şi băutură, potrivit cuvîntului Domnului ( Ioan 6, 53-57). Dintre aceste două chipuri de sfinţire, cel dintâi e comun şi celor vii şi celor morţi, căci Jertfa se aduce şi pentru unii şi pentru alţii; celălalt este posibil numai pentru cei vii, deoarece morţii nu mai pot să mănânce şi să bea.
Ce urmează de aici? Oare cei morţi nu au şi ei parte de sfinţirea care se dobândeşte prin împărtăşirea şi oare sunt mai prejos decât cei vii în aceasta privinţă? Nicidecum! Hristos Se împarte şi lor, într-un chip pe care îl ştie El însuşi. Şi ca să dovedim acest lucru, să vedem care sunt condiţiile sfinţirii şi dacă sufletele morţilor nu le au ca şi cele ale viilor.
Într-adevăr, care sunt condiţiile sfinţirii? Oare să ai trup? Sau să alergi pe picioare spre Sfânta Masă? Să primeşti Sfintele în mâini şi să le introduci în gură? Să mănânci sau să bei? Nicidecum! Căci multora dintre cei ce îndeplinesc aceste condiţii şi care s-au apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost de nici un folos, ba, dimpotrivă au plecat împovăraţi de şi mai multe păcate. Dar care sunt atunci cauzele sfinţirii, la cei ce se sfinţesc? Şi care sunt condiţiile pe care Hristos le cere de la noi? Curăţia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinţă, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împărtăşi cu dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete către Hristos. Iată virtuţiile care ne aduc sfinţirea! Cu acestea trebuie să se apropie cei ce vor să fie părtaşi lui Hristos; că fără de ele, e cu neputinţă! Dar toate acestea nu sunt însuşiri trupeşti, ci ţin numai de suflet; prin urmare, nimic nu împiedică sufletele morţilor să aibă şi ele aceste virtuţi, ca şi ale viilor. Dacă aceste suflete sunt pregătite după cuviinţă pentru primirea Tainelor şi dacă Hristos, Sfinţitorul şi Săvârşitorul Jertfei, voieşe totdeauna să sfinţească şi doreşte oricând să Se împartă pe Sine, atunci ce ar putea să împiedice împărtăşirea lor? Absolut nimic!
Dar poate se va întreba cineva: dacă şi vreunul dintre cei vii, care are sufletul împodobit cu virtuţiile pomenite, dar nu se apropie de Sfintele Taine, dobândeşte el astfel aceeaşi sfinţire? Nu oricine! Ci numai acela care se găseşte, ca şi sufletele morţilor în imposibilitatea de a se apropia cu trupul. Aşa erau, de pildă, cei ce rătăceau prin pustie, prin munţi şi prin peşteri sau prin văgăunile pământului (cf. Evrei 11, 38) şi care nu puteau avea la îndemână niciun altar şi niciun preot. Pe unii ca aceştia îi sfinţea Hristos însuşi, în chip nevăzut. Şi de unde se vede aceasta? Din aceea că aveau viaţă într-înşii; dacă nu s-ar fi împărtăşit cu Sfintele Taine, n-ar fi putut vieţui, caci Hristos însuşi a spus: ,,De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi”(Ioan 6, 53). Tocmai ca să arate aceasta, multora dintre aceşti sfinţi Dumnezeu le-a trimis îngeri care să le aducă Sfintele Daruri.
Dacă însă cineva are putinţa de a se apropia de Sfânta Masă, dar nu se apropie nu va dobândi nicidecum sfinţirea Sfintelor Daruri; şi aceasta nu pentru că nu s-a apropiat ci pentru ca i-a stat în putinţă, şi nu s-a apropiat, de unde se vede lămurit că sufletul său e lipsit de virtuţile sale pentru primirea Sfintelor Taine. Căci ce dorinţă şi râvnă pentru Sfanta Masă are unul care ar putea să alerge fară nici o greutate spre ea, dar nu voieste? Sau ce credinţă în Dumnezeu are cel nu se teme de ameninţarea din cuvintele Domnului privitoare la cei ce nesocotesc Cina aceasta! (cf. Ioan 6,53). Şi cum să credem că iubeşte Sfintele Taine cel care, având putinţa să le primească, nu se osteneşte să le primească?
De aceea, nu e nimic de mirare dacă Hristos face parte, la Masa Sfântă, şi sufletelor eliberate de trupuri, cărora El nu are să le pună la socoteală o asemenea vină. Ci mai de mirare şi peste fire este când omul, supus stricăciunii, gustă din Trupul cel fără de stricăciune; dar că sufletul, care e substanţă nemuritoare, se împărtăşeşte din ceea ce e nemuritor, în chipul care îi este propriu, ce e de mirare? Dacă, deci prin nespusa-I iubire de oameni şi prin negrăita-I înţelepciune, Dumnezeu a găsit cum să se facă acel loc minunat şi peste fire (împărtăşirea celor vii) , de ce să nu credem că poate face şi ceea ce e firesc şi logic?
Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, p. 88-90
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Blagosloviti si iertati,Sfintia Voastra!
Frumoase si tainice subiecte alese pentru a ne desteleni mintea noastra incalcita si a privi spre cele inalte,mai ales acum, in perioada Sfantului si Marelui Post.
In calitate de ucenici,trebuie sa ne plecam mintea spre ascultarea intru toate a Duhovnicului,spre a fi paziti de inselarile si durerile prin ispitire ,sadite de vrajmas pe drumul spre Golgota mantuirii noastre.Nu pot eu cu slabele mele puteri a vorbi despre aceasta mareata taina,ci numai a cita din scrierile marilor teologi,cuvintele de intelepciune daruite noua ,spre luminare si intelegere a Sfintelor Taine.
Participam cu dragoste vie la Sfanta si dumnezeasca Liturghie,” * in starea permanenta de jertfa si de inviere, ca sa ne insusim si noi puterea de jertfa opusa egoismului si placerilor trecatoare, si sa intarim in sufletul nostru, puterea viitoarei invieri pentru vesnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos si cu semenii…..Il laudam pe Dumnezeu pentru marea iubire ce ne-o arata si pentru marea minune prin care ne comunica iubirea Sa, prefacand painea si vinul in Trupul si Sangele Fiului Sau, spre a ni Se da noua…..Dar Hristos intra in relatia de iubire cu noi si ne atrage in relatia de iubire cu Tatal nu numai aducandu-Se pe Sine Tatalui ca jertfa si dandu-ni-Se in aceasta stare si noua, ci lasandu-Se adus si de noi ca jertfa Tatalui, pentru ca sa ne aducem si pe noi impreuna cu El. Euharistia este jertfa lui Hristos adusa Tatalui pentru comunitate, si jertfa comunitatii intre ei, cu Hristos si cu Tatal. Si in aceasta se arata dragostea Fiului pentru noi si unirea ce o realizeaza El intre noi si Tatal, odata cu atragerea iubirii Tatalui catre Fiul Sau ca om si catre noi. Comunitatea e nu numai primitoarea jertfei lui Hristos, ci si aducatoarea Lui ca jertfa, la care se asociaza si ea. in amindoua felurile se umple de binefacere si puterea innobila-toare a jertfei Lui.”
Invatatura ortodoxa este rezumata de Sfantul Ioan Damaschin astfel: „Painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului. Iar de intrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-te sa auzi ca prin Duhul Sfant, asa precum tot prin Duhul Sfant si-a format Domnul Sie-si si in Sine trup din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai ca Cuvantul lui Dumnezeu este adevarat si efectiv si atotputernic; cat despre mod, el este nepatruns. Mai putem spune ca, precum in natura fizica painea se transforma prin mancare, iar vinul si apa, prin bautura, in trupul si sangele celui ce mananca si bea si nu-i devin un al doilea trup pe langa cel ce-l avea inainte, tot astfel, painea punerii inainte si vinul si apa se prefac, prin chemarea si coborarea Duhului Sfant, in chip mai presus de fire, in Trupul si Sangele lui Hristos si nu mai sunt doua trupuri, ci unul si acelasi” (P. G. 94, 1144 urm.).
Astfel, noi primind painea, primim Trupul lui Hristos cu madularele Lui. E ceea ce spune Sfantul Simeon Noul Teolog: „Noi ne facem madularele lui Hristos, si Hristos Se face madularele noastre. Hristos se face mana mea, Hristos, piciorul ticalosului de mine. Mana lui Hristos, piciorul lui Hristos, eu sunt pacatosul! Misc mana mea si mana mea este Hristos intreg. Misc piciorul meu si iata ca straluceste ca El”. Cum a fost schimbat la fata trupul lui Hristos in intregime pe Tabor de catre Dumnezeierea Lui, asa este prefacuta in lumina painea intreaga de catre Trupul lui Hristos, facut intreg lumina de Dumnezeirea Lui sau de Duhul Lui cel Sfant, fara ca noi sa-L vedem cu ochii de acum. Sfanta impartasanie ne ridica fara sa vedem noi acum, si fara sa simtim, dar crezand in aceasta, in planul existentei induhovnicite. Trupul Lui isi extinde prezenta Lui induhovnicita in painea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu in care se arata trupul Sau de lumina, fara ca noi sa vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos in tot cosmosul, in viata viitoare, cand nici o opacitate nu va mai acoperi prezenta Lui luminoasa, cand nu va mai fi nici un intuneric, nimic din ceea ce e propriu serii. Atunci ne vom impartasi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugam dupa Sfanta impartasanie: „Da-ne noua sa ne impartasim mai cu adevarat (mai adeverit), in ziua cea neinserata a imparatiei Tale”. Daca ne vom vedea noi insine mai clar prezenti unul in altul, cu atat mai mult ne vom vedea prezenti toti in Hristos si pe Hristos prezent in noi, ca centru izvorator de lumina.”
*https://www.crestinortodox.ro/credinta/parintele-dumitru-staniloae-despre-sfanta-liturghie-69819.html
ApreciazăApreciază
Scuze că deviez de la subiect, după cum probabil ați aflat a murit în urma cu câteva zile Andrei Gheorghe, in cursul zilei de astăzi a fost incinerat, ei bine i sa făcut făcut și ,,slujba” de înmormântare de un anume ,,pr” Adrian Singurov, care susținea ba că aparține de b.o.ru ba de biserica Rusiei din exil, ceea ce ne îndoim că este așa, pina in clipa de față nici o poziție din partea patriarhiei vizavii de această grozăvie, decât un oarecare preot de la nustiu care parohie, și zic hai sa caut sa vedem cine este acest ,,părinte” Adrian Singurov, ei bine acesta nu are absolut nimic în comun cu cele sfinte, ba mai mult omul cochetează cu ezoterismul, cu astrologie, cu horoscoape s.a rătăciri și atît că are priza la o serie de vedete autohtone, acum am mai aflat că are și un băiat la facultatea de teologie din București
ApreciazăApreciază
Sarut mana parinte Claudiu! Binecuvantati!
Bine cuvantati! De departe una din cele mai bune postari. Ne aduce la esenta lucrurilor de capatai si da o parte de raspuns la apasatoarea intrebare: „cum facem sa ne mantuim?”. Vremurile prezente ofera posibilitatea celor ce ,cu mila Bunului Dumnezeu, s-au ingradit de tavalugul ecumenismului sa preguste din „Imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii”, in mod constient si asumat,oferind posibilitatea unei reale apropieri a madularelor Bisericii de Mantuitorul Hristos, nu doar individual (ca mai ieri), ci si ca „trup articulat” . Nu ne ramane decat sa tratam reumatismul duhovnicesc (mandria, trufia, parerea de sine, iubirea de sine,indiferenta) care macina „incheieturile” (apropierea, ingaduinta…), cu „alifia ” iubirii, devenind noi trup sanatos, usurandu-ne alergarea catre ceruri, fiecare in parte facand ceea ce bine a fost randuit.
ApreciazăApreciază
Domnul să binecuvânteze! Mă bucur nespus că găsiți importantă analiza decadenței participării la Sfânta Liturghie, pusă în strânsă legătură cu erezia ecumenismului ca efect al ei. E nevoie să înțelegem ce anume ne-a adus la o asemenea decadență, la o lipsă de reacție în fața unei boli cumplite.
ApreciazăApreciază
Binecuvantati!
Indrazneala mare sa incerc un raspuns! Desi lucruri bine stiute, totusi minimal, as spune ca doua entitati antagoniste care, paradoxal, lucreaza in stransa apropiere: legiunile intunericului, care mult urasc pe om, pentru demnitatea ce ar putea-o capata si majoritatea omenirii decadente, care da acestor legiuni putere ,prin cedarea virtutilor in favoarea faradelegilor, ca efect al vietuirii egoiste ,sau cel mult al manifestarii iubirii vamesului si, supralicitand, adictia catre idoli palpabili, care pot fi , atat artisti, sportivi, pentru unii mai „lumesti”, dar si marturisitori vedete ce mai degraba ritoricesc decat trudesc la cautarea oii pierdute, pentru cei „duhovnicesti”. Intr-un cuvant, spectacol, iluzionism…” un neam viclean si preacurvar, cere semn…” Matei: 16;4.
Pe Sfintia voastra, Domnul sa va intareasca si sa va sporeasca turma, prin aflarea cat mai multor mioare ratacite!
ApreciazăApreciază