Cine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?
Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei!
Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos.
Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.”[1]
În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească? Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El? De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul? Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?
Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!
Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos! Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa.
Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3]
Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut. Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]
Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie. Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.
Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă. La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc.
Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine.
Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată.
Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?…
Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor (Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).
Ioana Dianora
[1] Canonul 9 apostolic (vezi: http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-apostolice.html )
[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.
[3]Idem.
[4]http://www.nistea.com/teof-euharistie.htm
Ortodoxia mărturisitoare 