[VIDEO] Teolog Mihai-Silviu Chirilă: Lupta contra ecumenismului continuă cu cei ce refuză schisma și rămân pe calea împărătească a Sfinților Părinți

Cu împlinirii a 45 de ani îi urăm fratelui nostru și d-lui teolog Mihai-Silviu Chirilă La Mulți ani! întru mărturisirea lui Hristos și mulțumiri pentru verticalitatea, nevoința și discernământul pentru care a dat dovadă în toată această luptă contra fiarei eretice cu două capete: ecumenismul și schisma.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/04/30/video-teolog-mihai-silviu-chirila-lupta-contra-ecumenismului-continua-cu-cei-ce-refuza-schisma-si-raman-pe-calea-imparateasca-a-sfintilor-parinti/

Reclame

Sfântul Athanasie din Paros împotriva intercalării (adaosului) troparului Ceasului al III-lea în epicleza euharistică

„…un asemenea adaos duce şi la un înţeles absurd; căci rugăciunile sfinţilor [Părinţi] imploră pe Tatăl Cel fără de început ca să facă…, iar acest adaos introduce persoana lui Hristos, căci pe Acesta, Cel ce a trimis pe Preasfântul Duh…, adică pe Iisus Hristos, îl cheamă adaosul să facă pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău. Ce absurditate!” (Sf. Athanasie din Paros)

3-4-2Iată, deci, ce spune unul dintre Părinții renașterii isihaste, Sf. Athanasie al Parosului (1722-1813, data de prăznuire 24 iunie) – marele luptător pentru curățirea tradiției ortodoxe de influențe străine. Desigur, cei cunoscători vor fi mirați de folosirea de către sfânt încă în a termenului metousiōsis care poate trimite la terminologia latină, însă așa cum se plânge el însuși în deschiderea textului din care vom reda mai jos doar o notă a sa, până și în academiile teologice ortodoxe se preda la acea vreme după manule scolastice vestice, pline de greșeli teologice – lucru ce l-a făcut pe sfânt treptat să se înhame la o uriașă muncă de corectare, apoi de renunțare pur și simplu la sursele vestice corupte și la rescrierea completă într-un duh ortodox pe care și ei, ca și noi astăzi, îl redescoperim treptat! De aceea, a aduce în sprijinul păstrării acestor intercalări fragmente din diferiți autori mai noi care au comentat Dumnezeiasca Liturghie fără a avea cunoștință de cercetările și pozițiile critice ale unor sfinți ce au trăit și au exprimat poziții clare încă de acum două secole si jumătate, nu este constructiv și nici nu constituie un argument profund.

Publicăm aceasta și în urma reacțiilor cu iz rascolnic în spațiul românesc (care confundă regretabil Sfânta Tradiție cu tradiționalismul) îndreptate inclusiv împotriva unor juste decizii sinodale ale unor Biserici autocefale sau doar autonome Ortodoxe:

Ajungând la acest cuvânt, am socotit necesar să însemnăm şi să dăm de ştire tuturor că rugăciunile dumnezeieştii transsubstanţieri [metousiōsis], atât de ale dumnezeiescului Hrisostom, cât şi ale Marelui Vasile, sunt acum corupte prin nişte adaosuri străine intercalate din afară de o mână îndrăzneaţă şi lipsită de învăţătură, care întrerup continuitatea. Această corupere se arată prin mai multe: 1. observând cu atenţie, am găsit Liturghii şi Evhologhioane, nu numai manuscrise, ci şi tipărite, nu foarte vechi, în care aceste rugăciuni păstrează continuitatea lor iniţială fără vreo intercalare din afară; 2. în Sfântul Munte am găsit multe suluri de pergament, iar în Nea Moni din Chios şi unul de hârtie, în care toate sunt la fel de intacte; 3. am găsit şi o carte hrisostomică editată la Paris în 1630 care are Liturghia lui Hrisostom fără nici un astfel de adaos în rugăciunea transsubstanţierii; 4. la Nicolae Vulgaris se redau şi rugăciunile dumnezeiescului Iacob, fratele lui Dumnezeu, ale lui Marcu Evanghelistul şi ale lui Clement papa Romei cel egal cu Apostolii, şi în nici una din acestea nu se vede un astfel de adaos din afară care să destrame continuitatea rugăciunii. Căci cum ar fi putut exista un asemenea adaos în acele vremuri, nu numai ale dumnezeieştilor Apostoli, dar şi ale dumnezeiescului Vasile şi Hrisostom, când acest tropar — „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh” — pare să fie făcut în timpurile mai din urmă? Iar că rugăciunile de sfinţire ale celor două Liturghii sunt corupte este evident şi e de prisos să se mai îndoiască cineva de aceasta. Dar cine anume a fost cel ce a cutezat această mare îndrăzneală să vâre după atâtea veacuri o mână profanatoare în de Dumnezeu insuflatele rugăciuni ale sfinţilor, nimeni, cred, nu va putea spune limpede. Pare că acest lucru absurd a fost făcut de cineva mânat de un zel lipsit de judecată şi de învăţătură, întrucât în ce priveşte săvârşirea sfintelor daruri avem un diferend cu latinii. Pentru că aceştia gândesc şi spun că darurile puse înainte se săvârşesc prin cuvintele Domnului „Luaţi! Mâncaţi! … Beţi din acesta toţi! etc.”, iar noi spunem că prin rugăciunile preotului pe care le numim epicleze/invocări dumnezeieşti, aşa cum şi toate celelalte Taine se sfinţesc prin epicleze dumnezeieşti. De aceea, unul de‑al nostru, purtat, pe cât se pare, de zel împotriva latinilor, a făcut acest adaos lipsit de învăţătură la rugăciuni, nepricepând din pricina lipsei de învăţătură/cultură — având zel, dar nu şi pricepere [Rm 10, 2] — că acele rugăciuni ale sfinţilor sunt chiar aceasta: rugăciuni, cereri şi implorări: „Şi Te chemăm, cerem şi Te rugăm — spune dumnezeiescul Hrisostom —, trimite Duhul Tău Cel Sfânt… şi fă”, asemenea şi Marele Vasile: „Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, Sfinte al sfinţilor” etc. Nemulţumindu‑se cu aceste implorări şi invocări insuflate de Dumnezeu ale dascălilor noştri insuflaţi de Dumnezeu, întrerupând cu mână îndrăzneaţă continuitatea rugăciunilor dumnezeieşti, acela a intercalat cu forţa şi după capul lui cele ce i s‑au părut mai destoinice pentru săvârşirea sfintelor. Iar coruperea sintaxei din rugăciunea Marelui Vasile e încă şi mai rea decât cea din a lui Hrisostom. Pe lângă acestea, un asemenea adaos duce şi la un înţeles absurd; căci rugăciunile sfinţilor [Părinţi] imploră pe Tatăl Cel fără de început ca să facă…, iar acest adaos introduce persoana lui Hristos, căci pe Acesta, Cel ce a trimis pe Preasfântul Duh…, adică pe Iisus Hristos, îl cheamă adaosul să facă pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău. Ce absurditate!

SURSA: https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2018/04/25/sf-athanasie-din-paros-impotriva-intercalarii-troparului-ceasului-al-iii-lea-in-epicleza-euharistica/

https://www.pemptousia.ro/2013/02/teologia-liturgic-euharistica-a-cuviosului-atanasie-din-paros-1721–1813-–-prefata-dogmaticii/

VEDEȚI și articolul plus discuțiile de la: https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2018/03/27/americanii-mai-ortodocsi-decat-noi-liturgica-si-misiologie-ortodoxa-liturgica-si-misiologie-ortodoxa/ 

și de la: http://www.teologie.net/2018/03/05/americanii-mai-ortodocsi-decat-noi/

http://acvila30.ro/teologia-liturgic-euharistica-a-cuviosului-atanasie-din-paros-1721-1813-prefata-dogmaticii/

Și-a găsit gruparea Staicu-Sava-Rădeni episcop?

“S-a terminat cu toate minciunile și calomniile…”
(Sava Lavriotul, tradus și citat de pr. Ciprian Staicu)

Precizare preliminară

gruparea_schismatica_staicu_radeni

În expresia “Sava-Staicu-Rădeni” folosesc numele “Rădeni” pentru a mă referi strict la acei preoți aflați într-un duh cu monahul Sava, cu monahul Efrem și cu preotul Staicu. Știu că foarte mulți credincioși și chiar unii preoți de acolo nu împărtășesc acest tip de radicalism schismatic, fiind mai curând înclinați spre o luptă echilibrată și corectă teologic contra ecumenismului.

“Delegația românească”

Într-o postare de internet pe siteul propriu, punctată abundent cu imagini ale propriei persoane, preotul Ciprian Staicu ne povestește participarea unei “delegații românești la ceea ce a numit o “sinaxă internațională” desfășurată în localitatea Barajevo din Serbia. Titlul bombastic lasă să se creadă că toată Ortodoxia a fost prezentă la acest eveniment, când de fapt, conform relatării, în afară de credincioșii sârbi din eparhia respectivă, delegația română a avut trei reprezentanți, pe preotul Staicu, pe preotul Emanuel Oros și pe ieromonahul Spiridon Roșu, reprezentantul Rădeniului, și câteva zeci de credincioși, iar delegația greacă l-a avut pe monahul Sava și pe monahul Efrem de la Prodromu. Pentru a se da o impresie de masivitate a participării, preotul Staicu citează un text dintr-o relatare sârbă în care se spune că “peste 700 de credincioși au participat la Sfânta Liturghie arhierească”, uitând că la sinaxa de la Botoșani din anul trecut au participat peste 800 de oameni la Sfânta Liturghie, iar la Bănceni Arhiepiscopul Longhin adună mii de oameni în fiecare duminică.

În plus, pe greci și pe cretani naratorul îi prezintă ca două națiuni diferite, pentru a spori numărul, gafă pe care o face mai încolo și unul dintre episcopii necanonici sârbi.

Schisma în formă continuată

O grijă deosebită o arată preotul Staicu în relatarea sa pentru următorul detaliu: “am intrat la slujbă și am stat la strană. Nu am slujit, nici nu am fost invitați să o facem (motivul îl vom arăta în finalul acestui articol). Nici nu ne-am împărtășit cu clericii sârbi – horepiscopi, ieromonahi, preoți, ierodiaconi și diaconi – pentru că am vrut să știm mai întâi dacă sunt cu adevărat în duhul dreptei credințe, fără vreo abatere de la rânduială, am vrut să îi cunoaștem, să purtăm un dialog, să fim uniți în lupta împotriva panereziei ecumeniste, ceea ce s-a și realizat, spre slava lui Dumnezeu”.

Nu putem să nu ne întrebăm: Dacă a fost o comuniune atât de frățească și de plină de iubire de ce a fost nevoie de această precauție de a nu sluji, de a nu se împărtăși cu sârbii? Dacă sârbii îi consideră frați de gândire și trăire pe cei din Grecia și România de ce “nici nu au fost invitați” preoții români (grecii se pare că nu aveau preoți în delegație) să slujească cu sârbii? Cum poate cineva să se prezinte la ditamai conferința internațională fără ca mai înainte să fi verificat dacă gazdele sale sunt “cu adevărat în duhul dreptei credințe, fără vreo abatere de la rânduială”? De ce ar fi avut “delegația română” suspiciuni cu privire la gazdele lor, dacă îi consideră vajnici apărători ai Ortodoxiei, și mai ales de ce aceste suspiciuni s-au discutat după participarea la slujbele săvârșite și la sinaxa propriu-zisă, iar nu înainte?

În realitate, preotul Staicu încearcă să se sustragă și să îi sustragă și pe ceilalți participanți din“delegația română” de la posibile acuze de schismă pentru conslujirea cu schismaticii, știut fiind că asupra arhiepiscopului Artemie planează acuzația de schismă, după ce a hirotonit singur doi “horepiscopi1 (care au slujit Sfânta Liturghie la care au participat românii și grecii), lucru contrar Sfintelor Canoane 1 apostolic, 3 sin. VII ec., 19, 23 Antiohia, 12 Laodiceea, 6 Sardica, 1 Constantinopol, 13, 49-50 Cartagina, care spun că la hirotonirea unui episcop trebuie să existe cel puțin doi sau trei episcopi, în timp ce în Constituțiile Apostolice se stabilește și sancțiunea pentru încălcarea acestor canoane: dacă un episcop hirotonește singur alți episcop trebuie caterisit și el, și cel pe care l-a hirotonit, iar în caz de persecuție sau alte situații excepționale, ceea ce nu e cazul acum în sensul persecuțiilor din primele secole sau din vremea comunismului, episcopul care hirotonește singur alt episcop trebuie să prezinte împuterniciri de la alți episcopi, ceea ce iarăși nu este cazul: “Episcopul să se hirotonească de trei sau de doi episcopi. Iar dacă a fost cineva hirotonit de un singur episcop să fie depus și el, și cel ce l-a hirotonit. Dacă silește nevoia însă ca să fie hirotonit de un singur episcop, pentru că nu pot fi de față mai mulți, din pricina persecuției, sau alte asemeni pricini, să aducă act de împuternicire de la mai mulții episcopi” (Const. Apost. VIII, 27).

Ceea ce ignoră preotul Staicu este că, în conformitate cu Sfintele Canoane 10, 11, 45, 46, 64 apostolice, 19 sin. I ec., 7 sin. II ec., 2, 4 sin. III ec., 11, 95 Trul, 6, 7, 8, 9, 10, 14, 31, 33, 34, 37 Laod., 1, 47 Vasile cel Mare, 9 Tim. Alexandria, simpla participare la o rugăciune cu un schismatic te face vinovat de acea schismă. În plus, cântarea unor cântări liturgice la strană te face coslujitor la acea liturghie, chiar dacă nu din postura de preot.

În continuarea relatării, preotul Staicu afirmă că în timpul acelei liturghii horepiscopul Maxim a hirotonit în preot un diacon rus, despre care mai apoi spune: “preotul rus Victor (hirotonit în această zi de 22 aprilie 2018) se va întoarce în Rusia și, precum și ceilalți preoți hirotoniți la fel, nu va pomeni pe vlădica Artemie în Rusia (ci doar la Proscomidie, în taină), iar cu voce tare va folosi formula de întrerupere a pomenirii ierarhului rus din eparhia căruia slujește (în stil de catacombă), așteptând ca acesta sau un alt ierarh rus să se ridice împotriva ereziei, iar atunci să treacă sub oblăduirea lui canonică; sârbii îi ajută pe ruși doar cu hirotoniile necesare, ca să poată sluji ortodox în țara lor, dar nu îi îndeamnă la nicio schismă, nevrând să greșească în niciun fel”.

Cu alte cuvinte, preotul Staicu ne descrie o schismă în formă continuată, ca să folosim un termen din lumea juridică, deoarece acel horepiscop, chiar și admițând că ar fi avut o hirotonire validă în horepiscop și motivată de o necesitate stringentă2, nu putea să hirotonească preoți pentru o eparhie din altă Biserică Ortodoxă. Argumentul că “sârbii îi ajută pe ruși cu hirotoniile necesare, ca să poată sluji ortodox în țara lor” indică faptul că cei ce au făcut aceste hirotonii și cel ce le-a consemnat în scris nu mai recunosc existența Bisericii Ortodoxe Ruse¸tot așa cum unii de pe la noi nu mai recunosc nici legătura lor cu Biserica Ortodoxă Română, adică sunt în schismă. Precizarea că “nu îi îndeamnă la schismă, nevrând să greșească în niciun fel” trădează aceeași conștiință a vinovăției pentru schismă, care îl însoțește pe preotul Staicu peste tot în acest material.

În fapt, Biserica Ortodoxă Rusă există, chiar dacă se confruntă cu erezia ecumenismului, ca și celelalte Biserici locale, iar hirotonirea unui preot dintr-o Biserică locală în altă Biserică locală canonică este interzisă sub pedeapsa caterisirii săvârșitorului și primitorului tainei, conform canoanelor mai sus citate și canoanelor 35 ap., 2 sin. II ec., 8 sin. III ec., 17 sin. VI ec., 13 Antiohia, 56 Cartagina, care sancționează cu caterisirea pe episcopul care își întinde jurisdicția în altă eparhie.

Acțiunea schismatică este demonstrată și prin faptul că acest nou preot va pomeni în taină, la Proscomidie pe vlădica Artemie, iar în fața poporului nu va face acest lucru, și că va aștepta ca ierarhul rus al locului sau alt ierarh rus să devină nepomenitor pentru ca preotul “să treacă sub oblăduirea lui”. Pe ce Sfinte Canoane se bazează această practică? Și întrebarea cea mai gravă:există posibilitatea ca cei ce au propus în România schimbarea formulei de pomenire a ierarhului după modelul atonit (“pe episcopul nostru…” în loc de “pe toți arhiereii ortodocși) să aibă în vedere o astfel de practică de pomenire în taină a episcopului Artemie, iar în public să folosească formula “pe episcopul nostru…”? Se poate ca “episcopul nostru…” să ajungă să fie de fapt arhiepiscopul Artemie, cu care preotul Staicu afirmă mai încolo că “s-a unit” în lupta contra ecumenismului, chiar dacă rămâne în eparhia sa și pomenește public, după cum fac și preoții ruși hirotoniți în Serbia, cu formula locală de pomenire a celor care au întrerupt pomenirea?

Pentru a ilustra această schismă la care preotul Staicu, ieromonahul Spiridon Roșu și preotul Emanuel Oros au participat și s-au făcut părtași, ca și monahii Efrem și Sava, din Muntele Athos, este de ajuns să cităm canonul 13 Ancira, care spune: “Horepiscopilor nu le este iertat să hirotonească presbiteri sau diacon în altă eparhie, dar încă nici presbiteri pentru cetate, decât numai cu încuviințarea episcopului, dată prin scrisori”. Din acest citat se vede că horepiscopul are o jurisdicție limitată în cadrul episcopiei ierarhului care l-a hirotonit. Pentru a hirotoni pe cineva în Rusia acel horepiscop putea primi scrisoare scrisă de la arhiepiscopul Artemie numai cu condiția ca arhiepiscopul Artemie să fie ierarh direct al eparhiei pentru care a fost hirotonit acel preot, ceea ce nu este cazul. Altfel, trebuia să aibă scrisoare de la ierarhul rus local sau de la Soborul Arhieresc BORu, iar dacă nu o avea, cădea sub incidența canoanelor 13, 22 Antiohia, 2 sin. II ec., 20 sin. VI ec., 18 Ancira, 3, 11 Sardica, prin care se pedepsește cu caterisirea episcopul care se amestecă în altă eparhie, fără învoirea forurilor competente. Starea de erezie în care se află Biserica nu este o scuză pentru eludarea tuturor canoanelor invocate până în acest moment.

Faptul că horepiscopul respectiv a hirotonit pe cineva pentru altă eparhie, dacă a făcut-o cu încredințarea episcopului său, îl plasează pe arhiepiscopul Artemie sub canonul 35 apostolic: “episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu îi sunt supuse lui, iar dacă s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor ce stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și ei, și cei pe care i-a hirotonit”. Același lucru îl prevede și canonul 13 Antiohia.

Încă din secolul al IV-lea Sinodul local din Antiohia, prin canonul 10 statornicește că horepiscopii “să-și cunoască măsura drepturilor lor și să cârmuiască bisericile supuse lor și să se mulțumească cu îngrijirea și administrarea acestora, să așeze adică citeți și ipodiaconi și exorciști și să se mulțumească cu înaintarea acestora; dar să nu îndrăznească a hirotoni nici presbiteri, nici diaconi fără episcopul din cetatea căreia este supus atât el, cât și teritoriul lui.Iar de ar îndrăzni cineva să calce cele hotărâte, acela să se caterisească și să se lipsească de cinstea pe care o are”. Cu alte cuvinte, încă de pe atunci nu mai puteau hirotoni preoți fără episcopul lor. Circumstanța agravantă a acestor fapte o găsim tot în relatarea preotului Staicu, care spune “ni s-a răspuns că preotul rus Victor (hirotonit în această zi de 22 aprilie 2018) se va întoarce în Rusia și, precum și ceilalți preoți hirotoniți la fel, nu va pomeni pe vlădica Artemie în Rusia (ci doar la Proscomidie, în taină)…”. Din aceste cuvinte vedem că acest preot rus nu este singurul preot hirotonit în această eparhie și trimis în Rusia în mod necanonic. Asta în condițiile în care întâlnirea de la Krasnodar din octombrie anul trecut ne-a arătat că rușii au propriii preoți nepomenitori, în număr destul de mare, și nu este nevoie să li se aducă alții din alte țări.

Toate aceste realități canonice nu pot fi date la o parte doar pentru că cei din gruparea Staicu-Sava-Rădeni au proclamat că este sfârșitul Ortodoxiei și trebuie luate măsuri extraordinare pentru supraviețuirea Bisericii, interpretând canoanele după bunul plac (în timp ce, la sinaxa din Atena, se pregătesc, după cum reiese din relatarea preotului Staicu, să îl condamne pe părintele Zisis pentru că nu ar respecta canoanele). De fapt, exact ceea ce relatează preotul Staicu acum au făcut stiliștii în urmă cu o sută de ani, ceea ce ridică întrebarea: De ce a fost nevoie ca cei din gruparea Staicu-Sava-Rădeni să facă o călătorie până în Serbia, când puteau intra în comuniune direct cu cei din mișcarea stilistă din România, de vreme ce urmează exact parcursul acelora?

La acest punct al analizei relatărilor preotului Staicu se cuvine să punem o întrebare esențială: dacă sârbii sunt atât de săritori și îi ajută pe ruși “cu hirotonii”, i-ar putea ajuta și pe cei din gruparea Staicu-Sava-Rădeni, la nevoie “cu hirotonii”, eventual cu vreun “horepiscop”? Deja pe internet au început să apară, în urma relatării preotului Staicu, solicitări de hirotoniri de preoți români pentru diverse comunități românești din diaspora.

În continuarea povestirii sale, preotul Staicu interpretează o știre din presa sârbă, care spune: „Aproximativ 700 de credincioși au participat la Sfânta Liturghie arhierească, aceștia fiind din Serbia, alături de preoți, monahi și credincioși din Rusia, din Grecia și din România, care potrivit Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol, au întrerupt comuniunea liturgică cuepiscopii, preoții și credincioșii ecumeniști”, la care introduce un comentariu personal: “(după cum se vede, nici vorbă în cazul sârbilor să accepte vreo „părtășie nevinovată la erezie”, pe care pun atât de mult accentul neo-ecumeniștii lui Chirilă și ai părintelui Teodor Zisis – n.trad)”.

Nu ne spune dacă în mintea persoanei care a scris știrea în limba sârbă expresia “episcopi, preoți și credincioși ecumeniști” se referă la toată populația sârbă care nu este cuprinsă în rândul celor 700 de credincioși participanți la evenimentul respectiv, ceea ce ar însemna că cei 700 de credincioși, cărora se adaugă clericii din jurul arhiepiscopului Artemie și viețuitorii din episcopia din exil, nu mai au comuniune cu nimeni în Serbia sau în lume, așa cum nu mai au nici cei din gruparea Sava-Staicu-Rădeni, sau se referă la acei episcopi, preoți sau credincioși care mărturisesc ecumenismul deschis în Serbia, ceea ce ar face ca întreruperea comuniunii cu aceștia să fie corectă, pentru că așa am făcut și noi în România.

Obsesia cu “părtășia nevinovată la erezie” este o invenție strict a preotului Staicu, cu care i-a manipulat în ultimele luni pe credincioșii nepomenitori care l-au urmat, așa cum sunt și expresiile “neoecumeniști”, “criptoecumeniști”, aplicate unor oameni pe care preotul Staicu îi urăște personal pentru că refuză să cadă în schisma considerării tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe Române ca eretici, a tuturor episcopilor din lume ca eretici și compromiși și a tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume ca eretice. Niciunul dintre cei ce nu am aderat la gruparea Sava-Staicu-Rădeni nu am vorbit de o “părtășie nevinovată la erezie” și nu am îndemnat la reluarea pomenirii pe nimeni, așa cum minte preotul Staicu mai jos.

Singurul adevăr pe care îl rostește relatarea preotului Staicu este aceea că, într-adevăr, cele descrise reprezintă o imagine unică: un “episcop” sârb (numit neglijent de data aceasta direct episcop, nu horepiscop, așa cum este numit cu grijă peste tot în restul textului), hirotonit necanonic de către un episcop ucenic al Sfântului Iustin Popovici, caterisit pe nedrept la un moment dat, dar care și-a asumat ulterior hirotonirea de unul singur a acestui “episcop” și a încă unuia, hirotonește, la rândul său, un preot rus, pe care îl trimite într-o eparhie străină, din altă Biserică locală, în timp ce oaspeții” români și greci de același duh cu el strigă “Axios!”. Ca să îl cităm pe cronicarul evenimentului“Cu adevărat o imagine și un mesaj unic a fost trimis în lumea întreagă. Cine are urechi de auzit, să audă”. Îl asigurăm că toți am primit mesajul și am auzit ce era de auzit.

Să adăugăm și afirmația că Heruvicul cântat de monahul Sava și Axionul cântat de “delegația română” “au servit într-un mod special la întărirea sentimentului de comuniune, de dragoste între frați, de solidaritate în lupta comună pentru puritatea credinței”. În traducere liberă, i-au făcut pe cei cu duh schismatic din România și Greica părtași deplini la schisma care se petrecea sub ochii lor, în ciuda grijii de a nu se expune prin împreună-slujire cu aceia.

Sinaxa sârbo-greacă în care limba română s-a vorbit în șoaptă

Din relatare aflăm că “sinaxa internațională” a fost de fapt o întâlnire sârbo-greacă, deoarece limbile de comunicare au fost sârbă și greacă, în ciuda faptului că la ea a participat și o delegație română. Preotul Staicu inserează și precizarea că monahul Efrem de la Prodromu a tradus pentru români “în șoaptă”, la o întâlnire internațională în care limba română nu a fost recunoscută ca limbă de comunicare, iar pretinsul reprezentant al “delegației române” a vorbit probabil în limba greacă. Asta dacă nu o fi vorbit cumva în sârbește.

La acest moment se impun neapărat câteva întrebări:

  1. Cine i-a mandatat pe preotul Staicu, pe preotul Oros și pe ieromonahul Spiridon Roșu să reprezinte mișcarea nepomenitorilor din România în ansamblu?
  2. De ce această participare s-a făcut în taină desăvârșită, poporul (nici măcar cel din Rădeni) neștiind nimic despre aceasta? Dacă proiectul de rezoluție din ianuarie a fost atât de contestat pentru că la acel moment nu au putut fi consultați toți preoții nepomenitori, cum se simt oare toți nepomenitorii români care află despre faptul că au fost reprezentați la un eveniment atât de controversat din relatări de presă?
  3. Cine i-a ales pe credincioșii participanți la acest eveniment și de ce nu au putut participa și alții?
  4. Cine l-a mandatat pe preotul Staicu, a cărui activitate antiecumenistă în ultimii doi ani a constat în mare parte în dezbinare, dezinformare, manipulare a conștiințelor și răfuieli personale cu alți luptători antiecumeniști, purtate în numele unei iluzorii “teologii patristice”, cu o ură care îl descalifica drept preot și îl plasează sub epitimia Sfintelor Canoane, să fie reprezentantul românilor nepomenitori în Serbia?
  5. Cum a fost acceptat ca la o sinaxă interortodoxă limba română să nu fie admisă ca limbă oficială a sinaxei respective, în condițiile în care aproximativ 8-9 la sută dintre participanți erau români, iar limba greacă a fost oficială, deși delegația greacă avea unul sau doi membri?

Ca o constatare generală cu privire la această sinaxă, în ce privește discursul preotului Staicu și cel al monahului Sava, ele se înscriu pe linia trasată în ianuarie la Roman, în sensul că sunt o răfuială personală cu mine și cu clericii care au refuzat doctrina schismatică a declarării tuturor eretici și trădători ai Ortodoxiei, neavând nicio referire la lupta reală antiecumenistă. Ceea ce este mai trist este că și sinaxa din Atena, și cea din Satu Mare, plănuite a avea loc în luna viitoare, au ca tematică aceeași răfuială cu ceialalți nepomenitori, nicidecum o luptă reală împotriva adevăratului dușman, care este ecumenismul. Din acest punct de vedere, ele sunt niște întâlniri cu un puternic caracter identitar, ca să le spunem așa, având ca scop conturarea identității noii structuri religioase care se creează, nicidecum lupta contra contaminării Bisericii cu erezie, care este singura preocupare a ierarhilor, clericilor, teologilor și credincioșilor care luptă împreună pe calea echilibrată, corectă teologic, trasată în România de Rezoluția de la Botoșani, uitată de mult de cei din gruparea Sava-Staicu-Rădeni, și de Proiectul de Rezoluție din ianuarie, iar în celelalte țări ortodoxe de documente similare.

Din relatarea cuvântului pe care preotul Staicu l-a ținut în fața sârbilor nepomenitori se desprind câteva minciuni grosolane, pe care acesta le colportează de câteva luni bune:

  1. Revenirea celor ce țin calea echilibrată la pomenirea ereticilor ecumeniști. Argumentul lipsit de substanță, inspirat din interpretarea schismatică a vaselor comunicante” aplicate greșit înainte de caterisirea episcopilor eretici și scoaterea lor în afara Bisericii, este împreună-slujirea la Bănceni cu Înaltpreasfințitul Longhin Jar, considerat de către preotul Staicu“pomenitor de eretici”.
  2. Insultarea grosieră a arhiepiscopului Longhin Jar, care se situează pe o poziție ortodoxă în mărturisirea Înaltpreasfinției Sale, a întrerupt pomenirea patriarhului Kirill, pomenește un episcop ortodox, este persecutat intens pentru mărturisirea sa. Afirmația că Înaltpreasfințitul Longhin este pomenitor de eretici”, ca și afirmația mai veche că Înaltpreasfințitul Serafim de Pireu este “pseudoierarh” îl plasează pe preotul Staicu în stare de schismă încă înainte de a veni și a cânta Axionul în adunarea schismatică despre care relatează în această postare de internet.
  3. Poziția mereu schimbătoare care îl caracterizează atât pe el, cât și pe monahul Sava Lavriotul. În noiembrie 2016, la conferința de la Bănceni, monahul Sava Lavriotul îl elogia, pe drept cuvânt, de acea dată, pe episcopul Longhin ca fiind unul dintre cei mai mari luptători antiecumeniști. Aceleași cuvinte de laudă le avea și preotul Staicu, când era la Bănceni pentru a se fotografia cu adevărați luptători contra ereziei. Astăzi îl elogiază pe episcopul sârb Artemie. Așteptăm cu interes continuarea, după vorba latinească finis coronat opus.
  4. Minciuna că eu sau părinții din România care suntem semnatari ai Proiectului de Rezoluție din ianuarie și încercăm să ținem calea corectă teologic a luptei în România contra ecumenismului i-am fi îndemnat pe credincioși să se împărtășească la ecumeniști, lucru pe care noi nu l-am făcut și nu îl vom face niciodată. Îi solicit public preotului Staicu să arate un singur loc în care eu am îndemnat la frecventarea pomenitorilor, ca și retorilor de la Rădeni, care au păcălit lumea că eu „îl invit să slujească la Rădeni pe mitropolitul Teofan, să producă proba acestor afirmații.
  5. Minciuna că noi practicăm o “dragoste fără limite dogmatice” și un neoecumenism, când în realitate noi nu facem niciun rabat de la lupta contra ecumenismului și de la acrivia dogmatică, chiar dacă nu admitem să ne considerăm pe noi înșine singurii ortodocși români rămași pe fața pământului, iar pe toți ceilalți eretici.
  6. Minciuna că există “zeci de preoți din Grecia și România” care țin calea schismatică pe care merge. În realitate „zecile de preoți din Grecia și România” s-au văzut la întâlnirea de la Roman, iar dintre “miile de credincioși care îi urmează” cei mai mulți nu sunt de acord cu această linie schismatică a lor și nu o cunosc în detaliu.

În ceea ce privește discursul monahului Sava Lavriotul, atrage atenția fraza care vorbește despre condamnarea la sinaxa din Atena, din luna viitoare, a celor care chipurile sunt adepții “neobligativității respectării Sfintelor Canoane (promovată de pr. prof. Teodor Zisis3) și a laxismului trimiterii credincioșilor îngrădiți înapoi între eretici (practicat de același părinte grec, cât și de „ucenicii” lui Chirilă din România)”. Aceste cuvinte indică faptul că monahul Sava este profund dezinformat de către sfetnicii și locotenenții săi din România, atunci când afirmă că ar exista în rândul celor care păstrează calea corectă a luptei antiecumeniste “laxismul trimiterii credincioșilor îngrădiți înapoi între eretici”. Nu este foarte clar dacă expresia “înapoi între eretici” este un reproș pentru faptul că nu ne-am izolat complet de restul Bisericii Ortodoxe Române, așa cum au făcut adepții grupării Sava-Staicu-Rădeni, și trăim încă între eretici”, adică alături de cei ce încă nu au ajuns la starea întreruperii pomenirii.

Cât despre “marea sinaxă de la Atena”, așteptăm cu mare interes prezența zecilor de preoți și a miilor de credincioși cu care se laudă preotul Staicu. Sperăm ca atunci, cu adevărat, să se poată spune că “s-a terminat cu toate minciunile și calomniile”, cu care se ocupă preotul Staicu neîncetat din septembrie anul trecut față de niște oameni care nu i-au făcut niciun rău, ci se îngrijesc de propria mântuire. Va fi foarte interesantă condamnarea conceptului de “părtășie la erezie”, deoarece va trebui să fie condamnați toți Sfinții Părinți care l-au folosit în istorie. Nu mai puțin interesantă va fi condamnarea ideii că nu mai este har în Biserică de către cei ce au afirmat la Roman “teoria căderii automate în erezie”, prin care toți cei ce nu s-au îngrădit de erezie până acum sunt considerați eretici, de-a valma, popor, cler, episcopi, Biserici locale, bătrâni, noi-născuți etc., ceea ce echivalează de fapt cu o negare a harului cel puțin la fel de evidentă ca și din partea celor care au afirmat că după 2016 în Biserică nu ar mai fi har.

Din discursul “horepiscopului Naum” reținem ideea considerării sinaxei ca “un mic sinod ecumenic”, ceea ce ne arată clar că în Serbia s-au pus de fapt bazele unei organizații bisericești paralele cu Biserica Ortodoxă și cu Bisericile Ortodoxe Locale, numirea insulei Creta printre țările participante, separat de Grecia, lucru care ar fi trebuit să îi supere foarte tare pe greci, enumerarea Rusiei, fără a ne fi fost spus ceva despre vreo delegație rusă, în afara proaspătului hirotonit întru preot și trimis să se amestece în treburile BORu și, cel mai trist, punerea acestei întâlniri sub auspiciile sfântului Iustin Popovici, care cu siguranță nu ar gira niciodată o schismă.

Preotul Staicu ne mai vorbește despre încă o sinaxă, organizată după sinaxa “mare”, în care s-a încercat lămurirea chestiunii canonice a hirotonirii celor doi horepiscopi. Invocarea bazei canonice a existenței horepiscopilor nu răspunde la problema hirotonirii de unul singur a acestora, condamnată de sfintele canoane, după cum am arătat mai sus, iar hirotonirea chiar în acea zi a preotului care a fost trimis ulterior în Rusia, ca și alții care au fost hirotoniți la fel anterior, arată că acolo există o lucrare schismatică. Cu tot respectul pentru credincioșii afiliați luptei antiecumeniste în Serbia, cu care ar fi fost de dorit să stabilim un prim contact sub alte auspicii.

În ce privește afirmațiile monahului Sava Lavriotul cu privire la această problemă, trebuie să amintim că în multele sale peregrinări prin România, cuvioșia sa a afirmat de fiecare dată că episcopul Artemie a greșit hirotonind singur cei doi (hor)episcopi și că nu există nicio bază canonică pentru a face acest lucruLa un moment dat, a propus chiar ca soluție pentru recuperarea episcopului Artemie pentru lupta antiecumenistă ca cei doi episcopi să își dea demisia și să se retragă din funcție.

La afirmația preotului Staicu că nu dorește să fie decât “unit” în lupta antiecumenistă cu episcopul Artemie se pun câteva întrebări:

  1. Cu cine mai este în lumea ortodoxă în comuniune episcopul Artemie?
  2. Cine îi va urma în scaun după ce va trece la Domnul, mai ales că are o vârstă înaintată? Va fi un episcop sârb ales de către Sfântul Sinod (Adunarea Episcopală, cum se numește în această țară) al Bisericii Ortodoxe Sârbe sau va fi unul dintre horepiscopii hirotoniți de către episcopul Artemie?
  3. Cum se numește în termeni canonici unirea” cu cineva asupra căruia planează acuzația de schismă?
  4. Cu cine se mai află în comuniune în întreaga lume ortodoxă gruparea Sava-Staicu-Rădeni?
  5. În afară de episcopul Artemie, pe cine mai recunosc cei din gruparea Sava-Staicu-Rădeni ca episcop ortodox în întreaga lume?

În încheierea relatării sale, preotul Staicu anunță o sinaxă panortodoxă” ce va avea loc la 19 mai 2018 la Satu Mare, în organizarea părintelui Emanuel Oros, care a și lansat deja invitațiile, fără a preciza cine anume va participa din toate țările invitate. Știm acum că vor participa “mulți sârbi”, nu știm și dacă va fi “un mic sinod ecumenic”, prin participarea horepiscopilor care au participat în Serbia. Vom vedea la momentul respectiv. Sperăm ca limba română să nu se vorbească în șoaptă acolo.

Această efervescență bruscă, cu sinaxe peste sinaxe, pare a avea următoarele scopuri:

  1. Consolidarea la nivel interortodox a unei grupări închise față de toate Bisericile locale.
  2. Oferirea impresiei că lupta se duce cu fervoare, când în realitate singura luptă care se duce de jumătate de an este contra celor din interiorul mișcării antiecumeniste care nu sunt de acord cu linia radicală schismatică.
  3. Înlăturarea acuzației de schismă prin „unirea” cu un episcop, astfel încercându-se înlăturarea ideii că gruparea Sava-Staicu-Rădeni nu recunoaște niciun episcop în lume.

În concluzie, chiar dacă există riscul să asistăm la o alunecare totală în schismă a celor reprezentați la întâlnirea din Serbia, lupta contra ecumenismului merge înainte, grupată în jurul principiilor expuse în Proiectul de Rezoluției din ianuarie și al preoților care l-au semnat, iar triumful ecumeniștilor, care se felicită că nu au întrerupt pomenirea pentru a cădea în această schismă, este prematur, atât timp cât încă mai există în România nepomenitori care duc lupta corect patristic și teologic și nu au căzut în schismă.

Ceea ce se impune în perioada următoare este ca fiecare să-și contureze poziția clar față de această direcție în care se îndreaptă o anumită parte a mișcării antiecumeniste din România.

1 Mai detaliat despre motivele pentru care arhiepiscopul Artemie este considerat schismatic în toată lumea ortodoxă, într-un material viitor.

2 Sinodul din Sardica, în canonul 6 , spune: Să nu fie iertat a pune episcop într-un sat sau într-o cetate mică, pentru care ajunge și un singur presbiter, căci nu este nevoie să se așeze episcopi acolo, ca să nu se mișcoreze numele și autoritatea episcopului”, iar sinodul din Laodiceea, din 343, vorbește încă de pe atunci de începutul restrângerii stării de horepiscop la sate și înlocuirea ei cu ceea ce astăzi s-ar numi protopop, iar reînvierea ei după 1000 de ani nu are decât justificarea evitării acuzației de schismă pentru hirotonirea unui episcop de unul singur.

3 Calea pe care o propune părintele Zisis nu este una nouă în Biserică, ci este una veche patristică, prin care se ține seama de realitățile unei Biserici locale la un moment dat, atunci când se aplică modul cel mai bun de a lupta contra ereziei, fără a se face rabat de la acrivia dogmatică.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/04/25/si-a-gasit-gruparea-staicu-sava-radeni-episcop/

SFINTELE FEMEI MIRONOSIȚE au devenit evangheliste ale Evangheliștilor și apostoli ai Apostolilor

148646_duminica-femeilor-mironosite.jpg

Faptul că femeile mironosițe au fost primele care L-au văzut pe Hristos înviat din morți are o semnificație deosebită. Înspăimântați de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns într-o casă, în vreme ce femeile, pline de dragoste, de căldură sufletească și de bărbăție, s-au dus la mormânt înca dinainte de a se ivi zorile pentru ca să ungă Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frică nici de întuneric, nici de singuratate și nici de soldați. Aceasta înseamna că, pentru a se învrednici să-L vadă pe Hristos înviat, omul are nevoie de dragoste și de bărbăție.

După cum spune Sfântul Grigorie Palama, faptul că Hristos S-a arătat mai întâi femeilor mironosițe are un profund înțeles teologic. Sfântul Grigorie învață că Învierea lui Hristos este înnoirea și învierea firii omenești, rezidirea și reîntoarcerea la viața fără de moarte pe care a avut-o primul Adam. După facerea sa, primul Adam a fost văzut mai întai de femeie, care a fost zidită imediat după Adam, pentru că în acel ceas nu mai era nimeni altcineva care sa îl vada. În egală măsură, pe noul Adam nu L-a văzut nimeni atunci cand a ieșit din mormânt, dar mai târziu, prima data a fost văzut de femei.

Așadar, mironosițele au devenit evangheliste ale Evangheliștilor și apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebită însemnătate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea căderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Învierii. În acest fel s-a făcut reașezarea firii femeiești pe locul avut înainte de păcat. Nimeni nu o mai poate învinui acum pe femeie de încălcarea poruncii și de cădere.

Nichita Tâlcuitorul face și alte observații în legătură cu numele femeilor mironosițe. Aceste nume înfățișează trăsăturile personale ale acestora și ne arată felul în care trebuie să trăim și drumul pe care trebuie să-l urmăm pentru a-L vedea pe Hristos înviat din morți.

Maria Magdalena, din care Hristos a scos șapte duhuri necurate, simbolizează acel suflet care se curăță de aluatul diavolului prin supunerea față de poruncile evanghelice. Salomeea, al cărei nume înseamnă pace, reprezinta omul care a dobândit pacea interioară prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului și a primit lumina cunoștinței prin vederea de Dumnezeu și prin înțelegerea adâncimilor duhovnicești. Ioana, al cărei nume înseamnă porumbiță, simbolizează sufletul fără răutate și plin de virtuți, care a scăpat prin blândețe de orice patima și care izvorăște înțelesuri pline de discernamant duhovnicesc. Atunci când omul se distinge prin aceste stări duhovnicești și se apropie de mormântul inimii sale, el vede dându-se la o parte piatra indiferenței și a tulburării cugetului, iar îngerii, care reprezintă conștiința sa, îi vestesc că a înviat în el gândul virtuții și al cunoștinței care fusese mort și, mai mult decât atât, omul se va învrednici să vadă arătarea în inima sa a lui Dumnezeu Cuvântul Însuși, fără ca această apariție să mai fie o preînchipuire sau un simbol.

În concluzie, pentru a se învrednici de închinarea în fața lui Hristos înviat din morți și de auzirea „cuvântului învierii”, omul are nevoie de curățire interioară.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Edit. Egumenița, 2004, pp. 236-237.

Care este SOARTA PRUNCILOR NEBOTEZAȚI morți prematur accidental sau voit (avort)? Partea a II-a

Despre pruncii morți prematur

Alți Părinți dezvoltă o perspectivă mai luminoasă,  socotind că cei morți în vârstă fragedă vor continua dincolo să crească, ajungând într-un sfârșit să se bucure de bunurile dumnezeiești care se dobândesc prin cunoașterea lui Dumnezeu.

hqdefaultUnii dintre ei au preluat această idee dintr-un text scripturistic care, cu toate că este apocrif, s-a bucurat de o anumită autoritate în primele veacuri creștine, Apocalipsa Sfântului Apostol Petru. Textul prezintă interes pentru faptul că vorbește explicit despre soarta în veșnicie a pruncilor morți în urma avortului (în vreme ce majoritatea celorlalte texte se referă la noi-născuți); însă și el se mărginește să spună doar că acești prunci „se vor sălășlui la loc de desfătare și minunat”, fiind „încredințați îngerului Temelouchos” (nume care vine din greacă și înseamnă „a purta grijă de”).

Clement Alexandrinul se sprijină pe acest text atunci când spune că pruncii morți, fie pentru că au fost abandonați sau lipsiți de orice îngrjire după nașterea lor, fie pentru că au fost victimele avortului, sunt încredințați îngerilor păzitori, care-i cresc, pe cei dintâi până la vârsta de o sută de ani, iar pe ceilalți până la vârsta la care ar fi ajuns dacă ar fi continuat să viețuiască pe pământ. „Scriptura spune că pruncii morți sunt dați în grija unui înger păzitor, care-i crește până se fac oameni mari. Și se zice că vor fi asemenea credincioșilor de o sută de ani”. „Pronia dumnezeiască nu se îngrijește numai de cei aflați în trup. În Apocalipsa Sfântului Apostol Petru se spune că dintre pruncii lepădați cei care ar fi trebuit să aibă o soartă mai bună vor fi încredințați unui înger păzitor, pentru ca, ajungând la cunoaștere, să dobândească un sălaș mai bun, viețuind tot așa cum ar fi viețuit dacă ar fi rămas în trup. Ceilalți vor dobândi sălașul mântuirii, ca vrednici de milă pentru nedreptatea ce li s-a făcut, și răsplata lor va consta în aceea că sunt feriți de pedeapsă”. Clement crede că pruncii morți în urma avortului, primind de la înger o bună creștere și învățătură, câștigă puterea de a cunoaște și contempla, care-i face apți să ajungă la cunoașterea/vederea lui Dumnezeu și, prin urmare, să se împărtășească din harul Lui. Acest lucru este, implicit, valabil și pentru pruncii din prima categorie. Cât privește pe „ceilalți”, despre care vorbește textul, este greu de spus la care prunci anume se referă: poate că sunt o altă categorie de prunci lepădați despre care Clement a vorbit mai înainte, sau, mai probabil, acești „ceilalți” sunt cei care mor prin moarte violentă înainte de a ajunge la vârsta maturității, de a căror soartă după moarte se preocupase Tertulian, ca de altfel și mulți alți autori păgâni ai Antichității. Înclinăm spre această a doua ipoteză, ținând cont de afirmația că felul nedrept în care au murit îi ferește de chinul veșnic – ceea ce presupune că s-ar fi putut să fie vrednici de pedeapsă și deci că aveau ani îndeajuns de mulți pentru ca să fi putut păcătui (căci ideea unei vinovății a pruncilor datorată păcatului originar, apărută o dată cu doctrina augustiniană, era cu totul străină de gândirea creștină a primelor secole).

Un ecou al acestui mod de a privi lucrurie despre care ne vorbește Clement Alexandrinul aflăm la Metodiu de olimp, care se referă în chip limpede la aceeași sursă scripturistică apocrifă: „După cum ne învață Scripturile de Dumnezeu inspirate, pruncii, chiar dacă se nasc din desfrâu, sunt încredințați îngerilor păzitori. Dacă s-ar naște împotriva voinței acelei fericite naturi dumnezeiești, cum ar mai fi ei încredințați îngerilor pentru a-i crește cu multă răbdare și blândețe?” Poziția lui Metodiu este mai puțin limpede decât cea a lui Clement, dar precizările pe care el le face în încheierea acestui text, referitoare la felul în care sunt crescuți de îngeri, lasă să se înțeleagă că acești prunci au în veșnicie o soartă fericită.

Sfântul Grigorie de Nyssa a acordat o mare atenție problemei pruncilor morți prematur, consacrându-i o întreagă scriere, care constituie cel mai important text patristic pe această temă: Despre pruncii morți prematur. Sfântul Grigorie pare să aibă aici în vedere pe cei deja născuți, iar nu pe cei morți în pântecele mamei lor. Dar, fără nicio îndoială, concepția lui este valabilă și în cazul acestora din urmă, de vreme ce, așa cum am văzut, antropologia sa afirmă că din momentul zămislirii copilul este o persoană umană, având de atunci un suflet rațional și mintal. În timpul vieții pămîntești, sufletul nu se poate exprima decât prin mijlocirea trupului (și deci pe măsura posibilităților oferite de dezvoltarea și sănătatea acestui trup); dar este de la sine înțeles că în viața cea veșnică sufletul se poate manifesta și într-un alt fel.

Spre deosebire de Tertulian și evitând neverosimilul ipotezei acestuia, Sfântul Grigorie crede că la înviere toți oamenii se vor afla în starea lor adultă, așa cum era Adam în rai: „Prin înviere înțelegem restaurarea sau reîntoarcerea firii noastre la starea ei de la început, și anume în acel dintâi fel de viețuire al cărei ziditor a fost însuși Dumnezeu și în care firește n-a existat nici bătrânețe, nici pruncie”. Prin urmare, toți oamenii se vor afla atunci în aceeași stare, indiferent de vârsta la care au murit: „A mai cerceta apoi lungimea sau scurtimea vieții sau felul morții, dacă a fost într-un fel sau altul, este cu totul nefolositor pentru credința în înviere. Oricum am admite că stau lucrurile, situația rămâne aceeași (…). Nu se poate în niciun fel ca cel venit la viață să înceteze să trăiască, cele risipite prin moarte în acest răstimp (pământean) fiind restaurate la înviere”. Într-adevăr, de înviat, vor învia toți oamenii, indiferent de starea lor morală și spirituală din ceasul morții. Sfântul Grigorie arată că având să cerceteze ce fel de viață a dus fiecare aici, pe pământ, judecătorul va ține seama de „patimi, de necazurile îndurate, de boli, de neputința bătrâneții sau dacă era în puterea vârstei, sau de ispitele tinereții, de era bogat ori sărac, și cum, trecând prin toate acestea, și-a petrecut bine sau rău răstimpul vieții care i-a fost dat, având parte de bune și rele, întru lungime de zile, sau dacă nici măcar nu le-a cunoscut, murind la vârsta când mintea încă nu-i era coaptă. Dar referitor la înviere, când Dumnezeu va restaura firea omenească în starea ei dintru început, asemenea discuții sunt cu totul lipsite de rost”.

După înviere – când fiecare om își recapătă trupul, transfigurat duhovnicește (I Cor. 15, 44) -, Dumnezeu le oferă tuturor împărtășirea din bunătățile Sale, inclusiv celor care „n-au cunoscut prin faptele lor nici binele, nici răul în viața aceasta”.

Sfântul Grigorie consideră că pruncii morți nu numai că vor învia și vor primi un trup duhovnicesc, ca toți ceilalți oameni, dar vor ajunge, la capătul unui proces de creștere și sporire post-mortem, la vederea lui Dumnezeu și la fericirea care se dobîndește prin această vedere.

Dar în cazul lor nu se poate vorbi despre vreo răsplată viitoare, căci „pe ce bază i s-ar putea atribui răsplata” celui care n-a trăit decât o clipă? Ceea ce se petrece în veșnicie cu pruncii morți înainte de vreme, care n-au apucat să-și exercite rațiunea și n-au făcut nici rău, nici bine, n-au fost nici virtuoși, nici păcătoși, este ceea ce se cuvine în chip firesc omului. Or, omul este prin fire rânduit și menit să se asemene cu Dumnezeu, să-L slăvească, să-L contemple și să se împărtășească de El: aceasta este viața proprie sufletului omenesc.

Cei care au făcut rele se află în întuneric și nu ajung să-și împlinească menirea, necunoașterea, ca o albeață așternută peste ochii minții lor, împiedicându-i să vadă lumina dumnezeiască. Dar pe pruncii care nu au cunoscut răutatea nimic nu-i împiedică să se împărtășească de „fericirea legată de viața care este proprie și rânduită în chip firesc celor care au simțurile sufletului curate”. Așadar, dacă cei care au făcut rele trebuie mai întâi să se curățească pentru a-L putea contempla pe Dumnezeu și a se împărtăși de bunătățile Sale, „pruncul nevinovat, ai cărui ochi sufletești n-au fost împiedicați de boala niciunei albețe de a gusta din bucuriile luminii, acela va petrece în sălașurile lui firești, întrucât nu simte să-i lipsească nimic din sănătate, pentru că încă de la bun început n-a primit boala în sufletul său”. Din acest punct de vedere, „și cei care, cât trăiesc, își hrănesc sufletele cu virtute (…) sunt și ei nevinovați ca pruncii”.

Contemplarea lui Dumnezeu și împărtășirea din bunătățile Sale se face totuși în cadrul unui proces de creștere, care permite o contemplare și o cunoaștere duhovnicească din ce în ce mai profunde și deci o împărtășire din ce în ce mai mare de El: „Cât privește viața în care nădăjduim și pe care cuvântul nostru a definit-o drept cunoaștere și împărtășire de Dumnezeu, sufletul (pruncului mort înainte de vreme) ajunge să înțeleagă la început atât pe cât e în stare să primească, pentru ca să ajungă apoi, la timpul potrivit, la o hrană vârtoasă, pe măsură ce poate primi în el o învățătură tot mai deplină și mai bogată”. Regăsim aici tema atât de dragă Sfântului Grigorie de Nyssa, a epectazei, adică a progresului infinit în cunoașterea și desfătarea de Dumnezeu.

Jean – Claude Larchet, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, trad. Marinela Bojin, Edit Sofia, București, 2003, pp. 219-228.

Care este SOARTA PRUNCILOR NEBOTEZAȚI morți prematur – accidental sau voit (avort)? Partea I

152418_prunciPuțini Părinți au luat poziție în termeni clari referitor la acest subiect: pentru cei care considerau embrionul sau fetusul ca având însușiri specific umane, întrebarea se punea în mod mai general, anume care este soarta pruncilor morți prematur; în ceea ce-i privește pe adepții însuflețirii ulterioare, abordarea acestei probleme nu era deloc comodă.

Poziția Părinților latini

Tertulian  – care, să ne amintim lucrul acesta, consideră că omul are suflet desăvârșit din momentul zămislirii sale – pomenește de existența unei credințe potrivit căreia „sufletele celor morți înainte de vreme pribegesc pe pământ până ce-și completează numărul anilor pe care i-ar mai fi putut trăi dacă n-ar fi intervenit moartea pe neașteptate”. Ar fi ilogic însă să admitem, pe de o parte, că sufletul are de petrecut aici vremea care i-a fost răpită din viață și, pe de altă parte, că un suflet lipsit de trup ar putea „parcurge șirul vieții”, dat fiind că „vârsta omului nu poate fi concepută fără trup, fiindcă vârstele sunt socotite în raport cu trupul”. El spune că „la înviere, își vor primi trupurile din care au plecat”. Credința despre care vorbește presupune în chip absurd că un suflet de optzeci de ani ar putea să redobândească trupul unui copil de o lună. Ea implică, de asemenea, întrebarea dacă sufletul care ar continua să viețuiască printre noi ar avea de suferit obișnuitele vicisitudini ale existenței omenești. Lucru cu neputință admis, căci „cum va putea trece prin toate acestea fără trup”? N-ar fi oare aceasta o „viață fără viață”? În ceea ce-l privește, Tertulian crede că sufletul, la orice vârstă ar muri copilul, „rămâne în cele mai de jos ale pământului (adică în infern) până în acea zi (a judecății) în care îi este făgăduită starea desăvârșită prin care se ajunge la plinătatea vieții îngerești”. „Cele de jos” nu înseamnă aici un loc de osândă, ci, potrivit înțelesului celor vechi, lipsit de orice conotație negativă, locul în care morții stau în așteptarea judecății din urmă și a învierii. Pentru cei răpiți înainte de vreme din lume – pe care Tertulian îi numește ahores, aceste locuri de jos sunt chiar bune; astfel n-ar fi potrivite ca să primească sufletele celor „puri și inocenți datorită vâstei lor”.

O cu totul altă părere are Fericitul Augustin, deoarece pentru el păcatul originar își pune pecetea pe toate făpturile omenești chiar din momentul zămislirii lor, care, prin legea firii căzute, se săvârșesc în chip păcătos, prin pofta trupească. Aceasta înseamnă nu numai că toți oamenii moștenesc din chiar acel moment relele pe care păcatul lui Adam le-a transmis firii omenești (suferința, stricăciunea și moartea), dar și vinovăția aceluia. Cei nebotezați nu s-au spălat de acest păcat, care face parte din însăși firea omenească. Ei n-au fost scoși din robia întunericului și sunt sortiți focului veșnic. Fiind aruncați de la fața lui Dumnezeu, ei se află în stare de mare suferință, care este însă atât de grea ca a celor care, prin faptele rele săvârșite, pe lângă păcatul strămoșesc, au și propriile lor păcate. Poziția Fericitului Augustin – al cărei caracter radical se explică prin aceea că se opune lui Pelagiu, care, dimpotrivă, îi punea pe pruncii morți nebotezați într-un loc de veșnică odihnă – este foarte bine rezumată în acest pasaj clasic din Enchiridion, în care femeia este la fel de aspru condamnată: „Toți care, prin poftă trupească, aveau să se nască din Adam și femeia lui, unealtă a păcatului și tovarășă de osândă, pentru că i-a stat alături în neascultare, trebuiau să ia la naștere asupra lor păcatul strămoșesc, prin care, după multe rătăciri și tot felul de suferințe, să fie duși la chinul de veci, alături de îngerii căzuți, cei care i-au înșelat și i-au robit și cu care vor împărtăși aceeași nefericită soartă”.

Aprobată în mod indirect prin Canonul 3 al Sinodului din Cartagina, din 418 – care condamna teza potrivit căreia pruncii trebuiau botezați pentru a li se curăți păcatele proprii, iar nu pentru curățirea de păcatul strămoșesc – și confirmată mai ales de papa Grigorie cel Mare, concepția lui Augustin se va impune timp de șapte secole în creștinătatea occidentală, până când Anselm va elabora o concepție mai nuanțată, dezvoltată de Abelard și mai apoi de Petru Lombardul, în care păcatul personal este net deosebit de păcatul strămoșesc, consecințele acestuia din urmă fiind pur privative; s-a putut astfel ajunge la concluzia că „pruncii morți nu suferă altă pedeapsă decât aceea că sunt lipsiți pentru totdeauna de vederea lui Dumnezeu”.

Papa Inocențiu al III-lea, făcând distincție între starea sufletelor întinate de păcate personale și cea a sufletelor vinovate doar de păcatul strămoșesc, spune că ele se sălășluiesc după moarte în locuri diferite.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea, Guillaume d’Auvergne va spune că pruncii morți nebotezați „vor fi puși într-un loc care nu este nici cel al chinului de acum, nici cel al slavei”.

Albert cel Mare numește acel loc „limburile pruncilor” (limbus puerorum), deosebit de limburile în care sălășluiesc drepții Vechiului Testament  (limbus Patrum), cuvântul limbus, care desemna marginea unui veșmânt, are aici înțelesul de loc situat la marginea infernului.

Toma de Aquino va preciza această concepție, afirmând că pruncii morți nebotezați se află într-o stare și într-un loc în care într-adevăr sunt lipsiți de unirea cu slava lui Dumnezeu, dar au totuși parte de unire cu El prin împărtășirea de bunurile naturale, ei având de îndurat o lipsă, iar nu propriu-zis o suferință.

Sinodul de la Lyon (1274), apoi Sinodul de la Florența (1439) vor aspri din nou poziția „Bisericii” catolice (apusului eretic – n.n.): „Cât privește sufletele celor care la moarte au păcate neiertate sau doar au doar păcatul strămoșesc, ele se duc îndată în iad, pentru a primi acolo pedepse, care însă nu vor fi egale”.

În Secolele următoare, poziția „teologilor” catolici va oscila între cea a Fericitului Augustin, admisă de Sinoadele de la Lyon și Florența, și poziția scolastică, mult mai nuanțată, care se întemeiază pe autoritatea papei Inocențiu al III-lea.

Poziția Părinților Răsăriteni

Perspectiva Părinților răsăriteni este cu totul diferită  .

Să observăm de la bun început că ideea unei pedepsiri a pruncilor le este acestora cu totul străină, și nu doar în primele veacuri, ci și ulterior, pentru că ei nu vor primi învățătura Fericitului Augustin cu privire la păcatul strămoșesc.

Astfel, de pildă, Atenagora lasă să se înțeleagă limpede că pruncii, care n-au făcut nici rău nici bine, nu vor fi judecați: „Toți oamenii care mor vor învia, dar nu toți cei înviați vor fi judecați; căci dacă ar fi înviere numai pentru dreptatea ce se va face în urma judecății, ar trebui ca fără nicio îndoială cei care n-au făcut nici bine, nici rău – cum este cazul pruncilor – să nu mai învieze. Or, toți vor învia, și cei care au murit în cea mai fragedă vârstă, împreună cu noi toți ceilalți”.

Aceeași idee se regăsește la Sfântul Grigorie de Nazianz, atunci când vorbește despre cei care au murit fără să fi primit, din pricina vârstei lor fragede, botezul: „aceștia nu vor nici lipsiți de vederea slavei, nici pedepsiți de Cel ce este judecător drept; ei n-au primit pecetea, dar n-au făcut nimic rău, și sunt mai curând victime decât pricinuitori ai răului”.

La fel citim în Întrebări către Antiohie: „Pentru că Domnul nostru a spus: <<Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor>> (Mat. 19,14), și Apostolul, la rândul lui zice: <<copiii voștri sunt sfinți>> (I Cor. 7, 14), e limpede că pruncii botezați ai creștinilor vor intra în împărăția cerurilor, căci sunt nevinovați și cu adevărat creștini. Cât privește pe cei care n-au fost botezați și deci nu sunt creștini, nu vor merge nici în împărăție, dar nici la locul de pedeapsă, căci n-au făcut niciun păcat”.

O opinie apropiată de cele prezentate mai sus aflăm la autorul scrierii Întrebări și Răspunsuri pentru cei drept credincioși: „Întrebare: Dacă pruncii morți nu primesc nici laudă, nici osândă pentru faptele lor, ce deosebire este între cei care au fost botezați și n-au făptuit nimic și cei care n-au fost botezați și, tot așa, n-au avut timp să făptuiască ceva? Răspuns: Deosebirea între cei care au fost botezați și cei nebotezați este că cei care au fost botezați au primit, prin botez, bunuri de care cei nebotezați sunt lipsiți. Cei dintâi s-au învrednicit prin botez de acele bunuri, prin credința celor care i-au botezat”. Dacă aici se vorbește în plus despre bunurile pe care dobândesc cei botezați, în schimb nu se spune nimic despre vreo pedeapsă pentru cei nebotezați.

Sfântul Atanasie Sinaitul (secolul al VIII-lea) apără și el această concepție. Întrebat despre ce se întâmplă cu acei copii nevinovați, ajunși la patru sau cinci ani fără a fi botezați pentru că părinții lor sunt necredincioși, el răspunde astfel: „De vreme ce Dumnezeu a spus că păcatele părinților nu cad asupra fiilor și a vestit prin proroci: <<copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților>> (cf. Deut. 24, 26; 2 Regi 14,6; Iez. 18, 20), credem că acești copii nu vor merge în gheenă”.

Textele citate mai sus au în vedere copiii mici, fără vreo altă precizare, și se referă mai ales la urmările pe care le poate avea asupra sorții lor în veșnicie faptul că n-au fost botezați. Cosma Indicopleustul (secolul al VI-lea), într-un text în care nu se pune problema botezului și în care se vorbește explicit despre fetus, ajunge la aceleași concluzii: „Cât privește judecata pe care Dumnezeu o va face (cu fătul mort), o lăsăm pe seama lui Dumnezeu, căci nu ne este îngăduit să le cunoaștem pe toate în această viață. Doar atât vom spune, că fătul este într-o stare mijlocie: nu va primi nici cunună, dar nici nu va suferi chinuri; va fi ferit de chinuri, pentru că nu s-a bucurat aici de desfătările vieții, iar cununi nu va lua, pentru că-i lipsește osteneala din viața pământească”.

Alți Părinți dezvoltă o perspectivă mai luminoasă (o prezentăm în partea a II-a, n.n.), socotind că cei morți în vârstă fragedă vor continua dincolo să crească, ajungând într-un sfârșit să se bucure de bunurile dumnezeiești care se dobândesc prin cunoașterea lui Dumnezeu.

Jean – Claude Larchet, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, trad. Marinela Bojin, Edit Sofia, București, 2003, pp. 210-219.

NU VOM PROVOCA SCHISMĂ. Sfintele Taine sunt valide și fără pomenirea episcopului.

Ce reiese din Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol. Sfânta Liturghie nu se săvârșește în numele episcopului.

downloadPentru a înlătura deci aceste griji și pentru a liniști cugetele anumitor persoane, ale celor bine intenționate, desigur, vom da următoarele explicații: Întreruperea pomenirii episcopului eretic sau cu cuget eretic este recomandată  de Canonul 15 al Sinodului I-II (861) al Sfântului Fotie cel Mare, atunci când episcopul propovăduiește în public, „cu capul descoperit”, adică fățiș, direct, o anumită erezie condamnată de Sinoade sau de Sfinții Părinți[1]. Din acest canon rezultă următoarele:

  1. a) Întreruperea pomenirii se referă la episcopul locului și nu la toți episcopii Bisericii. Fiecare cleric întrerupe pomenirea propriului său episcop.
  2. b) Întreruperea pomenirii nici nu se recomandă și nici nu se impune să fie organizată, să se facă adică de mai multe persoane, să nu fie izolată. Și un singur preot poate să purceadă la întreruperea pomenirii episcopului.
  3. c) Episcopul a cărui pomenire se întrerupe trebuie nu doar să aibă cuget eretic, ci și să propovăduiască în public erezia.
  4. d) Această întrerupere a pomenirii este numită în Canon „îngrădire”: „îngrădindu-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop” (τῆς πρός τόν καλούμενον Ἐπίσκοπον κοινωνίας ἑαυτούς ἀποτειχίζοντες). Nu sunt două lucruri diferite îngrădirea și întreruperea pomenirii. Nu există altă îngrădire în afara întreruperii pomenirii, astfel încât să poată crede cineva că se îngrădește fără să treacă la întreruperea pomenirii.
  5. e) Această îngrădire nu provoacă schismă, fiindcă nu se îngrădește nimeni de Biserică, ci de erezie;[2] nu se îngrădește de un episcop ortodox, ci de un așa-zis episcop, (τόνκαλούμενονἐπίσκοπονἑαυτούςἀποτειχίζοντες), pe care canonul îl numește în continuare „pseudoepiscop” (ψευδεπίσκοπο) și „pseudoînvățător” (ψευδοδιδάσκαλο).

f) Cei care întrerup pomenirea episcopului care are cuget eretic nu săvârșesc un delict canonic, de aceea nici nu se supun judecății și pedepsei canonice, adică nu trebuie să fie trimiși la tribunale episcopale sau sinodale.

  1. g) Și nu numai că nu trebuie să fie trimiși la tribunale și să fie pedepsiți, ci dimpotrivă, trebuie să fie cinstiți deoarece apără Biserica de schisme și de dezbinări, nu provoacă schismă. Schismele le provoacă episcopii cu cuget eretic.
  2. h) Nu este necesar ca episcopul cu cuget eretic să fi fost condamnat de un sinod, pentru ca întreruperea pomenirii acestuia să se facă după condamnarea sa sinodală. Aceasta este permisă și înainte de condamnarea sinodală („înainte de cercetarea sinodală”). Canonul este clar și doar cei agramați și neinstruițiau dificultăți în a-l înțelege sau unii îl interpretează greșit pentru a se sustrage prevederilor canonului: „unii ca aceştia (cei care întrerup pomenirea) nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.
  3. i) Constituie o absurditate din punct de vedere logic, teologic, bisericesc și juridic a admite că întreruperea pomenirii provoacă schismă. Este cu putință ca însăși Biserica, într-un canon al unui sinod oficial și celebru, la care a prezidat chiar Sfântul Fotie cel Mare, ilustru învățător, teolog, canonist, jurist, filosof, precum și mulți alți episcopi, să recomande săvârșirea schismei și nu doar împotriva Bisericii, ci chiar și împotriva lor înșiși, ca episcopi? Prin sinoade Biserica încearcă să își păstreze membrii în cadrul hotarelor sale, păzindu-i de erezii și de schisme. Este posibil să le spună „întrerupeți pomenirea episcopului și ieșiți din Biserică”?
  4. j) Cel care întrerupe pomenirea aplică recοmandarea canonică în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii, în timp ce slujește; aceasta înseamnă că potrivit canonului este permisă săvârșirea Sfintei Liturghii fără ca episcopul să fie pomenit; nu stabilește că cel ce întrerupe pomenirea trebuie să fie oprit de la slujire fiindcă pasămite SfântaLiturghie se săvârșește „în numele episcopului” și acolo unde episcopul nu este pomenit tainele sunt invalide, potrivit opiniei insolite și eronate a Mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas, în favoarea căreia nu există nicio mărturie scripturistică sau a Sfinților Părinți, ci doar episcopocentrismul eretic și despotismul de tip papal. Ar fi recomandat vreodată să se facă taine nevalide Sfântul Fotie cel Mare și ceilalți Părinți purtători de Dumnezeu de la Sinodul I-II, care recomandă întreruperea pomenirii? Toate tainele și Sfânta Liturghie se săvârșesc în numele Sfintei Treimi sau în numele Mântuitorului Iisus Hristos și nu în numele episcopului. Nu este nevoie să dezbatem mai mult lucruri de la sine înțelese. Menționăm doar cu titlul ilustrativ ceea ce le spune Sfântul Pavel corintenilor, care se dezbinaseră împărțindu-se în grupe de adepți, în fruntea cărora puneauunii apostoli-învățători, și nu pe Hristos. Sfântul Apostol Pavel se revoltă spunând că Hristos este Începătorul mântuirii, cel care S-a răstignit pentru noi și în numele lui Hristos se săvârșesc Tainele. „Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat”[3]. Dacă deci cerescul și văzătorul de Dumnezeu Pavel afirmă că nu săvârșește Taina Botezului în numele său, cât egoism și câtă mândrie papală ascunde oare opinia ziziouliană potrivit căreia Sfânta Liturghie se săvârșește „în numele episcopului”? Însuși Domnul, trimițându-i pe ucenici la propovăduire, le-a poruncit să boteze în numele Sfintei Treimi: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”[4]. Iar atunci când a instituit și a întemeiat Taina Sfintei Euharistii, în timpul săvârșirii Cinei celei de Taină, nu a zis aceasta să o săvârșiți în numele vostru, ci ca să mă pomeniți pe mine: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”[5].

Sfânta Liturghie și celelalte slujbe încep cu invocarea Sfintei Treimi: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” și „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” sau „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna …”. Nu începem prin invocarea numelui episcopului. Episcopii indiferenți și neinstruiți, dintre care unii nu pot nici măcar să citească predicile pe care li le descriu alții, să facă efortul să caute într-un lexicon al Noului Testament (Concordantia) cuvântul „nume”, să vadă al cui nume îl invocau Sfinții Apostoli ca să săvârșească minuni. În numele unuia dintre ei sau toate, în nenumărate întâmplări și situații, se făceau „întru numele Domnului nostru Iisus Hristos”, „chemând numele lui Hristos”? De altfel, și în rugăciunea „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic…”, pe care episcopul sau preotul o rostesc în timpul cântării Imnului Heruvic înaintea Sfintei  Mese, mărturisesc că Hristos este slujitorul Tainei, „Cel ce aduci (jertfa) și Cel ce Te aduci (ca jertfă)”, și nu episcopul și nici preotul: „Căci Tu ești Cel ce aduci (jertfa) și Cel ce Te aduci (ca jertfă), Cel ce primești (jertfa) și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru”. De asemenea, în timpul micii slujbe a Luării Vremii, de dinaintea Proscomidiei, slujitorii Îl roagă pe Hristos să trimită mâna Sa ca să săvârşească Jertfa cea fără de sânge: „Doamne, trimite mâna Ta dintru înălţimea locaşului Tău…”. Pomenirea episcopului se face din alte motive și nu fiindcă reprezintă un element esențial al Tainei, fără de care Taina este pasămite invalidă. În ce Dogmatică Ortodoxă se învață această învățătură eronată? Episcopul este pomenit pentru a se arăta că cel care pomenește și cel care este pomenit au aceeași credință, că ambii sunt ortodocși, că cel pomenit are aceeași credință cu cel care pomenește, că au aceeași cugetare și aceeași credință. Nu subestimăm locul însemnat, esențial, pe care episcopul îl are în Biserică, după cum spune și Sfântul Igatie al Antiohiei, însă toate acestea sunt valabile atunci când este vorba de un episcop ortodox, și nu de un pseudoepiscop.

Prin urmare, potrivit canonului, cel care întrerupe pomenirea continuă să slujească și nu se supune „osândei canonice”, iar  dacă i se impune vreo pedeapsă de oprire de la slujire sau de caterisire de către tribunalele „bisericești” competente, această pedeapsă, necanonică fiind, este invalidă și inaplicabilă.  Vai și amar ar fi fost dacă Sfinții Părinți care erau persecutați și caterisiți de sinoade eretice se supuneau și făcea ascultare față de hotărârile episcopilor eretici. Ar fi fost desfiinţată Ortodoxia.

[1]Canonul 15 al Sinodului I-II (861): „Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări” [Cf. Arh. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op.cit. p. 346347].

[2]A se vedea referitor la aceasta Protopresbiter Theodoros Zisis, „Ἀποτείχιση ἀπό τήν αἵρεση, ὄχι ἀπό τήν Ἐκκλησία”, în Theodromia 19 (2017) 3-13.

[3]I Cor. 1, 13-14.

[4]Mt. 28, 19.

[5]Lc. 22, 20.

Protoprezbiter Theodoros Zisis, Îngrădirea nu este schismă, trad. Emanuel Dumitru, Suceava, 2018, pp. 32-41