Ieromonah Serafim Rose – „ORTODOXIA ESTE VIAȚĂ”.

s-rose_resizeExistă o părere greșită, din păcate mult prea răspândită astăzi, cum că ne este de ajuns o Ortodoxie mărginită la clădirea bisericii și la activități formal „ortodoxe”, cum ar fi să ne rugăm în anumite momente sau să facem semnul crucii; în toate celelalte privințe, zice această părere, putem fi ca toți ceilalți, luând parte fără probleme la viața și cultura vremurilor noastre, atât timp cât nu păcătuim.

Oricine a ajuns să cunoască cât de adâncă este Ortodoxia și cât de deplină trebuie să fie dăruirea ce i se cere unui creștin ortodox serios, precum și cerințele totalitare ale lumii contemporane, va vedea cu ușurință cât de greșită este părerea de mai sus. Ori ești ortodox tot timpul, în fiecare zi, în fiecare împrejurare a vieții, ori nu ești deloc ortodox adevărat. Ortodoxia noastră nu se arată doar în vederile religioase ferme pe care le avem, ci în tot ce facem și spunem. Mulți dintre noi nu prea ne dăm defel seama de răspunderea creștină, religioasă, pe care o avem pentru latura aparent seculară a vieții. Cel ce are o adevărată viziune ortodoxă asupra lumii trăiește dreptslăvitor fiecare aspect al vieții.

Se ridică, așadar, următoarea întrebare: cum putem cultiva și susține această viziune ortodoxă asupra lumii în viața noastră de zi cu zi?

Cea dintâi și cea mai vădită cale este de a fi în legătură neîncetată cu izvoarele de hrană creștină, cu tot ceea ce ne dă Biserica spre luminare și mântuire: slujbele Bisericii și Sfintele Taine, Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, scrierile Sfinților Părinți. Trebuie citite, bineînțeles, cărțile potrivite cu măsura de înțelegere a fiecăruia, iar învățăturile Bisericii trebuie puse în făptuire după împrejurările vieții fiecăruia; abia atunci acestea pot fi rodnice la călăuzirea și schimbarea noastră în chip creștinesc.

Adesea, însă, aceste izvoare de căpătâi ale creștinismului nu dau roadă în întregime, ba uneori nu dau nicio roadă – fiindcă nu avem o dreaptă atitudine creștină în privința lor și a vieții creștine pe care ar trebui s-o insufle. […]

Hrana duhovnicească creștină, prin natura sa, este ceva viu și ziditor; dacă atitudinea noastră în ce o privește este doar una academică și cărturărească, nu vom izbuti să ne folosim cu adevărat de ea. Așadar, dacă citim cărți ortodoxe sau suntem interesați de Ortodoxie doar pentru a ști sau pentru a ne etala cunoașterea în fața altora, n-am înțeles nimic; dacă învățăm poruncile lui Dumnezeu și rânduielile Bisericii Sale doar pentru a fi „corecți” și pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalți, n-am înțeles nimic. Toate aceste lucruri nu trebuie să ne influențeze doar gândirea, ci și să ne înrâurească viața și să o schimbe. În orice perioadă de criză a lucrărilor omenești – așa cum sunt vremurile ce se aștern înaintea noastră, aici, în lumea liberă – cei ce se vor încrede în cunoașterea exterioară, în legi, în canoane și-n „corectitudine” nu vor putea rezista. Puternici vor fi cei cărora educația ortodoxă le-a dat să simtă ce este cu adevărat creștin, cei a căror Ortodoxie este în inimă și poate atinge inimile celorlalți.

Nu-i nimic mai trist decât să vezi cum cineva care a crescut în sânul Ortodoxiei, care are o oarecare cunoaștere a catehismului, care a citit din Viețile Sfinților, care are o idee generală despre ce înseamnă Ortodoxia, care înțelege cât de cât slujbele, este totuși neputincios să priceapă ce se întâmplă în jurul lui. […]

Așadar, atitudinea noastră, începând chiar de acum, trebuie să fie una cu picioarele pe pământ și firească. Trebuie, adică, să se aplice la împrejurările reale ale vieții, iar nu să fie rodul închipuirii, al escapismului și al refuzului de a da piept cu realitățile adesea neplăcute ale lumii care ne înconjoară. O Ortodoxie prea exaltată și prea cu capul în nori își are locul într-o seră și e neputincioasă să ne ajute în viața de zi cu zi, cu atât mai puțin să îi mântuiască pe cei din jur. Lumea noastră e nemiloasă și rănește sufletul cu asprimea sa; trebuie să răspundem, mai întâi de toate, cu înțelegere și dragoste creștină, cu picioarele pe pământ, lăsând isihasmul și formele sporite de rugăciune pentru cei ce sunt în stare să le primească.

Și, iarăși, atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe sine, ci să se îndrepte spre cei ce Îl caută pe Dumnezeu și doresc să ducă o viață dreaptă. Astăzi, oriunde există o comunitate ortodoxă ceva mai mare, apare ispita de a face din ea o societate de mulțumire a sinelui și de încântare cu faptele bune și realizările noastre ortodoxe: cu frumusețea bisericilor și a podoabelor din ele, cu fastul slujbelor, ba chiar și cu neprihănirea credinței noastre. Însă adevărata viață creștină, încă din vremea apostolilor, a fost întotdeauna nedespărțită de împărtășirea ei cu ceilalți. O Ortodoxie care e trăită așa îi luminează și pe ceilalți – nu e nevoie să fie deschis un „departament misionar” anume; focul adevăratului creștinism se împărtășește singur, fără să îi trebuiască așa ceva. Dacă Ortodoxia noastră rămâne ceva pe care-l păstrăm pentru sine, și ne mai și lăudăm cu asta, atunci suntem ca niște morți care-i îngroapă pe morți – și aceasta e tocmai situația în care se află multe din parohiile ortodoxe de astăzi, chiar și cele care numără în rândul lor mulți tineri, dacă nu se vor adânci în credința lor. Nu ajunge să spui că tinerii vin la biserică. Trebuie să ne întrebăm ce primesc ei în biserică, ce iau cu ei din biserică; dacă nu fac din Ortodoxie o parte de nedespărțit a vieții lor, atunci nu e deloc de ajuns să spui că vin la biserică. […]

Nimeni nu tăgăduiește că astăzi Biserica e înconjurată de vrăjmași sau că sunt unii care ar face orice pentru a profita de încrederea noastră. Dar așa au stat lucrurile încă din vremea apostolilor, iar viața creștină a fost mereu un risc din punctul de vedere al trăirii. Însă, chiar dacă uneori se profită de noi și trebuie să fim prevăzători în această privință, să nu renunțăm a avea o atitudine fundamental iubitoare și încrezătoare, fără de care vom pierde însăși esența vieții creștine. Lumea, care nu-L are pe Hristos, trebuie să fie neîncrezătoare și rece, dar creștinii, dimpotrivă, trebuie să aibă dragoste și deschidere, căci altfel vom pierde sarea lui Hristos din lăuntrul nostru și vom ajunge asemenea lumii, buni de nimic, izgoniți de pretutindeni și călcați în picioare.

Puțină smerenie când ne uităm la noi înșine ne va ajuta să fim mai darnici și mai iertători cu greșelile altora. Ne place să-i judecăm pe alții pentru ciudățenia purtării lor; le zicem „țicniți” sau „convertiți nebuni”. E adevărat că trebuie să avem grijă cu oamenii într-adevăr dezechilibrați, care pot face mult rău în Biserică. Dar ce creștin ortodox serios de astăzi nu e un pic „nebun”? Nu ne potrivim cu căile lumii acesteia; și, dacă am face-o în lumea de acum, nu suntem creștini serioși. Adevăratul creștin nu se poate simți astăzi acasă în lume; nu poate decât să se simtă și să fie socotit de ceilalți un pic „nebun”. […]

Atitudinea noastră creștină trebuie să fie una pe care, în lipsa unui cuvânt mai bun, o voi numi nevinovată. Lumea prețuiește astăzi să fii sofisticat, să fii descurcăreț în cele ale sale, să fii „profesionist”. Ortodoxia nu prețuiește defel aceste însușiri; ele ucid sufletul creștinului. Și, totuși, aceste însușiri se strecoară pe furiș, întruna, în Biserică și în viețile noastre. […]

Să păzim și să sporim acele însușiri ale adevăratei viziuni ortodoxe asupra lumii: o atitudine vie, firească, iubitoare, și iertătoare, care nu se preocupă de sine, păstrându-ne nevinovăția și nelumescul, chiar dacă avem conștiința deplină și smerită a păcătoșeniei noastre și a tăriei ispitelor lumii din jur. […]

Ortodoxia este viață. Dacă nu trăim Ortodoxia, atunci, pur și simplu, nu suntem ortodocși, indiferent de credința noastră formală.

Ieromonah Serafim Rose, Perspectiva ortodoxă asupra lumii

Sursa: https://www.urcusspreinviere.ro/187/ortodoxia-este-viata/

Reclame

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

9 gânduri despre „Ieromonah Serafim Rose – „ORTODOXIA ESTE VIAȚĂ”.”

  1. Nae Ionescu – Să mărturisim Paştile
    ,,Săvârşitu-s’au!” Cerul și pământul, iarăși împreună, pentru cea dintâia oară dela păcatul vechiului Adam, și-au țipat în noapte durerea: ,,astăzi s’a spânzurat pre lemn Cela ce spânzură pământul pre ape…”; și s’a spintecat catapeteasma bisericii.
    Ce cald și greu e aerul în noaptea asta! Cald și greu de rugăciune. Căci chiar dacă noi nu ne mai rugăm, undeva cântă pentru noi îngerii și se roagă sfinții. Pentru noi; pentru păcatele noastre; pentru neîntelegerea și împietrirea noastră, care e cel mai greu păcat. Stau numai și cumpănesc ce lipsă de raport e între noi și vremuri. Și cum trecem cu ochii închiși pe lângă porțile împărăteşti ale mântuirii! Cum? Reculegerea noastră, a tuturor, să fie mai puțin însemnată decât o schimbare de guvern?

    Mintea noastră nu ar fi fost mai clară, sufletul nostru nu ar fi fost mai ferm, dragostea noastră nu ar fi fost mai largă și hoțărârea noastră nu ar fi fost mai rodnică după o săptămână de cufundare în noi înșine? Sau poate că așa a vrut Dumnezeu, că de data aceasta destinele noastre să se înnoade când își dă duhul pe Cruce mielul Domnului, când plesnește cerul sub fulgere în miros greu de pucioasă, când ne prohodim ,,Primăvara dulce” și stă pământul încordat în așteptarea bucuriei celei mari a Învierii? Cine știe!

    Desigur, nimeni nu poate ști; dar evident e totuși un fapt: lipsa putinţei noastre de a lega văzutul cu nevăzutul lipsa de sevă metafizică a aplicării noastre la cotidian. Când începe o treabă, romanul își face mai întâi o cruce. De ce? Că să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci că să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte, dela care totul purcede; că să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile și Stăpâniile, că să restabilească unitatea originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă este – cine s’ar fi gândit? – mărturisirea și închinarea cotidiană a Paştilor.

    Căci Paștele asta sunt: marea dramă prin care, după hotarârea lui Dumnezeu, s’au aruncat iarăși punți de legătură între creațiune și Stăpânul ei. Restabilindu-se – ca posibilitate numai, e adevărat, ca posibilitate la îndemâna celor cari înțeleg și vor – starea dela început, când omul trăia cumpănit și împăcat cu el însuși în Dumnezeu.

    Starea asta fusese ruptă prin păcatul primului Adam: care adâncise, prin vina lui și a Șarpelui, o prăpastie între el și Făcătorul lui, origine a ţăcăelii, a sbuciumului și a chinurilor noastre. Pentru umperea acestei prăpăstii îi fusese făgăduită dela început jertfa Mielului, singura care putea să ne răscumpere. Ea a venit. Prin pătimirea lui Christos, Dumnezeu și Om, cel de-al doilea Adam. În zilele astea ni se împlinește jertfa făgăduită – și mâine va răsuna imnul de bucurie a învierii, pecetea mântuirii noastre, puntea dintre văzut și nevăzut. Căci a înviat Dumnezeu-Omul, lăsând să irumpă realitățile de DINCOLO dincoace, și a înviat Dumnezeu – Omul, deschizând poarta celor de DINCOACE înspre Dincolo.

    Vedeți ce posibilități mari, nebănuite ni se deschid și cum putem iarăși înnoda firul bucuriei contemplative, al echilibrului nostru vecinic, rupt prin ispita diavolului?

    Să mărturisim deci Paștele. Să facem că cei simpli și adevărați semnul crucii la fiecare act al vieții noastre, slăvind și sfinţind orice gest și orice început, asigurându-le rodnicia. Căci omul nu poate trăi desprins de Dumnezeu și cazna lui nu poate rodi în afară de El. Să facem semnul crucii, care nu însemnează acceptarea suferinței, ci dimpotrivă chezășia mântuirii.

    La locul Căpăţânii crucea de supliciu strălucește de toate nădejdile noastre împlinite. Nu vrem să coborâm strălucirea asta în noi? …

    Să facem deci semnul crucii, mărturisirea Paştilor!

    Nae Ionescu

    Cuvântul, 12 aprilie 1931

    Când au fost unii care au căutat să modernizeze biserica strămoşească, Nae Ionescu a atras atenţia că „marele defect, sau marea calitate a Ortodoxismului, e că nu se poate înnoi. Cine are înţelegere şi dragoste pentru religia noastră trebuie să găsească în el şi curagiul de a privi lucrurile în faţă: dacă Ortodoxismul nostru are un rost şi corespunde unei necesităţi organice sufletului nostru naţional, atunci el să fie păstrat în formele lui originare şi autentice. Iar dacă aceasta nu se mai poate atunci e mai bine să fie lăsat să se stingă în linişte, scutind lumea de scenele apăsătoare ale unor zvârcoliri zadarnice. Noi socotim însă că nu acesta e cazul.”Nae Ionescu defineşte Ortodoxia prin prisma naţionalului afirmând că: „…nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta este Ortodoxia”.
    Corneliu Zelea Codreanu – Ţelul final

    Ţelul final nu este viaţa. Ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această înviere. Este rodul talantului pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.

    Corneliu Zelea Codreanu, „Pentru Legionari”

    Apreciază

    1. Niște știri acum recente: președintele Johanis intru cu totul de acord cu bombardamentele din această dimineață, iar pe cei trei s.u.a, Franța și u.k din parteneri noștri nu ai mai scotea

      Apreciază

  2. Logica lumeasca la Inviere nu corespunde cu legea dumnezeisca la Inviere.Pana si ereticul inconstient sau chiar constient din ultimul ceas se poate mantui cerand ajutorul dumnezeiesc constient(sau nu) de nestiinta sa voind totusi a cunoaste Adevarul(caci cine vrea a fi in neantul necunostintei,in abis).La fel si dreptii constienti de erezia ecumenistului fata de ereticii(constienti sau nu) de pe urma sa nu fie smintiti ca inclusiv ecumenistii si ereticii pot fi iertati daca cer iertarea.
    Sa aiba mila de noi toti Domnul Iisus Hristos si sa traim duhovniceste constient Invierea Sa!

    Apreciază

  3. HRISTOS A INVIAT!
    Spunea Parintele Serafim Rose,intr-o cuvantare tinuta in 1977 ,Manastirea Sfantului Gherman, din Platina, California:”*..trebuie sa ne dezvoltam in launtrul nostru o filosofie ortodoxa de viata. Totul se gaseste la Sfintii Parinti..Daca duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita de a urma „intelepciunea exterioara”, intelepciunea acestei lumi. Atunci, venind catre Ortodoxie, vom alerga dupa lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate dupa Tipic, biserici frumoase, dupa felul corect de a canta, de a face danii… Toate aceste lucruri sunt minunate si bune, dar nu ne putem apropia de ele fara sa stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inima calda, crestina si a purta lupta launtrica prin care sa dobandim smerenia. Daca neglijam aceste prioritati esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi asezate intr-un muzeu al antichitatilor ortodoxe, asa cum istoriseste filosoful Vladimir Soloviev – si acest lucru va fi pe placul Antihristului.”
    „Cel ce crede in ceva atat de patimas incat iti va „taia capul” daca nu esti de acord cu el, isi arata slabiciunea. Este atat de nesigur de sine, incat are nevoie sa te converteasca pe tine, pentru a se asigura pe el insusi ca crede. Formele contemporane de „super-ravna” (zelotism) din Biserica, ce sunt propagate de oameni care vor cu disperare sa se afle de partea cea dreapta, sunt de fapt incarcate cu slabiciune si nesiguranta.

    Nevoia de a fi „drept” se gaseste, si ea, la suprafata crestinismului. Este importanta, dar nu de o importanta primordiala. Intaietatea o are inima, care trebuie sa fie blanda si calda. Daca nu avem aceasta inima calda, trebuie sa il rugam pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca, nevoindu-ne sa savarsim acele lucruri prin care o putem dobandi. Mai mult, trebuie sa constientizam ca nu o avem – ca suntem reci…”
    Impresionante cuvintele Parintelui Serafim Rose,caci astazi intalnim tot mai des pe cei care in dorinta de a fi drepti,de a aplica totul dupa canoane,nu isi dau seama ca traiesc ortodoxia cu inima rece,cuantificand greselile celorlalti,incepand cu modul de a canta si facand o analiza stricta,luand drept sprijin canoane si sinoade ,cautand sa-si dovedeasca inteligenta,devenind astfel sensibili, a contacta boli duhovnicesti,din a caror gheara, cu greu vor scapa.
    Altii au ramas in contact cu Preotii care continua sa pomeneasca ierarhul tradator al Ortodoxiei la Creta,automultumiti cu totii ,inconstienti mai mult sau mai putin de starea in care se gasesc.
    Ceea ce am descoperit prin ingradirea de erezie,sub indrumarea Parintelui Duhovnic(si ii multumesc continuu Atotmilostivului Dumnezeu pentru aceasta),sunt acele valori inestimabile ale Ortodoxiei, inima calda,increzatoare,trairea ortodoxa clipa de clipa,iubirea si iertarea crestina, simpla,smerenia,”sarea lui Hristos din noi”,simplitatea si inocenta, despre care vorbeste Parintele Serafim,dupa care tanjea inima mea si pe care acum le pot atinge.Slava lui Dumnezeu pentru toate!
    „**O Ortodoxie care este prea înaltă şi prea în nori, o Ortodoxie de seră, nu ne poate ajuta în viaţa de zi cu zi…..
    Lumea noastră este destul de crudă şi răneşte sufletele cu duritatea ei.. O ortodoxie vie, tocmai prin faptul că e vie, luminează şi celorlalţi şi nu mai este nevoie să deschizi şi un departament de misiune în acest scop; viaţa adevăratului creştinism se comunică şi fără aceasta. Dacă Ortodoxia noastră este ceva ce ţinem doar pentru noi şi ne mândrim cu ea, atunci suntem morţi şi îngropaţi – aceasta este exact starea multor parohii ortodoxe de azi…Există un fel de duritate care s-a strecurat în viaţa ortodoxă de azi: Acel om este eretic, nu te apropia de el; Acela este ortodox, se spune, dar nu poţi fi cu adevărat sigur; Acela este evident un spion. Nimeni nu va nega că Biserica este înconjurată de duşmani azi, sau că există oameni care se îngrămădesc să profite de încrederea noastră. Dar aceasta se întâmplă din vremea Apostolilor, iar viaţa creştină a avut întotdeauna un factor de risc în practicarea ei.

    Dar chiar şi atunci când se profită de pe urma noastră şi trebuie să ne luăm anumite precauţii în această privinţă, tot nu putem renunţa la atitudinea noastră principială de iubire şi încredere, fără de care pierdem însăşi temelia vieţii noastre creştine. Lumea care nu îl are pe Hristos este neîncrezătoare şi rece, dar creştinii, din contră, trebuie să fie iubitori şi deschişi, altfel vom pierde sarea lui Hristos din noi şi vom deveni asemeni lumii, buni doar pentru a fi aruncaţi în stradă şi călcaţi în picioare.

    Puţină smerenie ne-ar ajuta să fim mai generoşi şi mai iertători. Ne place să judecăm pe alţii pentru ciudăţeniile comportamentului lor; le spunem lunatici sau pocăiţi. Este drept că trebuie să fim atenţi la oamenii cu adevărat deplasaţi care pot face mult rău Bisericii. Dar ce creştin ortodox serios nu este în zilele noastre puţin nebun. Nu ne potrivim în ordinea lumii de azi; dacă o facem în lumea de azi, nu suntem creştini serioşi. Adevăratul creştin de azi nu se poate simţi acasă în lume; el nu se poate simţi şi nu poate fi perceput de alţii decât ca un „nebun”…În cele din urmă, atitudinea noastră creştină trebuie să fie, în lipsa unui cuvânt mai bun, inocentă. În ziua de azi lumea pune mare valoare pe sofisticare, pe înţelepciunea lumească, pe „profesionalism”. Ortodoxia nu pune valoare pe aceste calităţi; acestea ucid sufletul creştin…întotdeauna să ne întoarcem către unicul lucru necesar: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre din această generaţie rea,chiar şi în toiul naufragiului umanităţii,care a inceput deja..”

    *https://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/viata_si_practica_ortodoxa.htm
    **https://cuvseraphimrose.wordpress.com/2008/08/22/despre-conceptia-de-viata-ortodoxa-viziunea-ortodoxa-asupra-lumii/

    Apreciază

    1. Doamne, dă-ne să avem inima caldă prin Harul Tău și să te iubim în chip nemincinos, spre slăvirea neîncetată a Preasfântului Tău Nume!

      Apreciază

  4. HRISTOS A INVIAT!
    Intelepte cuvinte ale Sf.Ioan Gura de Aur,la care se cuvine , sa ne aplecam cu smerenie si cu dragoste nesfarsita ,avand in fata ochilor exemplul jertfei Sfintilor Martiri,Mucenici,Marturisitori din temnite si inchisori ,pentru care ne-a mai ingaduit Domnul Slavei vietuirea pe acest pamant stramosesc.
    „*Eu am venit să slujesc, nu să Mi se slujească” zice Hristos (Mt. 20, 28).
    Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu.
    Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl.
    Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru.
    Ce doreşti mai mult ?
    Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte ?
    Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta ?
    Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund ?
    Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum.
    Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul ?
    Pentru ce alergi în zadar ?
    Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune.
    Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte ? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip.
    Să dea Dumnezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgârcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte.
    Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii ?”
    „**De aceea, iubiţilor, să-L iubim după cum se cuvine a-L iubi, căci aceasta este plata cea mare, aceasta este împărăţia şi plăcerea, aceasta mulţumirea, slava şi cinstea, aceasta lumina, aceasta fericirea cea mare, pe care cuvântul nu o poate exprima, pe care mintea nu o poate pricepe îndeajuns. Nu ştiu cum am ajuns să vă ţin acest discurs vrând să-i conving pe oamenii care nu dispreţuiesc nici puterea nici renumele de a nu preţui, din dragoste pentru Hristos, împărăţia pământească…El nu are nevoie de dragostea noastră, şi totuşi nici aşa nu încetează de a ne iubi; în schimb noi avem mare nevoie de dragostea Lui, dar cu toate astea preferăm banii, prietenia oamenilor, liniştea trupească, slava şi stăpânirea, în locul Lui, care nimic n-a preferat în locul nostru. Un singur Fiu a avut, pe Unul-Născut al Său, şi nici pe Acesta nu L-a cruţat pentru noi, iar noi multe preferăm înaintea Lui. Apoi nu pe drept cuvânt ne ameninţă cu gheena şi cu osânda, chiar de ar fi aceasta de două, de trei sau de o mie de ori mai mare decât este?..”

    Rugăciune – Radu Gyr

    Stapâne-nsângerat, Domn al luminii
    şi Veşnicie limpede, Iisuse!
    Tu, care ai primit pe frunte spinii
    şi cuie-adânci în mâinile-ţi supuse,

    Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii
    care din cruce ne-ai făcut lumină
    şi Răsărit din rănile tăcerii
    şi cântec din osânda-ţi fără vina –

    da-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea
    din ceasul pironirii-nsângerate,
    să ne primim şi cuiele şi fierea
    ca Tine-n marea Ta singurătate.

    Pe fruntea ţării zâmbetul ţi-l pune
    şi Neamul care-acum osânda-şi duce
    învaţă-l Tu amara rugăciune
    din clipele suirilor pe cruce.

    Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
    din răni opreşte sângele fierbinte,
    închide-n piepturi geamătul furtunii,
    sărută-i ţării lacrimile sfinte!

    Şi sus pe crucea crâncena, pe care
    stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
    Iisuse, un aprins inel de soare,
    ca semn al Învierii ce-o să vină.

    Şi spune morţilor din lut să nu blesteme,
    ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secara,
    s-aştepte paşii Tăi calcând prin ţară
    şi semnul munţilor ce vor aprinde steme.

    Şi spune morţilor de sub troiţe sfinte
    că va veni cândva o dimineaţă
    când Neamu-ntreg va fulgera la viaţă,
    cuminecat prin morţii din morminte.

    *http://www.ioanguradeaur.ro/369/cuvant-la-sfanta-si-marea-luni/
    **http://www.ioanguradeaur.ro/589/omilia-v/

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: