Care este SOARTA PRUNCILOR NEBOTEZAȚI morți prematur accidental sau voit (avort)? Partea a II-a

Despre pruncii morți prematur

Alți Părinți dezvoltă o perspectivă mai luminoasă,  socotind că cei morți în vârstă fragedă vor continua dincolo să crească, ajungând într-un sfârșit să se bucure de bunurile dumnezeiești care se dobândesc prin cunoașterea lui Dumnezeu.

Unii dintre ei au preluat această idee dintr-un text scripturistic care, cu toate că este apocrif, s-a bucurat de o anumită autoritate în primele veacuri creștine, Apocalipsa Sfântului Apostol Petru. Textul prezintă interes pentru faptul că vorbește explicit despre soarta în veșnicie a pruncilor morți în urma avortului (în vreme ce majoritatea celorlalte texte se referă la noi-născuți); însă și el se mărginește să spună doar că acești prunci „se vor sălășlui la loc de desfătare și minunat”, fiind „încredințați îngerului Temelouchos” (nume care vine din greacă și înseamnă „a purta grijă de”).

Clement Alexandrinul se sprijină pe acest text atunci când spune că pruncii morți, fie pentru că au fost abandonați sau lipsiți de orice îngrjire după nașterea lor, fie pentru că au fost victimele avortului, sunt încredințați îngerilor păzitori, care-i cresc, pe cei dintâi până la vârsta de o sută de ani, iar pe ceilalți până la vârsta la care ar fi ajuns dacă ar fi continuat să viețuiască pe pământ. „Scriptura spune că pruncii morți sunt dați în grija unui înger păzitor, care-i crește până se fac oameni mari. Și se zice că vor fi asemenea credincioșilor de o sută de ani”. „Pronia dumnezeiască nu se îngrijește numai de cei aflați în trup. În Apocalipsa Sfântului Apostol Petru se spune că dintre pruncii lepădați cei care ar fi trebuit să aibă o soartă mai bună vor fi încredințați unui înger păzitor, pentru ca, ajungând la cunoaștere, să dobândească un sălaș mai bun, viețuind tot așa cum ar fi viețuit dacă ar fi rămas în trup. Ceilalți vor dobândi sălașul mântuirii, ca vrednici de milă pentru nedreptatea ce li s-a făcut, și răsplata lor va consta în aceea că sunt feriți de pedeapsă”. Clement crede că pruncii morți în urma avortului, primind de la înger o bună creștere și învățătură, câștigă puterea de a cunoaște și contempla, care-i face apți să ajungă la cunoașterea/vederea lui Dumnezeu și, prin urmare, să se împărtășească din harul Lui. Acest lucru este, implicit, valabil și pentru pruncii din prima categorie. Cât privește pe „ceilalți”, despre care vorbește textul, este greu de spus la care prunci anume se referă: poate că sunt o altă categorie de prunci lepădați despre care Clement a vorbit mai înainte, sau, mai probabil, acești „ceilalți” sunt cei care mor prin moarte violentă înainte de a ajunge la vârsta maturității, de a căror soartă după moarte se preocupase Tertulian, ca de altfel și mulți alți autori păgâni ai Antichității. Înclinăm spre această a doua ipoteză, ținând cont de afirmația că felul nedrept în care au murit îi ferește de chinul veșnic – ceea ce presupune că s-ar fi putut să fie vrednici de pedeapsă și deci că aveau ani îndeajuns de mulți pentru ca să fi putut păcătui (căci ideea unei vinovății a pruncilor datorată păcatului originar, apărută o dată cu doctrina augustiniană, era cu totul străină de gândirea creștină a primelor secole).

Un ecou al acestui mod de a privi lucrurie despre care ne vorbește Clement Alexandrinul aflăm la Metodiu de olimp, care se referă în chip limpede la aceeași sursă scripturistică apocrifă: „După cum ne învață Scripturile de Dumnezeu inspirate, pruncii, chiar dacă se nasc din desfrâu, sunt încredințați îngerilor păzitori. Dacă s-ar naște împotriva voinței acelei fericite naturi dumnezeiești, cum ar mai fi ei încredințați îngerilor pentru a-i crește cu multă răbdare și blândețe?” Poziția lui Metodiu este mai puțin limpede decât cea a lui Clement, dar precizările pe care el le face în încheierea acestui text, referitoare la felul în care sunt crescuți de îngeri, lasă să se înțeleagă că acești prunci au în veșnicie o soartă fericită.

Sfântul Grigorie de Nyssa a acordat o mare atenție problemei pruncilor morți prematur, consacrându-i o întreagă scriere, care constituie cel mai important text patristic pe această temă: Despre pruncii morți prematur. Sfântul Grigorie pare să aibă aici în vedere pe cei deja născuți, iar nu pe cei morți în pântecele mamei lor. Dar, fără nicio îndoială, concepția lui este valabilă și în cazul acestora din urmă, de vreme ce, așa cum am văzut, antropologia sa afirmă că din momentul zămislirii copilul este o persoană umană, având de atunci un suflet rațional și mintal. În timpul vieții pămîntești, sufletul nu se poate exprima decât prin mijlocirea trupului (și deci pe măsura posibilităților oferite de dezvoltarea și sănătatea acestui trup); dar este de la sine înțeles că în viața cea veșnică sufletul se poate manifesta și într-un alt fel.

Spre deosebire de Tertulian și evitând neverosimilul ipotezei acestuia, Sfântul Grigorie crede că la înviere toți oamenii se vor afla în starea lor adultă, așa cum era Adam în rai: „Prin înviere înțelegem restaurarea sau reîntoarcerea firii noastre la starea ei de la început, și anume în acel dintâi fel de viețuire al cărei ziditor a fost însuși Dumnezeu și în care firește n-a existat nici bătrânețe, nici pruncie”. Prin urmare, toți oamenii se vor afla atunci în aceeași stare, indiferent de vârsta la care au murit: „A mai cerceta apoi lungimea sau scurtimea vieții sau felul morții, dacă a fost într-un fel sau altul, este cu totul nefolositor pentru credința în înviere. Oricum am admite că stau lucrurile, situația rămâne aceeași (…). Nu se poate în niciun fel ca cel venit la viață să înceteze să trăiască, cele risipite prin moarte în acest răstimp (pământean) fiind restaurate la înviere”. Într-adevăr, de înviat, vor învia toți oamenii, indiferent de starea lor morală și spirituală din ceasul morții. Sfântul Grigorie arată că având să cerceteze ce fel de viață a dus fiecare aici, pe pământ, judecătorul va ține seama de „patimi, de necazurile îndurate, de boli, de neputința bătrâneții sau dacă era în puterea vârstei, sau de ispitele tinereții, de era bogat ori sărac, și cum, trecând prin toate acestea, și-a petrecut bine sau rău răstimpul vieții care i-a fost dat, având parte de bune și rele, întru lungime de zile, sau dacă nici măcar nu le-a cunoscut, murind la vârsta când mintea încă nu-i era coaptă. Dar referitor la înviere, când Dumnezeu va restaura firea omenească în starea ei dintru început, asemenea discuții sunt cu totul lipsite de rost”.

După înviere – când fiecare om își recapătă trupul, transfigurat duhovnicește (I Cor. 15, 44) -, Dumnezeu le oferă tuturor împărtășirea din bunătățile Sale, inclusiv celor care „n-au cunoscut prin faptele lor nici binele, nici răul în viața aceasta”.

Sfântul Grigorie consideră că pruncii morți nu numai că vor învia și vor primi un trup duhovnicesc, ca toți ceilalți oameni, dar vor ajunge, la capătul unui proces de creștere și sporire post-mortem, la vederea lui Dumnezeu și la fericirea care se dobîndește prin această vedere.

Dar în cazul lor nu se poate vorbi despre vreo răsplată viitoare, căci „pe ce bază i s-ar putea atribui răsplata” celui care n-a trăit decât o clipă? Ceea ce se petrece în veșnicie cu pruncii morți înainte de vreme, care n-au apucat să-și exercite rațiunea și n-au făcut nici rău, nici bine, n-au fost nici virtuoși, nici păcătoși, este ceea ce se cuvine în chip firesc omului. Or, omul este prin fire rânduit și menit să se asemene cu Dumnezeu, să-L slăvească, să-L contemple și să se împărtășească de El: aceasta este viața proprie sufletului omenesc.

Cei care au făcut rele se află în întuneric și nu ajung să-și împlinească menirea, necunoașterea, ca o albeață așternută peste ochii minții lor, împiedicându-i să vadă lumina dumnezeiască. Dar pe pruncii care nu au cunoscut răutatea nimic nu-i împiedică să se împărtășească de „fericirea legată de viața care este proprie și rânduită în chip firesc celor care au simțurile sufletului curate”. Așadar, dacă cei care au făcut rele trebuie mai întâi să se curățească pentru a-L putea contempla pe Dumnezeu și a se împărtăși de bunătățile Sale, „pruncul nevinovat, ai cărui ochi sufletești n-au fost împiedicați de boala niciunei albețe de a gusta din bucuriile luminii, acela va petrece în sălașurile lui firești, întrucât nu simte să-i lipsească nimic din sănătate, pentru că încă de la bun început n-a primit boala în sufletul său”. Din acest punct de vedere, „și cei care, cât trăiesc, își hrănesc sufletele cu virtute (…) sunt și ei nevinovați ca pruncii”.

Contemplarea lui Dumnezeu și împărtășirea din bunătățile Sale se face totuși în cadrul unui proces de creștere, care permite o contemplare și o cunoaștere duhovnicească din ce în ce mai profunde și deci o împărtășire din ce în ce mai mare de El: „Cât privește viața în care nădăjduim și pe care cuvântul nostru a definit-o drept cunoaștere și împărtășire de Dumnezeu, sufletul (pruncului mort înainte de vreme) ajunge să înțeleagă la început atât pe cât e în stare să primească, pentru ca să ajungă apoi, la timpul potrivit, la o hrană vârtoasă, pe măsură ce poate primi în el o învățătură tot mai deplină și mai bogată”. Regăsim aici tema atât de dragă Sfântului Grigorie de Nyssa, a epectazei, adică a progresului infinit în cunoașterea și desfătarea de Dumnezeu.

Jean – Claude Larchet, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, trad. Marinela Bojin, Edit Sofia, București, 2003, pp. 219-228.

Care este SOARTA PRUNCILOR NEBOTEZAȚI morți prematur – accidental sau voit (avort)? Partea I

Puțini Părinți au luat poziție în termeni clari referitor la acest subiect: pentru cei care considerau embrionul sau fetusul ca având însușiri specific umane, întrebarea se punea în mod mai general, anume care este soarta pruncilor morți prematur; în ceea ce-i privește pe adepții însuflețirii ulterioare, abordarea acestei probleme nu era deloc comodă.

Poziția Părinților latini

Tertulian  – care, să ne amintim lucrul acesta, consideră că omul are suflet desăvârșit din momentul zămislirii sale – pomenește de existența unei credințe potrivit căreia „sufletele celor morți înainte de vreme pribegesc pe pământ până ce-și completează numărul anilor pe care i-ar mai fi putut trăi dacă n-ar fi intervenit moartea pe neașteptate”. Ar fi ilogic însă să admitem, pe de o parte, că sufletul are de petrecut aici vremea care i-a fost răpită din viață și, pe de altă parte, că un suflet lipsit de trup ar putea „parcurge șirul vieții”, dat fiind că „vârsta omului nu poate fi concepută fără trup, fiindcă vârstele sunt socotite în raport cu trupul”. El spune că „la înviere, își vor primi trupurile din care au plecat”. Credința despre care vorbește presupune în chip absurd că un suflet de optzeci de ani ar putea să redobândească trupul unui copil de o lună. Ea implică, de asemenea, întrebarea dacă sufletul care ar continua să viețuiască printre noi ar avea de suferit obișnuitele vicisitudini ale existenței omenești. Lucru cu neputință admis, căci „cum va putea trece prin toate acestea fără trup”? N-ar fi oare aceasta o „viață fără viață”? În ceea ce-l privește, Tertulian crede că sufletul, la orice vârstă ar muri copilul, „rămâne în cele mai de jos ale pământului (adică în infern) până în acea zi (a judecății) în care îi este făgăduită starea desăvârșită prin care se ajunge la plinătatea vieții îngerești”. „Cele de jos” nu înseamnă aici un loc de osândă, ci, potrivit înțelesului celor vechi, lipsit de orice conotație negativă, locul în care morții stau în așteptarea judecății din urmă și a învierii. Pentru cei răpiți înainte de vreme din lume – pe care Tertulian îi numește ahores, aceste locuri de jos sunt chiar bune; astfel n-ar fi potrivite ca să primească sufletele celor „puri și inocenți datorită vâstei lor”.

O cu totul altă părere are Fericitul Augustin, deoarece pentru el păcatul originar își pune pecetea pe toate făpturile omenești chiar din momentul zămislirii lor, care, prin legea firii căzute, se săvârșesc în chip păcătos, prin pofta trupească. Aceasta înseamnă nu numai că toți oamenii moștenesc din chiar acel moment relele pe care păcatul lui Adam le-a transmis firii omenești (suferința, stricăciunea și moartea), dar și vinovăția aceluia. Cei nebotezați nu s-au spălat de acest păcat, care face parte din însăși firea omenească. Ei n-au fost scoși din robia întunericului și sunt sortiți focului veșnic. Fiind aruncați de la fața lui Dumnezeu, ei se află în stare de mare suferință, care este însă atât de grea ca a celor care, prin faptele rele săvârșite, pe lângă păcatul strămoșesc, au și propriile lor păcate. Poziția Fericitului Augustin – al cărei caracter radical se explică prin aceea că se opune lui Pelagiu, care, dimpotrivă, îi punea pe pruncii morți nebotezați într-un loc de veșnică odihnă – este foarte bine rezumată în acest pasaj clasic din Enchiridion, în care femeia este la fel de aspru condamnată: „Toți care, prin poftă trupească, aveau să se nască din Adam și femeia lui, unealtă a păcatului și tovarășă de osândă, pentru că i-a stat alături în neascultare, trebuiau să ia la naștere asupra lor păcatul strămoșesc, prin care, după multe rătăciri și tot felul de suferințe, să fie duși la chinul de veci, alături de îngerii căzuți, cei care i-au înșelat și i-au robit și cu care vor împărtăși aceeași nefericită soartă”.

Aprobată în mod indirect prin Canonul 3 al Sinodului din Cartagina, din 418 – care condamna teza potrivit căreia pruncii trebuiau botezați pentru a li se curăți păcatele proprii, iar nu pentru curățirea de păcatul strămoșesc – și confirmată mai ales de papa Grigorie cel Mare, concepția lui Augustin se va impune timp de șapte secole în creștinătatea occidentală, până când Anselm va elabora o concepție mai nuanțată, dezvoltată de Abelard și mai apoi de Petru Lombardul, în care păcatul personal este net deosebit de păcatul strămoșesc, consecințele acestuia din urmă fiind pur privative; s-a putut astfel ajunge la concluzia că „pruncii morți nu suferă altă pedeapsă decât aceea că sunt lipsiți pentru totdeauna de vederea lui Dumnezeu”.

Papa Inocențiu al III-lea, făcând distincție între starea sufletelor întinate de păcate personale și cea a sufletelor vinovate doar de păcatul strămoșesc, spune că ele se sălășluiesc după moarte în locuri diferite.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea, Guillaume d’Auvergne va spune că pruncii morți nebotezați „vor fi puși într-un loc care nu este nici cel al chinului de acum, nici cel al slavei”.

Albert cel Mare numește acel loc „limburile pruncilor” (limbus puerorum), deosebit de limburile în care sălășluiesc drepții Vechiului Testament  (limbus Patrum), cuvântul limbus, care desemna marginea unui veșmânt, are aici înțelesul de loc situat la marginea infernului.

Toma de Aquino va preciza această concepție, afirmând că pruncii morți nebotezați se află într-o stare și într-un loc în care într-adevăr sunt lipsiți de unirea cu slava lui Dumnezeu, dar au totuși parte de unire cu El prin împărtășirea de bunurile naturale, ei având de îndurat o lipsă, iar nu propriu-zis o suferință.

Sinodul de la Lyon (1274), apoi Sinodul de la Florența (1439) vor aspri din nou poziția „Bisericii” catolice (apusului eretic – n.n.): „Cât privește sufletele celor care la moarte au păcate neiertate sau doar au doar păcatul strămoșesc, ele se duc îndată în iad, pentru a primi acolo pedepse, care însă nu vor fi egale”.

În Secolele următoare, poziția „teologilor” catolici va oscila între cea a Fericitului Augustin, admisă de Sinoadele de la Lyon și Florența, și poziția scolastică, mult mai nuanțată, care se întemeiază pe autoritatea papei Inocențiu al III-lea.

Poziția Părinților Răsăriteni

Perspectiva Părinților răsăriteni este cu totul diferită  .

Să observăm de la bun început că ideea unei pedepsiri a pruncilor le este acestora cu totul străină, și nu doar în primele veacuri, ci și ulterior, pentru că ei nu vor primi învățătura Fericitului Augustin cu privire la păcatul strămoșesc.

Astfel, de pildă, Atenagora lasă să se înțeleagă limpede că pruncii, care n-au făcut nici rău nici bine, nu vor fi judecați: „Toți oamenii care mor vor învia, dar nu toți cei înviați vor fi judecați; căci dacă ar fi înviere numai pentru dreptatea ce se va face în urma judecății, ar trebui ca fără nicio îndoială cei care n-au făcut nici bine, nici rău – cum este cazul pruncilor – să nu mai învieze. Or, toți vor învia, și cei care au murit în cea mai fragedă vârstă, împreună cu noi toți ceilalți”.

Aceeași idee se regăsește la Sfântul Grigorie de Nazianz, atunci când vorbește despre cei care au murit fără să fi primit, din pricina vârstei lor fragede, botezul: „aceștia nu vor nici lipsiți de vederea slavei, nici pedepsiți de Cel ce este judecător drept; ei n-au primit pecetea, dar n-au făcut nimic rău, și sunt mai curând victime decât pricinuitori ai răului”.

La fel citim în Întrebări către Antiohie: „Pentru că Domnul nostru a spus: <<Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor>> (Mat. 19,14), și Apostolul, la rândul lui zice: <<copiii voștri sunt sfinți>> (I Cor. 7, 14), e limpede că pruncii botezați ai creștinilor vor intra în împărăția cerurilor, căci sunt nevinovați și cu adevărat creștini. Cât privește pe cei care n-au fost botezați și deci nu sunt creștini, nu vor merge nici în împărăție, dar nici la locul de pedeapsă, căci n-au făcut niciun păcat”.

O opinie apropiată de cele prezentate mai sus aflăm la autorul scrierii Întrebări și Răspunsuri pentru cei drept credincioși: „Întrebare: Dacă pruncii morți nu primesc nici laudă, nici osândă pentru faptele lor, ce deosebire este între cei care au fost botezați și n-au făptuit nimic și cei care n-au fost botezați și, tot așa, n-au avut timp să făptuiască ceva? Răspuns: Deosebirea între cei care au fost botezați și cei nebotezați este că cei care au fost botezați au primit, prin botez, bunuri de care cei nebotezați sunt lipsiți. Cei dintâi s-au învrednicit prin botez de acele bunuri, prin credința celor care i-au botezat”. Dacă aici se vorbește în plus despre bunurile pe care dobândesc cei botezați, în schimb nu se spune nimic despre vreo pedeapsă pentru cei nebotezați.

Sfântul Atanasie Sinaitul (secolul al VIII-lea) apără și el această concepție. Întrebat despre ce se întâmplă cu acei copii nevinovați, ajunși la patru sau cinci ani fără a fi botezați pentru că părinții lor sunt necredincioși, el răspunde astfel: „De vreme ce Dumnezeu a spus că păcatele părinților nu cad asupra fiilor și a vestit prin proroci: <<copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților>> (cf. Deut. 24, 26; 2 Regi 14,6; Iez. 18, 20), credem că acești copii nu vor merge în gheenă”.

Textele citate mai sus au în vedere copiii mici, fără vreo altă precizare, și se referă mai ales la urmările pe care le poate avea asupra sorții lor în veșnicie faptul că n-au fost botezați. Cosma Indicopleustul (secolul al VI-lea), într-un text în care nu se pune problema botezului și în care se vorbește explicit despre fetus, ajunge la aceleași concluzii: „Cât privește judecata pe care Dumnezeu o va face (cu fătul mort), o lăsăm pe seama lui Dumnezeu, căci nu ne este îngăduit să le cunoaștem pe toate în această viață. Doar atât vom spune, că fătul este într-o stare mijlocie: nu va primi nici cunună, dar nici nu va suferi chinuri; va fi ferit de chinuri, pentru că nu s-a bucurat aici de desfătările vieții, iar cununi nu va lua, pentru că-i lipsește osteneala din viața pământească”.

Alți Părinți dezvoltă o perspectivă mai luminoasă (o prezentăm în partea a II-a, n.n.), socotind că cei morți în vârstă fragedă vor continua dincolo să crească, ajungând într-un sfârșit să se bucure de bunurile dumnezeiești care se dobândesc prin cunoașterea lui Dumnezeu.

Jean – Claude Larchet, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, trad. Marinela Bojin, Edit Sofia, București, 2003, pp. 210-219.