Acrivia şi iconomia bisericească

Considerente teologice – partea I

fotor1435-840x560Problematica aplicării iconomiei nu s-a pus pentru prima oară în vremurile moderne[1]. Încă din Evanghelie sunt cunoscute cuvintele lui Hristos către învăţătorii Legii şi farisei care insistau asupra ţinerii riguroase a odihnei de sabat: „Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27). De altfel, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni se pronunţă împotriva îndreptării din simpla împlinire a faptelor Legii (Galateni 2:16 şi următoarele) şi din tăierea împrejur (Galateni 6:12), dar în altă situaţie vedem că Pavel îl taie împrejur pe Timotei, fiul unui elin şi al unei evreice credincioase, „din pricina iudeilor care erau în acele locuri” (Faptele Apostolilor 16:1-3).

Dar şi în epoca marilor Părinţi ai Bisericii s-a discutat problema acriviei, adică a ţinerii fără abatere a poruncilor şi a canoanelor Bisericii, dar şi a abaterii vremelnice de la acrivia canonică din motive de iconomie. Sfântul Grigorie Theologul, într-o epistolă către Sfântul Vasilie cel Mare, atrage atenţia că: „Este aşadar mai bine să se facă o iconomie în ce priveşte adevărul prin mica noastră îngăduinţă în împrejurarea care este ca un nor asupra noastră, decât să fie distrus adevărul printr-o predică deschisă” (Epistola 58 către Vasilie, PG 37,116C). În continuare, Grigorie cere să fie înştiinţat de către Vasilie până în ce punct poate să aplice iconomia, aşa încât să păzească adevărul, dar nici să nu fie acuzat de oponenţii săi[2]. Se pare că existau mulţi în acea epocă care îi blamau pe Grigorie şi pe Vasilie că ar trăda credinţa ortodoxă, pentru că pur şi simplu discutau cu ereticii sau pentru că aveau o atitudine tolerantă faţă de aceştia.

Dar în ciuda discuţiilor Părinţilor pe această temă şi a în a largii aplicări a iconomiei în viaţa Bisericii nu a fost formulat vreun canon aparte care să lămurească exact modul de aplicare a acestuia. Iconomia este trăită şi aplicată mai ales în funcţie de împrejurare. Şi exprimă iubirea de oameni, îngăduinţa şi libertatea Duhului care există în Biserică. Tocmai de aceea nu a fost stabilit exact şi cu amănunte de vreo hotărâre sinodală modul aplicării acesteia. Este mai larg acceptată poziţia că iconomia priveşte teme practice şi morale ale vieţii creştine. S-a afirmat însă şi părerea că „Biserica nu este împiedicată în aplicarea iconomiei nici în ce priveşte învăţătura dogmatică, probabil nici în ce priveşte dogma aceasta”[3]. Aici însă trebuie menţionat că nu este vorba de dogme decretate şi confirmate de Sinoadele Ecumenice, ci de discuţii dogmatice care aveau loc înainte de formularea lor definitivă ca dogme şi de toleranţa principială a Bisericii faţă de cei de alt cuget.

Deşi nu există o hotărâre cu privire la felul aplicării iconomiei, s-a formulat poziţia că iconomia nu se poate aplica în dauna adevărului de credinţă. Iconomia bisericească nu poate să strice sau să deformeze sensul adevărului de credinţă[4]. Sfântul Nicodim Aghioritul menţionează că „iconomia are măsuri şi limite şi nu este permanentă şi definitivă”[5].

El mai precizează, de asemenea, că pedepsele canonice pe care le prevăd canoanele nu sunt valabile în mod nedefinit, ci au caracter personal. „Canoanele poruncesc unui Sinod de Episcopi să caterisească preoţii sau să îi afurisească sau să anatemizeze pe mirenii care încalcă sfintele canoane”. Dacă nu are loc această hotărâre a Sinodului, „preoţii respectivi şi mirenii nu sunt nici caterisiţi, nici afurisiţi sau anatemizaţi în virtutea faptei săvârşite”[6], chiar dacă au încălcat canoanele. De aceea, Sfântul Nicodim nici nu se consideră pe sine competent să dea pedepse canonice sau să mustre persoane pe baza canoanelor. Învăţătura lui urmăreşte să informeze clerul şi poporul despre adevărul Bisericii. Cuviosul Nicodim Aghioritul nu vine în contradicţie atât cu persoane, cât cu situaţii şi obiceiuri păcătoase şi anticanonice. Iconomia, ca abatere temporară de la acrivia canoanelor, nu trebuie considerată doar ca posibilitate de aplicare mai îngăduitoare a canoanelor, ci şi ca posibilitate de aplicare mai aspră. Fiecare iconom de suflete are permisiunea să mărească sau să micşoreze pedepsele canonice în funcţie de dispoziţiile sufleteşti şi de starea celor spovediţi, rânduind iconomia cu discernământ, spre folosul duhovnicesc al creştinilor[7].

[1] Vezi, pe această temă, Protopresviterul V.I. Kalliakmanis, Μεθοδολογικά πρότερα της ποιμαντικής, Λεντίω Ζωννύμενοι, ed. Μυγδονία, Thessalonic 2005, p. 75 şi urm.

[2] „Acum învaţă-mă, o, minte dumnezeiască şi sfântă, până în ce punct trebuie să avansăm în chestiunea teologiei despre Sfântul Duh şi ce formulări trebuie să folosim şi până unde să ducem iconomia, ca să putem să ne opunem celor care ne stau împotrivă?”. PG 37, 117A.

[3] Amílkas Alivizátos, Iconomia, potrivit dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, Atena 1949, p. 94.

[4] Gheórghios I. Mantzarídis, Introducere în morală. Morala în judecata prezentului şi în provocarea viitorului, Thessalonic3, 1995, p. 154.

[5] Agapie Ieromonahul şi Nicodim Aghioritul, Pidalion,  ed. «ASTIR», Athena 1970, p. 56.

[6] Pidalion, pp. 4-5.

[7] Sfântul Nicodim Aghioritul, Îndreptar de spovedanie, pp. 115-116.

Aplicarea Sfintelor canoane se face în duh pastoral – partea a II-a

Biserica şi părinţii duhovniceşti iconomisesc lucrurile având ca unitate de măsură respectarea duhului evanghelic. Adevărul nu se sprijină pe anumite păreri ale Părinţilor, ci pe Sfânta Scriptură, pe Sinoadele Ecumenice şi pe poziţia comună a Părinţilor în diferite probleme. „Noi nu ne îngrijim de ce au spus sau au cugetat unii Părinţi”, scrie cuviosul Nicodim, „ci de ceea ce spune Scriptura şi Sinoadele Ecumenice şi părerea comună a Părinţilor”. Şi încheie: „Căci nu este dogmă părerea unora în Biserică” (Pidalion, p. 7). În acest punct se vădeşte conştiinţa bisericească a Cuviosului Nicodim. Există multe subiecte practice şi morale pe care Părinţii le-au abordat în mod diferit din motive istorice sau de altă natură. Aceste poziţii ale lor însă nu au caracter dogmatic.

Se va menţiona un exemplu semnificativ de abordare diferită a unei probleme pastorale în tradiţia noastră bisericească. Este vorba de modul de întoarcere şi reintegrare în Biserică a apostaţilor. Aceştia erau reprimiţi în comuniunea bisericească după trei ani de oprire de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, potrivit canoanelor rânduite de Părinţii Sinodului local de la Ancyra şi de Petru al Alexandriei. Sfântul Vasilie cel Mare însă este mai aspru. Rânduieşte ca aceia care s-au lepădat de credinţa creştină să nu se mai împărtăşească până la sfârşitul vieţii lor. Cel de-al 73-lea canon al Sfântului Vasilie cel Mare stabileşte astfel: „Cel care s-a lepădat de Hristos şi a încălcat Taina mântuirii, este dator ca toată viaţa lui să plângă şi este să se mărturisească când se apropie de ieşirea din viaţă, învrednicindu-se de cele Sfinte pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (Pidalion, p. 626). Asupra acestui punct există oare vreo contradicţie? Cum se explică această poziţie diferită a Bisericii?

Cuviosul Nicodim, invocând canonişti mai vechi, adoptă părerile lor şi justifică această abordare diferită după cum urmează: Fiecare dintre Părinţi, ţinând seama de epoca sa şi de problemele acesteia, stabilea în funcţie de acestea şi pedepsele canonice, aşa-numitele epitimii. Părinţii de la Sinodul local de la Ancira şi Petru al Alexandriei, din pricina persecuţiilor, dar şi pentru că credinţa creştină nu era în nici un chip sprijinită, au stabilit cu mai multă îngăduinţă pedepsele canonice pentru cei care se lepădaseră de Hristos şi doreau să se reîntoarcă în Biserică. Şi continuă: „Câtă vreme, Vasilie, vieţuind într-o vreme de răspândire a credinţei, când elenismul păgân îşi dădea ultimele suflări de viaţă, când credinţa devenea tot mai impetuoasă, iar Biserica mai puternică, ştia că aceia care s-au lepădat de Hristos au făcut-o fără a fi forţaţi de cineva şi de bună voie, de aceea s-a şi aşezat canonul acesta mai aspru” (Pidalion, p. 626). Atragem atenţia asupra faptului că în epoca Sfântului Vasilie cel Mare predomina mai ales botezul adulţilor.

În impunerea pedepselor canonice, se ţine seama de condiţiile în care se află Biserica. Cu siguranţă, din acelaşi motiv şi Cuviosul Nicodim îi îndeamnă pe creştinii apostaţi din perioada ocupaţiei otomane să mărturisească public credinţa şi să primească de bună voie mucenicia pentru credinţa lui Hristos, deşi recunoaşte că acest lucru “este primejdios, şi nu tocmai după rânduială” (Pidalion, p. 626-627). Creştinii apostaţi se pot întoarce prin pocăinţă şi respectarea epitimiei, aşa cum rânduiesc canoanele. Însă pocăinţa aceasta este socotită de Cuviosul Nicodim ca nefiind tocmai din toată inima şi desăvârşită, ci nedeplină, parţială şi micşorată. Totdeauna trebuie să existe o analogie între greşeală şi canonul impus[1]. Principiul analogiei pe care îl introduce Nicodim se poate remarca şi în alte puncte ale operelor sale. Sminteala pricinuită de islamizarea de bună voie era mare şi avea urmări negative asupra credinţei creştinilor. De aceea îi şi îndeamnă pe apostaţi să se pregătească aşa cum trebuie şi să meargă de bună voie la mucenicie. Asta nu înseamnă că toţi creştinii apostaţi din vremea aceea mergeau la martiriu, însă destui erau cei care alegeau martiriu şi contribuiau astfel în mod semnificativ la întărirea credinţei.

În scrierile Cuviosului Nicodim vedem că se vorbeşte despre iconomie atât în chestiunile practico-morale, cât şi în cele dogmatice, şi în cele care ţin de cult. De referă în amănunt la lucrarea părintelui duhovnicesc şi la aplicarea şi acordul care există între Sfintele Canoane. Paternitatea duhovnicească se cuvine să şi-o asume şi să o exercite doar aceia care au ajuns prin nevoinţă la nepătimire.

Aceasta este acrivia Bisericii. În acelaşi timp însă, întrucât cunoaşte nevoile şi lipsurile epocii sale, le recomandă arhiereilor ca, cel puţin, să îi aleagă ca duhovnici pe cei mai încercaţi şi mai vârstnici „şi să îi aşeze duhovnici, pentru că aceştia, prin vârsta lor, sunt mai încercaţi în cunoştinţă, iar patimile, într-o anumită măsură, şi le-au supus” (Îndreptar de Spovedanie, p. 12). Nu îi exclude însă nici pe cei mai tineri, dacă au virtute şi înţelepciune de bătrân. De asemenea, adoptă şi opinia că se cuvine să devină duhovnici şi „preoţii căsătoriţi care sunt întru toate vrednici, alături de ieromonahii feciorelnici” (Îndreptar de Spovedanie, p. 13).

Cuviosul Nicodim acceptă de asemenea şi justifică scurtarea timpului pedepselor canonice, scurtare pe care o introduce Sfântul Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului (secolul al VI-lea). Este semnificativă în acest sens justificarea Sfântului Ioan Postitorul cu privire la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd canoanele: „Cunosc că aceste foarte binevoitoare iconomii trebuie judecate de Judecătorul comun al tuturor şi Dumnezeul nostru, dar mai bine este a fi astfel judecat în aceste [scurtări de epitimii], decât a fi lăudat [pentru ţinerea canoanelor] şi a rămâne astfel neplăcut [lui Dumnezeu][2].

[1] Néon Martyrológion, ed. P.B. Páschou, Athena 1961, p. 18. «totdeauna trebuie să existe o analogie şi o similitudine între greşeală şi canonul dat pentru acea greșeală, după cum învaţă teologii».

[2] Vezi Th. Giágkou, “Pluralismul tradiţiei canonice a Bisericii”, periodicul Sýnaxi, fascicolul 119, Athena 2011, p. 8.

Akrivia şi iconomia bisericească. Părintele duhovnicesc şi “pedepsele” canonice – partea a III-a

Competenţa aplicării iconomiei pentru subiecte mai importante aparţine Bisericii, care decide în Sinod. Pentru chestiuni pastorale mai puţin importante este competent episcopul, câtă vreme pentru celelalte, egumenul sau părintele duhovnicesc. În acest punct există un principiu pastoral valoros, care are legătură cu dispoziţia jertfelnică personală a duhovnicului care să ţintească la mântuirea fiilor săi duhovniceşti, dispoziţie adesea întâlnită în Tradiţia bisericească. Amintesc de cazul Apostolului Pavel: „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup” (Romani 9:3). Adică ajung în punctul să doresc să mă despart eu de Hristos, dacă prin aceasta fraţii mei ar ajunge aproape de El! Asemenea a fost şi cazul Sfântului Cosma Etolianul, care a părăsit binele său personal şi s-a jertfit pentru binele neamului. „Îndemnat mai mult de Preafericitul kir Sofronie Patriarhul – să avem binecuvântarea lui! – primind şi sfintele lui binecuvântări, mi-am lăsat pricopseala mea, binele meu personal şi am ieşit să umblu din loc în loc şi să îi învăţ pe fraţi”[1], spune despre aceasta însuşi Sfântul nostru. Aici se vede dimensiunea bisericească, dar şi jertfelnică a lucrării Etolianului. La rândul său, Părintele Iustin Popovici spunea: „Eu, pentru păzirea Sfintelor Canoane, sunt gata să-mi sacrific viaţa, dar, în acelaşi timp, pentru mântuirea unui om, sacrific toate canoanele”.

Să revenim însă la cazul Sfântului Ioan Postitorul care a contribuit decisiv la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd Sfintele Canoane. În partea a doua a Îndrumarului său de Spovedanie, Cuviosul Nicodim Aghioritul cuprinde, tâlcuieşte şi comentează canoanele Sfântului Ioan Postitorul, ca să uşureze lucrarea părinţilor duhovniceşti. În epitimiile şi canoanele Sfântului Ioan Postitorul se încearcă păstrarea a două însuşiri extreme, caracteristice iconomului duhovnicesc, scrie Cuviosul Nicodim.

Anume, acrivia şi excesul pe de o parte, iar pe de alta formalismul şi obişnuinţa. „Şi acrivia, pe de o parte, înseamnă postirile şi îngenuncherile… prin care se înfăptuieşte zdrobirea trupului şi înrobirea lui şi înfrânarea de la plăceri… Obişnuinţa, pe de altă parte, şi formalismul înseamnă a) despărţirea de Taine… şi b) despărţirea de Biserică”[2].

Este aleasă calea nevoinţei şi dispoziţia spre pocăinţă, mai mult decât de ţinerea formală a canoanelor. Se pare, de asemenea că Nicodim nu este de acord cu epitimia lipsirii de mulţi ani de dumnezeiasca împărtăşanie[3]. Este de ajuns să existe pocăinţă autentică, viaţă virtuoasă, post, înfrânare şi milostenie. Prin toate acestea, ar putea fi micşorată epitimia de oprire de mulţi ani de la Împărtăşanie. Nicodim urmează calea Sfântului Ioan Postitorul şi scrie: „Dar să micşorăm anii aceştia după măsura înfrânării, celor care vor să se înfrâneze; de pildă, dacă cel ce s-a pocăit a acceptat canonul de a nu bea vin în atâtea zile rânduite, socotim de cuviinţă să micşorăm acestuia un an din anii epitimiei, pe care îi rânduiesc Canoanele Părinţilor. De asemenea, dacă făgăduieşte să nu mai mănânce carne, să îi scădem încă un an. De asemenea, dacă nu va mânca nici brânză, nici ouă sau peşte sau ulei, pentru fiecare dintre acestea, socotim să îi scădem un an. Dacă voieşte să şi-L facă milostiv pe Dumnezeu şi cu dese îngenuncheri şi metanii, de asemenea, şi pentru acestea, să îi mai scădem un an; după cum, dacă doreşte să-şi arate mâna îmbelşugată în a face milostenii şi după putinţa bogăţiei pe care o are, să-şi vădească buna sa alegere, după măsura proprie, prin a împărţi săracilor. Şi dacă, penitentul, după oricare păcat săvârşit, se face monah, socotim de cuviinţă să îi dăm iertarea printr-o oprire de la Împărtăşanie de scurtă vreme, pentru că prin vieţuirea monahicească oricum va petrece în asprime şi nevoinţe toată viaţa sa”[4].

În acest context este semnificativ un fragment din Apoftegmele Sfinţilor Bătrâni: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen spunând: «Am săvârşit un mare păcat şi voiesc să mă pocăiesc trei ani». Îi spune acestuia avva: «Mult este». Şi îi spune acestuia fratele: «Dar până la anul?». Şi i-a spus din nou Bătrânul: «Mult este». Atunci cei de faţă au spus: «Până la 40 de zile?». Şi iarăşi spuse: «Mult este. Eu spun că, dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu mai adaugă în a face păcatul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu»”[5].

În aplicarea iconomiei se impun şi anumite principii pastorale mai speciale, care sunt: analogia (în dublu sens), istoricitatea şi adaptarea la condiţiile sociale, precum şi specificul persoanei în cauză. Pentru aplicarea iconomiei, Biserica în Sinod, episcopul sau părintele duhovnicesc, în funcţie de gravitatea temei, se cuvine să ţină seama de principiile de mai sus. Temelie a tuturor acestora este adevărul evanghelic, deciziile Sinoadelor Ecumenice şi acordul Părinţilor, consensum patrum. Dacă ignorăm teologia şi practica Bisericii, există pericolul ca pastoraţia să rămână în aer sau să capete un caracter canonist şi inuman. Este nevoie însă ca părinţii duhovniceşti, ca nişte păstori responsabili, să cunoască acrivia bisericească, ca să poată să aplice iconomia (…). Căci epitimiile au caracter terapeutic, ecleziologic, pedagogic şi se aplică cu iubire de oameni. Nu sunt pedepse de ispăşire, ca în teologia apuseană.

Primenirea duhovnicească, care este rod al harului lui Dumnezeu, al grijii pastorale a părintelui duhovnicesc şi al voinţei libere a oamenilor, presupune dureri şi osteneli. Greutăţile şi suferinţele duhovniceşti provin din slăbiciuni, din căderi, din lipsa pocăinţei, din împietrirea inimii, din ispite şi părăsiri ale căminului părintesc de către fii duhovniceşti. Însă străduinţa plină de osteneală şi nevoinţa sunt de trebuinţă ca să descopere şi păstorul în fiecare caz „care este voia lui Dumnezeu, cea bună, cea bineplăcută şi desăvârşită”[6]. Pentru că, de urmează părerea sa, este inevitabil că se vor săvârşi greşeli şi abateri. „Toate nefericirile vin din faptul că nu întrebăm pe Bătrânii puşi a ne povăţui, şi că păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să lucreze. […] Aşa şi arhiereii, măcar că au darul Sfântului Duh, dar nu toate le înţeleg cum trebuie şi de aceea, în ceasul nevoii, trebuie să caute luminare de la Domnul”, învaţă Sfântul Siluan Athonitul[7].


[1] Α, Ι. Menoúnou, Cosma Etolianul. Învăţături şi Biografie, ed. Tínos, Athena, p. 117.

[2] Îndrumar de Spovedanie,  p. 116.

[3] „Pricina pentru care Părinţii au rânduit prin epitimie celor ce au păcătuit oprire de la Împărtăşanie una este, după cum cred eu, anume că, pe atunci, creştinii aveau atâta dragoste de a se împărtăşi, încât socoteau a fi cea mai mare păgubire să fie lipsiţi de Împărtăşanie. Pentru aceasta, Părinţii de atunci nu găseau altceva, ca să îi împiedice de la păcat, decât oprirea de la Împărtăşanie, p. 116.

[4] Îndrumar de Spovedanie, p. 117.

[5] Paladie, Episcopul Elenoupolei, Apoftegme ale Părinţilor. Despre Avva Pimen 12, PG 65, 325 AB.

[6] Romani 12:2.

[7] Arhimandritul Sofronie: Cuviosul Siluan Athonitul, ed. Reîntregirea: Alba Iulia 2009, p. 430.

Discernământul – Partea a IV-a

Îndrumarea pastorală este corectă, atunci când părintele duhovnicesc are capacitatea de a deosebi între lucrările dumnezeieşti şi cele demonice. Discernământul este socotit în tradiţia neptică printre cele mai însemnate virtuţi. Sfântul Casian Romanul povesteşte că, la schitul Thebaidei se adunaseră mulţi Bătrâni şi discutau despre desăvârşirea virtuţii şi cum poate să se păzească monahul de capcanele celui viclean şi cum să se apropie de Dumnezeu. Fiecare şi-a dat cu părerea, conferind primul loc uneia sau alteia dintre virtuţi. Unii puneau înainte postul şi privegherea, alţii curăţia, sărăcia de bună voie şi dispreţuirea bunurilor materiale, câtă vreme alţii, milostenia şi diferite alte virtuţi. După ce a trecut cea mai mare parte a nopţii cu această discuţie, ultimul a vorbit avva Antonie. „Toate virtuţile sunt de trebuinţă” a spus el, „dar nu ne este îngăduit să le dăm acestora primul loc, pentru că totdeauna există primejdia înşelării, fie prin exces, fie prin lipsă. Discernământul, „ca ochi şi luminător al sufletului”, „cercetând toate socotinţele şi faptele omului, deosebeşte şi desparte orice lucru necuviincios şi care nu este plăcut lui Dumnezeu şi prin care omul, depărtat fiind de Dumnezeu, se află în înşelare”[1]. Fără harisma discernământului, nici o virtute nu poate fi sigură până la sfârşit. Astfel, discernământul este „născătoarea şi păzitoarea tuturor virtuţilor”. Cu părerea Cuviosului Antonie au fost de acord şi ceilalţi Părinţi[2]. Cu deosebire, virtutea discernământului este cea care trebuie să-l împodobească pe părintele duhovnicesc.

În continuare, Cuviosul Casian povesteşte diferite pilde de monahi care s-au înşelat, pentru că nu aveau virtutea discernământului. Este demn de luat aminte cazul ascetului Heronas, care, deşi postea şi se înfrâna cu asprime, a ajuns, urmând gândului său, să nu mai prăznuiască Paştele împreună cu ceilalţi fraţi, ca să nu îşi întrerupă „canonul”. Înşelat însă prin aceea că urma „voii sale” a ajuns şi diavolului să se închine, care i s-a arătat în chip de înger de lumină. Astfel, având mintea întunecată, s-a aruncat de bunăvoie în fântână crezând cuvintelor Satanei că va ieşi de acolo teafăr. Părinţii cu mare osteneală l-au scos din fântână, iar după trei zile şi-a dat sufletul. Avva Pafnutie, iubitor de oameni fiind, nu l-a lipsit de pomenirile şi de rugăciunile care se săvârşesc pentru cei morţi, deşi, la drept vorbind, moartea lui s-ar putea considera sinucidere[3]

Părintele duhovnicesc, întemeindu-se pe discernământ trebuie să facă o corectă diagnosticare a stării duhovniceşti a penitentului, să ajute pe toate căile la rodnicia duhovnicească acestuia şi să valorifice harisma fiecăruia. Scop al îndrumării pastorale nu este constrângerea credinciosului către un interes oarecare, ci călăuzirea lui către libertatea în Hristos. Ca să se întâmple aceasta, se cuvine ca paternitatea duhovnicească şi calitatea de fiu duhovnicesc să fie cultivate în duhul libertăţii în Hristos şi referirii comune la voia lui Dumnezeu. Doar atunci când este asigurată libertatea oamenilor se nasc fii duhovniceşti sănătoşi, persoane întregite sufleteşte.

Dumnezeu l-a plăsmuit pe om liber şi nu îi încalcă liberul arbitru. La fel, şi părintele duhovnicesc nu poate să încalce liberul arbitru al fiului duhovnicesc. Acesta nu doar că este dator să respecte libertatea fiului duhovnicesc, dar chiar trebuie să îl ajute ca în libertate să se slobozească din patimile sale şi să se desăvârşească. Cu toate că nepăcătuirea şi sfinţenia reprezintă imperative fundamentale ale vieţii duhovniceşti, acestea apar adesea ca irealizabile. Omul păcătuieşte în fiecare zi, fie cu mintea, fie cu cuvântul, fie cu fapta. Lucrarea părintelui duhovnicesc este să arate cu discernământ care sunt hotarele adevăratei pocăinţe şi să contribuie astfel la naşterea unor fii duhovniceşti liberi în Hristos.

În fiecare caz, viaţa Duhului este dincolo şi mai presus de rânduielile canonice. În parcursul plin de osteneală al creştinului spre maturizarea duhovnicească, părintele duhovnicesc ajută, nu însă ca un paznic al Legii sau ca un jandarm bisericesc, ci ca iniţiator al vieţii în Hristos. Cunoaşterea duhovnicească ce se dobândeşte prin ucenicie este mai cuprinzătoare decât studiul şi învăţătura din auzire. Prin ucenicie şi prin nevoinţă, nu se desfiinţează voinţa creştinului, ci „voia proprie”, cugetul egoist şi iubitor de sine. Astfel, creştinul se familiarizează cu harul lui Dumnezeu şi face ca voia lui Dumnezeu să devină propria sa voie. Ucenicia întăreşte voinţa şi libertatea şi nu poate în nici un caz să compromită seva adevăratei vieţi. Iar ascultarea este luptă duhovnicească, care ajută la maturizarea şi eliberarea duhovnicească. În caz contrar, în spatele tainei pocăinţei şi a pretextului ascultării, se pot ascunde concepţii legaliste care îi privesc în primul rând pe părinţii duhovniceşti, dar şi pe fiii duhovniceşti.

Vasilios Kalliakmánis


[1] Sfântul Casian Romanul, Către Leontie Egumenul, Filocalia vol. I, ed. Papadimitríou, Athena 1982, p. 86.

[2] Ibidem, pp. 86-87.

[3] Ibidem, p. 87.

Sursa: http://www.pemptousia.ro/

Reclame

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s