PĂRINTELE ATHONIT EVDOCHIM DE LA MĂNĂSTIREA XENOFONT – portretul unui egumen prigonit care a predat cârja stărețească, întrerupând pomenirea patriarhului Atenagora

moni-xenofontos-01-e1391457151551Preacuviosul Egumen al Mănăstirii Xenofont, Evdochim, s-a născut în anul 1906, în Amfiklia Lokridei. În lume se numea Evstratie Skufas, fiul lui Dimitrie și al Hrisulei. Despre viața sa din lume nu există date, deoarece starețul nu vorbea cu ușurință despre sine. Avea evlavie și trăia o viață plină de trezvie.

După stagiul militar, s-a gândit să devină monah în Sfântul Munte și pentru aceasta a cerut sfatul duhovnicului său. Acela, din nefericire, i-a interzis să meargă, zicându-i că acolo merg toți criminalii (!).

Tânărul Evstratie nu s-a lăsat influențat. Urmând glasul dumnezeiesc care îl chema să se afierosească lui Dumnezeu, a venit în Sfântul Munte în anul 1929, la vârsta de 23 de ani, împreună cu un consătean de-al său. În 1930 a fost tuns monah cu numele Edochim („a izbuti”). Cu adevărat i s-a potrivit acest nume, fiindcă a izbutit să împlinească toate ascultările care i s-au încredințat… În 1953 este hirotonit preot și întronizat egumen…

Părintele Evdochim era cel mai potrivit pentru a deveni egumen, fiindcă și-a ajutat mult mănăstirea. El însuși spunea mai târziu cu smerenie: „Se poate să nu fi ajutat mănăstirea duhovnicește, dar material am ajutat-o”. Era pildă pentru toți părinții, fiind primul la ascultări și la slujbe. Deoarece părinții mănăstirii erau puțini și bătrâni, egumenul Evdochim făcea pe brutarul, pe bucătarul, pregătea biserica și chiar slujea ca preot de rând…

În convingerile sale dogmatice era un păstrător fidel al tradițiilor ortodoxe. A căzut de acord împreună cu alți egumeni să întrerupă pomenirea patriarhului Atenagora. Ceilalți au început după un timp să-l pomenească din nou. La starețul Evdochim a venit o Comisie de la Patriarhia Ecumenică, ce îl avea președinte pe Maxim, episcopul de Stavropoleos. După ce i-a explicat motivele pentru care a întrerupt pomenirea (probabil „ridicarea reciprocă a anatemelor” de către patriarhul Atenagora alături de  papa Paul VI – n.n), Președintele Comisiei l-a întrebat:

            – Părinte stareț, câți călugări ai aici?

            – Pentru mâncare sau pentru treabă?, a răspuns el.

            – Cum de vorbești astfel?, i-a spus mânios episcopul. Nu știi oare că pot să-ți iau cârja stărețească pe care o ții?

            – Luați-o!, a răspuns egumenul și a predat cârja stărețească. Aici nu am venit să fac pe egumenul, ci pentru mântuirea sufletului meu.

Astfel, pe 10 martie 1974, în urma unei hotărâri patriarhale, a fost scos din funcția de egumen. Apoi, guvernatorul Sfântului Munte, domnul D. Kriekukias, în documentul cu numărul F.26/12/15.6.1974, a ordonat „îndepărtarea egumenului Evdochim din mănăstirea de metanie, datorită faptului că rămâne credincios pozițiilor sale duhovnicești”.

Iubea mult mănăstirea sa de metanie, care pentru el era raiul pământesc. Se simțea ca Adam care păzește și cultivă Grădina Raiului, dar s-a străduit să rămână în afara mănăstirii sale timp de trei ani de zile, începând cu data de 24 octombrie 1977, potrivit acelui ordin. Nu se mâhnea atât pentru pierderea funcției de egumen, cât pentru faptul că era surghiunit în afara mânăstirii sale, pentru care vărsase atâtea sudori și în care viețuise 48 de ani, dintre care 22 de ani ca egumen.

Cu amărăciune și durere s-a închinoviat în Mănăstirea vecină Dochiariu și a devenit ucenicul unui simplu monah. Făcea ascultare, iar atunci când îi făcea observație pentru ceva față de alții, el spunea cu smerenie „iertați”. Din aceasta se vede mărimea smereniei sale.

A preferat să rămână surghiunit în Sfântul Munte, să se supună ultimului monah idioritm și din egumen să facă cu bucurie slujba de paraclisier. Spunea: „Ascultarea de paraclisier este cea mai bună, fiindcă paraclisierul este mereu cu sfinții, de vreme ce le aprinde candelele foarte des”...

Egumenul Evdochim în ultimii ani ai vieții sale a văzut o vedenie. Pe când se afla întins, cineva i-a arătat ca pe o tablă păcatele sale. Un glas i-a spus:

            – Păcatele tale nu s-au curățit desăvârșit.

            – Și cum se vor curăți? a întrebat el.

            – Cu Rugăciunea lui Iisus.

De atunci a început a rosti Rugăciunea lui Iisus fără greutate. Întotdeauna ținea în mână o metanie de 33 de boabe și atât la slujbă, cât și în afara bisericii rostea neîncetat Rugăciunea lui Iisus.

Fostul egumen, Evdochim, a adormit cu pace, la 1 iulie 1990, într-o zi de Duminică, înstrăinat, surghiunit, clevetit, înțeles greșit și disprețuit. Nimeni, în afară de mănăstirea care l-a primit, nu s-a interesat de el. Era uitat de toți. A suferit în vremea vieții sale, „s-a smerit foarte”, s-a ostenit mult pentru mănăstirea sa și s-a nevoit ca un călugăr.

„Sfântul Dumnezeu”, așa cum spunea, după dreptatea și după mila Sa, să-i rânduiască locul pe care-l merită întru împărăția Sa! Amin.

            Să avem binecuvântarea lui! Amin.

Ieromonah Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte Athos, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2016, pp. 126-137