TOMOSUL SINODULUI CONSTANTINOPOLITAN DIN MAI-AUGUST 1351
PRINCIPALUL TEXT OFICIAL AL DOGMEI ENERGIILOR NECREATE
Tomos sinodal promulgat de dumnezeiescul sfântul Sinod adunat împotriva celor ce gândesc cele ale lui Varlaam şi Akindynos sub împărăţia evlavioşilor şi ortodocşilor noştri împăraţi Ioan [VI] Cantacuzino şi Ioan [V] Paleologul*
1. Socotim că nimeni nu este în neştiinţă nici cu privire la nebunia împotriva Bisericii a vrăjmaşului nostru comun [Satan], nici cu privire la aplecarea Mântuitorului, din pricina căreia aceasta, izbăvită fiind de zeci de mii de lucruri cumplite, nu numai scapă de săgeţi, dar se arată şi strălucitoare. Dovada nebuniei aceluia e sângele lui Dumnezeu şi patima de bunăvoie şi crucea, iar mărturia exactă a ajutorului lui Dumnezeu sunt cei ce prigonesc Biserica, dintre care unii s-au prefăcut în evanghelişti, iar alţii au vestit triumful puterii lui Dumnezeu nu prin câte au rezistat, ci prin câte au căzut. Au fost acestea, şi duşmanul comun nu s-a putut linişti, ci ca unul care se condamnă pe sine însuşi întrucât n-a voit cum se cuvine, nu întreprinde războiul împotriva Bisericii printr-un neam mic, ca odinioară prin iudei, ci înarmează amarnic împotriva ei un întreg imperiu; generalii lui au fost cei din jurul lui Diocleţian [284-305], Maximian [286-305] şi Decius [249-251] şi alţii ca şi aceia, care au pierit tot atât de
…………………………………
*Traducere de diac. Ioan I Ică jr. Din volumul II/2 al Sinodiconului Ortodoxiei în curs de apariţie la Editura Deisis. Textul grec original a fost editat princeps după Cod. Paris. gr. 1270 de F. COMBEFIS, Bibliotheca Graecorum veterum Patrum ductarium novissimus II, Paris, 1672, p. 135-172, iar de aici reeditat în Tomos agapis, Iaşi, 1698, p. 52-84, în MANSI, CC 26, p. 127-206, în PG 151, 717-762, precum şi de KARMIRIS, DSM I, p. 374-407 (colaţionat cu Cod. Athen. 2092). Identificarea citatelor patristice aparţine traducătorului.
…………………………………
ruşinos pe cât au ştiut să se războiască. Fiindcă pomenirea unora a pierit odată cu ecoul, dar graiul Bisericii a ieşit în tot pământul [cf. Ps 18, 4]. Iar mărturia foarte nemincinoasă a puterii ei [Bisericii] sunt martirii morţi care au alungat toţi demonii. Astfel puterea suprafirească a lui Dumnezeu se arată şi prin nenorociri. Dar vicleanul n-a suferit acestea, ci întorcându-se lansează un alt atac asupra Bisericii: a renunţat la a se mai război tare şi pe faţă neplăcându-i ruşinea vădită, ci, furişându-i [în Biserică] pe cei din jurul lui Sabelie şi Arie şi pe cei care au sfârşit în rândurile acelora, şi vrând, chipurile, să scoată politeismul din mijlocul ei, îi convinge pe cei lipsiţi de minte sub pretextul cinstirii aduse Unului Dumnezeu să nu mai creadă deloc în Dumnezeul Adevărat. Dar şi în acesta s-a arătat voind împotriva lui însuşi, Biserica lui Dumnezeu luând drept pradă în urma acestui război egalitatea de cinstire a Treimii.
2. Dar vicleanul acesta, rotindu-se în multe alte cercuri împotriva Bisericii, acum retrăgându-se şi acum înaintând, uneori prin dogme nesănătoase, alteori prin plăceri de care acela obişnuieşte să se bucure şi al căror sfârşit e separarea de Dumnezeu, se războieşte cu adevărul furişându-l cel din urmă pe Varlaam. Acesta, fiind un monah pornit din Calabria, ajungând mare în cultura elinilor [păgână antică] şi atârnând cu totul de aceea, porneşte împotriva adevărului şi a celor ce se ţin cu sfinţenie de el şi-i acuză de diteism pentru că zic că e necreată nu numai fiinţa triipostatică şi cu neputinţă de împărtăşit pentru toţi a lui Dumnezeu, ci şi harul veşnic al Duhului, îndumnezeitor şi împărtăşit celor vrednici. Întrunindu-se pentru acestea un dumnezeiesc sinod [în iunie 1341], el a fost demascat şi exclus de către Biserica lui Hristos cea sfântă, universală şi apostolică prin cele scrise teologic de Sfinţii Părinţi, cuvântul adevărului prezidându-l preasfinţitul acum mitropolit al Tesalonicului [Grigorie] Palama şi monahii. După puţin timp însă, Akindynos ajungând de aceeaşi rea opinie cu acela, necuminţindu-se nicicum prin condamnarea învăţătorului său, nici făcându-se mai bun, a încercat iarăşi să-i acuze pe aceştia de aceleaşi lucruri negând cu vicleşug că este ucenic al învăţătorului şi, rostind cele mai cumplite blesteme împotriva aceluia afirmând însă sus şi tare că nicicând nu gândeşte sau spune aceleaşi lucruri cu Varlaam, ca de aici să le poată spune fără oprelişti; dar prin cele ce a spus s-a arătat gândind, spunând şi scriind aceeaşi rea opinie cu acela.
3. Pentru aceasta, întrunindu-se al doilea sinod [în august 1341], pe care l-a prezidat puternicul acum şi sfântul nostru autocrator kyr Ioan Cantacuzino, a fost demascat ca unul care gândeşte şi spune aceleaşi lucruri cu Varlaam şi acuză pe monahi. Drept pentru care a primit aceeaşi osândă cu Varlaam fiindcă împotriva blasfemiilor lui Varlaam se făcuse un Tomos sinodal prin care acesta a fost tăiat de toată plinătatea obştii creştineşti, cum arată pe larg acelaşi Tomos sinodal, printre multe altele şi pentru că încearcă să arate că lumina Schimbării la Faţă a Domnului, care s-a arătat fericiţilor ucenici şi apostoli care au urcat împreună cu El pe Tabor, e creată, circumscrisă şi neavând nimic în plus faţă de luminile sensibile. Dar prin acest Tomos sinodal n-a fost dezavuat numai Varlaam, ci de aceleaşi pedepse se face pasibil şi oricine care, urmând aceluia, se războieşte cu monahii şi Biserica, fiindcă în el se spune cuvânt de cuvânt: „Dar şi dacă altcineva s-ar arăta grăind ceva din cele grăite sau scrise în chip blasfemiator şi cacodox împotriva monahilor sau, mai degrabă, împotriva Bisericii înseşi acuzându-i pe monahi sau atingându-se în general de ei pentru unele ca acestea, fiind azvârlit de smerenia noastră aceleiaşi osânde, va fi şi el exclus şi tăiat din Biserica lui Hristos cea sfântă şi apostolică şi din adunarea ortodoxă a creştinilor”.
4. Dar cum vicleanul şi foarte răul şarpe care, potrivit cu ce stă scris, „lucrează în fiii neascultării” [Ef 2, 2], ştia că atacând dreaptacredinţă şi pe cei ce se ţin de ea nu va putea câtuşi de puţin câştiga pentru socotinţa lui pe mulţi dacă nu se va folosi de bărbaţi înălţaţi în demnităţi, se furişează în Ioan [XIV Calecas], patriarhul de atunci, făcând din el un vas cuprinzător al relei lui gândiri. Acesta, gândind aceleaşi lucruri cu Akindynos, făptuind, scriind şi uneltind multe împotriva dreptei-credinţe şi evlaviei şi a celor legaţi de ea – căci el a fost cel ce a pronunţat în scris condamnarea împotriva dezavuatului Varlaam -, luând şi el drept ocazie războiul civil, şi-a găsit şi el răsplata cuvenită sârguinţei şi uneltirilor lui. Căci a fost demascat şi depus şi exclus prin hotărâre sinodală, promulgându-se de către sinod [în februarie 1347] un sfinţit Tomos care-l dovedeşte pe acela ţinând cacodoxia lui Akindynos şi-i arată nebunia fără nici o pricină împotriva ortodocşilor. Acest Tomos având întărirea a treizeci de semnături de arhierei, cărora li s-a alăturat mai apoi şi preasfinţitul patriarh al Ierusalimului, îi scoate din Biserica universală şi-i taie în chip desăvârşit din plinătatea creştinilor nu numai pe Akindynos şi pe patriarhul de atunci [Ioan XIV], ci zice: „Dar şi dacă altcineva dintre toţi, fie dintre preoţi, fie dintre laici, va fi surprins vreodată fie cugetând, fie spunând, fie scriind împotriva zisului preacinstit ieromonah kyr Grigorie Palama şi a monahilor împreună cu el, sau mai degrabă împotriva sfinţilor teologi şi a Bisericii înseşi, hotărâm împotriva lui aceleaşi lucruri şi-i azvârlim aceleiaşi osânde. Iar pe acest de multe ori preacinstit ieromonah kyr Grigorie Palama şi monahii în acord cu el, înţelegând în chip riguros cu examinare că nu scriu şi nu gândesc nimic în dezacord cu dumnezeieştile cuvinte, ci mai degrabă apără cum se cuvine în tot felul cuvintele dumnezeieşti şi dreapta noastră credinţă şi predanie comună, nu-i socotim numai cu totul mai presus de bârfele împotriva lor sau mai degrabă împotriva Bisericii lui Dumnezeu, ca Tomosul sinodal anterior [din august 1341], ci îi proclamăm şi preasiguri apărători, luptători şi ajutători ai Bisericii şi dreptei-credinţe, căci aşa Tomosul care a fost promulgat la sinoadele acela va avea, cum şi are, asigurarea şi întărirea”.
5. Dar [Satan] cel ce se bucură pururea de relele noastre n-a ştiut ce-i liniştea, şi ducând lipsă de unelte umblă de jur-împrejur căutându-le; avându-i încă pe unii care au studiat cu Varlaam şi Akindynos acela şi erau bolnavi definitiv de cele ale acelora, prin aceia îi subjugă pe mitropoliţii [Matei al] Efesului şi [Iosif al] Ganului, pe [Nichifor] Gregoras şi [Teodor] Dexios. Aceştia organizându-se şi raliindu-şi şi alţi omuleţi care n-au gândit niciodată ceva sănătos, ridică tumult împotriva Bisericii lui Dumnezeu sârguindu-se să-i ducă în rătăcire pe cei mulţi şi să-i taie în chip nenorocit din Biserică, închipuindu-şi că de aici îşi agonisesc o slavă. Prin urmare, a fost nevoie ca de aceea să se întrunească un sinod mare, pentru că preaseninului nostru împărat i s-a făcut milă de sufletele care piereau. De aceea, chemaţi fiind de puternica şi sfânta sa maiestate imperială de la Dumnezeu şi de preafericitul patriarh ecumenic kyr Calist preasfinţiţii şi preacinstiţii arhierei al Heracleii, al Tesalonicului, al Cyzicului, al Filadelfiei, al Chalcedonului, al Melenicului, al Amasiei, al Heracleii Pontului, al Pighiului, al Veriei, al Trapezuntului, al Traianopolisului, al Silivriei, al Aprolui, al Amastridei, al Enului, al Sugdeii, al Vrisei, al Maditonului, al Viziei, al Garellei, al Midiei, al Tenedului, al Caliopolisului, al Examiliului, fiind reprezentaţi cu voturi şi cel al Adrianopolului, al Hristupolisului, al Didimoticului; fiind de faţă şi de Dumnezeu iubiţii episcopi al Paniului, al Hariupolisului, al Pamfilului, al Athyrei, al Campaniei, al Sinaului, al Elefteropolisului prezidând preaseninul, preaputernicul şi sfântul nostru domn şi împărat kyr Ioan Cantacuzino în tricliniul numit Alexiakos din Sacrul Palat Vlaherne, coprezidând împreună cu sfânta sa maiestate imperială şi preafericitul patriarh ecumenic kyr Calist, fiind de faţă şi preaiubitul cumnat bun al sfintei sale maiestăţi imperiale, preafericitul sebastocrator kyr Manuil Asan, încă şi preaiubitul cumnat al sfintei sale maiestăţi imperiale kyr Mihail Asan, precum şi preaiubitul socru al sfintei sale maiestăţi imperial preacinstitul kyr Andronic Asan, în prezenţa senatului împreună cu arhiereii şi demnitarii bisericeşti adunaţi fiind egumenii şi arhimandriţii din acest fericit oraş, încă şi nu puţini ieromonahi şi preoţi şi monahi nu puţini, nelipsind nici dintre demnitarii de stat, dar stând în preajmă şi popor care dorea să asculte la acestea – au fost chemaţi şi aceştia care tulburau şi tăiau Biserica şi au fost întrebaţi din ce pricină, când e în viaţă un împărat drept-credincios, îndrăznesc unele ca acestea împotriva dreptei-credinţe. Iar ei au acuzat un adaos în mărturisirea făcută de arhierei la hirotonie. L-au acuzat şi pe mitropolitul Tesalonicului fiindcă, spuneau ei, erau scandalizaţi de unele din cele scrise de acesta în Antireticele sale împotriva lui Varlaam şi Akindynos.
6. Iar mitropolitul Tesalonicului a spus: „Aşadar, voi gândiţi cele ale acelora”. Ei însă, imitându-l pe Akindynos, aşa cum acela l-a tăgăduit pe Varlaam care i-a fost călăuză în rătăcire, aşa şi aceştia i-au tăgăduit pe amândoi. Atunci mitropolitul Tesalonicului replicând a zis: „Cei mai mulţi din cei ce au ales să ne contrazică punându-se pe faţă în fruntea cacodoxiei lui Varlaam şi Akindynos au rămas nepocăiţi până acum, cărora v-aţi alăturat şi voi negreşit pe faţă uitându-vă la ei ca la un exemplu tocmai din pricina dogmelor”. „Pe lângă aceasta, a zis dumnezeiescul Sinod, adaosul care ziceţi că vă deranjează şi care nici n-ar putea fi numit pe drept cuvânt adaos, întrucât este o explicitare a Sfântului Sinod Ecumenic al VI-lea, nu este nimic altceva decât o dezavuare a lui Varlaam şi Akindynos, iar cei care îl blamează se arată negreşit celor ce au pricepere cumva că-şi însuşesc cele ale lui Varlaam şi Akindynos.” Ei însă iarăşi au negat că urmează acelora. Dar când au început să spună în ce anume s-au scandalizat, au acuzat aceleaşi expresii pe care le-au adus şi mai înainte Varlaam şi Akindynos împotriva mitropolitului Tesalonicului şi a monahilor. Arătându-se şi din acestea că sunt bolnavi incurabil de cele ale acelora, părutu-s-a preadumnezeiescului şi sfântului împărat în înţelegere cu preasfinţitul patriarh ecumenic şi tot sfântul sinod să se decidă adevărul în acestea în aşa fel încât cercetarea privitoare la dogmele cu pricina să fie investigată de la început şi până la sfârşit. Mitropolitul Tesalonicului a lăudat aceasta, dar aceia au refuzat cu desăvârşire. Dar cerându-li-se să-şi expună opinia deschisă despre cele aflate în cauză, n-au vrut nicidecum făcând din cele spuse mai înainte pretext de scandal. Iar după ce s-au iscat multe discuţii în această primă sesiune, cele legate de această rezistenţă au fost soluţionate, şi s-a întărit în scris ca în sesiunea a doua aceştia care se deosebesc de Biserică să înceapă de unde vor voi şi să spună câte vor, după care şi mitropolitul Tesalonicului, începând de unde va voi, să spună toate cele potrivit socotinţei lui.
7. Întrunindu-se deci şi a doua sesiune, se prezintă şi aceia şi, începând, au spus împotriva mitropolitului Tesalonicului câte au vrut. Începând însă şi mitropolitul Tesalonicului să răspundă la cele spuse de aceia, au încurcat cuvintele şi s-au îmboldit spre fugă, şi fiind înghesuiţi mult n-au mai suportat să rămână. Iar dând făgăduinţe că vor veni din nou la cealaltă sesiune, au fugit înainte de vreme fără să-i prigonească nimeni. Iar mitropolitul Tesalonicului, îndemnat de împăratul nostru de la Dumnezeu şi de sfânta Biserica a lui Dumnezeu, a grăit cu îndrăzneală pe larg tuturor despre cele aflate înaintea Bisericii spre cercetarea dogmelor, şi toţi l-au lăudat şi au fost de acord cu el. Dar pentru că a adăugat şi aceasta, zicând că „altceva este discuţia în contradictoriu [antilogia] în apărarea dreptei-credinţe şi altceva mărturisirea credinţei [homologia], şi că la discuţia în contradictoriu nu e necesar ca acela care contrazice să fie cu rigoare în privinţa expresiilor, dar la mărturisire se păstrează şi cere în toate exactitatea [akribeia] credinţei, şi că de aceea pe lângă tratatele mele antiretice împotriva lui Varlaam şi Akindynos am compus şi mărturisirea credinţei pe care am primit-o de la sfinţi, pentru ca aceia care citesc tratatele noastre să afle scopul discuţiei în contradictoriu”, preaputernicul şi sfântul nostru domn şi împărat a poruncit să fie adusă şi citită această mărturisire. Lucru care s-a făcut şi fiecare a fost întrebat ce părere poate spune despre ea. Şi n-a fost nimeni care să nu o pomenească cu laude admirând pe mitropolitul Tesalonicului şi rugându-se să plece din această viaţă împreună cu mărturisirea aceea şi cu aceea să se înfăţişeze Judecătorului viilor şi al morţilor în ziua răspunsului nostru obştesc. Şi cu acestea sesiunea a doua s-a încheiat.
8. S-a întrunit însă şi o altă sesiune după aceasta. Iar prezentându-se şi aceia, cer să-şi citească mărturisirea lor. Lucru care făcându-se, la sfârşitul ei era adăugat şi aceasta: „Iar despre Varlaam şi Akindynos, părerea pe care o avem despre ei este aşa cum gândeşte despre unii ca aceştia sfânta Biserică a lui Dumnezeu”. Iar iscându-se multe discuţii, au început acuza împotriva mitropolitului Tesalonicului; iar aceasta era aşa: „că în unele din scrierile lui scrie de multe ori că sunt două şi mai multe dumnezeiri: superioare şi inferioare”. Şi spunând ei de multe ori acest cuvânt, ciocnindu-se în jurul lui şi acuzând aceste expresii, preaevlaviosul împărat ne-a poruncit să facem limpede cu privire la acestea: „Dacă din cele spuse acuzaţi expresiile însele, realităţile arătate prin aceste expresii sau amândouă? Dacă războiul este cu referire la realităţi, atunci ce te războieşti cu umbra realităţii fixându-te pe expresie? Căci trebuie cercetate înseşi realităţile nude şi teologii trebuie să caute adevărul în acestea. Iar dacă sunteţi de acord în realităţi, de ce blamaţi expresia? Noi însă nu ne-am adunat aici pentru expresii, căci, potrivit Teologului [Grigorie], nu ne luptăm pentru nume, neştiind nici o primejdie în ce priveşte expresiile, dacă mintea gândeşte sănătos”1.
9. La acestea mitropolitul Tesalonicului a zis: „Eu vorbesc puţin despre expresii [rhemata], căci, potrivit lui Grigorie Teologul, adevărul şi dreapta-credinţă nu stau în cuvinte, ci în realităţi [pragmata]2; mă lupt însă pentru dogme şi realităţi. Şi dacă cineva e de acord în realităţi, nu voi disputa cu privire la cuvinte. Cât priveşte acuza avansată de cei ce ne contrazic, spun aceasta: două sau mai multe dumnezeiri diferite în Sfânta Treime, astfel încât una să fie a Tatălui, alta a Fiului şi alta a Duhului, nici n-am gândit, nici nu gândesc, nici nu voi gândi cu harul lui Hristos, iar pe cei ce gândesc aşa îi azvârl anatemei. Dar nu numesc «Dumnezeire» altceva afară de Dumnezeirea Triipostatică, nici o fiinţă sau ipostasă dumnezeiască sau îngerească, ci, potrivit Marelui Dionisie, expresia «Dumnezeire» denumeşte cu numele de «Dumnezeire» unele energii dumnezeieşti şi emanaţii care sunt inerente prin fire şi din veşnicie lui Dumnezeu3, şi socotesc că vorbesc aşa în acord cu sfinţii. Dar n-aş fi spus nici acestea, dacă n-aş fi fost nevoit de către contrazicător să explic şi să mă lupt cu cel ce spune că Dumnezeire necreată e numai fiinţa lui Dumnezeu, iar toată puterea şi energia lui Dumnezeu, care diferă de fiinţă, o coboară la rangul de creatură. De altfel, am spus aceasta nu introducând de aici multe dumnezeiri, cum mint aceştia, iar acest lucru este evident din scrierile mele, atât din celelalte, cât şi din mărturisire; căci în toate acestea acest lucru este prezentat de mine ca fiind spus de contrazicători, nu ca îmbrăţişat de mine, fiindcă ştiu o singură Dumnezeire, şi pe aceasta triipostatică, atotputernică şi energetică. De altfel, nici atunci scopul meu nu privea expresiile, ci toată lupta mea era pentru realităţi, şi nici acum nu disput despre nume şi silabe; ci dacă realităţile sunt proclamate în chip evlavios cu harul lui Hristos, sunt gata să îmbrăţişez şi primesc orice ar hotărî despre expresii dumnezeiescul sinod.” La care preaevlaviosul şi preaseninul împărat şi dumnezeiescul sinod, primind gândirea cucernică întru toate cu care mitropolitul
…………………………………
1 Cuvântarea 39, 11; PG 36, 345C.
2 Ibidem; cf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Disputa cu Pyrrhus, PG 91, 296B.
3 Despre numele divine I, 4; II, 4. 11; PG 3, 589D. 640D. 649B.
…………………………………
Tesalonicului a expus cele privitoare la cele dumnezeieşti şi lăudând mai cu seamă înţelepciunea lui, au hotărât ca în chip asigurat să nu se mai vorbească nici să se mai gândească două sau mai multe dumnezeiri ori, în general, vreun număr al dumnezeirilor, fiindcă acest lucru nu este spus în chip răspicat de către teologi; dar au îndemnat să se gândească şi să se spună o diferenţă între fiinţa dumnezeiască şi energia dumnezeiască sau între energiile dumnezeieşti, întrucât o astfel de dogmă este propovăduită deschis de Biserică, cum se va arăta mai jos. Iar mitropolitul Tesalonicului a primit aceasta cu râvnă şi foarte multă bunăvoinţă. Şi cu aceasta s-a încheiat a treia sesiune.
10. Făcându-se şi a patra sesiune, disputătorii au început iarăşi să acuze unele expresii cuprinse în scrierile mitropolitului Tesalonicului, lăsând deoparte realităţile. Iar preadumnezeiescul împărat şi sinodul făcând cercetarea realităţilor şi căutând dovezile celor avansate de la teologii Bisericii, a fost adus Tomosul sinodal [din august 1341] promulgat împotriva lui Varlaam. Fiind citit din porunca dumnezeiască apreaseninului nostru împărat, acesta i-a arătat pe disputători părtaşi întru totul ai cacodoxiei lui Varlaam. Căci n-au suportat până la sfârşit să nu contrazică cele scrise acolo şi despre altele, dar mai ales despre preadumnezeieasca lumină a Schimbării la Faţă a Domnului. Şi nu numai aceasta, ci întrebaţi fiind mitropolitul Tesalonicului şi disputătorii cu Biserica ce părere au despre preadumnezeiasca lumină, primul s-a arătat prin câte a zis şi a citit în auzul tuturor din scrierile lui că depinde în chip sigur întru toate de gândirea teologilor, ei însă prin câte au spus şi au fost prinşi scriind au fost demascaţi că taie în creată şi necreată unica Dumnezeire a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt prin aceea că spun că numesc Dumnezeire fiinţa necreată a lui Dumnezeu lipsită de orice putere şi energie dumnezeiască, desfiinţând şi negând orice putere şi energie a lui Dumnezeu şi, simplu spus, atotputernicia Lui, coborând pe Dumnezeu la rang de creatură, şi zicând cu adevărat că El este două dumnezeiri: necreată şi creată, superioară şi inferioară. Fiindcă şi lumina Dumnezeirii care a strălucit în Tabor spuneau uneori că e fiinţa lui Dumnezeu, iar alteori că e o arătare, un văl, o imagine şi o creatură, astfel încât după ei acelaşi lucru e creatură şi fiinţă a lui Dumnezeu. Au mai fost aduse de către mitropolitul Tesalonicului şi scrisori ale acelora în care ei îl acuză că zice că acea preadumnezeiască lumină şi strălucire e necreată, dar nu e fiinţa lui Dumnezeu. Dar şi prin câte îl acuză pe mitropolitul Tesalonicului că zice că sunt mai multe dumnezeiri fiindcă susţine că toate puterile şi energiile dumnezeieşti comune celor Trei Ipostase sunt necreate, arată limpede că războiul lor nu este cu expresiile, ci că de fapt ei nu cred nici că este o diferenţă între fiinţa dumnezeiască şi energia dumnezeiască, nici că energia dumnezeiască şi atotputernică e necreată.
11. La care punându-se înainte teologii Bisericii, s-au citit din Marele Vasile multe altele şi acestea: „Căci dacă Eunomie nu consideră absolut nimic la Dumnezeu în mod intelectual, ca să nu pară că cinsteşte pe Dumnezeu cu apelative omeneşti, atunci va mărturisi în chip asemănător că toate cele atribuite lui Dumnezeu sunt fiinţe. Deci cum nu va fi rizibil a spune că puterea Lui creatoare e fiinţă, puterea Lui pronietoare e iarăşi fiinţă, puterea lui atotştiutoare e, de asemenea, fiinţă şi, simplu spus, a face din orice energie a Lui fiinţă?”4. S-a citit şi din teologul [Ioan] Damaschin din cele care le învaţă despre cele două lucrări/energii din Domnul nostru Iisus Hristos zicând: „Să se ştie că altceva este lucrarea/energia, altceva este lucrul şi altceva lucrătorul: lucrarea/energia deci, este mişcarea eficientă şi fiinţială a firii; lucrătoare e firea din care iese lucrarea; lucrul e efectul lucrării, iar lucrător este cel ce se foloseşte de lucrare, adică ipostasa”5. Iar dumnezeiescul Maxim în discuţia purtată în secretariat spune: „Negreşit este necesar şi foarte necesar să se vorbească la Hristos de voinţe şi lucrări, fiindcă nimic din cele ce sunt n-ar subzista fără o lucrare/energie naturală; căci Sfinţii Părinţi spun în chip limpede că fără lucrarea ei fiinţială nu este, nici nu se cunoaşte oricare natură”6.
12. Dar pentru că prin câte au zis au sfârşit nu numai prin a se război cu fiecare din sfinţi în parte, dar au încercat să răstoarne şi desfiinţeze însuşi Sfântul Sinod Ecumenic al VI-lea [680-681], al cărui scop n-a fost altul decât acela de a vorbi despre cele două voinţe naturale şi cele două lucrări/energii naturale din Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, de aceea a fost necesar să fie aduse şi citite Actele acestui Sinod, şi să se proclame dreapta-credinţă plecând de la ele. Şi ele au fost puse în mijloc, dar ei îndată ce au fost puse înainte au strigat: „Să nu se citească Actele Sinodului, ci numai definiţia!” Iar dumnezeiescul Sinod fiind nedumerit ce vrea să însemne acest cuvânt şi de ce resping şi nu primesc Actele, aceia nici aşa nu s-au depărtat nicicum de această curioasă gândire şi opinie distorsionată a lor, nedorind nicicum citirea
…………………………………
4 Contra lui Eunomie I, 8; PG 29, 528BC.
5 Expunerea exactă a credinţei ortodoxe III, 15; PG 94, 1048A.
6 Actele procesului (Relatio motionis) 8; PG 90, 121C.
…………………………………
actelor. La acestea, cu porunca dumnezeiască a preaseninului nostru împărat, s-a citit din Sinodiconul care se citeşte în mod obişnuit de pe amvon în Duminica Ortodoxiei o afirmaţie care zice cuvânt de cuvânt aşa: „Cei ce resping expresiile Sfinţilor Părinţi rostite spre susţinerea dogmelor corecte ale Bisericii lui Dumnezeu de Atanasie, Chiril, Ambrozie, de Dumnezeu grăitorul Amfilohie, Leon, preasfinţitul episcop al Romei Vechi, şi de ceilalţi şi nu îmbrăţişează Actele Sinoadelor Ecumenice al IV-lea şi al VI-lea, să fie anatema!”7 Pe lângă acestea s-a citit şi un pasaj din Actele [Sinodului VI Ecumenic] care spune cuvânt de cuvânt aşa: „Căci cine, chiar dacă ar fi zăbavnic la înţelegere, nu va vedea ceea ce se arată tuturor, şi anume că e cu neputinţă şi contrar ordinii firii să poată fi o fire şi să nu aibă o lucrare/energie a firii? Lucru care n-au încercat să-l spună nici chiar ereticii care au născocit toate vicleşugurile omeneşti şi căutările întortocheate împotriva rectitudinii credinţei şi adunări potrivite răutăţilor lor. Cum deci ceea ce n-a fost spus vreodată nici de Sfinţii Părinţi şi n-au îndrăznit să născocească nici spurcaţii eretici va putea fi spus cu obrăznicie acum, încât cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiască şi omenească, ale căror proprietăţi curate se recunosc în Hristos, să aibă o singură lucrare/energie? Cine gândind corect va putea dovedi vreodată, dacă vor spune că este una, cum va trebui să fie ea numită: vremelnică sau veşnică?, dumnezeiască sau omenească?, necreată sau creată?, aceeaşi cu a Tatălui sau alta decât a Tatălui? Dar dacă e una şi aceeaşi, este una şi comună şi divinităţii şi umanităţii lui Hristos, lucru pe care a-l spune este străin. Prin urmare, dacă Fiul lui Dumnezeu e Acelaşi Dumnezeu şi om, lucrând cele omeneşti pe pământ, împreună cu El lucra în chip asemănător şi Tatăl; căci cele pe care le face Tatăl, acestea le face în chip asemănător şi Fiul. Pentru că – lucru pe care-l cuprinde adevărul -, întrucât Hristos lucra cele omeneşti, ele se raportează numai la Persoana Lui ca Fiu, iar cele care nu sunt acestea acelea sunt ale Tatălui. Căci Hristos lucra după o altă şi altă fire, pentru ca potrivit dumnezeirii cele pe care le face Tatăl acestea să le facă în chip asemănător şi Fiul, iar potrivit umanităţii cele ce sunt proprii omului, Acelaşi le-a lucrat ca om, fiindcă este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. De unde se crede cu adevărat că Acelaşi, fiind Unul, are lucrări naturale: dumnezeiască şi omenească, necreată şi creată, ca un Dumnezeu adevărat şi desăvârşit şi om adevărat şi desăvârşit, Acelaşi Un singur mijlocitor
…………………………………
7 Anatemă introdusă de Sinodul constantinopolitan din 1166.
…………………………………
între Dumnezeu şi om, Domnul Iisus Hristos [cf. 1 Tim 2, 5]”8. Şi iarăşi tot din aceleaşi Acte a fost adus un alt pasaj care spune cuvânt de cuvânt aşa: „Ştim că este o lucrare a fiecărei firi: cea fiinţială, naturală şi corespunzătoare care iese în chip nedespărţit din fiecare fiinţă şi fire potrivit calităţii naturale şi fiinţiale sădite în ea şi lucrării neîmpărţite şi necontopite care decurge de aici a fiecărei fiinţe. Căci acest lucru face diferenţa lucrărilor în Hristos, aşa cum faptul că există firile face diferenţa firilor”9.
13. A fost citită însă şi definiţia cerută de ei şi care spune cuvânt de cuvânt aşa: „Sfântul Sinod Ecumenic de faţă, primind cu credinţă şi îmbrăţişând cu mâinile deschise raportul preasfinţitului şi preafericitului papă al Romei Vechi, Agaton, către preaevlaviosul nostru împărat”; şi după puţin: „Urmând Sfintelor cinci Sinoade Ecumenice şi Sfinţilor distinşilor Părinţi, definind mărturiseşte cu un glas pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Unul din Sfânta, de o fiinţă şi de viaţă începătoarea Treime, desăvârşit în Dumnezeire şi desăvârşit în umanitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat [Evr 4, 15]; născut mai înainte de veci din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă Acelaşi născut pentru noi şi a noastră mântuire din Sfânta Fecioară Maria, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, după umanitate; Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, diferenţa firilor nefiind nicidecum suprimată din pricina unirii, ci mai degrabă salvată fiind proprietatea fiecărei firi şi convergând într-o unică persoană şi unică ipostasă, nu împărţit sau despărţit în două persoane, ci Unul şi Acelaşi Fiu Unul-Născut, Dumnezeu, Cuvânt, Domn, Iisus Hristos, precum ne-au învăţat despre El prorocii, ne-a povăţuit Iisus Hristos Însuşi, şi ne-a predat simbolul Sfinţilor Părinţi. Şi propovăduim în El, de asemenea, două voinţe naturale şi două lucrări/energii naturale în mod nedespărţit şi neîmpărţit, neschimbat şi necontopit potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi; iar cele două voinţe naturale nu contrare – să nu fie! – precum spuneau ereticii, ci voinţa Lui omenească urmând, şi nu împotrivindu-se, nici luptându-se, ci mai degrabă supunându-se voinţei Lui dumnezeieşti şi atotputernice”10.
…………………………………
8 Epistola papei Agaton, MANSI, CC XI, 272AD.
9 Epistola sinodală a patriarhului Sofronie al Ierusalimului, MANSI, CC XI, 481CD.
10 MANSI, CC XI, 636C-637C.
…………………………………
14. Citindu-se deci acestea, întâi-stătătorii ereziei s-au asemănat surzilor strigând că fiinţa dumnezeiască şi necreată şi lucrarea/energia ei dumnezeiască şi necreată sunt una şi fără absolut nici o diferenţă între ele aducând înainte şi pasaje: unul din Sfântul Maxim Mărturisitorul, iar altul din cel întru sfinţi Teodor Graptul Mărturisitorul, distorsionându-le şi răstălmăcindu-le potrivit impietăţii lor. Căci cum ar fi putut lupta împotriva lucrării lui Dumnezeu dumnezeiescul Maxim, care pentru cele două lucrări/energii ale lui Hristos, dumnezeiască şi omenească, a făcut atâtea drumuri, i s-a smuls limba de Dumnezeu grăitoare, i s-a tăiat mâna şi, în cele din urmă, condamnat fiind la exil veşnic, a îmbrăţişat cu vitejie o moarte martirică?
15. Dar întrucât ei contraziceau încă şi le aduceau înaintea mitropolitului Tesalonicului că numeşte „dumnezeire” şi energia dumnezeiască, s-au citit pasaje din sfinţi. Unul din Marele Vasile, care în epistola către medicul Eustatie scrie: „Nu ştiu cum cei ce aranjează toate aduc apelativul «dumnezeirii» pentru indicarea firii, ca şi cum n-ar fi auzit de la Scriptură că firea nu e rezultatul unei alegeri. Moise însă a fost ales dumnezeu al egiptenilor atunci când oracolul i-a spus: «Te-am dat ca un dumnezeu pentru faraon» [Iş 7, 1]. Prin urmare, acest apelativ [dumnezeiesc] poartă un indiciu al puterii lui văzătoare sau lucrătoare. Dar firea dumnezeiască, întrucât este, rămâne nesemnificată în toate numele gândite despre ea, cum spune învăţătura noastră”11. Şi din Grigorie al Nyssei care în tratatul „Despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului” zice: „Pnevmatomahii spun că Dumnezeirea înseamnă firea […]. Noi însă spunem că nume care să însemneze ceva firea dumnezeiască fie nu are, fie nu are pentru noi. Şi chiar dacă se spune ceva fie de obişnuinţa omenească, fie de dumnezeiasca Scriptură, e ceva din cele însemnate în jurul ei. Dar firea dumnezeiască rămâne inexprimabilă şi de nerostit, depăşind orice însemnare a ei prin glăsuire. Iar ca acuzator al blasfemiei lor lipsite de minte să ia şarpele care arată că numele «dumnezeire» are semnificaţia de lucrare văzătoare […]. Căci sfătuind pe strămoşi să se atingă de cele oprite, făgăduieşte: «Vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte dumnezei» [Fc 3, 5]. Vezi că prin glăsuirea «dumnezeire» atestă lucrarea văzătoare? Căci nu poate fi văzut ceva decât cu ochii deschişi. Prin urmare, apelativul «dumnezeire» înfăţişează nu firea, ci puterea văzătoare”12. Şi, iarăşi, acelaşi scrie către Avlavie: „«Dumnezeu» arată pe Cel ce lucrează, iar «dumnezeire» arată lucrarea; dar lucrarea nu e nimic din cei Trei, ci, mai degrabă, fiecare din cei Trei lucrează”13.
…………………………………
11 Epistola 189, 8; PG 32, 696AC.
12 Despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt; PG 46, 573D-576A.
…………………………………
16. Fiind ei demascaţi prin toate acestea, au fost chemaţi de Biserică la pocăinţă, preaseninul nostru împărat îndemnându-i mult să nu respingă prin cuvinte leacul bun al pocăinţei care are multă atracţie şi har. Ei însă n-au primit zicând de-a dreptul acel: „Nu vreau să ştiu căile tale” [Iov 21, 14]. Căci au rămas în cele pe care le-am cunoscut de la început. De aceea, din porunca dumnezeiască a preaputernicului nostru împărat şi a preasfinţitului patriarh ecumenic s-a citit un tomos promulgat cu câtăva vreme mai înainte pentru depunerea mitropolitului Efesului, al celui al Ganului şi a altora ca unii bolnavi de cele ale lui Varlaam şi Akindynos, dar care n-a intrat în vigoare din pricină că se aştepta întoarcerea şi pocăinţa lor. Şi după ce s-a citit acesta, preacinstitul mare hartofilax şi consul al filozofilor a început, potrivit obiceiului bisericesc, să întrebe pe fiecare ce părere are, fiecare în parte, despre punctele dogmatice discutate şi cercetate. Şi toţi cu o gură şi mişcaţi de un singur Duh au mărturisit deschis, urmând Sfinţilor Părinţi, împreună cu unitatea şi o distincţie şi o diferenţă cuvenită lui Dumnezeu între fiinţa şi energia dumnezeiască, au îmbrăţişat ca necreată şi energia dumnezeiască, corespunzător fiinţei dumnezeieşti, şi au primit cu bunăvoinţă, auzind aceasta de la aceiaşi teologi, să numească „dumnezeire” şi această dumnezeiască energie.
17. Întrebat fiind şi preasfinţitul patriarh ecumenic să-şi exprime şi el opinia sa despre acestea, mai întâi a expus un cuvânt despre diferenţa dintre fiinţa şi energia dumnezeiască elucidând frumos fiecare în parte modurile diferenţei afirmate de sfinţi şi dovedind şi unitatea şi inseparabilitatea acesteia faţă de fiinţa dumnezeiască, în care a arătat că energia dumnezeiască e numită de sfinţi şi necreată şi „dumnezeire”, după care a făcut un întreg îndemn către disputători chemându-i, povăţuindu-i şi mustrându-i, chemându-i în toate felurile spre pocăinţă şi îndemnându-i cu cea mai mare râvnă şi sârguinţă spre un acord cu Sfinţii şi cu Sfântul Sinod. Dar cum i-a văzut nevindecaţi şi ţinând odată pentru totdeauna blasfemiile anterioare şi scuturându-se cu totul de pocăinţă, cuprins de un zel vrednic de el şi de virtutea sa din copilărie, vrednic şi de scaunul său [patriarhal], îi dezbracă pe mitropoliţii Efesului şi Ganului de simbolurile arhieriei şi de toată preoţia, făcând aceasta cu acordul exprimat prin vot al sinodului, iar ceilalţi întâi-stătători ai ereziei împreună cu ei, şi următorii lor în chip rău, având aceeaşi osândă cu aceştia, sunt scoşi afară, unii dintre ei cerând iertare şi dobândind-o prin pocăinţă. Şi cu acestea sesiunea aceasta a luat sfârşit.
…………………………………
13 Către Avlavie că nu sunt trei dumnezei; PG 45, 124D-125A.
…………………………………
18. Iar după ce s-au scurs de la aceea puţine zile, preaseninul şi sfântul nostru împărat porunceşte şi deschide cu înţelepciune contestatarilor o uşă a pocăinţei. Dar pentru că aceştia erau tot nevindecaţi, i s-a părut drept să adune iarăşi un sinod, pentru ca printr-o cercetare amănunţită să se facă limpede din cele teologhisite de sfinţi adevărul dreptei-credinţe cu privire la cele spuse înainte. Şi făcându-se sinod şi heterodocşii nevrând să se prezinte, ci refuzând aceasta odată pentru totdeauna, preaevlaviosul împărat a poruncit ca dintre multele capitol dogmatice avansate să se cerceteze: 1) mai întâi, dacă există la Dumnezeu o diferenţă cuvenită lui Dumnezeu între fiinţă şi energie; 2) apoi, dacă se arată că e o diferenţă, dacă energia aceasta e creată sau necreată; 3) în al treilea rând, dacă această energie cuvenită lui Dumnezeu se dovedeşte necreată, cum ar putea scăpa cineva de acuza că din această pricină crede că Dumnezeu e compus, ceea ce heterodocşii reproşează cu îndrăzneală Bisericii lui Dumnezeu; 4) în al patrulea rând, dacă expresia «dumnezeire» e folosită în imne de teologi nu numai pentru fiinţa, dar şi pentru energia dumnezeiască, căci şi de aici vrăjmaşii Bisericii îi reproşează acesteia diformitatea diteismului; 5) în al cincilea rând, dacă spun teologii că fiinţa e superioară în ceva energiei, fiindcă şi acest lucru cade sub reproşul potrivnicilor; şi 6) dacă Dumnezeu este participat/împărtăşit, participarea/împărtăşirea e după fiinţă sau după energie? Atâtea fiind chestiunile care ne stau acum înainte spre cercetare, discuţiile despre ele nu trebuie să se facă deodată, căci dacă s-ar face aşa, înţelegerea lor n-ar fi nicidecum exactă nici potrivit intenţiei noastre, ci tratând despre fiecare în parte aşa să înaintăm spre alta luând drept călăuze nerătăcitoare pe venerabilii teologi.
19. Pentru început, dacă vrei, să vorbim despre primul punct. Există oare la Dumnezeu o distincţie între fiinţă şi energie, lucru refuzat de contestatari, care socotesc că de aici rezultă multe alte lucruri absurd şi politeism, sau ele sunt cu totul identice şi lipsite de diferenţă? Acestea poruncindu-le preaputernicul împărat, dumnezeiescul sinod luând aminte la cele spuse a zis: „Nu ştim, preaevlavioase împărate, altă cale care duce la adevăr decât aceasta, pe care ne-ai arătat-o acum”. Şi citindu-se în auzul tuturor teologi care au o opinie despre aceste lucruri, s-a arătat că aceia care nu cinstesc împreună cu unitatea şi distincţia între fiinţa şi energia dumnezeiască sunt atei/fără Dumnezeu şi se expun la multe alte absurdităţi. Căci potrivit marelui Dionisie: „Ceea ce n-are nici o putere sau energie nici nu există, nici nu este ceva şi nu există nici o afirmare sau negare a lui”14. Iar ceea ce are diferă negreşit întru ceva de ceea ce are. Deci dacă nu există o diferenţă între fiinţa şi energia dumnezeiască, fiinţa lui Dumnezeu nu poate avea o energie. Dar ceea ce nu are o energie este inactiv, iar ceea ce e inactiv e inexistent.
20. Întrucât de Dumnezeu purtătorul Damaschin scrie: „Lucrul firii dumnezeieşti e naşterea mai înainte de veci, iar lucrul voinţei dumnezeieşti e creaţia”15, iar Sfântul Chiril scrie: „Facerea ţine de energie, iar naşterea de fire, iar firea şi energia nu sunt identice”16, cei ce zic că nu există diferenţă între fiinţa dumnezeiască şi energia dumnezeiască fiindcă, potrivit aceluia, naşterea ţine de fire, dar după ei energia nu are nici o diferenţă faţă de fire, atunci, după ei, naşterea va ţine şi de energie, şi aşa făpturile vor fi naşteri veşnice, ca unele ce sunt din firea dumnezeiască. Şi, iarăşi, fiindcă facerea ţine de energie, dar firea n-are nici o diferenţă faţă de energie, atunci, după ei, facerea va ţine de fire, şi astfel, după ei, cele din fire vor fi făpturi. Şi iarăşi, întrucât acelaşi scrie în al II-lea din „Dialogurile sale [despre Sfânta Treime] către Hermeia” că: „Pe lângă acestea spunem tuturor că din energia/lucrarea lui Dumnezeu focul arde, iar apa răcoreşte”17, cei ce zic că fiinţa şi energia sunt identice şi nu au nici o diferenţă, vor fi siliţi să spună că focul şi apa sunt din fiinţa lui Dumnezeu. Şi aşa cacodoxia de acum se face mai rea decât rătăcirea elinilor [păgânilor], fiindcă aceia credeau că numai sufletul e din fiinţa lui Dumnezeu, dar aceştia spun că şi aceste corpuri materiale şi sensibile.
21. Dar şi dumnezeiescul Hrisostom, explicând în omilia a 60-a la Evanghelia după Ioan ceea ce spune Domnul şi Dumnezeul nostru în această Evanghelie: „Tatăl Meu e mai mare decât Mine” [In 10, 30], lămureşte că „acest lucru s-a spus cu privire la putere”, căci tot cuvântul său era despre aceasta: „Iar dacă __________puterea e aceeaşi, evident că aceeaşi e şi fiinţa”; şi după puţin: „căci nu se pot învăţa una prin alta, nici fiinţa, nici
…………………………………
14 Despre numele divine VIII, 5; PG 3, 893A.
15 Expunerea exactă a credinţei ortodoxe I, 8; PG 94, 813A.
16 Tezaure 18; PG 75, 312C.
17 Dialoguri despre Sfânta Treime; PG 75, 731A.
…………………………………
puterea”18. Şi iarăşi, în aceeaşi Evanghelie, când apostolul Filip zice: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne va fi de-ajuns” [In 14, 8], dumnezeiescul Hrisostom spune în acea omilie: „Să vedem ce anume cere să vadă Filip? Oare înţelepciunea Tatălui? Oare bunătatea Lui? Nu! Ci însăşi ceea ce este Dumnezeu, însăşi fiinţa Lui”19. Şi iarăşi, explicând cuvântul Apostolului din Epistola către Romani care zice: „Căci cugetul trupului e moarte, iar cugetul Duhului e viaţă şi pace” [Rm 8, 6], spune: „Cuget al trupului numeşte răutatea, iar cuget al Duhului harul dat şi lucrarea/energia dăruită alegerii libere bune, nevorbind aici nicidecum despre ipostasă şi fiinţă”20. Şi iarăşi, acelaşi Hrisostom în cuvântul în care explică versetul: „Pune mâna ta sub coapsa mea şi jură” [Fc 24, 2], spune literal acestea: „Sfeşnic adevărat e trupul Stăpânului care arată prin har strălucirile înşeptite ale Duhului, căci zice Isaia: «Un toiag va ieşi din Iesei şi o floare va urca din ea şi se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu» [Is 11, 1-2]. Cine? Cel cu multe părţi prin lucrări/energii şi mult prin fire. «Se va odihni Duhul lui Dumnezeu», aici tâlcuieşte fiinţa. Iar ceea ce urmează afirmă lucrările/energiile Duhului: «duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei, duhul temerii de Dumnezeu» [Is 11, 2]. Cele şapte daruri ale harului Duhului Sfânt, care se odihnesc peste trupul Stăpânului, le figurează în prefigurarea sfeşnicului”21. Şi iarăşi, acelaşi Hrisostom în cuvântul său „Despre Duhul Sfânt” spune: „Nu va lua cineva toate harismele, ca să nu creadă cineva că harul este fire”22.
22. Dar întrucât şi sfântul mucenic şi filozof Iustin scrie: „Fiindcă Dumnezeu are fiinţă spre existenţă, iar voinţă spre facere”23, cine respinge diferenţa dintre voinţă şi fiinţă, respinge şi existenţa şi facerea lui Dumnezeu; căci nu este limpede că aceia care desfiinţează diferenţa se arată atât negând pe Dumnezeu, cât şi slăvind ceea ce se mişcă în mod automat? Căci potrivit dumnezeiescului Ioan din Damasc, „şi viaţa e lucrare/energie”, cum lămureşte despre lucrare/energie în capitolul 38 al „Dogmaticii” sale24; căci vorbind mai înainte despre altele, precum şi despre voinţa omenească şi dumnezeiască, adaugă îndată la începutul
…………………………………
18 Omilia 60 la Ioan; PG 59, 338.
19 Omilia 14 la Ioan; PG 59, 401.
20 Omilia 13 la Romani; PG 60, 516.
21 Pasaj neidentificat.
22 PS. HRISOSTOM, Despre Duhul Sfânt 3; PG 52, 817.
23 PS. IUSTIN, Întrebările unui creştin către păgâni 3; PG 6, 14-29C.
24 Expunerea exactă a credinţei ortodoxe II, 23; PG 94, 952D.
…………………………………
capitolului, cuvânt de cuvânt, aşa: „Trebuie ştiut că toate puterile mai înainte zise: cognitive, vitale, naturale şi artificiale, se numesc lucrări/energii; căci lucrarea/energia e puterea şi mişcarea naturală a fiecărei fiinţe, de care e lipsită numai nefiinţa”25.
23. Acestea fiind deci elucidate astfel în chip foarte înţelept şi diferenţa fiind dovedită foarte limpede „nu în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii omeneşti”, potrivit dumnezeiescului Pavel, „ci în unele învăţate de Duhul” [1 Co 2, 4.13], de teologiile de Dumnezeu insuflate ale Părinţilor, s-ar cădea, a spus dumnezeiescul sinod, ca aceia care au încercat să se dispute cumva cu privire la aceasta, să alunge în chip evlavios din gândirea lor acum, dacă nu şi mai înainte, boala iubirii de sfadă şi să vrea să se lase convinşi cu râvnă de conducătorii şi învăţătorii noştri comuni în dreapta-credinţă care trâmbiţează expresii strălucite numai despre diferenţa dintre fiinţa şi energia dumnezeiască, şi să nu mai încerce nicidecum să le contravină şi să cerceteze cu curiozitate ce anume e energia şi cât şi cum ar fi această diferenţă.
24. Fiindcă nu l-au auzit, pe cât se pare, pe dumnezeiescul Părinte Hrisostom care în explicaţiile la dumnezeiasca Evanghelie după Ioan învaţă că lucrarea dumnezeiască e cu neputinţă de tâlcuit şi de înţeles şi e mai presus de legile firii. „Căci dacă nu ştii să tâlcuieşti acest vânt a cărui simţire o primeşti în auz şi în pipăire, nici calea lui, cum cercetezi cu curiozitate lucrarea care vine de la dumnezeiescul Duh atunci când nu ştii lucrarea vântului, deşi-i auzi glasul? Iar expresia «unde vrea El» [In 3, 8] se spune pentru a înfăţişa puterea Duhului. Căci dacă nimeni nu-l ţine, ci suflă unde vrea el, cu cât mai mult nu vor putea ţine lucrarea Duhului legile firii, nici definiţiile naşterii trupeşti, nici nimic altceva din unele ca acestea”26. Nu-l aud nici pe Marele Vasile care-l contrazice pe Eunomie şi teologhiseşte astfel: „Căci dacă am măsura toate cu înţelegerea minţii şi am presupune că ceea ce nu poate fi cuprins cu gândurile nici măcar nu există, dusă e atunci răsplata credinţei, dusă e şi răsplata nădejdii”27. Dar cum am mai fi atunci vrednici de fericirile bazate pe credinţa în cele nevăzute, noi care ne lăsăm convinşi numai de explicări raţionale? De ce oare s-au supus păgânii deşertăciunii şi s-a întunecat inima lor nepricepută? Nu pentru că urmând celor ce le apărea raţiunii lor, n-au crezut propovăduirii Duhului? Oare nu pe unii ca aceştia îi căinează Isaia ca nişte oameni pierduţi zicând: „Vai celor înţelepţi pentru ei înşişi şi ştiutori înaintea lor înşişi” [5, 21]?
…………………………………
25 Expunerea exactă a credinţei ortodoxe II, 23; PG 94, 949A.
26 Omilia 26 la Ioan; PG 59, 155.
27 Contra lui Eunomie IV, 24; PG 29, 628A.
…………………………………
25. Deci trebuia ca aceştia să asculte aceste lucruri spuse de sfinţii teologi şi să li se supună de bunăvoie numaidecât, să fie cu luare-aminte la ele cu bucurie şi să se plece fără cercetare dumnezeieştilor lor glăsuiri care însemnează această diferenţă, îndrăgind-o şi primind-o cu tăcere cucernică, dar modul fie să nu-l adauge nicăieri, fie nu spre suprimarea diferenţei, în cazul în care ar fi cerut să se înscrie împreună cu cei ce par măcar întrucâtva că fac parte din cei drept-credincioşi. Dar fiindcă au ajuns la o atât de mare insultă şi neruşinare, sau mai degrabă o atât de mare demenţă, încât să înnebunească şi împotriva sfintelor Sinoade Ecumenice şi a tuturor sfinţilor teologi, şi să îndrăznească să le ceară socoteală şi să spună – vai! – că unii degajă mireasma dogmelor elineşti [păgâne] şi a celor crescuţi în acestea, iar pe alţii să-i acuze de cea mai mare lipsă de învăţătură, deşi sunt un sinod întreg, şi să spună că unii au fost aduşi prin constrângere la această teologie, deşi ei ar fi ales bucuros pentru aceasta moarte de mucenic, iar alţii au scris acestea din linguşeală, nu spunând adevărul – o, cum ar putea suferi cineva să spună în parte hulele lor? -, pentru ca auzul iubitorilor de Hristos să nu primească, aşa cum spunea cineva dintre Părinţii nesocotiţi de ei, orice se spune despre o dogmă dumnezeiască fără să ţină tare de adevărul şi rigoarea teologică, hai acum, îndrăznind spre Dumnezeul Cel rugat de aceştia, să încercăm să expunem câteva lucruri pe scurt despre modul unirii şi distincţiei fiinţei şi energiei dumnezeieşti, neîncercând să născocim noi înşine raţionamente întru apărarea celor teologhisite de ei în chip cucernic în vechime, ci păzind legea Bisericii, să încredinţăm dogmele Bisericii prin dascălii Bisericii fără să adăugăm sau desfiinţăm de la noi înşine nimic din cele dogmatizate de aceştia. De această lege folosindu-ne şi aici, atunci când îi auzim pe sfinţi strigând precis că energia dumnezeiască este din fiinţa dumnezeiască, nu socotim că ea este din Dumnezeu aşa cum sunt toate, cum împreună cu multe alte absurdităţi li se pare celor ce dispută cu noi. Căci faptul de-a fi din Dumnezeu se spune şi despre creaturi, dar faptul de a fi din fiinţa lui Dumnezeu nu se spune cândva despre nici una din creaturi, ci mai degrabă este interzis cu desăvârşire de sfinţi.
26. Fiindcă zice Marele Vasile: „Făcutul nu este din fiinţa făcătorului”28, iar dumnezeiescul Damaschin spune: „Creaţia, chiar dacă
…………………………………
28 Contra lui Eunomie IV, 1; PG 29, 673B.
…………………………………
s-a făcut după acestea, nu e din fiinţa lui Dumnezeu”29, şi iarăşi: „creaţia şi facerea arată că făcutul şi creatul sunt făcute în afară şi nu din fiinţa Creatorului şi Făcătorului fiind cu desăvârşire neasemănătoare Lui”30. Deşi nu spunem că aceasta [energia] este din fiinţa dumnezeiască ca şi cum ar fi afară din fiinţa dumnezeiască, cum au ajuns să flecărească acest lucru cei potrivnici nu atât lipsiţi de cucernicie, cât lipsiţi de învăţătură, ca nu cumva cineva să-şi iasă aşa din minţi, ci ştiind că aceasta este, potrivit teologilor, o mişcare fiinţială şi naturală a lui Dumnezeu, spunem că ea iese şi izvorăşte din fiinţa dumnezeiască precum dintr-un izvor şi nu este văzută nicicând fără aceasta, ci rămâne pururea nedespărţită de ea, coexistă din veşnicie împreună cu fiinţa dumnezeiască şi e unită cu ea în chip inseparabil, neputând să fie vreodată despărţită de fiinţa dumnezeiască de vreun interval nici eonic, nici temporal, nici spaţial, ci ieşind din ea înainte de veci şi cofiinţând indisociabil împreună cu ea. Căci zice Marele Atanasie: „Iar când toate sunt lucrate de Dumnezeu prin Fiul în Duhul Sfânt, vedem inseparabilă lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”31. Iar cel întru sfinţi şi dumnezeiescul Anastasie, de către care a fost învăţat şi Sfântul Sinod Ecumenic [al VI-lea], a spus în cuvântul al doilea despre necircumscris: „Să vedem ce suferă să spună despre Dumnezeu ereticii: spun că Dumnezeu este în toate prin lucrare/energie, nicidecum prin fiinţă, numind lucrare efectul care iese din lucrare; eu însă aş spune că lucrarea/energia lui Dumnezeu e inseparabilă de firea lui Dumnezeu”32. Şi după altele câteva mai spune: „Unde se spune lucrare/energie se vede împreună cu ea şi fiinţa din care iese aceasta. Căci fiecare din ele sunt necircumscrise, şi de aceea sunt cu desăvârşire inseparabile între ele; fiindcă lucrarea/energia vesteşte fiinţa ascunsă care se vede cofiinţând împreună cu lucrarea/energia, neputând fi fără ea”33. Şi iarăşi: „lucrarea este în jurul a orice, iar fiinţa e inseparabilă de ea”34.
…………………………………
29 Expunerea exactă a credinţei ortodoxe I, 8; PG 94, 812C.
30 Ibidem.
31 PS. ATANASIE, Contra sabelienilor 12; PG 28, 117A.
32 ANASTASIE SINAITUL, Omilia 2 despre necircumscris, 2; PG 89, 1331BC.
33 Ibidem; col. 1331C-1332A.
34 Ibidem; col. 1332B.
…………………………………
27. Dar aşa cum, potrivit teologiei sfinţilor, unirea dumnezeiască şi veşnică o vestim nu numai prin inseparabilitate, ci prin multe altele, precum şi prin comunitatea necreatului şi necircumscrisului, tot aşa ştim să slăvim iarăşi potrivit aceloraşi şi distincţia şi diferenţa lor cuvenită lui Dumnezeu; nu trăgându-le de aici spre o disociere şi diviziune desăvârşită, nici gândind această diferenţă ca pe o înstrăinare naturală, ori separându-le una de alta printr-un interval – să nu fie! -, ci suntem iniţiaţi de sfinţi să o primim ca pe cele ce sunt cauze şi cauzate prin fire, distingând în chip cuvenit lui Dumnezeu numai prin raţiune cele unite şi indivizibile prin fire. Căci zice Marele Atanasie în „Cuvântul al IV-lea împotriva arienilor”: „Altceva e ceea ce e din ceva, şi altceva lucrul din care este, care sunt în această privinţă două. Dacă însă n-ar fi două, ci s-ar spune despre acelaşi lucru, atunci acelaşi lucru ar fi şi cauză şi cauzat, şi născător şi născut, absurditate care se vede la Sabelie”35. Prin urmare, întrucât, potrivit tuturor teologilor, energia e crezută a fi din fiinţă şi că acestea sunt fiecare altceva şi altceva şi două, de aici s-a arătat limpede că se deosebesc între ele prin faptul de a fi sau nu din ceva sau cineva, adică după cum sunt cauză şi cauzată, precum învaţă cele dumnezeieşti acest mare teolog. Care după puţin spune: „Exemplu omenesc să fie aici focul şi strălucirea care iese din el: sunt două prin fiinţare şi la vedere, dar una este din celălalt şi e nedespărţită de el”36. Deci aşa cum la focul şi la lumina din el, dintre care unul e natură şi cauză, iar alta naturală şi cauzată, unitatea se enunţă în virtutea inseparabilităţii, iar diferenţa în virtutea cauzei şi cauzatului, tot aşa şi la firea dumnezeiască şi energia din ea se afirmă de către noi atât unitatea, cât şi diferenţa: una potrivit cauzei, iar alta potrivit cauzării de către o cauză; fiindcă nici unitatea nu alungă diferenţa, nici diferenţa nu răstoarnă unitatea, ci atunci când fiecare din acestea e văzut în chip cucernic potrivit sfinţilor, nici una nu va putea fi eliminată de cealaltă.
28. Dar şi dumnezeiescul Grigorie al Nyssei, ştiind bine că diferenţa între cauze şi cauzate provine din adevăr şi nu este nicicum afectată de nediferenţierea potrivit firii, spune scriind lui Avlavie: „Mărturisind identitatea firii, nu tăgăduim diferenţa după cauză şi cauzat, şi înţelegem că una se distinge de alta numai în aceea că una se crede a fi cauză, iar alta din cauză”37. Iar fratele lui şi marele cu adevărat Vasile pare să cunoască o diferenţă atât de mare între cauze şi cauzate încât să dogmatizeze şi o ordine provenită din succesiunea naturală şi aşa să spună cauzei şi cauzatului că sunt primul şi al doilea şi să socotească a fi dintre cele absurde şi iraţionale faptul de a nu le mărturisi, a le tăgădui
…………………………………
35 PS. ATANASIE, Cuvântarea a IV-a contra arienilor 3; PG 26, 472A.
36 Ibidem 10; PG 26, 480CD.
37 PG 45, 133B.
…………………………………
pe acestea, şi mai spunea că Eunomie fie nu cunoaşte diferenţa aceasta, fie o ascunde de bunăvoie, scriind: „Acel lucru Eunomie fie nu-l ştia, fie l-a ascuns de bunăvoie, şi anume că există un fel de ordine care nu constă din instituirea ei de către noi, ci are loc prin însăşi succesiunea naturală, aşa cum lumina este faţă de foc ceea ce iese din foc. Căci în acestea numim mai întâi cauza, iar în al doilea rând ceea ce e produs de aceasta, nu separându-le printr-un interval, ci gândind prin raţionament cauza înaintea cauzatului”38. Deci cum să fie întemeiat refuzul ordinii la cele la care primul şi al doilea nu există prin instituirea noastră, ci din succesiunea care este în ele prin fire? Deci ea e prezentă în toţi cei ce pot înţelege exact şi raţiona cumva că sfântul era preocupat în mod egal de adevăr şi dreapta-credinţă. Căci prin aceea că spune „nu constă din instituirea noastră, ci are loc prin însăşi succesiunea potrivit firii” a arătat că diferenţa din ordinea aceasta între cauzate şi cauze există dintr-o necesitate inevitabilă şi naturală şi dintr-un adevăr luminos, şi nu se poate să fie altfel, ci ea e contemplată pururea în acestea în mod necesar; iar prin aceea că adaugă că ele „nu sunt separate printr-un interval, ci prin raţionament”, iar diferenţa dintre primul şi al doilea se consideră numai cu mintea, arată lucrul unirii asigurat în chip cucernic şi neintroducând în ea din diferenţă nici o vătămare, ci teologhisind că însăşi unirea este necontopită şi învăţând că diferenţa e negreşit indivizibilă. Aşadar, iarăşi, dat fiind că Eunomie încearcă să suprime cu totul această diferenţă, Marele Vasile spune: „Cum n-ai lăsat nici o diferenţă, nici măcar cea care există între cauze şi cele ieşite din ele”39. Astfel faptul de a opina că nu există nici o diferenţă între cauze şi cauzate generează în chip vădit nebunia lui Arie şi Eunomie. Căci aceia sârguindu-se să desfiinţeze în tot felul de-o-fiinţimea, auzind că în Evanghelii Domnul spune că Tatăl Său e mai mare decât El [In 14, 28] şi temându-se să gândească această diferenţă, au îndrăznit de aici să introducă în chip necucernic diferenţa potrivit firii, dar pe cea după cauză şi cauzat au tăgăduit-o odată pentru totdeauna ştiind că nu poate introduce nicidecum nici o înstrăinare sau diviziune naturală, ci păstrează astfel pururea unirea indisolubilă a firii. Luptând vitejeşte cu ei pentru Treime, aceştia trei au alungat cât mai departe cu putinţă de Biserica noastră această impietate a acelora ca una ce desfiinţează taina mare şi suprafirească a Treimii.
…………………………………
38 Contra lui Eunomie I; PG 29, 557AB.
39 Ibidem I, PG 29, 564B.
…………………………………
29. Prin urmare, pe drept cuvânt, cei ce nesocotesc această diferenţă sunt mistuiţi acum de cacodoxia acelora [a arienilor], iar cei ce mărturisesc că o îndrăgesc şi îmbrăţişează cu râvnă sunt de partea dreptei-credinţe şi teologiei acestor sfinţi sau, mai bine zis, a lui Hristos, distingând în chip unitar cele dumnezeieşti şi unindu-le în chip distinct. Căci felul distincţiei între fiinţa şi energia dumnezeiască ar putea spune cineva că e unic, prim şi propriu. Iar ele se deosebesc între ele şi prin aceea că energia dumnezeiască e participată şi se împarte în chip neîmpărţit, e numită şi se înţelege cumva, chiar dacă nedesluşit, din efectele ei, pe când fiinţa e imparticipabilă, neîmpărţibilă şi fără nume întrucât este mai presus de nume şi de neînţeles.
30. După aceasta am cerut să se dovedească de la sfinţi dacă această energie inseparabilă, dar diferită de firea dumnezeiască, este necreată, ceea ce contrazicătorii Bisericii nu primeau câtuşi de puţin. Şi s-a dovedit limpede şi acest lucru de către sfinţi, pe primul loc fiind Sfântul Sinod al VI-lea Ecumenic, cum s-a dovedit deja suficient mai sus prin pasajele citate din el în parte. S-a mai dovedit limpede şi aceasta: că aceia care nu primesc ca necreată energia naturală a fiinţei dumnezeieşti, inseparabilă, dar diferită de ea, cum s-a spus, fac creatură însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Căci potrivit Sfântului Maxim, „fiecare fire e caracterizată de lucrarea/energia ei, energia necreată arătând o fire necreată, iar cea creată o fire creată”40; încă şi potrivit dumnezeiescului Ioan Damaschinul care spune: „Energia creată va arăta creată şi firea, iar energia necreată caracterizează firea necreată”41. Deci cei ce numesc creată energia dumnezeiască, energie care caracterizează firea dumnezeiască, înfăţişează cu necesitate drept creată şi firea dumnezeiască.
31. Sunt şi monoteliţi, dar mai răi şi absurzi decât cei de odinioară fiindcă sunt de părere că cele mai înainte de veci sunt creaturi. Căci dacă mărturisim două firi în Domnul nostru Iisus Hristos: una necreată şi alta creată, atunci cei nu ce spun că firea dumnezeiască are şi o voinţă şi o lucrare necreată, dogmatizează o singură voinţă şi o lucrare în Hristos, ceea ce Sinodul [Ecumenic] al VI-lea a dezavuat şi anatemizat. Şi de aici se dovedesc în chip a fi monoteliţi ei înşişi, dar mult mai răi decât aceia, întrucât aceia spuneau că există o singură voinţă şi o lucrare în Hristos, dar una necreată, desfiinţând-o pe cea creată, dar aceştia spun că e o voinţă şi o lucrare, dar creată, neprimind-o în chip vădit pe cea necreată.
…………………………………
40 Disputa cu Pyrrhus ; PG 91, 341A.
41 Expunerea exactă a credinţei ortodoxe III, 15; PG 94, 1056C.
…………………………………
Dar şi Marele Vasile, scriind în tratatul către Amfilohie, spune: „Numele Duhului sunt acestea mari şi suprafireşti neavând nici o exagerare în ele. Dar energiile Lui care sunt? Ele sunt de negrăit prin măreţia lor şi nenumărate prin mulţimea lor. Căci cum vom înţelege cele de dincolo de veacuri?”42. Care erau energiile Lui mai înaintea creaţiei inteligibile? Cei care numesc create energiile dumnezeieşti sunt în chip vădit de părere că există creaturi dincolo de veacuri. Deci şi aceasta: că energiile dumnezeieşti ale Firii Triipostatice sunt comune şi naturale, s-a arătat nu prin doi sau trei martori, ci prin întreaga dumnezeiască Scriptură.
32. După aceasta a cerut să se dovedească de la sfinţi dacă s-ar putea gândi în Dumnezeu vreo compoziţie din pricina diferenţei între fiinţa şi energia dumnezeiască; căci şi acest lucru îl afirmau contrazicătorii. S-a dovedit, aşadar, faptul că acest lucru nu poate fi socotit o compoziţie în Dumnezeu este vestit de către toţi sfinţii. Căci dumnezeiescul Maxim, în „Dialogul” său „cu Pyrrhus”, arată foarte limpede că din lucrare/energie nu se creează o compoziţie: „Vezi, îi spune lui Pyrhus, că de aici te amăgeşti, şi anume de acolo că ignore faptul că toate compoziţiile sunt ale celor ce există într-o ipostasă nu ale celor ce se văd în altceva. Acest lucru e gândul comun al tuturor, atât al filozofilor din afară, cât şi al iniţiatorilor cu dumnezeiască înţelepciune în taina Bisericii. Iar dacă vorbiţi de o compoziţie a voinţelor, sunteţi siliţi să vorbiţi şi de o compunere a celorlalte însuşiri naturale”43. Dar şi Grigorie al Nyssei în capitolul 6 al completării sale la „Hexaemeron” spune cuvânt de cuvânt aşa: „Deci dacă în om există diferitele organe alcătuite de fire în vederea simţirii, în toate acestea una şi aceeaşi e mintea care e activă, pune în mişcare şi se foloseşte de fiecare potrivit cu scopul propriu, fără să schimbe în acelaşi timp firea prin diferenţele lucrărilor, atunci cum ar putea privi cineva la Dumnezeu fiinţa Sa compusă de multe părţi din pricina diversităţii puterilor Lui?”44.
33. Dar s-a dovedit şi aceasta: că aceia care, ca şi contrazicătorii, nu primesc diferenţa între fiinţa şi energia dumnezeiască şi, simplu spus, a tuturor celor contemplate în chip natural în jurul fiinţei dumnezeieşti, ei sunt de fapt cei care-L fac compus pe Dumnezeu, întrucât Marele Vasile spune în chip vădit: „Dacă am atribui toate numele dumnezeieşti fiinţei, atunci L-am arăta pe Dumnezeu nu numai compus, dar compus din părţi
…………………………………
42 Despre Duhul Sfânt XIX, 48; PG 32, 156D.
43 Disputa cu Pyrrhus; PG 91, 295B.
44 Despre alcătuirea omului 6; PG 44, 140B.
…………………………………
neasemănătoare, căci fiecare nume înseamnă altceva şi altceva”45. Iar Marele Grigorie Teologul scrie: „Dacă nemurirea, nerăutatea şi neschimbarea ar fi fiinţa lui Dumnezeu, atunci ar exista multe fiinţe ale lui Dumnezeu, nu una, sau divinul ar fi compus din acestea, căci dacă sunt fiinţe, nu sunt necompuse”46. Încă şi dumnezeiescul Chiril spune şi el: „Nu e fiinţă nenaşterea, nestricăciunea, nemurirea sau nevăzutul; căci dacă fiecare din acestea ar fi fiinţă, Dumnezeu ar fi alcătuit din tot atâtea fiinţe câte s-ar arăta a-I fi inerente în chip natural, căci multe Îi sunt inerente numai Lui şi nimănui altuia din toate”47. Dumnezeiescul Hrisostom spune: „Harul Duhului Scriptura îl numeşte uneori foc, alteori apă, arătând că acestea nu sunt nume ale fiinţei, ci ale lucrării; căci Duhul nu e compus din fiinţe diferite, fiind nevăzut şi unitar”48. Iar Grigorie al Nyssei scrie „Contra lui Eunomie”: „Cine spune că Dumnezeu e dublu afară de tine care plasezi orice noţiune a unui nume în fiinţa Tatălui şi spui că nu-i este inerent nimic din afară, ci fiecare din numele din jurul Divinului le cantonezi în fiinţa lui Dumnezeu?”49.
34. După aceasta s-a cercetat dacă fiinţa dumnezeiască şi necreată e numită de sfinţi „dumnezeire”; căci nici acest lucru n-au vrut să-l primească contrazicătorii. Dar şi acest lucru s-a arătat a fi vestit de către sfinţi. Căci zice tot Marele Vasile în cele „Contra lui Eunomie”: „Şi însuşi numele «dumnezeire» înseamnă fie puterea văzătoare, fie cea pronietoare pe care o are faţă de umanitate”50. Şi iarăşi tot el spune în epistola către medicul Eustatie: „Prin urmare, identitatea lucrării la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt arată limpede identitatea firii. Astfel încât chiar dacă numele «dumnezeire» înseamnă firea, comunitatea fiinţei permite să fie atribuit în sens propriu şi Duhului Sfânt. Dar nu ştiu cum cei ce aranjează toate aduc apelativul «dumnezeire» pentru indicarea firii”51. Iar mai încolo: „Prin urmare, acest apelativ poartă imitarea unei puteri fie văzătoare, fie lucrătoare. Dar în ea însăşi firea dumnezeiască rămâne neînsemnată în toate numele care ar putea fi inventate, cum e învăţătura noastră. Căci atunci când aflăm că e binefăcător, judecător, bun şi drept şi altele asemenea, suntem învăţaţi diferenţele unor lucrări. Dar firea celui ce
…………………………………
45 Contra lui Eunomie II, 29; PG 29, 640BC.
46 Cuvântarea 29 (a III-a teologică), 10; PG 36, 88BC.
47 Tezaure 31; PG 75, 444AC.
48 Omilia 32 la Ioan; PG 59, 183.
49 De fapt GRIGORIE AL NYSSEI, Contra lui Eunomie II, 1, 606 (ed. Jaeger).
50 GRIGORIE AL NYSSEI, Contra lui Eunomie III, 10, 10 (ed. Jaeger).
51 Epistola 189, 7-8; PG 32, 693D.
…………………………………
lucrează acestea n-o putem cu nimic cunoaşte prin înţelegerea lucrărilor. Fiindcă atunci când dă cineva o definiţie a fiecăruia din aceste nume şi a înseşi firii în jurul căreia sunt aceste nume, va da aceeaşi definiţie amândurora. Iar cele ce au o altă definiţie au şi o fire diferită. Prin urmare, altceva e fiinţa, pentru care nu se găseşte definiţie care să o exprime, şi altceva este semnificaţia numelor din jurul acesteia şi care sunt numite plecând de la o lucrare sau demnitate oarecare”52. Şi tot în aceeaşi epistolă, acelaşi Mare Vasile spune: „Numele «dumnezeire» e fie al unei lucrări, astfel încât aşa cum spunem că e o singură lucrare a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, aşa spunem că este şi o singură dumnezeire, fie, potrivit opiniilor multora, indică o fire, pentru că nu găsim în natură nici o abatere, definim nu pe drept că Sfânta Treime e o singură dumnezeire”53.
35. Iar Sfântul Atanasie [Sinaitul] spune: „Apelativul «Dumnezeu» desemnează evident o lucrare, fiindcă nu înfăţişează însăşi fiinţa lui Dumnezeu, căci cunoaşterea ei e cu neputinţă; ci apelativul «Dumnezeu» [Theos] ne înfăţişează lucrarea Lui văzătoare [theoretike]”54. Şi tot el mai spune: „Numele «Dumnezeu» nu însemnează fiinţa dumnezeirii, căci aceasta e necuprinsă şi fără nume, ci se spune «Dumnezeu» plecând de la lucrarea lui văzătoare, cum spune sfântul Dionisie, sau de la a alerga ori arde”55. Iar însuşi Marele Dionisie spune: „Dacă numim ascunzimea suprafiinţială fie Dumnezeu, fie viaţă, fie fiinţă, fie lumină, fie cuvânt, nu înţelegem nimic altceva decât puterile îndumnezeitoare, înfiinţătoare, născătoare de viaţă sau dătătoare de înţelepciune care ies din ea spre noi. Ei însă îi atribuim desfiinţarea tuturor lucrărilor spirituale nevăzând nici o îndumnezeire, viaţă sau fiinţă care să semene cauzei ce transcende toate cu orice depăşire”56. Şi iarăşi acelaşi spune: „«dumnezeire» este pronia care vede toate”57. Că pronie e o lucrare, acest lucru e făcut cunoscut şi plecând de la altele, dar mai ales plecând de la cele pe care le scrie Marele Atanasie: „Tatăl şi Fiul nu lucrează după altă şi altă pronie, ci după una şi aceeaşi lucrare fiinţială a Dumnezeirii”58. Dar şi Marele Dionisie spune în Epistola a II-a către Gaius: „«Dumnezeire» e darul
…………………………………
52 Ibidem 8; col. 696AB.
53 Ibidem 8; col. 696C.
54 Călăuza 2; PG 89, 53C.
55 Ibidem; PG 89, 68A.
56 Despre numele divine II, 7; PG 3, 645AB.
57 Despre numele divine XIII, 2; PG 3, 969C.
58 PS. ATANASIE, Cuvântare la Buna-Vestire; PG 28, 924BC.
…………………………………
îndumnezeitor şi imitaţia de neimitat a Celui Supradivin şi Suprabun prin care ne îndumnezeim şi ne facem buni”59.
36. Pe lângă acestea, fiindcă un asemenea dar şi lucrare a Duhului, adică îndumnezeirea, prin care se îndumnezeiesc sfinţii, numit de sfinţi „dumnezeire”, contrazicătorii arhiepiscopului Tesalonicului spun că e o „dumnezeire creată”, spunând acest lucru din faptul că Dumnezeu e numit de marele Dionisie „Dătător de subzistenţă” al ei şi tot el o numeşte imitaţie şi relaţie a celor ce participă, sfântul Sinod a arătat că ei spun aceasta în chip impios. Dar cercetându-se de dumnezeiescul Sinod şi acest lucru: dacă a numit cineva îndumnezeirea necreată şi dacă expresiile „relaţie”, „imitaţie” şi „a dat subzistenţă” se spun şi cu referire la cele necreate, au fost aduse înainte expresii ale sfinţilor care arată că acestea nu se spun mereu despre cele create. Fiindcă în antireticele sale Marele Vasile spune: „Cel ce a născut picăturile de rouă a dat subzistenţă în chip asemănător picăturilor şi Fiului”60. Iar în primul cuvânt la „Hexaemeron” spune: „Ca să se arate că lumea e o alcătuire meşteşugărească [tehnică] pusă înainte spre contemplare tuturor, ca prin ea să se facă cunoscută înţelepciunea Celui ce a făcut-o, înţeleptul Moise nu s-a folosit pentru aceasta de altă expresie, ci a spus: «La început a făcut», nu a lucrat, nici n-a dat subzistenţă, ci «a făcut», fiindcă mulţi din cei ce-şi imaginau că lumea coexistă din veşnicie cu Dumnezeu, spuneau că nu a fost făcută de El”61. Dar lucrul este dovedit şi de acolo că verbele „a lucra” şi „a fi pus în lucrare” se pot spune nu numai despre cele create, ci şi despre cele veşnice şi necreate; fiindcă cei aflaţi în dispută cu noi auzind că harul e pus în lucrare, socot îndată că e creat. Căci zice marele în teologie Grigorie: „Fie şi al lucrării, dacă vreţi aşa; dar nici aşa nu ne veţi desfiinţa, fiindcă acest lucru nu ar fi decât de-o-fiinţimea lucrătoare”62.
37. Iar dumnezeiescul Grigorie al Nyssei spune: „Nu-i putem numi trei dumnezei pe cei ce lucrează pentru noi şi toată creaţia în chip unit şi indistinct lucrarea dumnezeiască, adică văzătoare”63. Iar despre imitaţie arhiepiscopul Tesalonicului a spus că marele Dionisie a adăugat expresiei „imitaţie” adjectivul „de neimitat”, astfel încât darul îndumnezeitor nu e imitaţie, ci mai degrabă neimitare. Iar Grigorie Teologul spune că Fiul e o imitaţie a Tatălui scriind în Cuvântarea a doua despre Fiul: „Fiul e chip al
…………………………………
59 PG 3, 1068A-1069A.
60 Contra lui Eunomie II, 23; PG 29, 624A.
61 Omilia 1 la Hexaemeron 7; PG 29, 17B.
62 Cuvântarea 29 (a III-a teologică), 16; PG 36, 96A.
63 Către Avlavie că nu sunt trei dumnezei; PG 45, 128A.
…………………………………
Tatălui ca de o fiinţă cu El şi pentru că acest lucru e de acolo, iar Tatăl nu este din Acesta. Căci însăşi firea chipului e o imitaţie a arhetipului al căruia se spune că este”64. Astfel că expresia „imitaţie” nu împiedică îndumnezeirea să fie necreată. Iar „relaţie” este şi pronia lui Dumnezeu faţă de cele proniate şi preştiinţa Lui faţă de cele preştiute şi prehotărârile care sunt din veci în Dumnezeu cu privire la cele prehotărâte. Dar în fiecare din acestea nimic nu împiedică ca relaţia să fie cu necreatul, cum nici darul îndumnezeitor al Duhului, îndumnezeirea însăşi, nu este creată fiindcă e o relaţie cu cele îndumnezeite. Căci faptul că e necreată îl arată limpede şi pe scurt dumnezeiescul Maxim scriind: „Dumnezeiescul har, chiar dacă dă desfătare celor ce se împărtăşesc din el prin har, nu le dă însă cuprinderea/înţelegerea lui. Căci rămâne necuprins/neînţeles chiar şi în împărtăşirea celor ce se desfată de el, fiindcă are ca unul nefăcut infinitatea prin fire”65. Şi iarăşi: „Aceasta este Evanghelia lui Dumnezeu, solia lui Dumnezeu către oameni prin Fiul întrupat şi care dă drept răsplată celor ce-L ascultă îndumnezeirea nefăcută”66.
38. Iar după ce s-a arătat că şi energia dumnezeiască e numită „dumnezeire”, am cerut să ni se dovedească de la teologi dacă Dumnezeu transcende prin fiinţă această energie şi cele contemplate în mod fiinţial în jurul Său. Şi s-a arătat că şi acest lucru a fost vestit de către sfinţi. S-a mai dovedit şi că aceia care nu primesc acest lucru sunt cu adevărat politeişti spunând că există multe principii, ca unii care nu raportează la o singură cauză şi un unic principiu cele contemplate fiinţial în jurul lui Dumnezeu. Căci zice Marele Vasile în antireticele sale: „Este un fel de ordine care nu constă din instituirea noastră, ci are loc prin însăşi succesiunea firii, aşa cum faţă de foc lumina este ceea ce este din foc. Căci în unele ca acestea numim cauză ceea ce vine mai întâi, iar al doilea ceea ce vine din el, nu separându-le între ele printr-un interval, ci gândind cauza prin raţionament înaintea cauzatului”67. Deci cum este atunci întemeiat să negăm ordinea în cele pentru care există un primul şi un al doilea nu prin instituirea noastră, ci din succesiunea care există în ele potrivit firii? Iar în tratatul către Amfilohie scrie: „Dar care sunt lucrările Duhului Sfânt? Sunt negrăite din pricina măreţiei şi nenumărate din pricina mulţimii lor. Căci cum vom înţelege cele aflate dincolo de veacuri? Care au fost lucrările Lui înainte de creaţia inteligibilă? Care
…………………………………
64 Cântarea 30 (a IV-a teologică), 20; PG 36, 129B.
65 Scolia 18 la Răspunsul 61 către Talasie; PG 90, 637D.
66 Răspunsuri către Talasie 61; PG 90, 637D.
67 Contra lui Eunomie I, 20; PG 29, 557AB.
…………………………………
sunt harurile Lui faţă de creaţie? Care e puterea Lui faţă de veacurile care vin? Căci a preexistat şi copreexistă înainte de veci împreună cu Fiul şi cu Tatăl. Astfel încât chiar dacă te vei gândi la ceva de dincolo de veacuri, şi acest lucru e mai prejos decât Duhul”68; prin aceasta spune că energiile mai înainte de veci ale Duhului sunt mai prejos decât Duhul Însuşi. Iar în cuvântul „Despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului”, dumnezeiescul Grigorie al Nyssei spune: „Firea dumnezeiască rămâne inexprimabilă şi de nerostit depăşind orice semnificare prin grăire”69. Prin urmare, apelativul „dumnezeire” arată nu firea, ci puterea văzătoare a Duhului. Iar Marele Atanasie în al II-lea „Cuvânt” al său „împotriva arienilor”, care spuneau că Fiul e din voinţa, nu din firea Tatălui, spune: „Dacă i se acordă lui Dumnezeu voinţa privitoare la cele ce nu sunt, de ce nu recunosc ceea ce transcende voinţa lui Dumnezeu?”70. Iar în Cuvântul al III-lea împotriva aceloraşi zice: „Ereticii au văzut ceea ce se opune voinţei, dar nu şi ceea ce îi este superior şi o transcende. Căci aşa cum ceea ce este împotriva socotinţei se opune voinţei, tot aşa ceea ce este potrivit firii transcende şi premerge voinţei”71. Iar acelaşi, scriind împotriva lui Macedonie, spune: „Cunoaşte că faptul că Dumnezeu există este secund în raport cu firea Lui. Căci şi noi, dacă ne facem imitatori ai lui Dumnezeu, potrivit lui Pavel, ne facem dumnezei, dar nu ne putem face însăşi firea Lui”72. Iar dumnezeiescul Maxim zice: „Dumnezeu transcende de infinite ori infinit toate cele ce participă şi pot fi participate”73.
39. Dar şi Marele Dionisie în capitolul al XII-lea al lucrării sale „Despre Numele divine” spune: „Întrucât cele ce sunt sfinte, sau dumnezeieşti, sau stăpâne, sau împărăteşti depăşesc cele ce nu sunt, iar participările însele depăşesc pe cei ce participă la ele, într-atât Cel ce este mai presus de toate ce sunt este peste toate cele ce sunt, iar Cauzatorul imparticipabil e mai presus decât toate cele ce participă şi toate participările”74. Iar în „Epistola a II-a către Gaius” spune: „Cum Cel ce este dincolo de toate este şi mai presus de obârşia dumnezeirii şi de obârşia binelui? Dacă prin «dumnezeire» şi «bunătate» înţelegi darul îndumnezeitor şi făcător de bine şi imitaţia de neimitat a Celui Supradivin
…………………………………
68 Despre Sfântul Duh XIX, 48; PG 32, 156D.
69 Despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului; PG 46, 573D.
70 Contra arienilor II, 2; PG 26, 149C.
71 Contra arienilor III, 62; PG 26, 453B.
72 Dialoguri contra macedonienilor 14; PG 28, 1313A.
73 Capitole teologice şi economice I, 49; PG 90, 1101A.
74 Despre numele divine XII, 4; PG 3, 972B.
…………………………………
şi Suprabun, prin care ne facem dumnezei şi buni; şi dacă acest lucru se face început al îndumnezeirii şi facerii bune a celor îndumnezeiţi şi făcuţi buni, Cel ce este mai presus de începutul oricărui început şi al aşa numitei dumnezeiri şi bunătăţi, este dincolo de obârşia dumnezeirii şi obârşia binelui”75. Şi tot acela: „Să trecem acum la numirea fiinţei dumnezeieşti cu adevărat existente a Celui cu adevărat existent. Să ne aducem aminte însă că scopul cuvântului nu este să se manifeste fiinţa suprafiinţială ca suprafiinţală – căci acest lucru e de negrăit, de necunoscut şi cu totul de nemanifestat şi depăşeşte însăşi unirea -, ci să lăudăm ieşirea de fiinţă făcătoare a obârşiei fiinţei spre toate cele ce sunt”76. Iar dumnezeiescul Maxim în scoliile sale spune că „aici «ieşire» e energia dumnezeiască, energia care a dus la existenţă toată fiinţa”77. Şi dumnezeiescul Hrisostom în primul său cuvânt „Despre necuprinsul lui Dumnezeu” zice: „Prorocii se arată necunoscând nu numai ce este Dumnezeu în fiinţă, dar sunt nedumeriţi şi despre înţelepciunea Lui câtă este. Şi fiinţa nu este din înţelepciune, ci înţelepciunea este din fiinţă. Iar când nici pe aceasta nu pot să o înţeleagă cu exactitate, ce nebunie ar fi a crede că poţi supune gândurilor proprii însăşi fiinţa dumnezeiască?”78. Iar în comentariul la Evanghelia după Ioan acelaşi zice: „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Căci noi toţi am primit lucrarea Duhului cu măsură. Fiindcă aici «Duh» vrea să spună lucrarea, pentru că ea este cea împărţită. Dar El are nemăsurată şi toată lucrarea. Iar dacă lucrarea Lui e nemăsurată, cu cât mai mult fiinţa?”79.
40. După aceasta s-a cercetat de noi faptul că aceia care atacă Biserica spun că toate se împărtăşesc de fiinţa lui Dumnezeu, întrucât nu există o diferenţă între fiinţa şi energia dumnezeiască şi, după ei, Dumnezeu nu e nimic altceva decât fiinţă; dar noi am fost învăţaţi de sfintele Scripturi că Dumnezeu are şi fiinţă, şi putere, şi energie diferită de fiinţa dumnezeiască, sau, mai bine zis, că are puteri şi energii; fiindcă El este nu numai triipostatic, dar şi atotputernic. S-a cercetat, deci, de ce anume se împărtăşesc toate: de fiinţa dumnezeiască sau de energia dumnezeiască a lui Dumnezeu? Iar dumnezeiescul sinod a zis: „Fiinţa dumnezeiască şi energia naturală dumnezeiască le ştim inseparabile, fiindcă n-ar putea exista energie fără fiinţa ei. Despre cele create de
…………………………………
75 Epistola II; PG 3, 1068-1069.
76 Despre numele divine V, 1; PG 3, 816B.
77 PG 4, 309A.
78 Omilia 1 despre necuprinsul lui Dumnezeu; PG 48, 705.
79 Omilia 30 la Ioan; PG 59, 174.
…………………………………
Dumnezeu dintru început, cine nu ştie, afară numai dacă nu e smintit ca aceia care contrazic Biserica, că orice creatură participă la lucrarea, nu la fiinţa Creatorului?” Căci, potrivit teologului [Grigorie al] Nyssei, casa nu participă la fiinţa zidarului, nici templul la fiinţa constructorului său, ci la meşteşugul şi lucrarea acestora80. Iar că sfinţii îndumnezeiţi prin unirea cu Dumnezeu nu participă la fiinţa dumnezeiască, ci la energia Lui dumnezeiască, arată marele în teologie Grigorie care scrie despre Domnul nostru Iisus Hristos că „Se numeşte Hristos/Unsul din pricina dumnezeirii Lui, iar această ungere a umanităţii o sfinţeşte nu printr-o lucrare ca la ceilalţi unşi, ci prin venirea/prezenţa Celui ce unge în întregimea Lui”81. Iar Marele Vasile spune: „Duhul Sfânt umple toate prin puterea Lui, dar poate fi împărtăşit numai de cei vrednici, nefiind participat într-o singură măsură, ci împărţind lucrarea Lui după măsura credinţei”82. Iar altundeva zice iarăşi: „Aşa cum asemănările feţelor nu se fac în toate materiile, ci în cele ce au netezime şi transparenţă, aşa şi lucrarea Duhului nu are loc în toate sufletele, ci în cele ce n-au nimic strâmb, nici sucit”83. Iar Sfântul Maxim spune: „Toate câte este Dumnezeu va fi şi cel îndumnezeit prin har, afară de identitatea de fiinţă”84. Şi Marele Dionisie zice: „Minţile dumnezeieşti se mişcă în cerc, unindu-se cu strălucirile fără început şi fără sfârşit ale frumosului şi binelui”85. Numindu-le la plural, a arătat că acestea nu sunt fiinţa lui Dumnezeu, căci nicicând aceasta nu se pune la plural, dar numindu-le străluciri şi încă fără început şi fără sfârşit, le-a arătat că sunt energii dumnezeieşti şi necreate. Iar Domnul şi Dumnezeul nostru în sfânta Evanghelie după Ioan spune: „«Cine crede în Mine, aşa cum zice Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecul lui.» Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe Care avea să-L primească cei ce cred în El. Căci Duhul încă nu era, pentru că Iisus nu Se preamărise” [In 7, 38-39]. Zicere pe care explicând-o dumnezeiescul Hrisostom spune: „Spune «râuri de apă vie vor curge din pântecul său» sugerând belşugul şi prisosul harului, pe care altundeva îl numeşte «izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică», adică va avea mult har. Deci altundeva spune «viaţă veşnică», iar aici «apă vie». Iar «viu»
…………………………………
80 Contra lui Eunomie I, 1, 421 (ed. Jaeger).
81 Cuvântarea 30 (a IV-a teologică), 21; PG 36, 132B.
82 Despre Duhul Sfânt IX, 22; PG 32, 108C.
83 Comentariu la Isaia 9, 3; PG 30. SAN BASILIO, Commento al profeta Isaia, ed. P.
Trevisan, Torino, 1939, vol. I, p. 315.
84 Epistola 2; PG 91, 376AB.
85 Despre numele divine IV, 8; PG 3, 704D.
…………………………………
numeşte ceea ce lucrează pururea. Căci după ce vine şi se aşază în gândire, harul Duhului ţâşneşte mai mult decât orice izvor şi nici nu lipseşte, nici nu se goleşte, nici nu se opreşte. Dar a spus «izvor» şi «râu» arătând belşugul dăruirii şi negrăirea lucrării”86. Şi ceva mai încolo acelaşi zice: „Nu mai era la ei proroc şi harul nu le mai arăta cele sfinte. Dar după ce a trimis pe Duhul Sfânt, El avea să Se reverse din belşug. Iar începutul acestei împărtăşiri s-a făcut după cruce, nu numai al belşugului, ci şi al unor daruri mai mari. Căci darurile au fost mai minunate, ca atunci când spune: «Nu ştiţi ai cărui duh sunteţi», şi iarăşi: «N-aţi primit duh de robie, ci aţi primit un duh al înfierii» [Rm 8, 15]. Căci şi cei din vechime au avut Duh, dar nu L-au dat altora, dar Apostolii au umplut cu el zeci de mii. Deci fiindcă aveau să primească acest har, dar el nu fusese dat încă, de aceea s-a spus: «încă nu era Duh», adică nu era încă dat, «fiindcă Iisus nu Se preaslăvise încă», numind aici «slavă» crucea. Căci întrucât eram vrăjmaşi şi păcătoşi lipsiţi de darul lui Dumnezeu şi urâţi de Dumnezeu, iar harul era dovada împăcării şi un dar se dă nu duşmanilor, nici celor urâţi, ci prietenilor, şi celor bineplăcuţi, a trebuit să aducă mai întâi jertfa pentru noi şi să desfiinţeze vrăjmăşia în trupul Său [Ef 2, 14] şi să ne facă prieteni, ca abia atunci să primim darul. Iar dacă acest lucru i s-a făcut lui Avraam prin făgăduinţă, cu cât mai mult prin har?”87.
41. Şi iarăşi acelaşi în omilia a 36-a din aceeaşi lucrare spune: „Şi pentru noi nu se lucrează doar apă, ci când va fi primit harul Duhului, atunci el va dezlega toate păcatele”. Şi după puţin: „Dar chiar dacă ar veni toată lumea, harul nu se va mistui, nici lucrarea nu se va cheltui, ci rămân asemănătoare şi cum erau şi mai înainte. Şi aşa cum razele de soare luminează în fiecare zi şi nu se cheltuiesc, nici lumina nu ajunge mai mică din pricina multei ei dăruiri, tot aşa şi cu cât mai mult lucrarea Duhului nu e micşorată de cei ce se împărtăşesc de ea”88. Şi tot el în omilia a 5-a din aceeaşi lucrare, explicând versetul „toate prin El s-au făcut” [In 1, 3], spune: „Vorbind despre creaţie, Ioan adaugă şi un cuvânt despre pronie zicând: «în El era viaţă» [In 1, 4]. Căci a adăugat că «în El era viaţă» ca nimeni să nu fie cu necredinţă cum s-au făcut prin El atâtea şi atâtea lucruri. Deşi aşa cum la izvorul care naşte adâncul oricât ai lua din el n-ai micşora izvorul, aşa şi la lucrarea Unului-Născut, oricâte ai crede că a fost produs şi făcut prin ea, ea nu devine cu nimic mai mică”89.
…………………………………
86 Omilia 32 la Ioan; PG 59, 183.
87 Omilia 42 la Ioan; PG 59, 284.
88 Omilia 36 la Ioan; PG 59, 204.
89 Omilia 3 la Ioan; PG 59, 57.
…………………………………
Şi explicând în omilia a 14-a zicerea Evangheliei „şi din plinătatea Lui am luat toţi” [In 1, 16], acelaşi dumnezeiesc Hrisostom spune: „Şi ce este aceea că «din plinătatea Lui am luat toţi»? Cu alte cuvinte, nu are darul împărtăşibil, ci este Însuşi Izvorul şi Însăşi Rădăcina celor bune, Însăşi Viaţa, Însăşi Lumina şi Însuşi Adevărul; nu ţinând întru Sine bogăţia celor bune, ci făcând-o să ţâşnească tuturor celorlalţi şi rămânând plin după ţâşnire, nemicşorându-Se cu nimic din dăruirea lor altora, ci pururea izvorând şi împărtăşind tuturor celor bune, rămâne în aceeaşi desăvârşire. Dar ceea ce aduc eu este împărtăşibil, căci am luat de la altul şi e ceva mic dintr-un întreg şi ca o picătură umilă faţă de un adânc negrăit şi o mare infinită. Dar nici măcar acest exemplu nu poate arăta ceea ce încercăm să spunem. Căci dacă iei o picătură din mare, ai micşorat marea, chiar dacă micşorarea e nevăzută. Dar despre Izvorul acela nu se poate spune acelaşi lucru, ci oricât s-ar scoate din el, rămâne cu nimic micşorat. De aceea trebuie să venim la alt exemplu, care poate să ne călăuzească mai bine spre ideea care ne stă înainte acum. Să presupunem că este un râu de foc, după care din acel râu se aprind zeci de mii de făclii şi de două ori, de trei ori şi de multe ori mai multe. Oare focul nu rămâne aceeaşi plinătate şi după ce şi-a împărtăşit lucrarea atâtor făclii? Acest lucru e evident oricui. Dar dacă şi la corpurile divizibile care sunt micşorate de orice se sustrage din ele, se găseşte ceva asemănător, încât nu sunt cu nimic păgubite şi după ce dau şi altora cele ale lor, cu cât mai mult nu se va întâmpla acest lucru cu acea putere necorporală şi neamestecată? Căci dacă aici ceea ce se împărtăşeşte e o fiinţă şi un corp, iar acesta se împarte şi nu se împarte în acelaşi timp, cu cât mai mult atunci când este vorba despre o lucrare/energie provenită din fiinţa necorporală, aceasta nu va suferi pe drept cuvânt nimic asemănător. De aceea spunea Ioan: «Din plinătatea Lui am luat toţi». Noi toţi: cei doisprezece, cei cinci sute, cei trei mii, cei cinci mii, multele mii ale iudeilor, toată plinătatea credincioşilor de atunci, de acum şi care vor mai fi, am luat din plinătatea Lui. Dar ce am luat? «Har peste har»”90.
42. Iar Marele Vasile explicând psalmul 38 spune: „Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ şi pe slugile Sale pară de foc [Ps 103, 5], dar puterea de a înţelege şi cunoaşte pe Creatorul şi Ziditorul lor este şi în oameni; «căci a suflat în faţa lui» [Fc 2, 7], adică a pus peste om o parte a harului Său, pentru ca prin asemănător să cunoască asemănătorul”91. Şi
…………………………………
90 Omilia 14 la Ioan; PG 59, 91-92.
91 Omilia la Psalmul 38, 8; PG 29, 449BC.
…………………………………
iarăşi acelaşi spune în tratatul despre Duhul Sfânt adresat lui Amfilohie: „Înnoind Domnul pe om şi dându-i iarăşi înapoi harul din suflarea lui Dumnezeu pe care l-a pierdut, suflând în faţa ucenicilor spune: «Luaţi Duh Sfânt» [In 20, 22]”92. Iar dumnezeiescul Damaschin în capitolele sale teologice vorbind despre preştiinţă şi prehotărâre spune: „Pe acest om Ziditorul l-a făcut parte bărbătească dându-i dumnezeiescul Său har şi prin el l-a făcut să intre în comuniune cu El”93. Şi tot în tratatul către Amfilohie, Marele Vasile spune: „Cine n-a auzit oare până într-atât de bunătăţile gătite de Dumnezeu celor vrednici, încât să nu ştie că aici cununa drepţilor e harul Duhului dăruit atunci mai îmbelşugat şi mai desăvârşit?”94.
43. Dar şi Sfântul Chiril în cartea a III-a către Hermeia, întrebat fiind de acesta despre sălăşluirea şi împărtăşirea dumnezeiască în noi: „Dacă ai putea să-mi spui cum trebuie înţeleasă şi cum se face în noi umplerea Tatălui şi a Fiului, când este una şi nu diferită”, răspunzând Sfântul Chiril a zis: „Nu e nimic greu sau cu anevoie de atins în acest lucru. Cum altfel s-ar putea face decât prin Duhul Sfânt Care ne umple prin El Însuşi de daruri dumnezeieşti şi ne arată părtaşi ai negrăitei firi dumnezeieşti [2 Ptr 1, 4]?”95. Şi iarăşi acelaşi Chiril în „Tezaure” spune: „Dar dacă, potrivit nebuniei heterodocşilor, Duhul Sfânt ar fi într-adevăr o făptură, cum are El atunci întreagă lucrarea lui Dumnezeu? Căci nu cred să îndrăznească cineva şi numai să spună că fiinţa dumnezeiască e slujită din afară la lucrarea care trece în chip natural din ea spre cei în stare să o primească de nişte unelte aduse la existenţă”96.
44. Iar Marele Atanasie spune şi el în „Epistola sa către Serapion”: „Toate cele ale Tatălui sunt ale Fiului; de aceea cele date de Fiul în Duhul sunt daruri ale Tatălui. Şi când Duhul e în noi, e în noi şi Cuvântul Care-L dă pe Acesta, şi în Cuvântul este Tatăl. Aceasta e ceea ce s-a spus: «Şi Eu şi Tatăl vom veni şi vom face la el sălaş» [In 14, 23]. Căci unde e lumina, acolo e şi strălucirea, şi unde e strălucirea, acolo e şi lucrarea ei şi harul strălucitor. Învăţând acest lucru, Pavel scria corintenilor în a doua sa epistolă către ei zicând: «Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi» [2 Co 13, 13]. Căci harul dat şi darul să dă în Treime de la Tatăl
…………………………………
92 Despre Sfântul Duh XVI, 39; PG 32, 140D.
93 Expunerea exactă a credinţei ortodoxe II, 30; PG 94, 976A.
94 Despre Sfântul Duh XVI, 40; PG 32, 141B.
95 Dialoguri despre Sfânta Treime; PG 75, 797D-800A.
96 Tezaure 33; PG 75, 573B.
…………………………………
prin Fiul în Duhul Sfânt. Fiindcă aşa cum harul dat e din Tatăl prin Fiul, tot aşa împărtăşirea în noi a darului nu s-ar putea face decât în Duhul Sfânt. Căci având parte de El, avem dragostea Tatălui, harul Fiului şi însăşi împărtăşirea Duhului. Prin urmare, din acestea lucrarea Treimii se arată a fi una”97.
45. Dar Sfântul Atanasie spune şi în „Cuvântul său despre Duhul Sfânt”: „Sunt de acord şi cu cele spuse despre Duhul de dumnezeiescul Pavel, căci pe cei ce cred îi numeşte temple ale lui Dumnezeu care au sălăşluit în ei harul Duhului: «Nu ştiţi oare că sunteţi temple ale Duhului şi că Duhul Sfânt locuieşte în voi?» [1 Co 3, 16] şi iarăşi: «Nu ştiţi oare că trupurile voastre sunt temple ale Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu?» [1 Co 6, 19]. Dar acestea învaţă deschis că Preasfântul Duh e din firea dumnezeiască. Căci dacă credincioşii sunt temple ale lui Dumnezeu fiindcă au primit harul Duhului, urmează că Duhul Sfânt e din Dumnezeu. Căci sunt numiţi temple ale lui Dumnezeu întrucât au sălăşluind în ei harul Acestuia”98. Iar dumnezeiescul Hrisostom în omilia a 4-a la Fapte, explicând versetul: „Şi li s-au arătat împărţite limbi ca de foc” [FA 2, 3], spune: „Bine a zis «împărţite», căci erau dintr-o singură rădăcină, ca să înveţi că este o lucrare/energie trimisă de Mângâietorul”. Şi tot acolo acelaşi spune iarăşi: „«Şi s-au umplut toţi», deci nu au luat pur şi simplu harul Duhului, ci «s-au umplut»”99. Iar pentru că mesalienii spuneau că la ei cei curaţi se împărtăşesc de fiinţa lui Dumnezeu invocând versetul evanghelic: „Şi Eu şi Tatăl vom veni şi ne vom face la el sălaş” [In 14, 23], distorsionându-l foarte lipsit de minte spre impietatea lor, Sinodul adunat împotriva mesalienilor, respingând părerea lor rea, spune: „Are loc o venire a Mângâietorului şi Dumnezeu Se sălăşluieşte în cei vrednici, dar nu ca şi cum ar avea însăşi firea Dumnezeirii”.
46. După aceasta s-a cerut să se arate de la sfinţi că lumina Schimbării la Faţă a Domnului e necreată şi că ea nu este fiinţa lui Dumnezeu. Şi aproape toţi au spus că acest lucru a fost dovedit în sesiunea a patra, în care fiind de faţă şi cei ce contrazic Biserica spuneau blasfemiind pe faţă când că aceasta e o nălucă, un văl şi o apariţie, când că e necreată şi că e fiinţa lui Dumnezeu, spunând ei şi această impietate. Căci în acea sesiune a fost citat Grigorie cel cu supranumele teologiei
…………………………………
97 Epistola către Serapion I, 30; PG 26, 600BC.
98 Pasaj neidentificat.
99 Omilia 4 la Fapte; PG 60, 43-44.
…………………………………
care scrie: „Nimeni nu este în ipostasa şi fiinţa Domnului, cum s-a scris, şi care să fi văzut sau povestit firea lui Dumnezeu”100. Iar dumnezeiescul Maxim scrie în capitolul 7 al celei de-a treia centurii de capitole teologice: „Cel ce nu este împărtăşibil de cele ce sunt după fiinţă, vrând să fie împărtăşit de cei ce pot aceasta într-un alt mod, nu iese deloc din ascunzimea sa potrivit firii”101. Iar dumnezeiescul Hrisostom, scriind despre acelaşi praznic, spune: „Schimbându-Se la faţă în munte, Mântuitorul a arătat ucenicilor Săi puţin slava împărăţiei Sale dumnezeieşti nevăzute. Dar cei ce au limbă fără strajă şi vânătoare vor spune îndată: Dacă slava Lui dumnezeiască e nevăzută, cum s-a arătat apostolilor? Căci dacă se vede, nu e nevăzută, iar dacă e nevăzută, nu se vede. De aceea ascultă cu pricepere. Stăpânul Hristos a arătat şi nu a arătat aici ucenicilor Săi slava împărăţiei Sale nevăzute; adică le-a deschis puţin dumnezeirea Sa, dar nu desăvârşit, ci, pe de o parte, dând încredinţare, iar, pe de altă parte, cruţând: dând încredinţare le-a arătat slava dumnezeiască a Împărăţiei Lui nu câtă era, ci cât puteau privi cei ce poartă ochi trupeşti; iar cruţând, şi nu din invidie, nu le-a arătat toată slava dumnezeiască a Împărăţiei Lui nevăzute, ca nu cumva să piară odată cu vederea”102. Şi toţi sfinţii o numesc „luminare”, „strălucire”, „har”, „îndumnezeire”, „dumnezeire arătată pentru puţin mai tare decât vederea”, „lumină neapropiată”, „rază naturală a Fiului fără de început”, „fulgerare a dumnezeirii” şi cele asemenea. Dar a fost adus înainte şi citat în acea sesiune şi primul Tomos sinodal [august 1341] privitor la acestea, care a dovedit sigur în chip drept-credincios şi cucernic că este necreată, dar nu e fiinţa lui Dumnezeu, prin multe mărturii din dumnezeiasca Scriptură şi prin cuvintele inspirate şi cinstitoare de Dumnezeu în acord cu sfinţii ale de trei ori fericitului şi slăvitului împăratului nostru kyr Andronic Paleologul. Văzându-i atunci pe contrazicători opunându-se sfântului şi dumnezeiescului Tomos şi preasfântului mitropolit al Tesalonicului, i-am scos afară, întrucât fără minte făceau lumina Schimbării la Faţă a Domnului când creată, când însăşi fiinţa lui Dumnezeu şi nu primesc că fiinţa lui Dumnezeu are şi o putere şi energie necreată, ci trag nebuneşte spre statutul de creatură toate puterile şi energiile comune ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt şi numesc politeişti pe cei ce mărturisesc că Dumnezeu e necreat nu numai după fiinţă, ci şi după ipostase şi după puterile şi energiile comune celor Trei Ipostase.
…………………………………
100 Cuvântarea 28 (a II-a teologică), 19; PG 36, 52B.
101 Capitole XV: 7; PG 90, 1180C.
102 Pasaj neidentificat.
…………………………………
47. Pe lângă toate acestea a fost adusă în mijloc şi citită cartea lui Akindynos, în care s-a arătat dogmatizând şi alte cacodoxii vechi şi noi, dar afirma şi că nu cinsteşte nici o energie necreată comună Dumnezeirii Triipostatice, afară numai de Fiul şi de Duhul Sfânt. Dar dumnezeiescul Sinod, recunoscând bine şi cu iubire de Dumnezeu că aceasta e impietatea lui Marcel, Fotin şi Sofronie, ereticii din vechime, îndată au adus împotriva acestei cacodoxii pe dumnezeiescul Hrisostom lăsându-l să cadă ca un fulger din cer arzând vreascurile flecărelilor lui Akindynos. Acesta, explicând Epistola către Filipeni, spune: „Marcel, Fotin şi Sofronie spun despre Cuvântul că e o energie şi că această energie, nu o fiinţă enipostatică, sălăşluieşte în cel din sămânţa lui David. Arie Îl mărturiseşte Fiu, dar numai cu vorba, fiindcă spune că e creatură şi mult mai mic decât Tatăl. Alţii spun că nu are suflet. Ai văzut care sunt căruţele? Vezi şi căderile lor, cum îi aruncă pe toţi deodată la pământ cu o simplă lovitură. Deci cum îi doboară? «Acest lucru să gândiţi întru voi care e şi în Hristos Iisus, Care fiind în chipul [forma] lui Dumnezeu n-a socotit drept o pradă faptul de a fi egal cu Dumnezeu» [Flp 2, 5]. De aici a căzut şi Pavel al Samosatei şi Marcel şi Sabelie. Căci zice: «fiind în chipul [forma] lui Dumnezeu». Deci cum spui, întinatule, că a început de la Maria şi că înainte de aceasta nu era? Cum spui că era o lucrare? Căci Pavel zice că «chipul [forma] lui Dumnezeu a luat chip [formă] de rob». Chipul [forma] robului este o lucrare a robului sau firea robului? Negreşit este firea robului. Prin urmare, şi «chipul [forma] lui Dumnezeu» e firea lui Dumnezeu, nu o lucrare a Lui”103.
48. Dar şi dumnezeiescul Grigorie al Nyssei în cuvântul către Avlavie zice că numele „Dumnezeu” arată pe Cel ce lucrează, iar cel de „dumnezeire” arată o lucrare, dar nici una dintre cele Trei Ipostase nu sunt o lucrare, ci fiecare dintre Ele un lucrător104. De aici, a zis dumnezeiescul Sinod, s-a dovedit limpede că cine spune că numai Fiul şi Duhul Sfânt sunt energii necreate ale lui Dumnezeu, întrucât nu slăveşte o energie naturală comună celor Trei Ipostase, pe care Akindynos o nesocoteşte, îndrăzneşte să introducă în Biserica lui Dumnezeu energia moartă şi desfiinţată în vechime a lui Marcel, Fotin şi Sofronie. Iar dacă Fiul sau Duhul au fost numiţi de unii sfinţi putere sau energie, Ei au fost
…………………………………
103 Omilia 7 la Filipeni; PG 62, 219.
104 Către Avlavie că nu sunt trei dumnezei; PG 45, 124D.
…………………………………
numiţi putere sau energie a Tatălui, şi având astfel putere şi energie fiecare ca ipostasă desăvârşită. Potrivit dumnezeiescului Dionisie, acesta e un nume comun al Dumnezeirii integral desăvârşite şi supradepline, potrivit căruia se numeşte „putere” şi Tatăl. Dar acum vorbim nu despre această energie şi putere, ci despre Dumnezeirea comună şi triipostatică, care, potrivit predaniei teologilor, nu e ipostasă, ci fire, şi e inerentă în chip suprafiresc fiecăreia din Ipostasele tearhice. Căci potrivit Marelui Atanasie teologhisim un Dumnezeu în Trei Ipostase, Care are o unică fiinţă, putere şi energie şi celelalte câte se văd teologhisite şi lăudate în imne în jurul fiinţei105. Şi ca să dăm un exemplu pentru cuvânt şi să avem adunate şi ca o plinătate cele ale teologiei, să ascultăm în continuare că necreatul, necorporalul, infinitul, necunoscutul, nefigurabilul, netâlcuitul, neadulmecatul, şi faptul că se numeşte Dumnezeu al dumnezeilor, Domn al domnilor, Împărat al împăraţilor, atotţiitor, făcător, ziditor, lumină, sfânt, viaţă, bine, tărie, atotputernicie şi celelalte câte se spun prin depăşire şi cauzalitate, nu se numesc fiecare fiinţă, ci sunt în jurul fiinţei şi se numesc potrivit Scripturii adunare şi plinătate a Dumnezeirii, fiind contemplate şi teologhisite în mod egal despre fiecare din cele Trei sfinte Ipostase. „Căci toate câte sunt ale Tatălui sunt ale Mele şi M-am preamărit întru ei” [In 17, 10]. Altfel însă se numesc Fiul sau Duhul Sfânt „putere” a Tatălui şi din alte pricini pe care le-au predat teologii, mai cu seamă întrucât întreaga putere a Tatălui zace asupra Fiului, cum scrie explicit Marele Vasile luptându-se cu Eunomie106. Deci cum este drept să suprimăm puterea naturală comună a Dumnezeirii triipostatice, din pricina căreia şi Fiul şi Duhul Sfânt e lăudat de teologi drept „putere a Tatălui”?
49. La acestea, din porunca puternicului şi sfântului nostru împărat, fiecare din arhierei, senatori şi demnitarii bisericeşti a fost întrebat de către marele hartofilax şi consul al filozofilor ce părere are despre toate cele grăite şi cercetate acum în sfântul şi sfinţitul Sinod. Şi, câte unul, au declarat toţi fără nici o îndoială ce părere au despre acestea şi au mulţumit mult preasfinţitului mitropolit al Tesalonicului întrucât a vorbit şi scris în acord cu toţi sfinţii, s-a sârguit atât de mult întru apărarea adevărului dreptei-credinţe şi a suferit atâtea insulte, calomnii şi alte defăimări pentru faptul de a-i fi demascat pe Varlaam acela şi pe Akindynos şi pe cei care după acestea s-au arătat de acord cu ei şi se
…………………………………
105 PS. ATANASIE, Cuvânt la Buna-Vestire; PG 28, 929B-931A.
106 Contra lui Eunomie I, 28; PG 29, 564B.
…………………………………
sârguiesc să mute Biserica lui Dumnezeu de la credinţa în Dumnezeu şi evlavia predată de Părinţi. Iar după toţi s-a pronunţat – toţi străluciţii senatori şi preasfinţiţii arhierei sculându-se din scaune, cum este legea la unele ca acestea – şi preamăreţul cu adevărat şi înţeleptul în cele dumnezeieşti, preaseninul, preaputernicul şi sfântul nostru autocrat şi basileu kyr Ioan Cantacuzino precizând: „Mare rău este nedreptatea şi în lucrurile pământeşti şi care se târăsc pe pământ, astfel încât poate să facă inutil şi să rupă un neam întreg, cum că şi contrariul acesteia, dreptatea, înalţă un neam potrivit Scripturii [Pr 14, 34]. Iar dacă nedreptatea e un rău atât de mare în lucrurile pământeşti, cu cât mai mult atunci când este grăită de cei ce gândesc rău în înălţimea dumnezeiască şi însuşi adevărul care e în Dumnezeu este nedreptăţit de cei ce-l nesocotesc pe el, iar cei care-l îndrăgesc şi vestesc şi-l apără după puteri sunt defăimaţi, calomniaţi şi luaţi în râs de cei ce încearcă să ducă în rătăcire gloatele printr-o socotinţă distorsionată? Deci eu văd atât de mare acordul cu sfinţii al celor spuse de preasfinţitul mitropolit al Tesalonicului şi citite acum întru apărarea dreptei-credinţe, iar pe sfinţi sârguindu-se atât de mult în scrierile lui pentru dumnezeieştile dogme aflate în discuţie acum, încât nimeni din cei ce vor să vieţuiască cu recunoştinţă să nu mai vrea să caute mai mult decât aceasta. Dar pentru cele teologhisite de fericiţii ucenici şi apostoli ai lui Hristos, de sfintele Sinoade Ecumenice şi de Sfinţii Părinţi, am atâta râvnă prin harul lui Hristos care este în mine, încât sunt gata să-mi dau cu râvnă pentru ele şi ultima picătură de sânge. Mulţumesc însă Unului Dumnezeu a toate, Stăpânului şi Domnului nostru Iisus Hristos, că a făcut cu noi mare milă, binevoind să arate şi să întărească azi adevărul dreptei-credinţe şi neîngăduind să fie schimbat şi clătinat ceva din el de către cei ce încearcă cu multe încercări, vicleşuguri şi uneltiri să-l distorsioneze şi zdruncine deja de paisprezece ani.” Acestea le-a spus deci preadumnezeiescul împărat.
50. Dar fiindcă porunca dumnezeiască şi sfântă a acestuia [de convocare la Sinod] plecase şi spre Sfântul Munte, pentru ca aceia care se disting în el în pricepere şi virtute să vină la sinodul adunat în acest mare oraş, dar aceia n-au putut veni din pricina lungimii drumului şi greutăţii vremilor, au trimis totuşi doi ieromonahi distinşi în virtute şi cuvânt cu un raport către puternicul şi sfântul nostru autocrator şi împărat care arăta că şi-au trimis opinia lor Sinodului şi în scris. Deci ieromonahii trimişi s-au sculat şi au dat Sinodului ca fiind comune din partea întregului Sfânt Munte două tratate pe care le scrisese pe când era împreună cu ei preasfinţitul mitropolit al Heracleii kyr Filotei. Dar au pus înainte în scris şi părerea tuturor trimisă acum de acolo, care, fiind citită în auzul tuturor, s-a arătat întru totul de acord cu preasfinţitul mitropolit al Tesalonicului în toate cele privitoare la adevărul dreptei-credinţe. Acestea le-a transmis deci întreg Sfântul Munte.
51. Iar noi, întreg dumnezeiescul şi sfântul Sinod adunat cu harul lui Hristos în tricliniul numit Alexiakos al palatului sfintelor Vlaherne, apărând dreapta credinţă şi făcând reflecţia şi cercetarea exactă şi cuvenită despre cele aflate înainte, şi întărind ca preaevlavioase şi Tomosurile sinodale anterioare [din 1341 şi 1347] privitoare la acestea sau, mai bine zis, urmând acestora, i-am azvârlit pe drept cuvânt anatemei departe de Hristos pe Varlaam acela şi pe Akindynos care la vremea lor s-au purtat ca nişte beţivi cu dreapta-credinţă şi nu s-au căit nicidecum cât au mai fost în viaţă. Iar pe cei arătaţi şi demascaţi acum în sinod, întrucât gândesc la fel cu aceia şi, simplu spus, pe câţi fac parte din ceata lor, îi socotim, dacă nu se vor căi, dezavuaţi şi respinşi din Biserica universală şi apostolică a lui Hristos şi-i azvârlim anatemei departe de Hristos, iar pe cei ce au comuniune cu ei în cunoştinţă de cauză îi socotim excomunicaţi şi-i dezbrăcăm de orice slujire preoţească. Pe cei răpiţi şi târâţi de aceştia şi care nu fac parte dintre iniţiatorii ereziei, dacă rămân nepocăiţi, îi azvârlim unor lucruri asemănătoare, iar dacă se căiesc cu adevărat şi anatemizează această cacodoxie şi pe cei ce rămân în ea, îi primim cu bucurie nu numai în comuniunea dreptei-credinţe, dar şi în preoţie, nesupunându-i nicidecum acestora, potrivit hotărârii privitoare la aceştia a sfântului Sinod Ecumenic al VII-lea, care stabileşte că „pe iniţiatorii şi întâi-stătătorii impietăţii nu-i primim în preoţie nici măcar dacă se căiesc, dar pe cei siliţi sau răpiţi şi târâţi, dar care se căiesc cu adevărat, îi primim în preoţie pe fiecare în treapta lui”. Dar şi dacă un altul dintre toţi ar fi prins fie gândind, fie scriind împotriva preasfinţitului mitropolit al Tesalonicului, sau mai degrabă împotriva sfinţilor teologi şi a Bisericii înseşi, hotărâm împotriva lui aceleaşi lucruri şi-i azvârlim aceleiaşi osânde, fie că e dintre clerici, fie dintre laici. Dar pe de mai multe ori numitul preasfinţit mitropolit al Tesalonicului, înţelegând din anchetă că n-a scris şi nu gândeşte nimic în dezacord cu cuvintele dumnezeieşti, ci mai degrabă apără, cum se cuvenea, dumnezeieştile cuvinte şi dreapta-credinţă şi predania noastră comună, nu-l socotim doar mai presus de toate flecărelile împotriva Bisericii lui Hristos, cum au procedat şi Tomosurile sinodale anterioare, ci îl proclamăm şi apărător foarte sigur al Bisericii şi dreptei-credinţe, protagonist şi ajutător al ei. Fiindcă aşa vor avea siguranţa şi certitudinea, cum o au acum, şi Tomosurile la care s-a purces la sinoadele acelea.
52. Deci aşa fiind deznodământul acestora, nu fără conlucrarea şi harul bunului Duh, a mai rămas celor râvnitori să ia orice pricină de acuzaţie celor ce vor să acuze şi să nu treacă cu vederea neanchetate pasajele din scrierile preasfinţitului mitropolit al Tesalonicului puse sub acuzare de duşmanii Bisericii, măcar că toate acestea erau cuprinse de cele cercetate atunci în dumnezeiescul sinod. Deci găsindu-le pe acestea preaputernicul şi sfântul nostru domn şi împărat scrise în parte de mâna acelora şi dându-ni-le nouă, le-am citit şi cercetat pe fiecare din acestea în cartea preasfinţitului mitropolit al Tesalonicului adunându-ne în Marea Biserică şi petrecând aici ziua întreagă nu o dată, ci de două ori, de trei ori şi de mai multe ori. Şi astfel, pe preasfinţitul mitropolit al Tesalonicului l-am găsit în acestea conglăsuind cu sfinţii teologi şi apărând cu harul lui Hristos adevărul dreptei-credinţe, iar pe ei i-am găsit şi din cele ce au încercat să distorsioneze şi acuze în scris, căzând în multe şi mari erezii. Căci contraziceau pe faţă cele spuse explicit de teologi, îndrăzneau să numească creată îndumnezeirea umanităţii Stăpânului şi afirmau impios – o, ce îndrăzneală! – că din pricina faptului că fiinţa lui Dumnezeu e numită de sfinţi neapropiată şi neparticipabilă, cei ce gândesc aşa despre ea cred că e supusă stricăciunii, iar acestea deşi Dumnezeu a spus lui Moise: „Nimeni nu va vedea faţa Mea şi să fie viu!” [Fc 43, 3]; dar şi cele şapte duhuri de peste floarea cea din rădăcina lui Iesei potrivit prorociei [Is 11, 1], adică de peste Domnul nostru Iisus Hristos, şi anume, potrivit sfinţilor teologi, lucrările dumnezeiescului Duh pe care sfântul Zaharia [4, 11] le-a lăudat ca şapte ochi ai lui Hristos care privesc peste tot pământul, iar dumnezeiescul Maxim teologhisea că sunt inerente în mod natural Fiului lui Dumnezeu, le rânduiau împreună cu creaturile. Iar cele mai multe decât acestea şi care nu duc mai puţin spre impietate, nu este uşor a le număra. Drept pentru care plecând şi de la acestea le-a fost întărită osânda, dacă nu se căiesc, iar cele cercetate şi judecate de noi acum sinodal împreună cu maiestatea sa imperială de la Dumnezeu să aibă în toate siguranţa şi certitudinea, întrucât sunt de acord cu adevărul, cu toţi Sfinţii Părinţi, cu sfintele şi dumnezeieştile Sinoade care au avut loc mai înainte pentru aceasta şi cu Tomosurile sinodale ale acestora. Iar această hotărâre inspirată şi canonică întru toate scrisă şi subscrisă acum, să se păstreze neschimbată în veac cu lucrarea ce poate toate şi harul atotputernicului şi marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, har pentru care şi prin care s-a dus de noi lupta de faţă.
Ioan, în Hristos Dumnezeu credincios împărat şi autocrat al romeilor, Cantacuzino
Calist, din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, şi patriarh ecumenic
Smeritul mitropolit al Heracleii, preşedinte al preacinstiţilor şi exarh al întregii Tracii şi Macedonii, Filotei [Kokkinos]
Smeritul mitropolit al Tesalonicului şi exarh preacinstit al întregii Tesalii, Grigorie [Palama]
Smeritul mitropolit al Cyzicului şi exarh al întregului Hellespont, Arsenie
Smeritul mitropolit al Filadelfiei şi exarh al întregii Lydii, şi judecător universal al romeilor, Macarie
Smeritul mitropolit al Chalcedonului şi exarh al întregii Bithynii, Iacob
Smeritul mitropolit al Melanicului şi judecător universal al romeilor, Mitrofan
Smeritul mitropolit al Amasiei… [indescifrabil]
Smeritul mitropolit al Pontoheracleii, Metodie
Smeritul mitropolit al Pighiului şi Pariului, Gheorghe
Smeritul mitropolit al Veriei şi locţiitor al mitropolitului Tyanei, Dionisie
Smeritul mitropolit al Trapezuntului, Nifon
Smeritul mitropolit al Traianoupolisului şi exarh al întregii Rodopii, Gherman
Smeritul mitropolit al Silivriei şi locţiitor al mitropolitului Evhaitei, Gavriil
Smeritul mitropolit al Amastridei, Calinic
Smeritul mitropolit al Sugdeii, Eusebie
Smeritul mitropolit al Enului, Daniil
Smeritul mitropolit al Brysei, Teodorit
Smeritul mitropolit al Madythonului, Iacob
Smeritul mitropolit al Bizyei, Neofit
Smeritul mitropolit al Calliopolisului, Iosif
Smeritul mitropolit al Examiliului… [indescifrabil]
Smeritul mitropolit al Sozopolisului, Teodosie
Au fost prezenţi prin voturi şi mitropoliţii Adrianopolului, Iosif, al Hristupolisului, Macarie, şi al Didymoteichonului, Teolipt.
Au fost de faţă şi din mitropolia Heracleii episcopii Paniului, Cariupolisului, Pamfilului, Athyrei; din mitropolia Tesalonicului episcopul Campaniei, din mitropolia Sardesului episcopul Synadei, iar din mitropolia Traianoupolisului episcopul Elefteropolisului.
Din greşeală aceste două semnături s-au adăugat la urmă:
Smeritul mitropolit al Didymoteichonului, Teolipt
Mitropolitul Lititzitzei întărind am semnat
Marele hartofilax al preasfintei Mari Biserici a lui Hristos şi consul al filozofilor, Amparis
Marele skevofilax Eftimie Apokaukos
Sakelarul preasfintei Marii Biserici a lui Dumnezeu şi arhidiacon, Mihail Cabasila
Referendarul preasfintei Marii Biserici a lui Dumnezeu, Manuil Silvestru
Diaconul Teodor Perdikis cel peste cererile preasfintei Marii Biserici a lui Dumnezeu
Skevofilaxul sacrei moşteniri imperiale, diaconul Gheorghe Perdikis
Diaconul Mihail, cel peste sacra stare a preasfintei Marii Biserici a lui Dumnezeu
Arhontele mănăstirilor, diaconul Choniatis
Avea, de asemenea, şi semnătura autografă a dumnezeiescului împărat care a ajuns împărat mai apoi, după ce a scris mai înainte următoarele:
Maiestatea mea imperială vrând să semneze acest Tomos care s-a făcut mai înainte de puternicul şi sfântul singur autocrat şi împărat, tatăl maiestăţii mele, şi de dumnezeiescul şi sfântul Sinod spre întărirea sfintei Biserici universale şi apostolice a lui Hristos, spre surparea foarte ateei erezii a lui Varlaam şi Akindynos, făgăduieşte şi hotărăşte ca el să fie îmbrăţişat de ea neprefăcut şi neclintit, fără vreo anchetă şi control, ca unul scris de Dumnezeu prin sfinţii care grăiesc în el, maiestatea mea imperială, primind şi îmbrăţişând cele ce le acceptă prezentul Tomos, şi dând anatemei câte a dat şi acesta anatemei, iar celor ce se împotrivesc acestui dumnezeiesc şi sacru Tomos, maiestatea mea imperial făgăduieşte să stea împotriva lor prin cuvinte şi fapte şi să-i alunge ca pe nişte duşmani comuni ai Bisericii, iar pe cei ce stăruie în aceasta îi învredniceşte de primire şi favoare. Acestea le făgăduieşte maiestatea mea imperială ca una ce e de la Dumnezeu prin harul Său defensor şi apărător al Bisericii Lui. Iar ca să rămână prezenta hotărâre a maiestăţii mele imperiale sigură şi neclintită în veac este şi semnată de ea şi am depus-o cu mâinile mele ca pe o ofrandă sacră în sfântul altar în prezenţa puternicului şi sfântului meu autocrat şi împărat, tatăl maiestăţii mele, şi a preasfinţitului meu stăpân şi patriarh ecumenic, kyr Filotei, şi a sfântului şi dumnezeiescului Sinod din jurul său în luna februarie, indictionul al 7-lea [1353]:
Matei, în Hristos Dumnezeu credincios împărat şi autocrat al romeilor, Asan Cantacuzino.
MĂRTURISIRE A CREDINŢEI ORTODOXE EXPUSĂ DE
PREASFINŢITUL MITROPOLIT AL TESALONICULUI
GRIGORIE PALAMA
1. Un Dumnezeu [Care e] înainte de toate, întru toate şi mai presus de toate, este crezut şi 
închinat la noi în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; Unime în Treime şi Treime în Unime, unită necontopit şi divizată neîmpărţit, Însăşi Unimea fiind şi Treime atotputernică. Un Tată fără început, nu numai ca fără timp, ci şi ca în orice mod fără cauză; singur Cauză şi Rădăcină şi Izvor al Dumnezeirii contemplate, în Fiul şi Sfântul Duh; singur Cauză originară [aitia prokatartike] a celor ce s-au făcut, nu singur Creator, ci singur Tată al unui unic Fiu şi singur Purcezător [proboleus] al unui unic Duh Sfânt; pururea fiind şi pururea fiind Tată şi pururea fiind unic Tată [al Fiului] şi Purcezător [al Duhului]; mai mare decât Fiul şi Duhul, dar aceasta numai în calitate de cauză, dar întru toate celelalte acelaşi şi deopotrivă cinstit cu Aceştia.
2. Fiul Său este Unul, fără început ca fără timp, nu fără obârşie, ca având Obârşie, Rădăcină şi Izvor pe Tatăl din Care singur a ieşit înainte de toţi vecii în mod netrupesc, fără sămânţă, fără patimă, născut, dar nu fiind divizat, fiind Dumnezeu din Dumnezeu; nu altul ca Dumnezeu, iar altul ca Fiu, pururea fiind şi pururea fiind Fiu şi singur Fiu, şi pururea la Dumnezeu [In 1, 1] fără contopire; nu cauză şi obârşie a Dumnezeirii gândite în Treime, întrucât există din Cauza şi Obârşia Tatălui, dar Cauză şi Obârşie a tuturor celor ce s-au făcut, întrucât toate prin El s-au făcut [In 1, 2]; Acesta fiind chipul [forma] lui Dumnezeu, n-a socotit o pradă faptul de a fi egal cu Dumnezeu, ci la plinirea vremilor [Ga 4, 4] S-a golit pe Sine luând pentru noi chip potrivit nouă [Flp 2, 6-7], şi zămislindu-Se din pururea Fecioara Maria prin bunăvoirea Tatălui şi conlucrarea Sfântului Duh, născându-Se după legea firii deodată Dumnezeu şi om, şi înomenindu-Se cu adevărat, S-a făcut asemenea nouă întru toate, afară de păcat [Evr 4, 15], rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu adevărat, unind fără contopire şi fără schimbare cele două firi, voinţe şi lucrări ale Sale, şi rămânând un Fiu întru o singură persoană şi după înomenire, lucrând toate cele dumnezeieşti ca Dumnezeu, şi cele omeneşti ca om [In 5, 17; 9, 4], supus fiind afectelor omeneşti ireproşabile; fiind şi rămânând nepătimitor şi nemuritor ca Dumnezeu, dar pătimind de bunăvoie în trup ca om, fiind răstignit şi murind, fiind îngropat şi înviind a treia zi, şi Care, arătându-Se ucenicilor după Învierea Sa, vestindu-le şi făgăduindu-le puterea de sus, şi poruncindu-le „să înveţe toate neamurile şi să se boteze în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh şi să înveţe să păzească toate cele ce le poruncise” [Lc 14, 9; Mt 28, 19; Mc 16, 15], Însuşi S-a înălţat la cer, a şezut de-a dreapta Tatălui [Mc 16, 19], făcând frământătura noastră [trupul nostru] de aceeaşi cinste şi împărţind acelaşi tron cu El, ca egală cu Dumnezeu; cu care [frământătură a trupului] va să vină cu mărire să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele sale.
3. Iar atunci când S-a suit la Tatăl, a trimis asupra sfinţilor Lui ucenici şi apostoli pe Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede [In 14, 26]. Acesta este fără început împreună cu Tatăl în sens de fără timp, dar nu ca fără obârşie, avându-Şi Rădăcină, Izvor şi Cauză pe Tatăl, dar nu ca născut, ci ca purces, căci a ieşit din Tatăl mai înainte de veci, fără sămânţă şi fără patimă, nenăscut, ci purces, fiind nedespărţit de Tatăl şi de Fiul, întrucât iese din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, având unirea necontopită şi divizarea neîmpărţită, fiind şi El Dumnezeu din Dumnezeu, nu altul ca Dumnezeu, ci altul ca Duh Sfânt Mângâietor cu ipostasă proprie, purces din Tatăl, şi trimis, adică arătat prin Fiul; Cauză şi El a tuturor celor făcute, întrucât toate se desăvârşesc în El; şi El de aceeaşi cinste cu Tatăl şi cu Fiul, afară de nenaştere şi naştere, a fost trimis, adică a fost arătat de Fiul ucenicilor Lui apropiaţi, căci cum altfel ar putea fi trimis de Acela Cel Care nu este separat de El? Şi cum altfel ar putea veni undeva Cel ce există pretutindeni? De aceea este trimis nu numai de Fiul, ci de Tatăl prin Fiul şi vine arătat şi de El Însuşi; căci trimiterea adică arătarea [phanerosis] este o lucrare comună a Tatălui, Fiului şi Duhului.
4. Dar Se arată nu după fiinţă – căci nimeni n-a văzut sau exprimat vreodată natura lui Dumnezeu -, ci după harul, puterea şi energia, care e comună Tatălui, Fiului şi Duhului107; căci ipostasa fiecărei [persoane] şi cele ce se referă la ea este propriu fiecăreia din Ele, dar comună le este nu numai fiinţa cea mai presus de fiinţă, care e cu totul fără nume, cu neputinţă de arătat şi neparticipabilă – întrucât e mai presus de orice
…………………………………
107 Phaneroutai de ou kata ten ousian alla kata ten charin kai ten dynamin kai ten
energian; hetis koine esti Patros, Hyou kai Pneumatos.
…………………………………
numire, arătare şi participare – ci şi harul şi puterea şi energia şi strălucirea şi împărăţia şi nestricăciunea şi, simplu spus, toate cele potrivit cărora Dumnezeu are comuniune şi Se uneşte după har cu sfinţii, îngerii şi cu oamenii, fără a cădea din simplitate nici din pricina împărţirii şi diferenţei ipostaselor, nici din pricina împărţirii şi diversităţii puterilor şi energiilor. Astfel, pentru noi, atotputernicul Dumnezeu este Unul singur întru o singură Dumnezeire, pentru că nici din ipostase desăvârşite nu s-ar putea face vreodată vreo compoziţie, nici putinţa nu va putea fi vreodată numită compusă, din pricina însuşi faptului de a putea [ceva].
5. Pe lângă acestea să închinăm în mod relaţional icoanei celei sfinte a Fiului lui Dumnezeu Care S-a circumscris întrucât S-a înomenit pentru noi, raportând închinarea în mod relaţional la prototip; [ne închinăm de asemenea] şi cinstitului lemn al crucii şi tuturor simbolurilor patimii Sale, întrucât sunt dumnezeieşti semne de biruinţă asupra vrăşmaşului comun al neamului nostru; încă şi întipăririi cinstitei cruci, ca unei arme izbăvitoare, bisericilor şi locurilor dumnezeieşti, vaselor sacre şi cuvintelor predate de Dumnezeu [ale Scripturii], din pricina lui Dumnezeu Care locuieşte în ele; la fel ne închinăm şi icoanelor tuturor sfinţilor din pricina iubirii noastre pentru ei şi pentru Dumnezeu, pe Care aceştia L-au iubit şi L-au slujit în chip adevărat şi desăvârşit, raportând în închinare gândirea noastră la chipurile acelora. Ne închinăm şi la sfintele lor racle, întrucât harul sfinţitor nu a părăsit preasfintele lor oseminte, precum nici Dumnezeirea nu S-a despărţit de trupul lui [Hristos] în moartea Sa de trei zile.
6. Rău după fiinţă nu ştim a fi ceva, nici că este alt început [şi obârşie] al răului decât abaterea fiinţelor raţionale care s-au folosit rău de libertatea dată lor de către Dumnezeu.
7. Îmbrăţişăm toate predaniile bisericeşti, scrise şi nescrise şi, înainte de toate, preatainica şi cu totul sacra celebrare [teleten], comuniune şi synaxă [euharistică] – prin care vine desăvârşirea pentru toate celelalte celebrări [liturgice] -, întru care spre pomenirea [eis anamnesin, Lc 22, 19] Celui ce S-a golit pe Sine fără golire şi a luat trup şi a pătimit pentru noi, potrivit poruncii Lui dumnezeieşti şi lucrării lui Însuşi, se sfinţesc şi îndumnezeiesc [hierourgeitai kai theourgeitai] cele mai dumnezeieşti lucruri: Pâinea şi Potirul se fac [adică] însuşi acel Trup şi Sânge de viaţă începător, şi celor ce se apropie cu curăţie se dăruie negrăita împărtăşire şi comuniune [metousian kai koinonian] a lui Iisus. Iar pe toţi care nu mărturisesc şi nu cred aşa cum Duhul Sfânt a prezis prin proroci, aşa cum Domnul ne-a grăit inspirat prin arătarea Lui în trup, şi aşa cum ne-au învăţat părinţii noştri şi urmaşii acelora, ci fie au început o erezie proprie, fie au urmat până la sfârşit celor ce au început aşa ceva, [pe aceştia toţi] îi respingem şi îi azvârlim anatemei.
8. Primim însă şi îmbrăţişăm sfintele Sinoade Ecumenice: pe cel al celor 318 de Dumnezeu purtători Părinţi de la Niceea împotriva luptătorului cu Dumnezeu Arie, care pogora în chip impios pe Fiul lui Dumnezeu [la rang de] creatură, şi tăia în creată şi necreată Dumnezeirea cea una, închinată în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; pe cel de după acesta al celor 150 de părinţi de la Constantinopol împotriva lui Macedonie al Constantinopolului, care pogora în mod impios pe Duhul Sfânt la [rang de] creatură, şi tăia şi el nu mai puţin ca acela Dumnezeirea cea una în creată şi necreată; pe cel de după acesta al celor 200 de Părinţi de la Efes împotriva lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului, ce respingea unirea după ipostasă în Hristos a divinităţii şi umanităţii Lui, şi nicidecum nu voia sa numească Născătoare de Dumnezeu pe Fecioara care a născut cu adevărat pe Dumnezeu; pe cel de-al patrulea al celor 640 de Părinţi de la Chalcedon, împotriva lui Eutihie şi Dioscor, care dogmatizau cu răutate o singură fire în Hristos; pe cel de după acesta de la Constantinopol a celor 165 de Părinţi împotriva unuia oarecare Teodor [al Mopsuestiei] şi Diodor care gândeau aceleaşi lucruri ca şi Nestorie, şi prin scrierile lor sprijineau învăţăturile aceluia, ca şi împotriva lui Origen şi Didim şi a unuia, Evagrie, care erau dintre cei din vechime, şi care au întreprins să introducă în Biserică oarecare mituri [elenice]; şi pe cel, după aceea, al celor 110 de Părinţi din acelaşi oraş, împotriva lui Serghie, Pyrrhus şi Pavel, care au păstorit în Constantinopol, şi care respingeau în Hristos cele două lucrări şi voinţe corespunzătoare celor două firi; şi pe cel iarăşi în Niceea al celor 357 Părinţi împotriva luptătorilor contra icoanelor.
9. Îmbrăţişăm şi toate sfintele sinoade întrunite prin harul lui Dumnezeu cu diferite prilejuri şi în diferite locuri spre întărirea dreptei-credinţe şi a vieţii evanghelice, între care sunt şi cele întrunite in acest mare oraş în preavestita Biserică a Sfintei Înţelepciuni [Sofii] a lui Dumnezeu împotriva lui Varlaam Calabrezul şi a celui ce gândeşte aceleaşi lucruri cu acela şi se străduieşte să-l apere cu vicleşug, Akindynos, care dogmatizează că harul comun Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, şi lumina veacului ce va să fie, întru care drepţii vor străluci ca şi soarele, precum a arătat mai dinainte Hristos strălucind în munte, şi simplu zis, toată puterea şi energia Dumnezeirii triipostatice şi tot ce diferă cumva de Firea dumnezeiască este ceva creat, şi care, tăind în mod impios Dumnezeirea cea Una în creată şi necreată, pe cei ce cinstesc în mod evlavios acea preadumnezeiască lumină, precum şi toată puterea şi energia dumnezeiască ca necreată – întrucât nimic din cele inerente lui Dumnezeu în mod natural [după fire] nu este ceva recent [prosphatos] – îi numesc diteişti sau politeişti, precum ne numesc pe noi iudeii, sabelienii şi arienii. Dar noi îi respingem de la noi şi pe aceştia ca şi pe aceia, întrucât ei sunt cu adevărat ateişti şi politeişti, şi îi tăiem desăvârşit de la plinătatea [comunităţii] celor drept-credincioşi, precum a făcut-o şi sfânta Biserică universală şi apostolică a lui Hristos prin Tomosul Sinodal şi cel Aghioritic, şi credem întru o singură Dumnezeire triipostatică şi atotputernică, Care nu cade nicidecum din unitate şi simplitate din pricina că are [mai multe] puteri şi ipostase.
10. Afară de toate acestea, aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
Sursa: https://grigoriepalama.wordpress.com/tomosuri/tomosul-aghioritic/
Părintele Ioan Ungureanu a adresat o scrisoare mitropolitului Moldovei și Bucovinei, în care îl roagă pe înaltul ierarh să uzeze de influența evidentă pe care acesta o are pe lângă primarul Comunei Cristești, domnul Lucian Borfotină, pentru a-l convinge să nu batjocorească cu bâlciul pe care dorește să îl organizeze solemnitatea și importanța duhovnicească a praznicului Schimbării la Față a Domnului, pe care îl sărbătorește comunitatea de la Schit Orășeni pe 6 august.
Ortodoxia mărturisitoare 