35 de întrebări teologice despre corecta nepomenire, adresate monahului Sava și adepților „acriviei” cuvioșiei sale

radeni

Aseară s-a produs „a doua cădere a Rădeniului”, pentru același motiv: negarea harului în Biserică de către egumenul schitului.
Monahul Sava a fost de față, alături de toți cei ce timp de un an propovăduiesc un radicalism schismatic, încercând să oprească ceea ce singur a creat: ducerea ideilor sale schismatice la consecința ultimă, negarea cu totul a harului în Biserica Ortodoxă Română.
Cel care l-au încurajat pe preotul Ioan Miron să țină „calendarul pe vechi în particular”, alături de cei care i-au întreținut înșelarea că „știe Pidalionul pe de rost”, au încercat aseară să îl împiedice pe egumenul de la Rădeni să facă aceleași greșeli ca preotul ardelean.
Tulburarea de aseară arată că rigorismul extremist este doar o iluzie a dreptei viețuiri ortodoxe, în cazul de față el fiind o luptă pătimașă și pe alocuri personală cu cei ce au acceptat erezia ecumenismului, cu cei ce încă nu sunt în stare să se rupă de aceștia și, mai ales, cu cei care refuză această cale ce duce exact în fundătura în care s-a găsit aseară la Rădeni.
Constanta acestor conferințe: nicio viziune concretă despre lupta reală contra ecumenismului.

Monahul Sava Lavriotul a început un nou tur de conferințe prin România, având ca invitați trei părinți aghioriți, cu care speră să-i convingă pe adepții grupării cuvioșiei sale de corectitudinea drumului pe care merge.

După o serie de întâlniri care au trasat un parcurs schismatic grupării, marcând fiecare o cădere în prăpastia schismei, monahul Sava a ales calea conducerii grupului prin “decrete” ex cathedra, rostite în cadrul unor conferințe, în care se dezbat la nesfârșit aceleași probleme.

Prima astfel de conferință a ținut-o duminică la București, în fața unei audiențe căreia i-a vorbit, îmbinând un ton împăciuitor cu acuzații iresponsabile la adresa episcopilor mărturisitori și a credincioșilor nepomenitori care nu îi acceptă radicalismul schismatic, combaterea corectă a argumentelor contra celor care încearcă să justifice erezia (spunând că nu e momentul acum, că trebuie să așteptăm până după condamnarea sinodală a episcopilor, că trebuie să luptăm în Biserică etc.), cu acuzații nedemonstrate teologic la adresa unor episcopi mărturisitori precum IPS Serafim, IPS Hierotheos Vlachos, IPS Onufrie al Ucrainei, pe care îi consideră eretici, pentru că nu au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici, deși au o mărturisire clară împotriva ereziei, și la adresa nepomenitorilor care au comuniune cu aceștia, pe care îi numește “așa-zișii antiecumeniști, care au comuniune deplină cu erezia”.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/canonul-sfantului-atanasie-cel-mare-despre-reprimirea-celor-ce-nu-s-au-facut-partasi-eresului-de-bunavoie/embed/#?secret=Um5xbji2Lv

În timp ce ceilalți părinți aghioriți păreau din cu totul altă poveste decât cea pe care o spune monahul Sava în ultimul an prin România, vorbind mult mai echilibrat și mai aproape de realitățile teologice, acesta a reînnodat, mai ales în sesiunea de întrebări, aceleași idei pe care le tot auzim de un an încoace, pe criteriul fariseic “mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că nu sunt ca aceștia”. Constanta acestor conferințe a fost aceea că lupta s-a concentrat împotriva celor care nu sunt de acord cu strategiile schismatice ale grupului Sava, iar nu pe lupta antiecumenistă, despre care nu s-a spus nimic.

Tematica generoasă anunțată a conferinței a fost sacrificată de dragul unui discurs redundant, presărat cu autovictimizări și cu acuzații nefondate.

Unele afirmații categorice ale monahului Sava sunt doar aparent sau parțial adevărate, ele nerezistând la un examen teologic serios. De exemplu, afirmația că toți mărturisitorii au întrerupt pomenirea ereticilor este adevărată, dar prin omisiune se pierde din vedere că niciunul dintre mărturisitori nu a făcut ceea ce a făcut grupul Sava, adică nu a condamnat poporul credincios ca eretic, ci au procedat cu dragoste, înțelegând motivele pentru care unii nu au putut lua atitudine și i-au reintegrat după pocăința pentru slăbiciunea lor (nu pentru erezie) în Biserică.

Alte afirmații sunt de-a dreptul penibile. Ideea că schisma ucraineană este cauzată de faptul că IPS Onufrie nu a întrerupt pomenirea patriarhului eretic Kirill nici măcar nu merită tratată teologic, în condițiile în care tocmai neruperea legăturilor cu Moscova face ca în Ucraina să mai existe încă Biserică Ortodoxă canonică.

Unul dintre preoții din prezidiu a afirmat la un moment dat că, mergând la Artemie de Kosovo, a avut impresia că acolo este “Biserica din catacombe” care se va lupta cu antihrist, ignorând faptul că antihrist se va lupta cu rămășita Bisericii Ortodoxe canonice, nu cu grupările schismatice pe care le va găsi.

Concluzia conferinței de la București este că chiar dacă discursul monahului Sava pare coerent pentru cei nedeprinși cu teologia, mai ales pentru cei care experiază teologia printr-un trăirism difuz, el are o mulțime de lacune teologice și afirmații nedemonstrate, care fac diferența între abordarea patristică și cea schismatică a luptei, iar acestor probleme monahul Sava trebuie să le răspundă punctual, teologic, nu prin concluzii personale de ordin general.

A doua conferință a fost la Rădeni, fiind un eșec desăvârșit, monahul Sava reușind să ducă până la capăt lucrarea de risipire a schitului nemțean, pe care a început-o cu preotul Staicu în octombrie 2017. Din sursele noastre, conferința a fost organizată mai mult la insistențele protosinghelului Elefterie, artizanul adunării schismatice de la Roman, din ianuarie 2017, nefiind primită cu bucurie de mulți dintre credincioși și chiar și de unii preoți de acolo.

La Rădeni au fost prezenți aseară toți cei care au dus în schismă schitul în urmă cu un an de zile, încercând să oprească deraierea spre negarea totală a harului în Biserică, pe care au provocat-o prin doctrinele extremiste pe care le susțin de la Roman încoace: că toți pomenitorii sunt eretici, episcopii mărturisitori sunt eretici, dacă nu întrerup cu totul pomenirea, chiar dacă mărturisesc ortodox, că și pruncii sunt eretici, dacă nu întrerup pomenirea la vârsta de 10 ani etc., că nu mai există Biserici ortodoxe, că nu mai există episcopi ortodocși etc. Toate aceste idei au drept corolar concluzia eronată expusă de o vreme încoace de egumenul schitului, că nu mai este har în Biserică.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/monahii-sava-si-efrem-ruineaza-reduta-antiecumenista-de-la-radeni/embed/#?secret=wdY3j3xnqf

În mod ironic, cei care au provocat risipirea din nou a Rădeniului și căderea în extrema negării harului a egumenului său au pozat aseară în salvatori ai adevărului dogmatic și în “echilibrați”, când de fapt a fost o înfruntare între unii care au ajuns la capătul schismei și alții care sunt încă pe drum, dar vor ajunge acolo cu siguranță.

Unii dintre cei care, în discuțiile particulare, neagă ei înșiși existența harului în Biserică, încercau cu disperare să îl convingă de contrariu aseară pe egumenul de la Rădeni. Disperare pentru soarta luptei noastre sau pentru sufletul celui care i-a primit pe toți la schit și și-a asumat bărbătește caterisirea, spre deosebire de mulți dintre cuvioșiile lor, iar acum riscă să cadă cu totul în schismă, sau îngrijorare pentru faptul că ucenicii pe care i-au retras din nou de la schit îi vor face presiuni să le dea un nou lăcaș de închinare, tulburându-le liniștea?

Victime ale tulburărilor provocate la Rădeni sunt sutele de credincioși, rămași fără un loc de închinare, supuși unei perioade de un an de tulburare constantă, cauzată de aceste pendulări schismatice ale celor care aseară au încercat să pară a arăta calea corectă a luptei. Cei ce au ținut să facă neapărat conferință la Rădeni aseară se pot felicita încă o dată pentru că l-au scutit pe mitropolitul ecumenist al locului de o mare bătaie de cap, distrugând ei ceea ce timp de ani de zile a încercat și nu a reușit să distrugă Înaltpreasfinția Sa.

La conferința de la București, monahul Sava și-a manifestat disponibilitatea de a-mi asculta întrebările (deși cinci întrebări zac nerăspunse încă din noiembrie anul trecut). Îi propun un set de 35 de întrebări, care ar putea să îi edifice pe toți cei ce sunt implicați în această mișcare care dintre poziții este corectă: cea echilibrată sau cea extremistă.

Chiar dacă timpul afectat răspunsului acestor întrebări este scurt, consider că, fiind patru conferențiari, pot organiza în așa fel încât să le cuprindă cel puțin până la sfârșitul acestui „turneu”. La urma urmei, sunt întrebări pe teme pe care se vorbește exclusiv de un an de zile și răspunsurile ar trebui să fie la îndemână. Dacă răspunsul nu poate fi dat în timp așa de scurt, se poate da în scris, cu rugămintea să mi se arate și mie unde îl pot citi.

Consider că un răspuns onest la aceste întrebări ar putea rezolva majoritatea neînțelegerilor dintre nepomenitori, readucând lupta pe făgașul ei normal de combatere a ecumenismului, nu a confraților de luptă.

Iată cele 35 de întrebări:

  1. Dacă, așa cum spune sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui pomenire am săvârșit-o duminică, “omul devine eretic când începe să cugete eretic”, nu vi se pare că este greșit să îi numim eretici pe cei ce nu cugetă defel eretic, adică pe majoritatea mirenilor și pe mulți dintre preoți, care, chiar dacă sunt încă în pomenire, nu sunt spurcați de erezie, cum se exprimă Sfântul Atanasie cel Mare în canonul de reprimire în Biserică a celor ce nu s-au făcut părtași ereziei de bunăvoie?
  2. Dacă toți creștinii și preoții care nu au întrerupt pomenirea ar fi eretici, cum s-a afirmat la Roman, cum se face că sinoadele ecumenice nu i-au condamnat în grup pe toți creștinii și preoții, ci doar pe cei care au propovăduit și au fost deschis de partea ereziei, celorlalți impunându-le să rupă din acel moment înainte, nu înapoi, comuniunea cu ereticii condamnați?
  3. Dacă toți pomenitorii ar fi eretici, cum se face că Sfântul Teodor Studitul îl numește pe preotul care pomenește de frică „preot ortodox”, iar pe episcopul care nu este de acord cu sinodul, nu a participat la el, dar îl pomenește de frică pe superiorul său, „episcop ortodox”?
  4. Dacă părtașii la erezie din orice motive ar fi eretici, cum s-a afirmat la Roman, cum se face că Sfântul Atanasie operează o distincție cu valoare de lege, deoarece este consemnată de canonul 2 al Sinodului local din Alexandria, din 362, între cei care au părtășie cu ereticii din convingere și cei care au părtășie cu ei din frică sau neștiință, pe cei dintâi considerându-i ca și pe eretici și reprimindu-i ca mireni, iar pe ceilalți neconsiderându-i eretici și reprimindu-i în treptele clericale în care au fost, după ce se pocăiesc pentru delăsarea, lașitatea, nepriceperea cu care au stat în stare de părtășie la erezie (condamnată)?
  5. Dacă Sfântul Atanasie cel Mare, despre care Sfântul Teodor afirmă că a spus că “părtașii la erezie sunt la fel de vinovați ca și ereticii”, explică în canonul 2 al sinodului din Alexandria din 362 că cei ce nu s-au făcut vinovați de bunăvoie de părtășie cu ereticii (condamnați) merită iertați, după pocăință sinceră, de slăbiciunea lor, pentru că “nu s-au păgânit”, adică nu au devenit eretici, nu înseamnă că Sfântul Atanasie se referea strict la părtașii de bunăvoie la erezie, când spunea că au aceeași vinovăție ca și ereticii?
  6. Dacă sfinții vorbesc de părtășie la erezie, de faptul că cei ce nu propovăduiesc erezia, nu o apără, nu o cred și nu împreună slujesc cu ereticii (toate condițiile sunt obligatorii) nu sunt eretici, chiar dacă sunt părtași la erezie de nevoie, înseamnă că sfinții aceștia propovăduiesc “a treia cale”, despre care s-a tot vorbit timp de un an de zile și în numele căreia, noi, cei ce în Rezoluția din ianuarie 2018 am operat exact aceeași distincție ca și sfântul Atanasie, am fost acuzați că suntem “criptoecumeniști”, “eretici”?
  7. Cum explicați faptul că în calendarele ortodoxe apar și Sfântul Teodor Studitul, și sfinții patriarhi Nechifor și Tarasie, a căror pomenire a întrerupt-o sfântul Teodor? Se poate spune că cei doi sfinți au fost eretici, de vreme ce a întrerupt Sfântul Teodor pomenirea lor, sau doar că Sfântul Teodor a practicat o viziune acrivistă, iar cei doi una iconomică, fără a afecta mântuirea niciunuia dintre ei?
  8. Care este argumentarea canonică a afirmației că toți episcopii sunt ecumeniști pentru că nu au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști, chiar dacă luptă împotriva ereziei deschis, așa cum fac IPS Serafim în Pireu, IPS Longhin în Ucraina, IPS Ierotheos Vlachos?
  9. Unde găsiți un canon care să interzică strict episcopului să mai aibă comuniune cu episcopul care a îmbrățișat erezia în faza acesteia de propovăduire, înainte de judecarea acestuia sinodală, dat fiind faptul că în canonul 15 I-II acest lucru nu este impus?
  10. Din faptul că în canonul 15 I-II nu există o prevedere imperativă de genul “Preotul/episcopul, auzind pe episcopul/mitropolitul/patriarhul său propovăduind cu capul descoperit o erezie, să întrerupă imediat pomenirea sa”, nici o sancțiune/epitimie de genul “Și de nu va întrerupe pomenirea, să se caterisească, iar mireanul să se afurisească”, nu se înțelege că acest canon acordă preotului posibilitatea de a se îngrădi de erezie, ca o datorie morală, neobligându-l canonico-juridic la un act imperativ și nesancționându-l canonic dacă nu o face înainte de condamnarea episcopului respectiv ca eretic de către Biserică? Dacă da, de ce îi judecați și condamnați pe episcopii, preoții și mirenii care încă nu au întrerupt pomenirea?
  11. Cum vi se pare faptul că IPS Longhin din Bănceni este considerat de către ecumeniștii ucraineni un obstacol în calea ecumenismului din acea țară și din lumea ortodoxă, alături de IPS Onufrie, în timp ce cuvioșia voastră și ceilalți părinți care vă susțin îi numiți ecumeniști și trădători ai Ortodoxiei?
  12. Dacă sfaturile Sfântului Teodor au caracter obligatoriu, normativ și imperativ pentru toți cei ce întrerup pomenirea, de ce ele nu au fost introduse în canonul 15 I-II, care a fost dat la câteva decenii de la trecerea sa la Domnul, de către sinodul Sfântului Fotie cel Mare, și nici în hotărârile sinoadelor ulterioare, nefiind cuprinse în paginile Pidalionului ca normative canonice? E posibil ca membrii Sinodului I-II să le fi considerat doar ca formă de evlavie a Sfântului, ce poate fi urmată de cei ce doresc, dar nu obligatorie pentru toți?
  13. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur, alungat din scaun pe nedrept, a părăsit scaunul patriarhal fără a-și înființa o episcopie paralelă, nu credeți că același model trebuia să îl urmeze episcopul Artemie din Kosovo, pentru a fi cinstit ca un luptător pentru dreptate și credință, așa cum este sfântul Ioan?
  14. Credeți că toți semnatarii Scrisorii Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia adresate episcopului Artemie în 2015, printre care se numără profesori renumiți precum patrologul profesor protopresbiter Teodoros Zisis, istoricul bisericesc protopresbiter G. Metallinos, profesorul de dogmatică D. Țelenghidis, duhovnicul preot Sarandi Sarandis și mulți alții, s-au înșelat cu toții în privința încălcării canonului I apostolic, 34 apostolic, 9 Antiohia de către episcopul Artemie, atunci când i-au trimis scrisoarea și l-au rugat să revină în canonicitate, iar numai cuvioșia voastră și “teologii” de ocazie de prin România aveți dreptate când spuneți că episcopul Artemie nu a greșit hirotonind horepiscopi și nu a încălcat sfintele canoane? Nu este aceasta oare o dovadă a unei mândrii această afirmație?
  15. Nu credeți că episcopul Artemie din Serbia a căzut în schismă și prin faptul că a încălcat, pe lângă canonul 1 apostolic, canoanele 34 apostolic și 9 Antiohia, care cer episcopului să nu facă nimic important în episcopia sa fără a se consulta cu superiorul său, în speță el hirotonind trei horepiscopi fără acordul Bisericii sale și refuzând să renunțe la primul dintre ei, când i s-a cerut, fiind anatemizat pentru refuzul de a reveni în starea de canonicitate, deși i se propusese o anulare a caterisirii sale anterioare?
  16. Credeți că se poate invoca “starea de necesitate” a hirotonirii acelor horepiscopi, în speță erezia ecumenistă, în condițiile în care dintre episcopii care l-au anatemizat pe fostul episcop Artemie în 2015 un număr de 17 au votat în sinodul ecumenist din Creta din anul următor contra documentului eretic care numește ereziile “biserici”?
  17. Care este Biserica ortodoxă din Serbia: Biserica Ortodoxă Sârbă sau Episcopia din exil a episcopului Artemie?
  18. Dacă episcopul Artemie este adevărata Biserică sârbă, ce este Biserica Ortodoxă Sârbă, de vreme ce nu a fost condamnată de niciun sinod și nu a fost exclusă din trupul Bisericii Universale?
  19. Dacă Biserica Ortodoxă Sârbă este Biserica ortodoxă din Serbia, atunci ce este episcopia din exil a fostului episcop Artemie?
  20. Considerați corectă o posibilă hirotonire de horepiscopi și preoți „misionari” pentru România, de vreme ce susțineți că Artemie este ortodox și ce face el este spre binele Bisericii Ortodoxe?
  21. Dacă fostul episcop Artemie are dreptate și este ortodox, de ce nu îi recunoașteți ca ortodocși și pe stiliștii români și greci? Există vreo diferență între ei?
  22. De vreme ce formula de pomenire “pe toți arhiereii ortodocși” este folosită în fiecare Sfântă Liturghie, cum se poate afirma că ea este “schismatică” și “greșită”? Să înțelegem că toate liturghiile ortodoxe care o folosesc sunt schismatice?
  23. Care sunt motivele pentru care insistați atât de mult pe schimbarea formulei de pomenire, de vreme ce este evident că formula de acum nu este greșită? Are legătură cu episcopul Artemie sau cu ideea pe care vreți să o lansați, că nu mai există niciun episcop ortodox pe lume?
  24. Dacă se pomenește “pe episcopul nostru…”, nu înseamnă că nepomenitorii care o folosesc devin de fapt repomenitori, de vreme ce episcopul nostru, până la condamnarea sinodală a sa, este episcopul eparhiot ecumenist de acum?
  25. Care credeți că este scopul luptei noastre: să devenim toți în Ortodoxie nepomenitori sau să convingem, prin mărturisire antiecumenistă, fiecare în măsura în care poate, împotriva ereziei și să determine ierarhia să se delimiteze de ea?
  26. Cu cine din întreaga Ortodoxie sunteți în comuniune?
  27. Cum vedeți viitorul luptei pe care o duceți? Ce sperați să se întâmple?
  28. Dacă toți ierarhii sunt eretici, cum afirmați, de la cine așteptați să ducă mai departe succesiunea apostolică în Biserica lui Hristos și să facă un sinod ecumenic de condamnare a ecumenismului?
  29. Credeți că este umană, creștină și duhovnicească ura desăvârșită a adepților dumneavoastră față de cei ce suntem nepomenitori, nu avem comuniune cu ereticii semnatari sau sprijinitori ai sinodului ecumenist din Creta, mărturisim public constant contra ereziei și ecumenismului (unii dintre preoți, cu mari jertfe, pe care câțiva dintre adepții cuvioșiei voastre nu și le-au asumat nici până acum printr-o mărturisire publică a nepomenirii), dar refuză ideile greșite legate de modul de nepomenire pe care le propovăduiți?
  30. Cum se face că de un an de zile toate întâlnirile pe care le organizați se concentrează asupra fraților nepomenitori, pe care îi prezentați ca eretici, nefăcând însă practic nimic contra ecumenismului?
  31. Nu vi se pare că afirmația de la adunarea din Mestecăniș, potrivit căreia copilul care împlinește vârsta înțelegerii (10 ani după canonul 18 al Sfântului Teofil din Antiohia, invocat acolo) trebuie să facă mărturisire antiecumenistă pentru a nu fi considerat eretic (a i se recunoaște botezul, după cum s-a exprimat cineva la Rădeni acum câteva luni), este asemănătoare practicilor eretice papisto-protestante ale confirmării, prin care copilul de 10-14 ani primește “mirungerea” papistă sau “botezul” protestant doar după ce face mărturisirea de “credință”? Unde ați găsit asemenea practică în trecutul Bisericii noastre?
  32. Cum interpretați afirmația unui părinte duhovnic din Moldova, adept al ideilor cuvioșiei voastre, care a spus unor ucenici că “Biserica sobornicească (universală) reprezintă toate Bisericile locale, dar… fără sobornicitate”?!!!  Cu ce credeți că este acest părinte diferit de ecumeniști, de vreme ce aceia au scos din Crez unicitatea Bisericii, iar părintele respectiv elimină sobornicitatea, în numele principiului vaselor comunicante pe care îl propovăduiți?
  33. Cum interpretați afirmațiile unor membri ai grupării dumneavoastră care susțin că nu mai au nimic de a face cu Biserica Ortodoxă Română, că se află în “Biserica Universală”, în “Biserica Sfinților” etc.?
  34. Sunteți de acord cu afirmația monahului Efrem Prodromitul că părintele Iustin, părintele Arsenie Papacioc și alți mari duhovnici ortodocși, români sau greci (Sfântul Paisie, Sfântul Porfirie etc.), au fost eretici pentru că nu au întrerupt pomenirea ecumeniștilor sau pentru că au întrerupt-o doar o vreme?
  35. Vă rog să ne spuneți dacă Patriarhia Română v-a deranjat cu ceva în tot acest timp de când țineți conferințe și sinaxe în România, unde v-ați organizat o grupare din membri ai Bisericii noastre locale, în condițiile în care pe alți părinți din Grecia sau din alte Biserici locale Patriarhia i-a declarat personae non gratae pentru participarea la unele conferințe încă dinainte de sinodul mincinos din Creta, care nu aveau ca tematică protestul față de ierarhie sau, și mai grav, organizarea și conducerea unei grupări paralele în Biserica noastră.

Va mulțumesc pentru răbdare. Aștept cu speranță răspuns la aceste nelămuriri, pentru ca adevărul de credință să triumfe și sper că ele nu se vor da în același duh „polemic” în care se discută de un an încoace.

Mihai Silviu Chirilă

https://www.marturisireaortodoxa.ro/35-de-intrebari-teologice-despre-corecta-nepomenire-adresate-monahului-sava-si-adeptilor-acriviei-sale/

Întreruperea canonică și necanonică a pomenirii

ss (1)Acest text, scris de părintele Anghelos Anghelakopulos, colaborator și membru al Biroului Antieretic al Mitropoliei Pireului, este un text-radiografie asupra situației Bisericii Ortodoxe după minicunosinodul din Creta.
Dacă și înainte de minciunosinodul din Creta existau ierarhi ai Bisericii Greciei care refuzau să conslujească sau să-l pomenească pe Patriarhul Bartolomeu (IPS Serafim de Pireu, IPS Serafim de Kithiron, IPS Pavlos de Glifada, IPS Andreas de Konitza etc.), în prezent acestora li s-au adăugat mulți clerici și mireni din Bisericile Ortodoxe Locale, din cauza ecumenismului întețit ce a luat forme din ce în ce mai cumplite în Biserică, mai ales prin tentativa de a face un pseudosinod, care, așa cum afirmă domnul profesor Dimitrie Țeleghidis, nu este nici sinod, nici mare, nici sfânt, ci o preacurvie spirituală, în care ierarhii semnatari la Creta sunt considerați de domnul profesor preacurvari spirituali, care își trădează propria familie: tata (episcopii semnatari la Creta) a înșelat-o pe mama (Biserica lui Hristos), iar copii (membrii Bisericii) știu și sunt mâhniți, tulburați, se simt trădați pe bună dreptate și nu pot să se bucure și să bată din palme, ci devin mustrători și se delimitează de faptele tatălui lor, care i-a înșelat pe ei și pe mama lor. Această delimitare este descrisă în această radiografie succintă a situației în Biserică.
Textul a fost cerut de către credincioși dornici să cunoască situația reală în Biserică la ora actuală. Pentru că nu vor să se lase sedați de cuvintele mincinoase ale unor păstori ai Bisericii care le spun, sfidând Adevarul faptelor și căutând să îi facă să închidă ochii, că totul e minunat și nu trebuie să se neliniștească, pentru că tata nu a preacurvit și că ar fi doar o minciună.
Părintele Anghelos Anghelakopoulos, care se afla sub ascultarea teologică a Înaltpreasfinției sale Serafim de Pireu, a făcut această radiografie succintă a situației actuale. Nu este completă, ci doar orientativă; de aceea nu conține multe nume de părinți, situații, credincioși care s-au îngrădit.
Textul a fost publicat de siteul katanixis.gr și apoi preluat pe alte siteuri ortodoxe grecești.

Situația actuală în privința problemei întreruperii pomenirii este următoarea:

  1. Patriarhul Ioan al Antiohiei a întrerupt pomenirea Patriarhului Teofil al III-lea al Ierusalimului, iar Patriarhia Antiohiei a întrerupt comuniunea euharistică cu Patriarhia Ierusalimului.
  2. Arhiepiscopul Longhin de Bănceni, care ține de Biserica Ortodoxă Ucraineană Canonică, precum și unii clerici din Patriarhia Moscovei au întrerupt pomenirea Patriarhului Kirill al Moscovei.
  3. Mai mulți clerici din Biserica Greciei au întrerupt pomenirea episcopilor lor.
  4. Mai mulți călugări din Sfântul Munte au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu.
  5. Mai mulți clerici din Patriarhia României au întrerupt pomenirea episcopului lor.
  6. Mai mulți clerici din Basarabia au întrerupt pomenirea Mitropolitului Vladimir al Basarabiei și a episcopilor locali.
  7. Patriarhul Kirill al Moscovei a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu, iar Patriarhia Moscovei a întrerupt comuniunea euharistică cu Patriarhia Ecumenică.
  8. Mai mulți clerici din Exarhatul Patriarhal pentru Parohiile Ortodoxe de Tradiţie Rusă din Europa Occidentală, cu sediul la Paris, condus de Arhiepiscopul Ioannis de Hariupoli, au întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu.
  9. Pseudo-mitropolitul schismatic Epifanie al „Kievului și întregii Ucraine“, al „noii Biserici“ schismatice din Ucraina, a întrerupt pomenirea Patriarhului Kirill al Moscovei[1].
  10. S-a auzit opinia că mai mulți clerici ai Bisericii Greciei se gândesc să întrerupă pomenirea episcopilor locului, în cazul în care episcopii nu asigură clerului salarizarea, așa cum este.

În această privință este nevoie să vedem, potrivit Sfintelor Canoane, cine dintre cei de mai sus aplică întreruperea pomenirii în mod canonic sau necanonic. Sfintele Canoane care fac referire la întreruperea pomenirii sunt două: can. 31 Apostolic și canonul 15 al Sinodului I-II Ecumenic.

Can. 31 Apostolic stabilește cu exactitate: „Dacă vreun presbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare osebită şi ar pune (aşeza) alt altar, nevădindu-1 cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii, acela să se caterisească ca iubitor de stăpânire…“[2].

Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind canonul de mai sus, spune: „…Oricare presbiter l-ar defăima pe episcopul său și, fără să cunoască că acesta greșește în chip vădit, ori în buna credință ori întru dreptate, adică fără să cunoască dacă acesta este în chip vădit fie eretic, fie nedrept, i-ar aduna separat pe creștini și zidind altă biserică, ar liturghisi în ea în chip osebit, fără voia și socoteala episcopului său, unul ca acesta ca un iubitor de începătorie să se caterisească …Iar cei care se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare, pentru că acesta propovăduiește în auzul tuturor vreo rea socoteală și erezie, unii ca aceștia, potrivit canonului 15 al Sinodului I-II, nu numai că nu se supun certărilor de mai sus, dar și de cinstea ce se cuvine celor dreptslăvitori se învrednicesc”.

A doua parte a Canonului 15 al Sinodului I-II, organizat în timpul Sfântului Patriarh Fotie cel Mare (861 d. Hr.) precizează: „Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâistătătorul lor pentru oarecare erezie osândită de sfintele sinoade sau de Părinţi, adică de comuniunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”[3].

Tâlcuind acest canon, Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Iar dacă întâi-șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare și pentru aceasta supușii lor se despart de ei mai înainte încă de judecata sinodală pentru eresul acesta, unii ca aceștia, despărțindu-se de aceia, nu numai că nu se osândesc pentru această despărțire, ci și de cinstea cuvenită, ca niște dreptslăvitori, sunt vrednici; fiindcă nu au pricinuit schismă prin despărțirea aceasta, ci mai ales au slobozit Biserica de schisma și de eresul minciuno-episcopilor acelora”.

Vedem, deci, că singurul motiv pentru care se conferă dreptul de întrerupere a pomenirii episcopului locului, de către preoți, este abaterea episcopului în aspecte legate de dreapta credință, adică erezia, și de dreptate. În mod concret, pentru epoca noastră, abaterea este acceptarea și punerea în aplicare de către episcop, a panereziei ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religios și a pseudo-sinodului din Creta.

Pe baza celor de mai sus, am putea afirma, deci, următoarele:

1) Anticanonică este întreruperea pomenirii:

  1. a) Patriarhului Teofil al Ierusalimului de către Patriarhul Ioan al Antiohiei, precum și întreruperea comuniunii euharistice cu Patriarhia Ierusalimului de către Patriarhia Antiohiei, deoarece aceasta nu se face din pricina ereziei, ci a problemei jurisdicționale a Qatarului, fapt ce conduce la schismă.
  2. b) Patriarhului Kirill al Moscovei de către pseudo-mitropolitul schismatic Epifanie „al Kievului și întregii Ucraine” al noii pseudo-Biserici schismatice a Ucrainei, pentru că nu se face din cauza unei erezii, ci pentru interese geopolitice, ceea ce conduce la schismă. Bineînțeles, precizăm că întreruperea pomenirii este cu totul invalidă fiindcă Epifanie este schismatic și în afara Bisericii.

2) Canonică este întreruperea pomenirii:

  1. a) Patriarhului Kirill al Moscovei de către Arhiepiscopul Longhin de Bănceni și de mai mulți clerici din Patriarhia Moscovei, fiindcă cel dintâi acceptă panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religios și a semnat, împreună cu ereticul papă Francisc al Romei „Declaraţia de la Havana”[4].
  2. b) episcopilor locali de către clerici ai Bisericii Greciei, în frunte cu Preacucernicul Pr. Protopresbiter Theodoros Zissis, p. Nicolae Manolis și p. Fotios Vezynias pentru că episcopii lor fie acceptă panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religios, fie că au luat parte la pseudo-sinodul din Creta și au semnat documentele eretice adoptate de acesta, fie acceptă pseudo-sinodul.
  3. c) Patriarhului Ecumenic Bartolomeu de către mai mulți călugări din Sfântul Munte, deoarece cel dintâi este începător al panereziei ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religios și a organizat și a convocat pseudo-sinodul din Creta și încearcă să pună în aplicare hotărârile eretice adoptate în cadrul acestuia.
  4. d) Patriarhului Ecumenic Bartolomeu de către mai mulți clerici din Exarhatul Patriarhal pentru Parohiile Ortodoxe de Tradiţie Rusă, deoarece cel dintâi este începător al panereziei ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religios și a organizat și a convocat pseudo-sinodul din Creta și încearcă să pună în aplicare hotărârile eretice adoptate în cadrul acestuia. Acesta este principalul motiv pentru care Patriarhia Ecumenică a dizolvat recent Exarhatul Patriarhal pentru Parohiile Ortodoxe de Tradiţie Rusă [5].
  5. e) episcopilor locali de către mai mulți clerici din Patriarhia Română, în colaborare cu teologul Mihai-Silviu Chirilă, care au întrerupt, după cum reiese din documentul unor membri ai sinaxei ortodoxe naționale a clericilor, monahilor și mirenilor din ianuarie 2018[6], pomenirea ierarhilor eretici începând din august 2016, fiindcă episcopii lor fie acceptă panerezia ecumenismului sincretist intercreștin și interreligios, fie au participat la pseudosinodul din Creta și au semnat documentele eretice adoptate de acesta, fie acceptă pseudosinodul.
  6. f) Mitropolitului Vladimir al Moldovei și a unor episcopi de către unii clerici din Moldova pentru că nu au reacționat față de semnarea „Declaraței de la Havana” de către Patriarhul Kirill al Moscovei.
  7. g) A Patriarhului Bartolomeu de către Patriarhul Kirill al Moscovei și întreruperea comuniunii euharistice cu Patriarhia Ecumenică de către Patriarhia Moscovei ar fi preferabil să se facă pe baza Can. 15 al Sinodului I-II, întrunit în timpul Sfântului Fotie cel Mare. Bineînțeles, nici acum nu lipsesc baza și temelia canonică, de vreme ce Patriarhul Bartolomeu se află în comuniune și slujește împreună cu pseudo-episcopii schismatici condamnați, caterisiți și anatematizați ai noii pseudo-Biserici schismatice a Ucrainei, a căror situație nu s-a schimbat, deoarece Biserica Rusiei, care i-a pedepsit, continuă să îi considere schismatici și împreună cu aceasta, așa îi consideră întreaga Biserică Ortodoxă. În aceste cazuri este valabil Canonul 2 al Sinodului local din Antiohia[7], recunoscut de Sinoadele Ecumenice, potrivit căruia „cel care va comunica cu cei excomunicaţi, acesta să fie excomunicat” și alte canoane similare.
  8. h) Dacă unii clerici din Biserica Greciei întrerup pomenirea episcopului locului din pricina salarizării, acest gest va avea ca bază Canonul 31 Apostolic, fiind legat nu de buna-credință, ci de dreptate.

Trebuie să subliniem faptul că întreruperea pomenirii nu trebuie să fie folosită drept instrument de către ecumeniști și schismatici, pentru realizarea unor interese geopolitice sau de alt tip, ci să rămână întotdeauna în limitele sale, precizate de sfintele canoane[8].

Note:

[1] Prima Liturghie a noului Întâistătător, fără pomenirea Patriarhului Moscovei, 16-12-2018, https://orthodoxia.info/news/χωρίς-μνημόνευση-του-μόσχας-η-πρώτη-θ-λ/.

[2] CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL, Pidalion, ed. V. Rigopoulos, Tesalonic 2003, pp. 39-40.

[3] Ibidem, p. 358.

[4] Declaraţia comună semnată de Papa Francisc al Romei și Patriarhul Kirill al Moscovei şi al întregii Rusii, 12-2-2016, https://mospat.ru/gr/2016/02/13/news128178/

[5] Comunicatul Sfântului și Marelui Sinod (29 noiembrie 2018),https://www.ec-patr.org/docdisplay.php?lang=gr&id=2628&tla=gr

[6] A se vedea textul „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! România: Proiect de rezoluție referitor la provocările actuale la adresa luptei antiecumeniste”, 16-1-2018, https://www.katanixis.gr/2018/01/blog-post_288.html.

[7] CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL, Pidalion, ed. V. Rigopoulos, Tesalonic 2003, pp. 407-408.

[8] V. Protopresb. Theodoros Zisis, Δέν εἶναι σχίσμα ἡ ἀποτείχιση˙ ὀφειλόμενες ἐξηγήσεις [Îngrădirea nu este schismă. Lămuriri necesare], ed. Τό Παλίμψηστον, seria Καιρός 24, Θέματα ἐκκλησιαστικῆς ἐπικαιρότητος [Subiecte de actualitate bisericească], Tesalonic, 2017 și textul nostru cu titlul: Συμβολή στό θέμα τῆς διακοπῆς μνημοσύνου [Contribuție la subiectul întreruperii pomenirii], 10-1-2018, https://www.katanixis.gr/2018/01/blog-post_30.html.

Protopresb. Anghelos Anghelakopoulos

Nota editorului Mihai-Silviu Chirilă
Valoarea de mărturisire a acestui text este dată de faptul că el recunoaște, de la nivelul oficial al reprezentantului Mitropolitului Pireului, IPS Serafim, că întreruperea pomenirii ierarhilor eretici semnatari în Creta este canonică. Mai mult, această recunoaștere este făcută pentru poporul dreptcredincios din Grecia, căruia i se spune că întreruperea pomenirii este corectă și canonică, atunci când este făcută cum trebuie, și că toate întreruperile de pomenire sunt canonice în toată Ortodoxia, dacă au fost făcute pentru mărturisirea cu capul descoperit a ereziei, iar nu pentru alte motive necanonice.
Această mărturisire a Mitropoliei Pireului, conjugată cu scrisoarea prin care Biroul Antieretic al Mitropoliei contestă așa-numita „Biserică” a schismaticilor ucraineni, publicată tot astăzi de portalul nostru (https://www.marturisireaortodoxa.ro/mitropolia-pireului-apel-catre-sfantul-sinod-al-bisericii-greciei-privind-problema-ucraineana/) vine să arate cât de neîndreptățită este batjocorirea întâîstătătorului mărturisitor al Mitorpoliei Pireului de către monahul schismatic Sava, care, chiar în aceste zile, umblă prin România nestingherit de autoritățile bisericești românești, încercând să își convingă adepții că ierarhul din Pireu este un eretic, pentru că nu a întrerupt legătura cu ceilalți membri ai Sinodului grecesc, iar cei ce au comuniune cu Mitropolia Pireului ar fi, în opinia monahului aghiorit, la fel de eretici ca și semnatarii sinodului ecumenist din Creta, în ciuda faptului că unii dintre ei sunt nepomenitori ai acelora.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/intreruperea-canonica-si-necanonica-a-pomenirii/

Mitropolia Pireului: Apel către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei privind problema ucraineană

serafim-de-pireu.jpgTomosul de autocefalie a fost dat în cele din urmă de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, în ziua de Bobotează a anului 2019, noii formațiuni schismatice (conduse de nou-alesul „Mitropolit” Epifanie),  care a apărut în urma așa-numitului „sinod al reunificării”, întrunit la 15 decembrie 2018 la Kiev. Patriarhia Ecumenică nu a luat în considerare apelurile și rugămințile arzătoare venite din partea multor Biserici Ortodoxe locale, care au indicat ca singurul mod adecvat de rezolvare a problemei  ucrainene dialogul și mai ales, în sinod, cu participarea panortodoxă a tuturor Bisericilor locale. Biserica Rusă a întrerupt deja comuniunea ecleziastică cu Patriarhia Ecumenică și Patriarhul Moscovei, Chiril, a încetat să îl mai pomenească la sfintele slujbe pe Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Acum este limpede că, după decizia unilaterală a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie unei „Biserici”, care nu este nimic altceva decât un amestec de schismatici, caterisiți și autohirotoniți, la nivel mondial, Ortodoxia se îndreaptă cu pași rapizi spre o nouă mare schismă, probabil a doua schismă majoră după aceea din 1054, care va avea consecințe incalculabile pentru unitatea panortodoxă și îi va face să jubileze pe vrăjmașii Bisericii.

Autocefalia ucraineană constituie o noutate, este cu siguranță un caz special, care nu are precedent în istoria Bisericii noastre de până acum. Și aceasta se datorează faptului că în acest caz a fost ignorată  voința Bisericii locale canonice, care se află sub conducerea Mitropolitului Onufrie și care nu a solicitat acordarea autocefaliei. Trebuie remarcat faptul că această Biserică locală exprimă aproximativ 4/5 din populația poporului ucrainean. Autocefalia a fost cerută, pe de o parte, de guvernul ucrainean, condus de președintele Poroșenko și pe de altă parte, de un mic grup de „episcopi” caterisiți și autohirotoniți. Aceștia au fost și adevărații receptori ai autocefaliei.

De asemenea, nu trebuie neglijat nici un alt aspect al problemei, care explică acest paradox, și anume de ce a fost ignorată Biserica locală canonică și majoritatea zdrobitoare a poporului ucrainean. După cum s-a dezvăluit în reportajele ecleziastice și politice, în spatele acordării Autocefaliei se află iarăși considerente politice și geostrategice. Acest lucru reiese clar nu numai din mulțumirile trimise de președintele ucrainean, dl Poroșenko, în Statele Unite, pentru „sprijinul activ în procesul de acordare a Autocefaliei[1], dar și din declarația oficială a purtătorului de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA, Heather Nauert, în cadrul căreia aceasta a afirmat: „Statele Unite ale Americii sprijină acordarea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei[2].

Așa cum am semnalat deja într-un comunicat anterior, de această problemă s-au ocupat personalități distinse și specialiști remarcabili, precum Înaltpreasfințitul Mitropolit Serafim [v. monumentalul său studiu, intitulat: „Există în Biserica Ortodoxă Sobornicească o competență jurisdicțională asupra întregii Biserici în afara competenței Sinodului Ecumenic?” (10.18.2018)], Pr. protopr. Anastasios Gotsopoulos, parohul Bisericii Sfântul Nicolae din Patra, [(a se vedea lucrarea sa la fel de însemnată, cu titlul „O mică contribuție la dialogul privind „Autocefalia” ucraineană. Ucraina se află sub jurisdicția Tronului Ecumenic?” (08.01.2019)], Pr. protopr. Theodoros Zisis, profesor emerit al Facultății de Teologie din a Universității Aristotel din Tesalonic (a se vedea foarte însemnata sa lucrare de cercetare, intitulată „Autocefalia Bisericii Ucrainei”, Tesalonic 2018, Ed. „Palimpsiston”) ș.a., care au analizat și au demonstrat cu argumente solide că:

  1. A) Potrivit Sfintelor Canoane, restabilirea canonică în rangul ierarhic sau preoţesc a schismaticilor ucraineni, după caterisirea lor de către Patriarhia Moscovei, nu se poate face de către Patriarhia Ecumenică, pentru că în această situație nu există așa-numitul drept de „recurs” la un alt Sinod Patriarhal, ci doar dreptul de recurs la un Sinod Ecumenic. După cum se exprimă Balsamon în chip sugestiv: „ Hotărârile Patriarhilor nu se supun recursului”, N. 123, 22 II. III. 1. 28, „Preafericitul Patriarh al acelei dioceze să asculte între ei și patriarhul să hotărască acele lucruri care sunt în acord cu canoanele bisericești și cu legile, fiindcă nimeni nu poate să se împotrivească hotărârii lui”, iar în Epanagogă XI, 6 (J.G.R. tomul II, 260), spune: „Judecata Patriarhului nu se supune recursului, nici nu este tăgăduită de altul, ca una care este temei al înseși judecăților ecleziastice”.
  2. B) Acordarea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei reprezintă o ingerință pe teritoriul canonic al Bisericii Rusiei, în a cărei jurisdicție Kievul a trecut din 1686, prin Scrisoarea Sinodală din anul 1686 a Patriarhului Ecumenic Dionisie al IV-lea. Comportamentul anticanonic al Patriarhiei Ecumenice în chestiunea ucraineană și cooperarea sa cu facțiunile schismatice și nu cu Biserica Ucraineană canonică și cu Biserica Rusiei, sub a cărei jurisdicție se află aceasta, afectează rolul său coordonator, de factor unificator.
  3. C) Cercetarea aprofundată al așa-numitelor „Constituționale” (Συνταγμάτια), în care sunt menționate jurisdicțiile canonice ale Scaunelor Patriarhale, constituie un indiciu foarte puternic, o dovadă incontestabilă referitor la Patriarhia căreia i se supune jurisdicțional Biserica Ucrainei. Din acest studiu reiese clar că din secolul al XVII-lea până astăzi, nicio „Constituțională” nu menționează Ucraina între eparhiile ecleziastice ale Patriarhiei Ecumenice! De asemenea, în Colecţia sfintelor şi dumnezeieştilor canoane”, de G. Rallis-M. Potlis, unde este indicată „Ordinea de întâietate a Scaunelor Bisericii Ortodoxe Răsăritene”, Ucraina nu este inclusă între eparhiile Patriarhiei Ecumenice, ci în „Biserica Autocefală a Rusiei”. De asemenea, „Calendarele” sau „Anuarele Patriarhiei Ecumenice”, care sunt publicate anual, până în anul 2018 inclusiv indică faptul că Biserica Ucrainei ține în mod canonic de Biserica Rusă.
  4. D) Conștiința ecleziastică panortodoxă, exprimată în „Calendarele” (Ημερολόγια) sau „Dipticele” (Δίπτυχα) sau „Anuarele” (Επετηρίδες) Bisericile Ortodoxe locale mărturisește în mod în unanim că Biserica din Ucraina face parte din jurisdicția canonică a Bisericii Ruse. Toate Patriarhiile și Bisericile Ortodoxe locale Autocefale îl consideră drept singurul Mitropolit canonic al Kievului pe Onufrie, aflat sub jurisdicția Bisericii Rusiei. Doar cu el și cu sinodul format din episcopii subordonați lui au avut (timp de secole, până în prezent) comuniune ecleziastică toate Bisericile Ortodoxe la slujbele panortodoxe săvârșite de-a lungul timpului și în cadrul Comisiilor interortodoxe. Acest consens reflectă conștiința bisericească panortodoxă, pe care acum, în chip paradoxal și anticanonic, Patriarhia Ecumenică o pune la îndoială și o anulează cu o trăsătură de condei, venind, în esență, în contradicție flagrantă cu sine însăși

Între timp, reportajele bisericești ne informează că evenimentele evoulează și situația bisericească merge de la rău spre și mai rău, de vreme ce schisma care a fost produsă, în loc să se cicatrizeze, se adâncește tot mai mult. După acordarea anticanonică a autocefaliei, în Ucraina a început o persecuție fără precedent împotriva Bisericii Ortodoxe canonice, aflate sub păstorirea Mitropolitului Onufrie. Episcopi, preoți, călugări și credincioși sunt denigrați, mănăstiri și biserici sunt confiscate și comunități ale Bisericii canonice, care a fost denumită „Biserica Ortodoxă Rusă” sunt persecutate. Are loc o sfâşiere reciprocă fără precedent. Și, în timp ce în Ucraina se dezlănţuie persecuția, Patriarhia Ecumenică, printr-o epistolă a sa  (nr. prot. 119 / 24.12.2018), a cerut celor 13 Biserici locale să recunoască autocefalia și noua „Biserică” din Ucraina. Cu toate acestea trei Biserici autocefale: a Serbiei, a Poloniei și a Cehiei nu îl recunosc pe „Mitropolitul” schismatic Epifanie și declanşează o critică dură la adresa Patriarhului Bartolomeu. Se așteaptă ca și Bisericile Antiohiei, Alexandriei, Ierusalimului și Bulgariei să urmeze aceeași linie. Am fost informați că problema acordării Autocefaliei a constituit și preocuparea Sinodului permanent al Bisericii Greciei, care, în ședința sa din 08/01/2019 a dat citire epistolei mai sus menționate a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, cu privire la „alegerea primului Întâistătător al noii Biserici Autocefale a Ucrainei”, precum și epistolei „noului Întâistătător al Bisericii Ucrainei, Epifanie” și celei a „Preafericitului Patriarh al Moscovei Chiril”. În cele din urmă, Sinodul permanent a decis să trimită această problemă spre dezbatere în cadrul unui sinod viitor al Ierarhiei.

Prin urmare, cu ocazia anunțului menționat anterior al Sinodului permanent și în vederea întrunirii viitorului sinod al Ierarhiei, insuflați de sentimentul de neliniște și de responsabilitate pentru unitatea panortodoxă a Bisericii noastre, dorim să adresăm un apel către Înaltpreasfințiții noștri Ierarhi și să ne exprimăm preocuparea cu privire la această problemă majoră. Am dori să-i rugăm călduros pe Ierarhii noștri să-și împlinească datoria cu un înalt simț al responsabilității. Îi rugăm să abordeze acest subiect cu luciditate, temere de Dumnezeu și dragoste pentru Biserică, ținând cont de Sfintele Canoane și de cele menționate mai sus, slujind unității panortodoxe și intereselor Bisericii.

De asemenea, le cerem să ia în considerare:

  1. a) faptul că președintele Ucrainei, Poroșenko, este unit (greco-catolic), fiind fotografiat recent „împărtășindu-se” de la un „episcop” unit din Ucraina.
  2. b) faptul că „Mitropolitul” schismatic Epifanie a solicitat cooperarea uniților![3]
  3. c) faptul că „monahul Filaret Denisenko, cleric al Patriarhiei Moscovei, Mitropolit al Kievului, a fost caterisit în anul 1992 din înalta slujire a arhieriei și ulterior a fost anatematizat pentru provocarea unei schisme, dar și pentru alte acte anticanonice, iar celălalt nu deține nicio hirotonie canonică, provenind dintr-o «Ierarhie» de tipul «Bisericii vii» a regimului sovietic, înființate în anul 1921”, după cum remarcă Înaltpreasfințitul nostru Mitropolit Serafim.
  4. d) Faptul că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, prin „Scrisoarea patriarhală nr. 1203/29.08.1999 adresată Fericitului Patriarh Alexei al Moscovei” admite următoarele: „Ca răspuns la telegrama și scrisoarea preaiubitei şi preadoritei Fericirii Voastre, referitor la problema apărută în Preasfântă Biserică soră a Rusiei, problemă ce a dterminat Sfântul Sinod, pentru motivele luate în considerare de acesta, să decidă caterisirea membrului sinodal al acestuia, care până de curând a făcut parte dintre cei ce poartă cea mai înaltă demnitate arhierească, Mitropolitul Kievului, dl. Filaret, dorim să îi aducem la cunoștință cu frățească dragoste Preafericirii Voastre, că, recunoscând pe deplin competența exclusivă a Preasfintei Biserici a Rusiei asupra acestei chestiuni, Marea Biserică a lui Hristos acceptă cele decise în mod sinodal în chestiunea în cauză, nedorind să pricinuiască absolut niciun neajuns în acest sens Bisericii Voastre surori”.

Dorim să credem că Ierarhii noștri se vor ridica la înălțimea împrejurărilor și nu vor recunoaște noua „Biserică” schismatică, aflată sub conducerea „Mitropolitului” Epifanie, urmând Sfintelor Canoane pe care, în ziua hirotonirii, au făgăduit cu înfricoșătoare jurăminte, să le respecte.

Sfânta Mitropolie de Pireu

Biroul pentru erezii și secte

Pireu, 21 ianuarie 2019

Note:

[1] http://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/23802-presbeutis-sam-mpraounmpak-oi-ipa-upostirizoun-tin-autokefalia-stin-oukrania, βλ. AN. GOTSOPOULOS, „Ἀφελῆ ἐρωτήματα ἀφελοῦς ἱερέως…” [„Întrebări naive ale unui preot naiv …”], la adresa: http://anastasiosk.blogspot.com/2018/09/blog-post_45.html.

[2]http://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/24036-oi-ipa-sto-pleuro-tou-oikoumenikou-patriarxeiou-gia-tin-oukrania

[3] A se vedea articolul publicat pe siteul Aktines (06/01/2019), intitulat: „Sinodul de unificare” de la Kiev – concluzii și perspective, de Taras Melnick, Traducere OrthoChristian.com. Sursă inițială: Pravoslavie.ru 12/22/2018. Printre altele se menționează: „La postul de televiziune ICTV, Epifanie nu a respins scenariile care vorbesc despre asocierea dintre „Biserica Ortodoxă Ucraineană” cu „Biserica Greco-Catolică din Ucraina” (Uniații). Potrivit afirmațiilor sale, trebuie mai întâi să se realizeze unirea Ortodoxiei Ucrainene și apoi vor vedea. Cu toate acestea, după cum a menționat conducătorul „Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, în cadrul organizației sale există o dispoziție pentru o cooperare mai profundă cu „Biserica Greco-Catolică din Ucraina” (Uniații). Și această colaborare va începe în domeniul educației.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/mitropolia-pireului-apel-catre-sfantul-sinod-al-bisericii-greciei-privind-problema-ucraineana/

Ierarhii ecumeniști români se poartă ca inchizitorii cu preoții mărturisitori nepomenitori

142673

La prima vedere, asocierea termenului de tristă reputație “Inchiziţie” cu Sfântul Sinod, autoritatea cea mai înaltă a oricărei Biserici Ortodoxe Autocefale, în speţă şi a Bisericii Ortodoxe Române, este de neimaginat şi mai ales de neacceptat pentru orice creştin ortodox de bună credinţă.

În mod normal aşa este, dar ce mai este normal astăzi în lume? Înainte însă de a trage concluzii pripite, vă supunem atenţiei un şir de evenimente care s-au petrecut în cuprinsul Patriarhiei Române după minciunosinodul din Creta, când mai mulţi preoţi, monahi şi monahii, credincioşi şi credincioase au întrerupt pomenirea ierarhilor lor la sfintele slujbe, şi în mod automat şi comuniunea euharistică şi de credinţă cu aceştia, îngrădindu-se astfel de erezia propovăduită cu capul descoperit de ierarhii români, conform Sfintelor Canoane 31 Apostolic şi 15 I-II Constantinopol. Împotriva acestor decizii curajoase, membrii Sfântului Sinod au declanşat o reprobabilă campanie de reprimare, demnă de acţiunile medievale ale Inchiziţiei papistaşe.

Pentru a facilita înţelegerea acestui material este neapărat necesar să explicăm cititorului neavizat ce este Inchiziţia, unde a apărut, care a fost obiectul acesteia şi metodele de lucru, şi de ce numele ei are în Istoria bisericească un ecou atât de sinistru.

Scurtă prezentare a Inchiziţiei

Înfiinţată de papa Lucius al III-lea (1181-1185) în 1184, Inchiziţia avea rolul unui tribunal eclesiastic represiv al papalităţii, purtând numele de Sfântul Oficiu, creat cu scopul de a combate erezia catarilor şi valdenzilor, încredinţat din 1215 călugărilor dominicani, un ordin monahal a cărei severitate împotriva ereticilor era ilustrat prin jocul de cuvinte: Dominicani = “Domini canes” = câinii Domnului[1].

Modul de procedură şi de funcţionare a acestui tribunal vor fi stabilite la 1215 de către papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) în cadrul unui conciliu întrunit la Lateran.

Procedura inchizitorială cuprindea: vizita sau inspecţia inchizitorului, predicarea şi timpul de graţie, ancheta cu denunţarea celor suspecţi, interogatoriul acuzaţilor şi audierea martorilor, apărarea avocatului, tortura, permisă din 1252 de către papa Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), condamnarea la arderea pe rug şi examinarea apelului la papă.

Folosirea torturii de către dominicani în timpul anchetelor, în vederea obţinerii de mărturisiri, a dat naştere la grave abuzuri, deoarece acuzaţii ca să scape de chinuri, făceau mărturisiri false, după cum le impuneau anchetatorii. Sub noţiunea de erezie erau incluse nu numai abaterea de la învăţătura papistaşă, ea însăşi o învăţătură eretică, ci şi sacrilegiul, blasfemia, sodomia, magia, vrăjitoria, alchimia, iar în timpul papei Iuliu al II-lea (1503-1513) Inchiziţiei i s-a conferit autoritatea de a ancheta învinuiri ca: dobânda, bigamia, adulterul şi cercetarea moralităţii clericilor, mai ales în cazul de “incitare la desfrâu a credincioaselor în timpul mărturisirii păcatelor”[2].

Un lucru extrem de grav îl constitue faptul că între acuzatori erau admişi oricine: eretici, excomunicaţi, criminali, hoţi, vrăjitori, vecini răzbunători şi invidioşi, fapt ce a condus deseori la abuzuri în urma cărora să fie condamnaţi oameni bogaţi nevinovaţi, pentru a le fi confiscate averile.

Pedepsele aplicate după condamnare erau: exhumarea celor anantematizaţi şi arderea lor, arderea pe rug, flagelarea în Biserică, în timpul Liturghiei, închisoarea, confiscarea averii de la care erau exceptaţi ereticii care s-au predat singuri tribunalului Inchiziţiei sau copii care îşi denunţau părinţii.

De o ferocitate cumplită a fost Inchiziţia spaniolă, înfiinţată în 1483 sub conducerea inchizitorului general al Spaniei, Thomas de Torquemada, căreia i-au căzut victime şi mulţi evrei. Potrivit istoricului spaniol Juan Antonio Llorente, Inchiziţia spaniolă a ars în persoană 31.912 condamnaţi, în efigie 27.659, iar 291.450 au făcut penitenţă.

În Spania, Inchiziţia va fi abolită în 1813, în Portugalia în 1822, iar în Italia abia în 1848[3].

Caracteristica de bază a acestei instituţii odioase o constituie aşadar folosirea tuturor mijloacelor de constrângere, inclusiv tortura şi chiar pedeapsa cu moartea împotriva celor care nu acceptau să se supună papei sau nu împărtăşeau credinţa acestuia, sfidând în totalitate conştiinţa acelor oameni, el însuşi fiind eretic şi tăiat din trupul Bisericii ca urmare a ruperii definitive de aceasta, survenită după Schisma cea Mare de la 1054.

Fostul mitopolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, explică că mobilul Inchiziţiei a fost înţelegerea greşită a unui pasaj din Evanghelia după Luca, din Pilda celor poftiţi la cină, în care omul care a organizat această cină, vazând că a fost refuzat de invitaţii săi, porunceşte unui slujitor: “Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi se umple casa”, (Lc 14,23).

Tâlcuind acest verset, mitropolitul Antonie nuanţează astfel:

Acest verset a stat la baza unei instituţii scandaloase din trecutul Occidentului romano-catolic: Inchiziţia. Pe baza lui au fost condamnaţi la moarte toţi cei care refuzau dogmele romano-catolice. Erau arşi sau înecaţi, pentru a-i mântui cu sila.

Ruşinea unei epoci!

Iată ce poate ieşi dintr-o strâmbă interpretare a Scripturii!

Căci nu putea să fie acesta înţelesul. Blândul Păstor Iisus nu s-a putut gândi la Inchiziţie. O răstălmăcire ca aceasta nici nu ar trebui să ne reţină atenţia. Dar dacă ne gândim că, totuşi, o asemenea tâlcuire a textului a dus la condamnarea la moarte, după torturi groaznice, a sute de mii de oameni, a încerca să lămurim problema nu mai este o treabă inutilă. Poate că şi tunurile generalului Bukow, după anul 1700, când au distrus cele două sute de mănăstiri din Transilvania, pentru că monahii şi călugăriţele ortodoxe n-au vrut să treacă la catolicism, vor fi plecat tot de la o asemenea exegeză, încă în vigoare la Viena în secolul XVIII, deşi Viena avea o Universitate de prin secolul al XIV-lea (1365)!

Viena ar fi trebuit să fie mai luminată!

Textele Sfintei Scripturi se citesc în context, se coroborează, nu se interpretează sectar. Cum ar fi putut să se gândească la Inchiziţie Cel care spusese: “Cel ce voieşte să vină după mine”? Aşdar: “Cel ce voieşte”! Nesilit. Marele dar al Providenţei pentru om a fost libertatea voinţei, libertatea de alegere.

În text se presupune chemarea prin argumentare, prin logică, prin convingere, prin propovăduire, nu prin constrângere. Aşa au înţeles şi aşa au făcut apostolii când au chemat neamurile la creştinism. Căci prin cei chemaţi astfel, în Parabolele Mântuitorului, sunt prefigurate neamurile, după ce ai casei, iudeii, au refuzat chemarea. Sf. Pavel n-a ars pe nimeni pe rug. Şi nici alţi propovăduitori, până nu i-a venit ideea unui Torquemada, mare inchizitor din Evul Mediu. Dar şi romano-catolicismul a trebuit în scurt timp să renunţe la o astfel de “mântuire” a oamenilor. Şi protestantul Calvin l-a ars pe Miguel Servet! Dar şi protestanţii s-au căit. I-au ridicat un monument lui Servet pe care au scris: Erravi! Am greşit[4].

Acţiuni  inchizitoriale ale episcopilor ecumeniști români după minciunosinodul din Creta

În urma hotărârilor eretice adoptate în Creta de către delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, acceptate ulterior în mod paradoxal de către toţi membrii Sfântului Sinod, deşi înainte de aceasta au avut o poziţie ortodoxă,  mai mulţi preoţi, ieromonahi, monahi, monahii şi credincioşi din cuprinsul Patriarhiei române au luat atitudine, împotrivindu-se încălcării Sfintelor Canoane şi trădării credinţei strămoşeşti prin întreruperea pomenirii ierarhilor la sfintele slujbe, îngrădindu-se astfel de erezia ecumenistă.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/dialogul-unui-preot-ortodox-marturisitor-cu-adeptii-ecumenismului/embed/#?secret=E0j9xUtAev

Cea mai puternică reacţie a venit din partea unui grup de  preoţi şi credincioşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, grupaţi în jurul Schitului Rădeni şi a egumenului acestuia, care a ctitorit acel schit cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, stareţ la acea vreme a Mănăstirii Petru Vodă, dar şi din alte părţi de ţară: Episcopia Covasnei şi Harghitei, Episcopia Sloboziei şi Călărașilor, Mitropolia Banatului, Episcopia Sălajului, Episcopia Oradiei, unde pentru o scurtă perioadă de timp au fost trei preoţi care întrerupseseră pomenirea episcopului locului, azi rămânând doar unul în persoana semnatarului acestor rânduri.

Asalt cu politişti şi jandarmi la Rădeni

Liniştea acestei oaze ortodoxe de rugăciune a fost tulburată în mai multe rânduri de descinderi ale colaboratorilor Înaltpreasfinţitului Mitropolit Teofan, care au năvălit însoţiţi de poliţişti şi jandarmi pentru al evacua pe ieromonahul Pamvo şi a instala în locul sfinţiei sale preoţi pomenitori. Din mila şi voia lui Dumnezeu, nu s-a reuşit încă lucrul acesta.

Să te ferească Dumnezeu de mila preotului şi de dragostea călugărului!”

Aşa sună o apoftegmă din mediul bisericesc, verificată şi confirmată deplin în cazul celor 13 maici de la Mănăstirea Văratec care, după ce au fost supuse mai înainte unor presiuni de ordin psihic, au fost alungate din mănăstire în plină iarnă, înconjurate şi binecuvântate cu multă “căldură” de maica stareţă şi de consiliul duhovnicesc al mănăstirii, care au decis pedepsirea şi alungarea acestora. Maicile de la Văratec au anunţat conducerea mănăstirii încă de la începutul lunii decembrie 2016 că, din cauza hotărârilor ecumeniste adoptate la pseudosinodul din Creta de către Mitropolitul Teofan al Moldovei, nu vor mai participa la nicio slujbă unde acesta este pomenit, anunţând practic printr-o mărturisire publică, îngrădirea de erezie.

Bătaia este ruptă din rai!”

Această zicere din popor a fost pusă în aplicare cu mult sârg de către Mitropolia Moldovei, în Postul Mare din anul 2017, împotriva a două măicuţe de la Mănăstirea Frumoasa din Iaşi, îngrădite şi ele de erezia ecumenistă, care au fost bătute şi alugate din mănăstire. Comandoul mandatat să pună în aplicare această măsură a “dragostei creştineşti”, format din şase maici  şi stareţa mănăstirii, a pătruns cu forţa în chiliile maicilor, cu noaptea în cap. Rezultatul a fost că una dintre maicile agresate a avut nevoie de spitalizare, în cauză deschizându-se un dosar penal, finalizat în cele din urmă prin retragerea plângerii depuse de către maicile agresate în urma scuzelor prezentate de agresoare şi de către conducerea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Cum mănăstirea este un loc dintre cele mai potrivite pentru dobândirea raiului, maicile ecumeniste bătăuşe au dorit să le “ajute” pe surorile lor să preguste încă de pe pământ din bucuriile cereşti prin aceste corecţii fizice exemplar aplicate.

Noi suntem toţi”

Şi maicile de la Mănăstirea Miclăuşeni de lângă Iaşi au avut parte de “un regim preferenţial” ca urmare a întreruperii comuniunii cu Înaltpresfinţitul Mitropolit Teofan, constând în şedinţe de lămurire în cadrul cărora li s-a cerut să renunţe la “rătăcirea lor”, urmate de interdicţia de a mai avea ascultări şi ca atare li s-a interzis accesul la trapeză, fiind aduse la starea de înfometare, doar postul negru ajută la mântuire, deşi acestea fuseseră prezente în mănăstire din momentul edificării ei, aşa cum cu durere menţionează chiar ele într-o scrisoare adresată Mitropolitului Moldovei: “Iar maicile care au hotărât acum că trebuie să plecăm, când au venit în această mănăstire au găsit flori înflorite”.

Cu ocazia întâlnirii directe cu mitropolitul Teofan, maicile i-au adus la cunoştinţă că au încetat comuniunea cu Înaltpreasfinţia Sa în baza canonului 15 I-II, iar mitropolitul le-a dat un răspuns halucinant, afirmând că acest canon se apoate aplica când un episcop propovăduieşte erezia cu capul descoperit, dar “Noi suntem toţi”. Mitropolitul le făcea aici cumplita dezvăluire că toţi ierarhii români sunt ecumenişti, deci toţi s-au lepădat de adevărul de credinţă, deci toţi propovăduiesc erezia cu “capul descoperit” şi deci, în mod canonic, în orice moment s-ar putea opri pomenirea acestora la sfintele slujbe.

Osândit de ierarh şi trădat de stareţi şi de stareţe

Venit în octombrie 2014 de la Mănăstirea Pătrunsa la Mănăstirea Lacul Frumos din Arhiepiscopia Râmnicului ca egumen, cu ascultarea de a o reorganiza, ieromonahul Grigorie Sanda, monahul Chiriac Cioi şi fratele Valerică Buşă au avut parte, după ce au oprit pomenirea Arhiepiscopului Varsanufie, de “un dialog paşnic, pozitiv şi ziditor spre lămurire canonică şi restabilirea comuniunii vieţii liturgice”[5] constând în: demiterea din funcţia de egumen, caterisire, interdicţia fiilor duhovniceşti de a-l cerceta şi de a se putea spovedi la acesta şi sechestrarea pentru câteva ore, după ce totuşi au reuşit să ajungă la duhovnicul lor; vandalizarea şi devastarea chiliilor.

Cea mai dureroasă lovitură a primit-o părintele Grigorie de la stareţii şi stareţele mănăstirilor vâlcene, care adunaţi fiind într-o Sinaxă monahală s-au lepădat de fratele lor, mărturisitor al dreptei credinţe, îmbrăţişând credinţa ecumenistă a arhiepiscopului Varsanufie, deşi părintele Grigorie se adresase tuturor mănăstirilor vâlcene printr-o scrisoare datată 01.08.2016, chiar ziua în care anunţase şi întreruperea pomenirii, despre lipsa de transparenţă a ierarhiei Bisericii Ortodoxe Romîne în privinţa deciziilor asumate în Creta, precum şi a noii sale poziţionării prin dezicerea şi delimitarea de orice acţiune ecumenistă[6].

O sintagmă eretică: “ s-a golit de tot harul”

După oprirea pomenirii episcopului Sloboziei şi Călăraşilor, PS Vincenţiu Grifoni, asupra preotului Claudiu Buză, slujitor la biserica “Sfânta Treime” din Urziceni, s-a abătut o avalanşă de ocări şi invective.

Într-o scrisoare adresată de episcopul Vincenţiu preoţilor şi credincioşilor din Eparhia pe care o păstoreşte, părintele Claudiu esta catalogat ca unul ce a săvârşit fapte reprobabile ca “neascultarea şi îndemnul la dezbinare”, fiind numit schismatic şi interzicîndu-i-se accesul în sfântul locaş de închinare. În ochii credincioşilor însă, părintele Claudiu, a rămas un vrednic şi iubit păstor, aşa cum rezultă din atitudinea pe care aceştia o au în momentul în care protopopul Urzicenilor dă citire hotărârii episcopului locului de a-l opri de la slujire pe acesta.

Umilitoare a fost pentru părintele Claudiu şi decizia de caterisire a acestuia, dar mai cu seamă cuvintele de-a dreptul jignitoare la adresa sa din cuvântul pastoral al episcopului Vincenţiu, în care era numit “dl Buză Claudiu”, a cărui fapte au fost “îndreptate împotriva Bisericii – cea Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească, prin lipsa de smerenie, dialog şi ascultare”. Dar jignirile nu se opresc aici, episcopul numindu-l pe părintele Claudiu “un nou Iuda”, care “s-a golit de tot harul şi lucrarea preoţească”.

Nu ştim dacă autorul acestor cuvinte a folosit această sintagmă: “s-a golit de tot harul şi lucrarea preoţească” în mod conştient sau inconştient, dar în tot cazul este o afirmaţie cu caracter eretic deoarece o astfel de caterisire nu este validă, întrucât atât părintele  Claudiu cât şi ceilalţi părinţi mărturisitori au fost caterisiţi nu pentru abateri morale, canonice sau dogmatice, ci pentru apărarea dreptei credinţe împotriva expansiunii ecumenismului, asumat sinodal de ierarhii Bisericii Ortodoxe Romîne. Pe de altă parte, episcopul Vincenţiu, nu este izvorul sau proprietarul harului, ci izvorul este Hristos, care a dat Bisericii harul mântuitor. Prin urmare, singurul care poate decide în privinţa lucrării sau nelucrării harului în diaconi preoţi sau episcopi este Hristos, nimeni altcineva. După învăţătura Bisericii Ortodoxe chiar de-ar fi vorba de o caterisire validă, harul nu se goleşte din preot, ci doar devine nelucrător, însă rămâne în acel cleric până la moartea sa.

Prin urmare, atât părintele Claudiu cât şi ceilalţi preoţi care au fost caterisiţi pe nedrept, în mod abuziv, au har şi preoţie lucrătoare, mai ales că aceştia nu au îmbrăţişat ereyia, ci luptă împotriva ei. Nimeni să nu se îndoiască de aceasta! Dacă ar fi altfel, ar trebui să ne îndoim şi de sfinţenia Sfântului Grigorie Palama, care a fost caterisit exact pentru aceleaşi motive ca şi noi: apărarea şi mărturisirea Ortodoxiei. Or, nimeni nu se îndoieşte de sfinţenia acestuia, mai ales că Dumnezeu i-a confirmat-o prin sfintele sale moaşte întregi, aflate în Tesalonic, acolo unde a şi fost arhiepiscop.

Descindere cu distrugere

De departe, cel care a beneficiat cel mai mult de “dragostea” practicanţilor “ecumenismului lucid” a fost părintele Ioan Ungureanu şi enoriaşii săi de la Parohia Schit Orăşeni, o mică aşezare de lângă municipiul Botoşani, şi o veche vatră sihăstrescă unde îşi dorm somnul de veci o seamă de monahi dintre care s-au ridicat trei sfinti: Sila, Paisie şi Natan, canonizaţi de curând de Sfântul Sinod.

Presiunile exercitate asupra părintelui Ioan au fost, şi sunt şi în continuare, multe şi diversificate: caterisire, încercări repetate de alungare din parohie, numirea unui alt preot, alegerea unui consiliu parohial paralel, acţiuni de mituire a credincioşilor prin diverse cadouri în speranţa că îşi vor părăsi preotul, scrisori de discredidare şi ponegrire a părintelui în faţa propriilor credincioşi, deconectarea bisericii şi a casei parohiale de la curent şi de la iluminatul public, petreceri cu muzică, mici şi bere în ziua hramului, în 6 August, de Schimbarea la Faţă, în Postul Adormirii Maicii Domnului, organizate de Primărie la doi paşi de cimitir şi biserică, procese interminabile. Dar cea mai cumplită s-a petrecut în 11 noiembrie 2017, când un grup de huligani susţinuţi de Mitopolia Moldovei şi Bucovinei, Protopopiatul Botoşani, Poliţia, Jandarmeria, Primăria Cristeşti şi Prefectura Botoşani, au spart cu instrumente specifice uşa de intrare în biserică, monument istoric, întocmai cum este proorocit în Psamul 73, versetul 7: “Ca în codru cu topoarele au tăiat uşile locaşului Tău, cu topoare şi ciocane l-au sfărâmat”, încercând astfel ca prin forţă să instaleze un alt preot împotriva voinţei generale a credincioşilor, care îl vor preot în satul lor doar pe părintele Ioan. De fiecare dată însă, au fost ruşinaţi de Dumnezeu, şi prin ajutorul sfinţilor mai sus pomeniţi, la a căror mijlocire părintele apelează des, acesta îşi continuă slujirea şi mărturisirea sa.

La Beiuş, îndemn la ecumenism şi apostazie

În ceea ce mă priveşte, am gustat şi eu din paharul amar al “dragostei” ecumeniste. Mă voi rezuma doar la a menţiona că înainte de a se lua decizia de caterisire împotriva mea, mi-a fost blocat accesul în paraclisul în care slujeam prin schimbarea yalei de la uşile de acces, iar clădirea paraclisului a fost confiscată şi folosită în mod abuziv şi ilegal de către parohie, folosindu-se de incredibila explicaţie: “Noi suntem mai mulţi şi voi mai puţini”. Oare de aici s-a inspirit patriarhul Bartolomeu când a cerut opt mănăstiri de la statul ucrainian, care la rândul său să le ia prin forţă, căci altfel nu le vor primii, de la Biserica canonică a Ucrainei, probabil ca dijmă pentru acordarea autocefaliei unei biserici schismatice, lucru nemaivăzut în Ortodoxie? Probabil că nu, dar este evident că duhul ecumenist împărtşit de aceştia îi face să creadă că se pot face stăpâni pe munca altora. Situaţia aceasta ne aminteşte de abuzurile statului comunist, care pentru presupuse învinuiri te arunca în stradă, lăsându-te într-o clipă fără munca de o viaţă. Se vede treaba că unii sunt încă bântuiţi de “meandrele trecutului”.

Acea clădire a fost construită de către un enoriaş care nu acceptă ecumenismul şi nici hotărârile ecumeniste adoptate în Creta, şi nu a predat-o parohiei, aceasta facându-se stăpână pe un bun ce nu-i aparţine, neputând face dovada prin niciun document asupra provenienţei ei.

Spre deosebire de alţi părinţi, eu am atacat hotărârea de caterisire atât la Consistoriul mitropolitan cât şi la Consistoriul superior bisericesc, prima respingându-mi apelul, iar celaltă recursul, fără însă a-mi pune la dispoziţie vreo motivare canonico-juridică, ci doar un anunţ sec de respingere,  aceasta însemnează că procesul meu nu s-a mai rejudecat la nicio instanţă superioară bisericească, ci s-a menţinut hotărârea Consistoriului eparhial.

Un fapt important de precizat îl constituie menţiunea din scrisoarea primită de la Cancelaria Sfântului Sinod prin care eram înştiinţat că: “Sfântul Sinod vă îndeamnă la pocăinţă şi îndreptare în vederea iertării”.

Analizând acest sfat, sunt conştient că sunt nevrednic de misiunea şi de slujirea preoţească, căindu-mă pentru toate păcatele mele şi cerând iertare pentru ele de la Dumnezeu, dar nu mă pot căii pentru faptul că sunt şi vreau să mor ortodox; pentru că iubesc Ortodoxia şi vreau ca acesta să rămână aşa cum am moştenit-o de la Sfinţii Părinţi şi de la înaintaşii mei din satul Borz, înaintaşi care la începutul secolului al XVIII-lea au oprit expansiunea greco-catolicismului pe Valea Crişului Negru, refuzând să accepte această credinţă eretică, deşi la 1753 când şi-au construit biserica în vatra satului, biserică reconstruită la 1864 în care am fost botezat şi în care am slujit opt ani de zile ca preot, au fost ofertaţi de greco-catolici că o construiesc ei în schimbul lepădării de Ortodoxie şi convertirii la erezia lor, însă au refuzat cu demnitate. Pot să-mi cer iertare în faţa episcopului meu dacă l-am supărat cu ceva personal, dar pentru oprirea pomenirii nu pot să-mi cer iertare, deoarece acest act nu este personal, ci are legătură cu abaterea de la dogmele şi canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe a Preasfinţiei Sale.

Sfântul Sinod mă sfătuia de fapt să accept ecumenismul propovăduit de ierarhul meu, ceea ce ar fi echivalent cu un act de apostazie. Ferească Dumnezeu! Îl voi pomeni din nou pe episcopul meu la sfintele slujbe când se va fi lepădat de hotărârile eretice asumate în Creta şi când se va dezice şi de acţiunile şi practicile ecumeniste.

În afară de situaţiile concrete prezentate aici, au mai fost şi altele în ţară care s-au soldat cu preoţi caterisiţi şi alungati de la parohiile lor ca urmare a împotrivirii faţă de erezia ecumenistă prin întreruperea pomenirii episcopilor lor la slujbele Bisericii sau de monahi şi monahii ce au apucat greul drum al prigoanei şi pribegiei.

Concluzii

Din scurtul istoric al Inchiziţiei papale prezentat aici, precum şi din acţiunile aproape la fel de brutale întreprinse de Sfântul Sinod împotriva celor ce au îndrăznit să întrerupă pomenirea şi comuniunea cu ierarhii lor ca reacţie concretă şi eficientă împotriva ecumenismului, rezultă că atât papii medievali cât şi ierarhii ortodocşi români contemporani, prin acţiunile lor mai puţin manierate, au atentat la conştiinţa şi liberul arbitru al preoţior, credincioşilor şi monahilor, încercând să le siluiască.

Principala acţiune silnică a Sfântului Sinod, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh, constă în faptul că fără a avea încuviinţarea preoţilor şi a credincioşilor, deci a pliromei Bisericii, ne impune forţat, în detrimentul voinţei noastre, să acceptăm erezia “ecumenismului lucid” aşa cum a fost cosmetizată definiţia ereziei ecumeniste întru-un comunicat din 21 decembrie, 2016.

În cuprinsul comunicatului mai sus amintit se precizează că lămurirea celor care au obiecţii faţă de deciziile din Creta se va face prin “dialog paşnic”, iar dacă “măsurile disciplinare”, mai degrabă adevărate corecţii fizice pe alocuri, aplicate cu înalta binecuvântare a Sfântului Sinod: presiuni de ordin psihic, asalt cu poliţişti şi cu jandarmi, bătaia şi înfometarea maicilor, izgonirea din mănăstiri şi din parohiile unde au muncit, unele clădite de aceştia din temelie, tracasare continuă, denigrare, ponegrire, distrugeri şi confiscări de bunuri etc, se încadrează la criterii paşnice, ne îngrozim de-a dreptul la gândul cum o să arate cele mai puţin paşnice.

În felul acesta, constatăm cu tristeţe că Sfântul Sinod s-a transformat într-un organism opresiv şi represiv de tip inchizitorial.

Dacă privim cu atenţie la evenimentele şi faptele prezentate, ne mâhneşte gândul că cineva a putut recurge la astfel de acţiuni împotriva fraţilor lor de aceeaşi credinţă, dar când avem certitudinea că pentru săvârşirea acestora au avut aprobarea Sfântului Sinod, devenim oripilaţi.

Oare aceste acţiuni nu se încadrează cumva pe linia faptelor săvârşite de acel judecător nedrept “care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina”, (Lc. 18.2) şi din această cauză Sfântul Sinod a ajuns în situaţia în care pentru unii să fie mumă, iar pentru alţii ciumă, fapte care ne îndreptăţesc să credem pe bună drepate că trăim vremuri apocaliptice?

Aceste măsuri violente din partea Sfântului Sinod au urmărit pe deoparte să înnăbuşe din faşă orice reacţie de împotrivire faţă de receptarea hotărârilor minciunosinodului din Creta, după cum se şi anticipa prin articolul 22 al documentului eretic Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, ca nu cumva poporul să afle adevărul celor întâmplate în Creta, iar pe de altă parte să-i intimideze şi să-i descurajeze pe preoţii care ar fi dorit să întrerupă pomenirea episcopilor la sfintele slujbe prin represalii împotriva celor ce nu au cedat presiunilor de tot felul pentru reluarea pomenirii.

Dacă arhiereii noştri ar crede cu adevărat în Mântuitorul Iisus Hristos, şi l-ar iubi, nu ar fi consimţit niciodată la săvârşirea unor astfel de fapte, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos, în Evanghelia Sa, propovăduieşte smerenia, pacea, dreptatea, adevărul, bunaînţelegere, iubirea aproapelui, iar faptele încriminate urmăresc nimicirea aproapelui, fiind cu totul contrare creştinismului.  Cât de bine se potrivesc acestei situaţii cuvintele psalmistului David, care zice: “Necredinţa călcătorului de lege spune inimii mele, că nu este într-însul frica de Dumnezeu. El singur se amăgeşte în ochii săi, când zice că ar fi urmărind fărădelegea şi ar fi urând-o. Graiurile gurii lui fărădelege şi vicleşug; n-a vrut să priceapă ca să facă bine. Fărădelege a gândit în aşternutul său, în toată calea cea bună n-a stat şi răutatea n-a urât”. (Ps.35, 1-4).

În atare condiţii, este firesc să ne întrebăm dacă ierarhii noştrii au învăţat ceva  din aceste evenimente reprobabile; dacă sunt hotărâţi să înceteze orice formă de prigoană împotriva preoţilor, monahilor şi credincioşilor care se împotrivesc ereziei ecumeniste; dacă vor avea înţelepciunea şi maturitatea teologică şi duhovnicească să exclame cu sinceritate: Erravi! “Am greşit când am semnat documentele eretice la minciunosinodul din Creta” şi: “Am greşit când am declanşat prigoana împotriva celor ce apără şi mărturisesc dreapta credinţă”, sau metodele de prigoană se vor înăsprii şi mai mult, fiind cu adevărat obligaţi să intrăm în catacombe, ca în perioada de început a creştinismului, sau ca în perioada serghianistă din Rusia? În acest caz nu ne rămâne nimic de făcut decât să strigăm către Domnul ca şi psalmistul David: “Scoate-mă de la vrăşmaşii mei, Dumnezeule, şi de cei ce se scoală împotriva mea, izbăveşte-mă. Izbăveşte-mă de cei ce lucrează fărădelegea şi de bărbaţii vărsărilor de sânge mă izbăveşte”. ( Ps. 58, 1-2)

Totuşi, de vreme ce unii au ajuns să săvârşească astfel de fapte, iar alţii să le aprobe, trebuie sa-i compătimim şi să ne rugăm pentru iertarea şi îndreptarea tuturor, şi mai ales pentru restabilirea adevărului de credinţă în întreaga Biserică Ortodoxă prin lepădarea şi condamnarea ecumenismului ca panerezie şi mărturisirea Sfintei Ortodoxii aşa cum ne-a lăsat-o Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.

Note:   

[1] Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ordinele monahale în Apus. Inchiziţia, în Istoria Bisericească Universală, Editura IBMBOR, Vol. II, , Bucureşti, 1993, p. 82.

[2] Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, p.300.

[3] Idem, pp. 300-301.

[4] Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri noi la texte vechi,  Ediţia a II-a, Bucureşti, 1996, pp. 507-508.

[5]Ieromonah Grigorie, Monah Chiriac, Frate Valerică, Întru slujirea Bisericii, Împotriva ecumenismului şi a sinodului eretic din Creta, Râmnicu Vâlcea, 2018, p. 44.

[6]Idem, p.16.

Preot Cosmin Tripon

https://www.marturisireaortodoxa.ro/ierarhii-ecumenisti-romani-se-poarta-ca-inchizitorii-cu-preotii-marturisitori-nepomenitori/

Iașul se pregătește să devină centru al papismului pentru o zi. Mai există mitropolie ortodoxă în Moldova?

Primăria Municipiului Iași ne informează că, cu prilejul vizitei papei Francisc la Iași, sunt așteptați nu mai puțin de 120.000 de pelerini din toată lumea, care vor veni să îl vadă pe conducătorul religiei lor din toată lumea. Informația de presă ne spune că „Iașul va deveni unul dintre cele mai mari centre de pelerinaj ale credincioșilor de rit catolic”

Primarul municipiului Iași a apărut public într-un interviu în care și-a manifestat încântarea pentru prezența papei în orașul pe care îl conduce. Domnia sa spune că „este un moment istoric”, că papa este „reprezentant al celei mai influente Biserici din toate timpurile”, care „are o comunitate frumoasă în toată Moldova”, că vizita papei va aduce mari beneficii de vizibilitate Iașului, pentru că va face ca „în toate colțurile lumii să se știe că papa este la Iași”.

Primarul ne mai  spune că „toată lumea va afla unde este Iașul, ce reprezintă Iașul pentru România și Europa”, datorită acestei vizite realizate la invitația autorităților române și a conducătorilor catolici.

Nu ne spune edilul și ce reprezintă Iașul pentru România și Europa. Până acum noi știam ce rol are orașul Iași în istoria noastră, dar din această nouă perspectivă se cuvine să ne întrebăm: ce anume reprezintă Iașul pentru România și Europa? Este cumva un centrul al catolicismului românesc sau este centrul Ortodoxiei din Moldova și un centru foarte important al Ortodoxiei românești?

Primarul urbei moldave afirmă că Iașul are ce arăta lumii, însă a trecut cu vederea faptul că aproape tot ce are Iașul de arătat lumii reprezintă valori religioase ortodoxe, acumulate în secole de trăire creștină ortodoxă pe acele meleaguri și că deja le-a arătat lumii de mult.

Filmul de promovare a prezenței papei la Iași ne spune că „vizita va avea importante valențe ecumenice”, desfășurându-se sub sloganul „Să mergem împreună!”. Să mergem împreună unde? La Ierusalim, unde ne-au invitat membrii Sinedriului, în scrisoarea pe care ne-au adresat-o tuturor de a „sluji Dumnezeului revelat în Sinai”, avându-i pe israeliți ca „preoți ai umanității”? Pentru că în Împărăția cerurilor nu putem să mergem împreună, dat fiind că papa Francisc și cultul pe care îl conduce au fost condamnați ca eretici de cel puțin trei sinoade ecumenice.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-al-mozaismului/embed/#?secret=uUq2hH1LAU

Poate fi „Biserica Romano-Catolică” oricât de influentă în lume, așa cum a prezentat-o primarul Iașului, din punct de vedere teologic ea este o (mega)grupare eretică, condamnată de sinoadele ecumenice pentru învățături greșite, despărțită de Biserica Ortodoxă, singura Biserică autentică a lui Hristos, cea care asigură mântuirea și la Iași se numește Mitropolia Moldovei și Bucovinei, chiar dacă în aceste zile mitropolitul Moldovei și Bucovinei este semnatar al documentelor eretice ecumeniste din Creta, adică este eretic și unul dintre cei mai mari persecutori ai preoților mărturisitori antiecumeniști și nu își face datoria față de poporul credincios de a-i spune ce este cu adevărat papismul și care este diferența dintre acesta și Biserica lui Hristos, lăsându-i pe ortodocșii moldoveni să fie păcăliți de campanii de publicitate, care ni-l prezintă pe papa roman ca pe o binecuvântare pentru Iași, pe care se presupune că l-ar „scoate în lume”.

Singurul loc în care ne poate propune papa „să mergem împreună” este iadul, acolo unde merg toți ereticii condamnați de sfintele sinoade, care nu revin la Ortodoxie. Stă în puterea tuturor celor ce vor primi această invitație să spună „Nu”.

Este datoria mitropolitului Teofan și a mitropoliei pe care o conduce să spună lumii că Iașul s-a făcut cunoscut lumii cu mult înainte de venirea papei în România, că în secolul al XVII-lea aici s-a ținut un sinod panortodox, că conducătorul său din acea epocă era considerat un adevărat basileu bizantin, că mănăstirile și bisericile sale ortodoxe sunt de mult în patrimoniul internațional pentru valoarea lor inestimabilă, că mănăstirile din această mitropolie sunt foarte cunoscute în toată lumea, unele pentru valori artistice mondiale.

Nu putem să nu ne întrebăm, după ce am văzut cum mitropolitul Teofan a stat în sinagoga din Iași, alt moment de „mare vizibilitate” pentru urbea moldavă, și am aflat cum se pregătește primăria să fie pusă pe harta spirituală a pelerinajelor papiste dacă mai există la Iași o Mitropolie ortodoxă? Iar dacă mai există, ce anume se pregătește să facă pentru a reaminti tuturor din Iași că acest oraș este unul dintre cele mai importante centre ale Ortodoxiei românești, iar nu un centru al ecumenismului papist.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/patriarhul-eretic-bartolomeu-sustinut-de-papa-francisc-a-creat-in-ucraina-premisele-desavarsirii-uniatiei-greco-catolice/embed/#?secret=pjbGeRUznB

Pe preoții și credincioșii din Moldova, care încă nu sunt convinși că trebuie să ia atitudine contra ecumenismului, îi întrebăm: Ce mai așteptați? Ca papa să se mute cu totul la Iași?

Mihai Silviu Chirilă

https://www.marturisireaortodoxa.ro/iasul-se-pregateste-sa-devina-centru-al-papismului-pentru-o-zi-mai-exista-mitropolie-ortodoxa-in-moldova/

Marea amăgire a poporului ucrainean

„Toți își închipuie că sunt creștini dacă au mărturisit credința în Hristos și au câteva virtuți mărunte; puțini sunt însă adevărații creștini, și anume aceia care sunt bogați în Duhul (Sfânt), aceia care se bucură de cereasca poftă a Duhului Sfânt și ale căror suflete sunt împodobite cu odăjdiile harismelor cerești, aceia pentru care creștinismul nu-i doar mărturie în cuvinte și o simplă credință (doar de fațadă), ci creștinism înseamnă puterea și lucrarea Duhului Sfânt; sunt aceia care, fără încetare pipăie cu mâinile sufletului aurul ceresc (adică acea cunoaștere a tainelor Duhului Sfânt); aceștia sunt adevărații creștini”[1].

mail (1)Tomosul acordat de către pseudo-patriarhul Bartolomeu structurii schismatice ucrainiene, este un act necanonic prin care acesta a intrat în comuniune cu schismaticii ucrainieni, devenind asemenea lor, călcând cu bună știință în picioare dogme și canoane ortodoxe, ca unul dintre acei furi, care fac fărădelege, dezlănțuind aprige tulburări care vor institui în scurt timp o stare de haos neprielnică păcii și unitații în întreaga lume ortodoxă.

„… ascultați ce spune Prorocul Iezechil, care vreme de șapte zile se afla rugându-se în extaz și care după alte șapte zile a auzit cuvântul Domnului: „Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieşi din gură” şi-l vei vesti poporului. Iată legea pentru tine.

Dacă vei vedea pe cineva care face fărădelege și nu-i spui: lasă fărădelegea și schimbă-ți calea, „acel fărădelege în fărădelegea sa va muri și sângele lui din mâinile tale îl voi cere”. Și dimpotrivă, dacă propovăduiești celui fărădelege că va trebui să se depărteze de calea pierzării, iar el nu se depărtează, atunci acel fărădelege va muri în fărădelegea sa, iar tu îți vei mântui sufletul . La fel, dacă vei vedea un drept că începe să se clatine în lucrarea virtuții sale și nu-l sprijini și nu te îngrijești să-l aduci la calea cea dreaptă cu cuvintele tale, atunci acel drept, fiindcă a păcătuit, va muri în păcatele sale, iar sufletul său îl voi cere din mâinile tale. Dacă însă îi vestești dreptului că nu trebuie să păcătuiască și el încetează a mai păcătui, atunci acel drept va trăi, iar tu îți vei mântui sufletul .

Ce lege aspră! Și totuși ea se aude în conștiințele tuturor păstorilor în vremea hirotoniei lor, atunci când un jug greu se pune pe grumazul lor, adică păstorirea turmei lui Hristos, mică sau mare, pe care El le-a încredințat-o, și nu numai s-o păstorească, ci s-o și păstreze. Cum ar putea fi cineva atât de obraznic, încât să le denatureze pe toate în cadrul legii lui Hristos, de vreme ce aceasta are drept rezultat distrugerea amândurora, atât a păstorilor, cât și a turmei?” (Sfântul Teofan Zavoratul.

Cercetând cu mare atenție „Tomosul” de autocefalie acordat structurii schismatice, Părintele George Maximov, face o serie de comentarii extrem de interesante, dovedind în final că „structura ucraineană nou creată se încadrează în mod clar în definiția unei biserici autonome, nu una autocefală.”

Iată că înșelătorul a fost la rândul lui înșelat într-un mod de neimaginat, de către Fanarul dornic de a deține puterea absolută în lumea Ortodoxă și de a deveni omologul papei în Ortodoxie.

Spre deosebire de alte Biserici Autocefale (cea Sârbă, Română, Rusă, Bulgară), structura schismatică nou-formată:

– va fi condusă de „Mitropolitul Fericit al Kievului și al întregii Ucraina; orice adăugiri sau reduceri din acest titlu nu sunt permise fără acordul Bisericii din Constantinopol. ”

– nu are dreptul să aibă un Sinod format din membri permanenți.

– „nu are dreptul să numească episcopi sau să înființeze parohii în afara granițelor țării; cele care există deja de acum vor fi guvernate, conform ordinii cuvenite, de Scaunul Ecumenic, care are autoritate canonică în diasporă, deoarece jurisdicția acestei biserici este limitată de teritoriul statului ucrainean”.

– nu posedă puterea juridică deplină, căci așa cum se afirmă în Tomos  „toți episcopii și alți clerici își păstrează dreptul de a apela la Patriarhul Ecumenic, care are puterea canonică de a face dreptatea definitivă și irevocabilă, în deciziile privind episcopii și alți clerici ai bisericilor locale”.

Prin urmare ea nu are puterea juridică deplină pe teritoriul său, sau asupra propriului său cler. Puterea finală asupra clerului este rezervată Patriarhului de la Constantinopol.

– Capul tuturor Bisericilor locale, este Iisus Hristos, dar în ceea ce privește structura ierarhică, capul oricărei biserici autocefale este propriul său ierarh. Acesta este întregul sens al unei autocefalii. Cu toate acestea, Tomos-ul afirmă că structura ucraineană nou formată nu este condusă de propriul său Mitropolit de la Kiev, ci de Patriarhul Ecumenic.

– șeful structurii ucrainene nou formate nu are nici măcar libertatea de a decide care sunt bisericile locale pe care primii lor ierarhi ar dori să le viziteze.

– toate bisericile autocefale, cum ar fi Bisericile rusești, bulgare, sârbe și române, își fac propriul lor Sfânt Mir. Acest lucru deosebit de important este absolut necesar pentru funcționarea normală a vieții unei Biserici. Așadar, rezervându-și dreptul de a înmâna Sfântul Mir, Constantinopolul păstrează de fapt o pârghie importantă de influență asupra noii structuri ucrainene. În cazul în care această structură face ceva ce Constantinopolului nu-i place, acesta ar putea amenința cu întreruperea oferirii Sfântului Mir .

– în Tomos se afirmă că pe teritoriul Ucrainei trebuie să fie înființat un exarhat al Patriarhiei Ecumenice, cu cel puțin 20 de biserici și mănăstiri care vor fi guvernate direct de ea și, după cum se precizează „Drepturile Scaunului Ecumenic față de exarhatul din Ucraina rămân nemărginite”.

– Tomosul precizează că „pentru a trata chestiuni importante de natură eclesiastică, dogmatică și canonică, Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine, în numele Sinodului Bisericii Sale, este chemat să apeleze la Sfântul Patriarh al Constantinopolului”.

Conform Tomos-ului, structura ucraineană nou creată își pierde drepturile, în comparație cu adevăratele Biserici autocefale. Tomosul este de fapt statutul unei biserici autonome, care se numește doar „autocefală” . Astfel, în realitate, Constantinopolul, sub masca autocefaliei, a impus cu îndemânare și grație vicleană structurii schismatice ucrainene nou formate, statutul unei biserici autonome aflate sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

Schismaticii ucrainieni își dau seama că au fost înșelați în așteptări, pentru că nu au primit nimic din ceea ce are o adevărată Biserică autocefală, în plus și-au pierdut totalmente independența, devenind resubordonați Patriarhiei Ecumenice în condiții cum nu se poate mai umilitoare.

Dacă pseudo-ierarhii ucraineni vor încearca să ignore oricare dintre regulile impuse, Constantinopolul poate anula cu ușurință acest Tomos, așa cum a procedat cu Documentul din 1686 și cu altele la fel de importante.

Se pare că nimeni nu i se poate împotrivi, ceea ce confirmă faptul că este sprijinit de puterile ocultei mondiale, sionisto-francmasonice, ale cărei tentacule au pătruns adânc între zidurile Ortodoxiei.

Situația diasporei Bisericii Ortodoxe Ucrainiene în lumina regulilor impuse de Tomosul recent acordat este extrem de dificilă. Ea are în componență aproximativ 70 de parohii în Statele Unite, Canada, diferite țări europene, Australia. În timp ce parohiile din Europa nu au clădiri proprii, parohiile din SUA sunt cele care posedă  imobile bisericești importante și clădiri, toate acestea fiind acum cedate Patriarhiei de la Constantinopol. În afară de toate acestea, Mitropolia Canonica Kieveană are o eparhie în Republica Moldova cu patru parohii, două eparhii pe teritoriul Federației Ruse și o parohie în Slovenia, teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Sârbe .

Prin urmare, toate parohiile din diaspora, cele care se află în afara Ucrainei, trebuie să fie re-subordonate Patriarhiei Constantinopolului.

Aceasta înseamnă că, potrivit Tomos-ului, Patriarhia de la Constantinopol a primit eparhiile de pe teritoriul Rusiei, iar acestea sunt acum eparhiile Patriarhiei de la Constantinopol și ierarhii numiți de Constantinopol vor activa în Federația Rusă.

Astfel, Patriarhul de Constantinopol, intră nu numai pe teritoriul Ucrainei, ci și pe teritoriile Moldovei, Sloveniei și Federației Ruse .

Prin urmare, pseudo-biserica Ortodoxă Ucrainiana, nou-înființată prin minciună, manipulare deghizată și înșelăciune diavolească, se vede silita să-și ia rămas bun de la „acele insule de credință și speranță” reprezentate de bisericile și mănăstirile din diaspora,  să accepte condițiile  umilitoare impuse de Tomos, să-și dea consimțământul față de această înșelăciune adusă poporului ucrainian, pusă la cale de domnul Poroșenko și pseudo-patriarhul Bartolomeu, slugi fidele ale puternicilor lumii și a ocultei mondiale.

Acum a devenit limpede ca lumina zilei, aportul important al domnului Poroșenko, în a gestiona criza ucrainiana, favorizând aprobarea unor legi de către parlament, prin care Biserica Canonica Ucrainiana va trece în anonimat, fiind nevoită să-și schimbe numele, fiind deposedată treptat de toate bisericile și mănăstirile, inclusiv Lavrele cu toate comorile și bunurile bisericești pe care le deține.

Preoții și Ierarhii care nu vor trece de buna voie la structura schismatica nou-creată vor fi alungați.

Acesta este în fapt tabloul sumbru , în care se va dezlănțui, războiul fratricid în Ucraina, și în întreaga lume ortodoxă

„Fericit sufletul care se roagă cu stăruință și cu credință, ca unul foarte sărac și ranit, că va fi lipsit de învinuiri și i se va pregăti veșnică însănătoșire și vindecare, dar se va și razbuna pe vrajmașii lui, adică pe patimile păcătoase, căci credincios (de încredere) este Domnul, Care a făgăduit, El Care ne va da ceea ce am cerut. Slavă bunătății Lui!”[2]

Dr. Gabriela Naghi

http://orthochristian.com/118665.html

[1] Sfântul Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Editura Luminătorii lumii, 2001.

[2] Sfântul Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Editura Luminătorii lumii, 2001.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/marea-amagire-a-poporului-ucrainean/

Părintele Efrem Filotheitul și-a trimis ucenicii acasă, spunându-le: „urmează să se întâmple ceva foarte rău pe continentul Nord-American”.

parintele_efrem_filotheitul_23_1

Părintele arhimandrit Efrem Filotheitul, care are 91 de ani și a păstorit mai multe mănăstiri în Sfântul Munte Athos, începând cu anul 2005 s-a mutat în SUA și a întemeiat acolo 17 mănăstiri ortodoxe după rânduiala athonită. Dânsul a fost Ucenic al Sfântului Iosif Isihastul și locuiește acum la mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare din Arizona, fiind un duhovnic îmbunătățit. Ce a făcut anul acesta Cuviosul Părinte Efrem Filotheitul? Să fim atenți la semnificația faptelor: i-a trimis urgent acasă pe ucenicii săi europeni care se află în America. „Acasă” înseamnă în România și în Grecia. Din câte am înțeles sunt peste 1.000 de ucenici în această situație. Ei n-au vrut inițial să plece, dar Bătrânul i-a chemat și le-a dezvăluit o descoperire pe care a avut-o, anume că urmează să se întâmple ceva foarte rău pe continentul Nord-American, după care le-a dat poruncă părintească să se deplaseze degrab în țările de unde provin. „Dar cu dumneavoastră ce se va întâmpla?”, l-au întrebat ei. „Eu voi muri curând aici, le-a răspuns dânsul. Dar voi plecați începând de azi”. Cei mai mulți s-au întors în locurile de baștină. Unul dintre cei repatriați a dezvăluit această știre cumva neliniștitoare. Împreună cu ei și cu Părintele Efrem, toți să ne rugăm!

Revista ,,Credința Ortodoxă” din luna decembrie 2018.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/parintele-efrem-filotheitul-si-a-trimis-ucenicii-acasa-spunandu-le-urmeaza-sa-se-intample-ceva-foarte-rau-pe-continentul-nord-american/

Părintele Vasile Iovița reafirmă adeziunea față de principiile Rezoluției din Ianuarie. Preotul Staicu ne arată de ce e schismatic

maculatura

Preotul Staicu s-a grăbit zilele acestea să îl condamne pe părintele Vasile Ioviță pentru apariția unui „calendar” în care este pomenit mitropolitul Feleacului, Vadului și Clujului, Bartolomeu Anania. Cu această ocazie, acesta a încercat, în stilul calomniator care l-a făcut recunoscut, să îi prezinte pe toți părinții, teologii și creștinii care mărturisesc antiecumenist patristic ca fiind adepți ai ecumenismului, pentru că… toți ar fi de acord cu afirmațiile mitropolitului ardelean cu privire la ereticul papă Ioan Paul al II-lea.

Ca să îl citez pe părintele Vasile Ioviță: „Staicuminte!”. Niciunul dintre semnatarii Rezoluției din Ianuarie, inclusiv părintele Vasile Iovița, nu este de acord cu afirmația că ereticul Ioan Paul al II-lea ar fi fost arhiereu al lui Hristos, cu atât mai puțin sfânt, și nu are nimic de-a face cu calendarul apărut pe unul dintre siteurile ortodoxe.

Spre descoperire de grupul schismatic din care face parte preotul Staicu, ai cărui membri  își închipuie că sunt ultimii credincioși ortodocși de pe pământ și că își pot permite să judece pe toată lumea, noi nu ne apucăm să îl judecăm pe mitropolitul Bartolomeu Anania cu privire la afirmațiile legate de papa eretic de la Roma Ioan Paul al II-lea, ci spunem doar că nu suntem de acord cu ele, deoarece nu corespund în niciun fel teologiei ortodoxe.

Nu știm ce l-a determinat pe mitropolitul Bartolomeu să spună aceste cuvinte, poate o admirație personală față de papa roman, poate o stare emoțională neconformă cu realitățile canonice. Cert este că afirmația este necanonică și nu ne-o însușim. Nu este corect și nu suntem de acord cu faptul că l-a pomenit la morți, că a făcut o slujbă de pomenire a papei eretic.

Nu putem însă să nu remarcăm că atunci când, trei ani mai târziu de la momentul trecerii din viață a papei, doi arhierei ortodocși au încălcat Sfintele Canoane, unul împărtășindu-se la papistași, altul slujind sfințirea Agheasmei Mari cu greco-catolicii, mitropolitul Bartolomeu Anania a fost singurul arhiereu din Sfântul Sinod care s-a opus iertării celor doi și a cerut sancționarea lor. Din ce motive? Nu știm. Nu dorim să speculăm, pentru a nu părea că îl scuzăm pe ierarhul clujean, dar acesta este un fapt.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/sfantul-sinod-isi-neaga-propriul-rol-si-misiunea-in-biserica-ortodoxa-romana/embed/#?secret=WEnFUzTBmB

În 2008, nici mitropolitul Ardealului, IPS Laurențiu Streza, nici episcopul Andrei al Covasnei, nici consilierul episcopal preot Staicu nu au protestat prin întreruperea pomenirii, de exemplu, față de iertarea celor doi ierarhi filocatolici. Poate nu suntem noi bine informați și, dacă este așa, atunci rugăm să ni se aducă la cunoștință acțiunile de protest față de decizia din 2008.

Poate preotul Staicu, dacă dorește, să ne aducă la cunoștință și ce anume a făcut sfinția sa în 2005, atunci când l-a auzit pe mitropolitul Bartolomeu spunând acele vorbe despre papa eretic Ioan Paul al II-lea. Ar fi interesat din perspectiva conturării biografiei de luptător antiecumenist al sfinției sale.

Cu privire la incidentul cu calendarul, părintele Vasile Ioviță a scris astăzi un material în care explică toată situația și își cere iertare tuturor celor pe care i-a smintit. Nu ne mai ocupăm de detalii, părintele Vasile le explică monumental aici.

https://ortodoxiacatacombe.wordpress.com/2019/01/14/staicuminte/

Din acest material se vede clar adeziunea părintelui Vasile față de principiile Rezoluției din Ianuarie, care guvernează activitatea și mărturisirea celor care s-au despărțit în ianuarie 2018 de grupul fundamentalist axat în jurul monahului atonit Sava și a locotenenților săi (unul dintre ei este preotul Staicu, traducător și publicist al monahului atonit, care, la rândul său, pare a transmite voia și ideile unui grupuscul atonit de inspirație stilistă), prezenți la Roman, Satu Mare și Mestecăniș, unde au luat decizii care îi plasează în afara Bisericii Ortodoxe și a luptei antiecumeniste.

Dacă părintele Vasile Ioviță își reafirmă poziția ortodoxă și își cere iertare față de cei pe care i-a smintit prin neatenția cu care și-a dat acordul publicării acelui calendar, preotul Staicu, la rândul său, își manifestă spiritul schismatic, reamintind despre un calendar paralel celor emise de episcopiile BOR, pe care l-a lăudat anul trecut și îl laudă și acum.

Iată ce scria în 2018 preotul Staicu, cel care afirmă că nu a ieșit din cadrul Bisericii Ortodoxe Române:

La acea vreme, părintele Vasile Ioviță încă nu se convinsese cu privire la caracterul și intențiile preotului Staicu, motiv pentru care acesta din urmă încă îl „promova” și îl flata. Despărțirea s-a produs în ziua în care părintele Vasile a citit Rezoluția din Ianuarie și a semnat-o imediat, parafându-se mai târziu, când, participând la Roman la prima adunare schismatică a grupului condus de monahul Sava Lavriotul, părintele Vasile a înțeles situația și a decis să se stabilizeze pe calea cu adevărat patristică a Rezoluției din Ianuarie și să rupă legătura cu cel ce îl lăuda fervent cu câteva zile înainte.

Într-o notă de redactor la calendarul părintelui Vasile (motivele pentru care a făcut acest demers părintele le explică în articolul sfinției sale citat mai sus, nu intrăm în detalii), preotul Staicu:

  1. Schimbă cu de la sine putere denumiri de sărbători ale Bisericii;
  2. introduce cu de la sine putere sfinți în cultul Bisericii;
  3. propune un fel de plebiscit liturgic, în care membrii grupării din care face parte sunt invitați să participe la elaborarea calendarului bisericesc anual (acest stil protestant este specific grupului schismatic Sava-Staicu-Rădeni, fiind observat și la Rădeni, unde s-a propus ca toți cei ce participă acolo să citească Pidalionul și să își dea cu părerea în probleme teologice ce depășesc îndeobște înțelegerea celor ce nu au o instrucție teologică solidă).

Modul în care preotul Staicu a preluat și a administrat ideea părintelui Vasile Ioviță ne-a determinat să scriem articolul 5 din Rezoluția din Ianuarie, care prevede că: „În viața liturgică, îndemnăm la ținerea calendarelor editate de către episcopiile Bisericii Ortodoxe Române, iar în privința diferitelor dezlegări la pește aflate în aceste calendare sau a altor neclarități recomandăm celor ce doresc să urmeze, în ținerea postului sau a sărbătorilor, rigoarea dintotdeauna a Bisericii, fără pogorămintele făcute în ultimele decenii, să se consulte cu duhovnicii care cunosc prevederile tipiconale din vechime”.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/sa-stam-bine-sa-stam-cu-frica-sa-luam-aminte/embed/#?secret=ZszTI40bZA

Cu smerenia pe care a demonstrat-o și astăzi, părintele Vasile a înțeles situația și a renunțat la ideea de a face un calendar paralel, atât timp cât Biserica Ortodoxă Română emite calendare care trebuie ținute și de cei ce au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici, până când ele vor fi infestate ireparabil de ideile ecumeniste.

Cu mândria care îl caracterizează, preotul Staicu a organizat o campanie de denigrare a Rezoluției din Ianuarie, la care s-au raliat mai mulți preoți nepomenitori, cei mai mulți neștiind mai nimic despre rezoluția respectivă. Adeziunea preotului Staicu față de concepția schismatică proprie se vădește și din vorbele articolului de ieri, unde laudă inițiativa de calendar paralel din 2018.

Același stil fără nicio probă care se referă la „cui îi place [sic!] compromisul și banul” și despre „cvasii-agenți [sic!]” a fost folosit pentru a-i manipula,  aproape doi ani de zile, pe credincioșii nepomenitori că noi am fi „criptoecumeniști”, „eretici”, doar pentru că refuzăm extremismul de tip schismatic. În tot acest timp, autorul acestui stil face apologia unui ierarh sârb caterisit pe nedrept, care apoi a căzut în schismă prin hirotonirea unor episcopi de unul singur, a fost chemat spre împăcare cu ierarhia sârbă, ca urmare a demersului Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia, a refuzat și a fost excomunicat. Pe acesta îl prezintă ca ortodox deplin, aprobă și participă la slujba unde este „hirotonit” un preot pentru o altă patriarhie, trimis în „misiune”, este de acord ca acela să îl pomenească „în taină” pe episcopul sârb schismatic Artemie etc.

Din dorința de a pune în aplicare planurile cu care a venit în România monahul Sava, preotul Staicu și-a recunoscut caterisirea validă, admițând că a pomenit greșit timp de un an de zile, deci a inventat în cult (deși nici măcar nu este adevărat), doar pentru că monahul Sava are o agendă a ruperii grupării de toată Ortodoxia și de punere a ei sub ascultarea schismaticului Artemie din Kosovo, și a decis din aceste motive ca toți să pomenească cu formula „pe episcopul nostru…” (fără a ne spune cine este „episcopul nostru…”).

Același preot Staicu se află în comuniune cu unii care au introdus confirmația catolico-protestantă (practică eretică prin care, la vârsta de 10-14 ani copiii mărturisesc „credința” catolică sau protestantă și primesc „mirungerea”, respectiv „botezul”), afirmând că recunosc botezul celor botezați de către pomenitori, doar dacă la vârsta înțelegerii (10 ani) mărturisesc antiecumenist, sau cu unii care afirmă că Biserica universală este alcătuită din Bisericile locale toate, dar fără… sobornicitate, desființând din Simbolul de credință sobornicitatea Bisericii, după ce ceilalți eretici, ecumeniștii, au desființat unicitatea acesteia.

În fața acestui munte de probleme pe care le-a creat, preotul Staicu trebuie să facă ceva mai mult decât să reîncălzească supa rece și oțetită a „părtășiei la erezie”, concept pe care l-a mistificat și i-a dat conotații nepatristice care îi aparțin sfinției sale, nu celor pe care îi acuză. Ar putea răspunde de exemplu la cele cinci întrebări pe care i le-am pus conducătorului sfinției sale, monahul Sava, care, la rândul său, nu a găsit încă răspuns la ele. Un răspuns la acestea l-ar convinge pe ce cale merge și care este adevărul și cu privire la celebra de acum „părtășie la erezie”.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/cateva-teme-de-meditatie-pentru-conferintele-monahului-sava/embed/#?secret=fm2gx5gWnH

Cum nu întrezărim posibilitatea de a se pocăi și înțelege greșelile grave pe care le-a făcut în această luptă, îi sugerăm respectuos preotului Staicu, citându-l din nou pe părintele Vasile Ioviță:

Stai cu minte!

Stai cuminte!

Celor care îl cred necondiționat pe preotul Staicu le sugerăm să mediteze la posibilitatea ca cel de-al treilea joc de cuvinte al părintelui Vasile să fie adevărat.

Mihai-Silviu Chirilă

https://www.marturisireaortodoxa.ro/parintele-vasile-iovita-reafirma-adeziunea-fata-de-principiile-rezolutiei-din-ianuarie-preotul-staicu-ne-arata-de-ce-e-schismatic/

Varianta integrală (necenzurată) a interviului acordat de Profesorul Dimitrios Tselenghidis după „Sinodul” din Creta

dimitriosts

După Sinodul Pan-Ortodox din Creta din iunie 2016, profesorul emerit dr. Dimitrios Tselenghidis de la Universitatea Aristotelică din Salonica ales tăcerea. O îndelungată tăcere auto-impusă cauzată de o imensă mâhnire pentru cele se întâmplă astăzi în Biserică.

După multe insistențe, la jumătatea anului trecut, profesorul Dimitrios Tselenghidis a acceptat un dialog cu jurnalistul Silviu – Andrei Vlădăreanu pe câteva din problemele acute cu care se confruntă astăzi Biserica Ortodoxă. Acesta își amintește că a fost foarte surprins când a descoperit în eruditul profesor de dogmatică un om de rugăciune și un profund trăitor „asemenea marilor bătrâni de odinioară”.

În interviul acordat, profesorul Tselenghidis a vorbit direct și apăsat de la înălțimea pregătirii sale teologice și cu acea libertate pe care numai Adevărul o poate da cuiva. A abordat din perspectivă ortodoxă ecumenismul și globalizarea, situația de azi a Bisericii cu provocările ei din exterior și interior, chestiunea pericolului musulman, relația cu romano- catolicii, și, nu în ultimul rând, și-a spus poziția cu privire la Sinodul din Creta.

Din nefericire, publicațiile tipărite abordate de autorul interviului „nu au găsit loc” în spațiile lor pentru a-l publica integral, ci doar fragmente cu respectarea „politicii editoriale”. Astfel pasaje întregi pe chestiuni sensibile și însăși concluzia interviului nu au mai ajuns la cunoștința publicului din România. Pentru prima dată acest interviu este accesibil integral prin intermediul Active News.

Stimate domnule profesor, voi intra abrupt în subiect. Cum vedeți această puternică tendință de minimalizare a importanței valorilor dogmatice cu care ne confruntăm astăzi?

O analiză a situației de astăzi trebuie făcută privind și către trecut. Nu este ceva care a apărut brusc în istoria Bisericii. Este un demers cu un scop bine definit, care în mod incontestabil apare instituțional în spațiul Bisericii Ortodoxe începând din 1920 prin cunoscuta Enciclică a Patriarhiei Ecumenice. Pe baza acestei enciclice și a filosofiei care se află în spatele ei – pentru a se putea realiza unirea dintre ortodocși, romano-catolici și protestanți – se vorbește despre ramuri ale Bisericii, cu referire la romano-catolicism și la protestantism. Această unire ar fi absolut imposibil de realizat, dacă nu ar fi precedată de acest minimalism dogmatic. Din 1920, și mai exact încă din 1902-1903, adică chiar de la începutul secolului XX, începe să fie introdus, instituțional, pentru prima oară în Biserica Ortodoxă, acest minimalism. Nici un istoric care se vrea imparțial nu poate ignora acest fapt. Mult mai intens, acest minimalism dogmatic s-a manifestat instituțional și a atins apogeul la așa-zisul sinod din Creta.

Vom reveni la subiectul „Creta”… Totuși, cine a introdus acest minimalism dogmatic? O persoană anume?

Niciodată nu se naște, după natură, de la sine, ceva din fecioară. Totdeauna există un cadru și un pântece care poartă acel ceva și apoi îl naște. Legat de subiectul nostru, putem afirma acest lucru fără nici o îndoială, pentru că vedem puterile seculare, marile puteri [politice], susținând și preocupându-se de aceste subiecte atât de bisericești și actuale. Vedem că aceste chestiuni bisericești sunt impuse de factori seculari.

Prin urmare, acest minimalism dogmatic este un instrument pe care în mod perfid îl folosește factorul secular – în spatele căruia se află cel viclean [diavolul], adică o persoană.

Și care ar fi scopul final? De ce?

Pentru a realiza globalizarea. Globalizare pe care astăzi o vedem cu toții și a cărei premisă fundamentală este ecumenismul ca minimalism dogmatic în abordarea credințelor în general, nu doar în cadrul creștinismului, ci mai larg, în cadrul religiilor. Prin urmare, Patriarhia Ecumenică, când a introdus respectiva enciclică în 1920, nu a acționat cu de la sine putere. Vedem că acest pântece care poartă embrionul și naște continuă să existe în secolul XX prin activitățile instituționale ale Consiliului Mondial al Bisericilor înființat în 1948. Apoi vedem și cum romano-catolicismul, care la început a respins aceste demersuri, apare și el colaborator în secolul XX. Nu cred că e nevoie de alte amănunte pentru a convinge asupra unui lucru pe care deja îl trăim. Vedem deja acțiunile factorilor bisericești, ale patriarhilor și întâi-stătătorilor Bisericilor. Vedem că nu sunt determinate de motivații bisericești și teologice duhovnicești, ci de motivații lumești, sub pretextul adaptării Bisericii la noile realități.

 Se afirmă că trebuie să avem dragoste și să lăsăm dogmele în plan secundar. Cum vedeți acest lucru?

Abordarea cea mai perfidă și în același timp neștiințifică în gestionarea chestiunilor bisericești este că ni se propun lucruri atât de serioase evitându-se cu atenție definirea sensurilor cuvintelor, care în felul acesta ar vădi direcția în care se îndreaptă lucrurile.

Nu este vorba de o incapacitate academică a celor responsabili, ci de o opțiune foarte conștientă, care le permite de fiecare dată să redefinească sensurile în funcție de reacțiile părții adverse. Simplu și concret, vreau să spun următorul lucru: Dragostea, potrivit experienței și revelației Bisericii, este o energie- lucrare înaltă, necreată, care Îl definește prin excelență pe Dumnezeu. În Biserică, această dragoste a Dumnezeului Treimic, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „izvorăște din credință sinceră și adevărată”. Deci, în orice moment putem să examinăm și să criticăm această formă de dragoste pe care o oferă și despre care vorbesc unii – dacă și în ce măsură este expresie a trăirii credinței. Iar credința este cea care a fost definită exact de Biserică prin Sinoadele Ecumenice.

Dincolo de aceste aspecte care par teoretice, avem experiența marilor Părinți ai Bisericii. De pildă, stâlpul Ortodoxiei, Atanasie cel Mare, spune, întemeind biblic acest lucru, următoarele: „Hristos, Care este dragostea întrupată a lui Dumnezeu, nu a manifestat milostivirea Dumnezeului treimic față de oameni, nu a dăruit oamenilor această dragoste, înainte de a se asigura de mărturisirea lor de credință față de El ca Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, criteriu al lui Dumnezeu Însuși și, prin extindere, al Bisericii și al Sinoadelor Ecumenice, este credința Bisericii definită cu toată exactitatea. Acest lucru îl vedem la Sinoadele Ecumenice. Acolo, după ce se definește cu toată exactitatea credința Bisericii, Părinții acelor Sinoade care sunt de Dumnezeu purtători și Îl trăiesc harismatic pe Dumnezeul Treimic, hotărăsc să taie din Trupul sacramental al Bisericii pe cei care nu primesc în toată amănunțimea și exactitatea această credință. Ce om, ce credincios întreg la minte ar putea să îi acuze pe Părinții Sinoadelor Ecumenice că erau lipsiți de dragoste atunci când îi eliminau din Trupul Bisericii pe cei care nu erau de acord cu credința Bisericii? Lucrurile, prin urmare, sunt cât se poate de clare și foarte exacte și le cunoaștem.

 Ați spus că se evită cu atenție definirea sensurilor cuvintelor…

Dacă dragostea, care este virtutea cea mai înaltă, nu este definită, atunci în numele ei pot avea loc toate încălcările voii lui Dumnezeu fie în ce privește credința, fie în ce privește viața socială. Vedem acest lucru foarte evident, adică practic și clar, din ceea ce afirmă tinerii de astăzi despre dragoste pentru a justifica psihologic și social desfrânarea sau adulterul. Îți spune că din dragoste se duce după altă femeie, de pildă, și altele, și altele. Că din dragoste face desfrânare. Cel care ajunge să afirme asemenea lucruri nu-și definește mai întâi sensul dragostei.

Consider că după cele ce am spus poate fi înțeleasă această abordare neștiințifică, pe care aș caracteriza-o și ca vicleană, pentru că atât timp cât un lucru nu este definit, este ca un fluid care de fiecare dată se mișcă în altă direcție și după voia fiecăruia. Fiecare are propriile sale premise și, în esență, dacă stăm și discutăm, nu putem să ne punem de acord. Și chiar și atunci când suntem de acord, putem să nu fim de acord la baza lucrurilor. Cu alte cuvinte, folosim expresii care par de comun acord acceptate, dar fiecare le acordă un alt înțeles. Și aceasta, pentru că dragostea este cea care ne unește ca oameni la toate nivelurile – și trupesc, și psihologic, și duhovnicesc. Prin urmare, dragostea a ajuns un instrument care poate fi folosit oricum și același lucru îl vedem în epoca noastră și în sfera seculară. De pildă, se folosește termenul de dragoste în plan social, sau termenul de democrație în plan politic. Dar democrația are atâtea variante, încât fiecare își are propria sa versiune de democrație, care, desigur, se și modifică de-a lungul timpului.

Se afirmă că trebuie să căutăm ce ne unește cu eterodocșii, nu ceea ce ne desparte. Unde e capcana?

Atunci când ne concentrăm pe Dumnezeul Treimic și, anume, pe Dumnezeu Cuvântul Care ni L-a descoperit pe Dumnezeul Treimic, aflăm cum să trăim și cum să gândim la toate nivelurile. Spune, deci, Hristos următorul lucru ucenicilor înainte de Înălțarea Sa, că acum când pleacă la Ceruri ucenicii Lui să meargă să propovăduiască în toată lumea tot ce El a învățat, poruncile Lui, toate, iar nu doar pe cele mai importante lucruri din cele ce le-a spus, la alegere.

Și ca să nu zică cineva: Cum își vor aminti ucenicii toate cele ce a spus Hristos, le-a dat făgăduința Tatălui că va veni Duhul Sfânt la Cincizecime. Și le va aminti toate câte a spus și ei nu erau în stare să cuprindă și chiar și cele viitoare le va descoperi lor Duhul Adevărului. Și pe baza a ceea ce presupune acest lucru, adică botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt (deci integrarea în Trup începe sacramental) pune o condiție absolut necesară: „și să țină toate câte v-am poruncit vouă”. Este o poruncă, nu o opțiune.

Spuneți deci că această metodologie este greșită…

Și din punct de vedere științific este eronată această metodologie, dar mai ales din punct de vedere bisericesc, duhovnicește, pentru că de la Hristos știm că nu alegem cele mai importante lucruri care ne unesc nici în ce-L privește pe Dumnezeu în primul rând, dar nici în ceea ce îi privește pe oameni. Nu alegem doar ceea ce ne unește cu soția noastră atunci când ne căsătorim, de pildă. Succesul duhovnicesc constă în a ține și a ne identifica și în toate celelalte, așa încât „cu o gură și o inimă” să Îl slăvim pe Dumnezeu. Vorbim despre slava lui Dumnezeu, dar și în relațiile dintre noi trebuie să existe această identificare, adică „una să fie inima și sufletul să fie unul”. Aceasta este expresia autentică a Bisericii, acesta este scopul.

Aceste opțiuni de care vorbesc unii acum sunt pur seculare. Deci le judecăm și le examinăm. Le examinăm pe baza cuvintelor lui Hristos și le judecăm și le condamnăm ca unele care trebuie respinse în virtutea criteriului Adevărului ipostatic. Nu facem reduceri de la cele ce a spus Hristos. Nicăieri nu a spus: mai întâi să afirmați ceea ce vă unește și apoi să spuneți cele ce vă despart. Hristos cerea credința la modul absolut.

 Cred ca ideea de a căuta ce ne unește și a trece sub tăcere ceea ce ne desparte este oricum foarte recentă în practica Bisericii…

La Sinoadele Ecumenice se discuta dacă Hristos este „deoființă” (ὁμοούσιος) sau „asemenea ca ființă” (ὁμοιούσιος) cu Tatăl. Cu Nestorie se discuta despre modul de unire a firilor în Hristos. Cu alte cuvinte, vedem insistența Părinților nu pe ceea ce ne unește cu ereticii, ci pe ceea ce ne diferențiază de ei, pentru că acest „puțin” care făcea diferența era foarte mare, de vreme ce avea ca și consecință tăierea din Trupul Bisericii.

Acest lucru este practica Bisericii. Există canoane care au fost consacrate și care au caracter universal. Ele nu pot fi relativizate de o asemenea mentalitate, cum că important ar fi doar să credem în Dumnezeul Treimic sau să credem în Hristos, în general.

Un exemplu elocvent în acest sens sunt anumite personalități ale Bisericii ca, de pildă, Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Grigorie Palama, care au fost prigoniți. Sfântul Maxim a ajuns până la mărturisire din cauza diferenței fine dintre voințe, firi și energii în Persoana lui Hristos, iar Sfântul Grigorie Palama, din cauza caracterului necreat al harului. Vedem că pentru acești sfinți aceste aspecte nu erau ceva marginal, de vreme ce, în fond, sunt expresia acestei uniri cu Dumnezeu, care este o experiență, o trăire a lui Dumnezeu. De aceea, cu prețul vieții lor înseși nu au făcut compromisuri legat de aceste „amănunte”. Noi însă cu ce preț și cu ce trăire a lui Dumnezeu spunem astăzi că acest lucru nu contează?

Pentru un creștin ortodox, marile adevăruri dogmatice au o atât de mare însemnătate pe cât au și adevărurile dogmatice foarte mici. De aceea, le-a spus Hristos în porunca sa către ucenici, că El va fi garanția lor în veacul veacului și Duhul Sfânt pe care Îl va trimite le va aminti lor toate câte le-a spus. Prin urmare, diferențierea între marile dogme și micile adevăruri ale credinței este pur seculară și artificială. Deci, atunci când aceste lucruri, adică credința, sunt relativizate, fie că este vorba de dogme mari, fie de dogme mici, acest lucru se reflectă în viața de zi cu zi a fiecărui credincios, în gândirea, în discursul și în faptele sale.

La toate întrebările care se nasc acum din această analiză am răspuns prin referirea mea la cuvântul lui Hristos dinaintea Înălțării Sale care spune: „să îi învățați să țină toate câte v-am spus vouă”. Toate! Nu doar pe cele mai importante, ci pe toate! Și acest „toate” presupune și adevărul, și viața, și modul.

 În ce situație suntem deci astăzi? Noi, Biserica Ortodoxă, mă refer. Puteți încerca o radiografie?

Ceea ce am spus despre minimalismul dogmatic contemporan corelat cu secularizarea care a dobândit deja caracter mondial, ne-a îndepărtat pe noi, creștinii ortodocși, atât de mult de identitatea Bisericii, încât astăzi ar trebui să aibă loc o re-evanghelizare a înșiși credincioșilor din Biserică –  lăsând de-o parte preocuparea pentru evanghelizarea oamenilor din lume.

Ceea ce era de la sine înțeles în epoca apostolică și în epoca Bisericii primare, adică ceea ce a spus Hristos că „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, că Hristos este „Cel ce este, Cel ce a fost și Cel ce va să vină”, ceea ce creștinii trăiau întocmai în Biserica primară a devenit astăzi un deziderat. Cu alte cuvinte, este ceva ce nu mai există decât la foarte puțini în Trupul Bisericii. Adică adevărul, credința, dogma au fost separate de viața Bisericii și s-a pierdut modul de acces a uneia la cealaltă. Și această separare etanșă dintre cele două a avut loc tocmai pentru că nu se trăiește în practică credința.

Să exprim acest lucru schematic pe înțelesul epocii noastre: când Hristos spune „Eu sunt Viața” e ca și cum ar spune că, uitați, ca să aibă credibilitate moneda pe care o folosiți, este important ca aceasta să fie acoperită în aur corespunzător valorii ei nominale. Această monedă care circulă corespunde, în comparația noastră, lui Hristos ca Adevăr. Dacă însă această credință nu are ca acoperire aurul corespunzător, conținutul esențial al credinței este golit de sens, iar credința devine demonică. Dar, întrucât Hristos este totalitatea lucrurilor, ne-a spus și în ce mod să abordăm această viață, de care ne vorbește, și Adevărul, Care este El Însuși. Metoda aceasta, metodologia prin care ajungem să înțelegem și să trăim dogma, care este garanția, adică conținutul adevărului, nu este un proces intelectual, un studiu care se efectuează prin intermediul intelectului, prin inteligența omului care poate sau nu poate să abordeze adevărul, ci este Însuși Hristos, Care este Calea, este modul prin care vom ajunge și la Adevăr, și la Viață. Astăzi, în Biserică, și nu mă voi referi la lume, în Biserica ce s-a secularizat într-o anumită măsură, credința s-a autonomizat ca un sistem închis de principii și pentru că s-a rupt de conținutul vieții pe care îl asigură definirea [exactă a] acestui adevăr. Din acest motiv a ajuns să fie subestimat adevărul dogmatic al Bisericii. În epoca noastră secularizată, romano-catolicismul și protestantismul au suferit exact această vătămare a separării și a lipsei unei legături vitale între credință și viață.

Critica pe care eu o aduc catolicismului și protestantismului ne privește și pe noi, păstrând proporțiile, pentru că și noi, ortodocșii, am devenit un pic catolici, în special clericii, și un pic protestanți, în special mirenii, în modul nostru de viață. Se cuvine însă să fim atenți la acest „un pic”, pentru că nu este atât de „un pic” pe cât se pare. Și voi exprima acest lucru mai plastic printr-o expresie folosită în limbajul cotidian, anume, se spune că este „un pic însărcinată”. Suntem „un pic însărcinați”, adică nu suntem feciorelnici. Acest „un pic” înseamnă că gravidia a început și este doar o chestiune de timp să se nască acest „prunc”, care nu are nici o legătură cu Biserica, adică care este ceva eretic.

 Mai concret, ce înseamnă asta?

Înseamnă că romano-catolicismul este caracterizat prin excelență de spiritul legalist, în timp ce protestantismul de spiritul raționalist, instituțional vorbind. Astfel, în romano-catolicism, Sfânta Scriptură a devenit din prezență vie a Cuvântului în cuvântul Său consemnat în Sfânta Scriptură, dintr-o realitate vie a devenit un set de canoane și reguli de comportament. În special însă în protestantism, același lucru, adică abordarea aceasta a Scripturii ca set de canoane, a dobândit, în afară de caracterul legalist pe care l-a moștenit de la romano-catolicism, pentru că de acolo provine, un caracter prin excelență raționalist: „Eu cred că așa este”, corelându-l istorico-filosofic și filologic cu epoca noastră și cu epoca respectivă. Așa că, într-un mod raționalist a abordat aceste realități, pe care imediat după aceasta le-a relativizat pentru a le adapta epocii noastre: „Nu mai e valabil astăzi ceea ce a fost valabil altădată. Una e ce zic astăzi, alta e ce ziceam ieri”. Protestantul zice lucrurile acestea.

Toate aceste lucruri (pe care le-am afirmat și le-am demonstrat în monografii concrete pe care le-am făcut asupra romano-catolicismului și protestantismului), dacă în romano-catolicism și protestantism sunt valabile instituțional ca atare, după principiul „un pic însărcinată”, ne privesc și pe noi, pentru că în fapt Apusul se află deja în Răsărit, la noi, la ortodocși.

Ați spus că și la noi clericii au devenit „un pic” catolici. La ce vă refereați?

Am vrut să spun că ortodocșii au fost influențați de clericalismul romano-catolicilor, de spiritul legalist și de spiritul de clasă, potrivit căruia preoții cu arhiereii, avându-l în vârf pe patriarhul, alcătuiesc o piramidă. Acesta este o expresie a eclesiologiei romano-catolice.

Când ucenicii I-au cerut lui Hristos să-i pună de-a dreapta și de-a stânga Sa în Împărăția cerurilor sau când L-au întrebat cine e mai mare în Împărăția Sa, El le-a spus: „Stăpânii neamurilor stăpânesc peste neamuri, dar aceasta nu trebuie să fie între voi”. Dar cine vrea să fie primul să fie cel din urmă și totdeauna slujitorul tuturor. Dacă Eu, Domnul și Învățătorul, Care într-adevăr sunt Domn și Învățător, Mi-am pus ștergarul și v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Hristos a făcut ceva mai mult: El a venit de Sus și ne-a slujit pe noi, în timp ce noi, atunci când îi slujim ca apostoli, ca episcopi etc., pe ceilalți frați, după cum a spus Hristos, suntem la același nivel cu frații noștri. Deci, nici măcar nu imităm acest model al Lui. Așadar, piramida cade, devine orizontală și, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în Împărăția ce va să vie, vom fi toți oi [cuvântătoare], deci nu vom merge acolo cu rangurile noastre. Acestea au un uz funcțional, sunt harisme cărora le corespund anumite slujiri. Și primul în Împărăție este cel care are cuget de copilaș, care nu are tendința de a stăpâni asupra cuiva, ci Îl primește pe Domnul său, pe Tatăl său.

Istoric, în două cuvinte, această ierarhizare clericalistă a avut loc în creștinătatea apuseană, unde, după ce au pierdut legătura liturgică dintre credință și viață, adică nu mai țineau poruncile, au ajuns – din pricina acestei separări dintre credință și viață –să introducă dogme eronate. 

Domnule profesor, ați criticat romano- catolicismul și protestantismul pentru acea nefericită separare între credință și viață. Dar ați spus că aceste critici ne privesc și pe noi, Biserica Ortodoxă.

În mod intenționat rămân în sfera aceasta a vieții, pentru că este de actualitate în epoca noastră. Am spus că dogma, credința este moneda, iar viața reprezintă garanția ei, adică aurul.

Creștinătatea apuseană, separând dintru început în mod dihotomic credința de viață, la următorul pas a introdus dogme străine de credința Bisericii primare, cum ar fi, de pildă, Filioque, care – voi spune concentrat – cristalizează și exprimă viața apusenilor care s-a îndepărtat de credința Bisericii. Cu alte cuvinte, atunci când ni se schimbă viața, pentru a fi în armonie cu viața, schimbăm și credința. Prin urmare, terapia pentru apuseni ține în primul rând de problema credinței. De aceea, Sfântul Grigorie Palama le propune apusenilor ca mai întâi să aducă Simbolul de Credință la forma lui inițială, pentru că forma în care îl au acum le propune un alt mod de viață ce nu are legătură cu Dumnezeul Treimic. Și după ce vor fi făcut asta, abia apoi să stăm de vorbă cu ei pe acest subiect. Nu este vorba doar de formularea eronată a dogmei. Nu putem crede cu naivitate că putem să avem o credință diferită – adică greșită – și să trăim viața lui Dumnezeu. Acest lucru nu are precedent în Biserică, nu este confirmat de viața sfinților, dimpotrivă, viața sfinților este identică pe toată durata celor două mii de ani de creștinism.

 Însă în prezent trăim un puternic curent de „liberalizare” a vieții omului prin dezincriminarea păcatului.

Toate parlamentele țărilor din Uniunea Europeană au fost constrânse, fie înainte, fie după integrarea lor în Uniunea Europeană, să legifereze avorturile, homosexualitatea și cele asemenea și să dezincrimineze adulterul. Însă există desfrânați, adulteri, homosexuali nu doar la cei care sunt de alte religii, de alte confesiuni, ci și la ortodocși. În loc să fie credința cea care să determine calitatea vieții noastre, pornim de la elementul comun al vieții, de la faptul că viața este comună. Și, întrucât ne identificăm în cotidianul vieții noastre sociale, nu mai pare deloc neobișnuit, ci dimpotrivă are sens în acest context faptul că, spre exemplu, în cadrul comisiilor presinodale de la Chambessy pentru pregătirea „Sinodului” din Creta a avut loc un efort de armonizare cu lumea, iar nu de armonizare a lumii cu viața Bisericii. Astfel, și avem dovezi, s-a discutat ore în șir despre subiectul homosexualității, pentru că este o realitate contemporană. Și asta pentru că mai-marii noștri bisericești privesc la lume, nu la Hristos.

Și pentru că sunteți jurist și înțelegeți mai bine această procedură juridică, voi corela subiectul cu felul în care procedează dreptul pozitiv. Ce face dreptul pozitiv? Urmărește modul în care s-a organizat viața –dreptul natural– și îl transformă în drept pozitiv. Biserica, în cazul nostru, în loc să pornească de la însușirile caracteristice ale omului, de la antropologia teologică, adică de la felul cum ne definește Sfânta Scriptură, Ziditorul nostru, pornește, din păcate, de la realitatea socială. După ce s-a abătut de la poruncile lui Hristos, societatea, la nivel general uman, a ajuns în punctul să statornicească acest mod de viață, iar legiuitorul vine acum și spune: „Ceea ce a devenit drept natural, pentru că îl trăiesc toți, să-l facem lege care să-i dea legitimitate și să fie considerat legal pentru toți”.

Conducători de vârf din Biserica Ortodoxă introduc acest model, și asta chiar în texte foarte oficiale și în lucrări de doctorat. Simplificând, iată ce spun: „Întrucât viața noastră s-a schimbat în comparație cu epoca Bisericii primare, care prin Sinoade a stabilit modul nostru de viață în Biserică, trebuie acum modificate canoanele, chiar și cele cu conținut dogmatic, pentru că social și statistic nu mai corespund noilor date ale societății”. Asta, pentru că majoritatea oamenilor astăzi nu pot accepta în fapt ceea ce afirma în trecut Biserica.

Astăzi, deci, se spune următorul lucru: „Întrucât situația s-a schimbat, noi suntem de acord cu această schimbare și chiar o promovăm, adică nu doar facem acest lucru prin derogare, ci propunem chiar să aibă loc. Pentru că aceasta este o realitate care în viitor se va generaliza, în virtutea dreptului natural, deci, se va întruni Biserica instituțional în Sinod, și chiar în Sinod panortodox, să legalizeze ceea ce se întâmplă în realitatea socială, indiferent dacă vine în contradicție cu direcția de până acum.

 Sugerați că s-a încercat deja acest lucru în Creta?

Părerea mea personală este că așa-zisul Sinod din Creta a fost o repetiție generală la nivel instituțional de a propune Bisericilor Ortodoxe lucruri ce au legătură cu situația socială pervertită, pentru a reuși acum prin așa-numita metodă „a salamului”, adică pas cu pas, felie cu felie, un lucru ce nu s-a reușit instituțional și prin acord unanim. Anume de a determina conștiința pliromei Bisericii, conștiința dogmatică a credincioșilor, dacă este posibil –și nu este posibil!– să accepte că modul de viață este cel care determină legalitatea, chiar dacă acest lucru ar fi contrar învățăturii Bisericii. 

Păcatele grele, dintre care ați amintit –curvia, preacurvia, sodomia– existau și în lumea căzută romană, și cu toate astea Biserica era extrem de severă cu ele. De ce astăzi începe să gândească altfel? Care este cauza? Ce s-a schimbat?

Mulțumesc pentru întrebare. Este o întrebare foarte bună. Acum problema este că dușmanul se află în interiorul zidurilor, în timp ce atunci, în epoca romană, atmosfera, concepția predominantă păgână era puternică, dar se afla în afara Bisericii. Acum, prin secularizare mentalitatea asta a fost adoptată de factori de răspundere și reprezentanți instituționali ai Bisericii, și formula aceasta le convine: că viața este cea care contează, nu teoria și credința. Acest lucru l-a reușit cel viclean, diavolul, în epoca noastră: a corupt din interior viața credincioșilor într-o foarte mare măsură prin bunăstare și secularizare, prin relativizarea tuturor valorilor la toate nivelurile. Așa că acum se face această încercare [de legalizare a acestor păcate de către Biserică], tocmai pentru că s-a atenuat criteriul moral, adică a scăzut rezistența morală a credincioșilor, pentru că răul s-a generalizat. Și acesta este stadiul cel mai periculos în acest moment, pentru că pe baza acestei stipulări vrem să aplicăm un minimalism în chestiunile care țin de credință, ca să ajungem, chipurile, să ne înțelegem între noi, să rămânem doar la ce ne leagă, să vorbim doar despre ce ne leagă.

 Încercarea de a transforma iconomia în regulă nu cumva este încercarea de acoperire a conștiinței unor oameni stăpâniți de patimi?

Voi răspunde scurt: scoateți pe „nu cumva” din întrebare și aveți răspunsul. Da, așa este.

 Dar ca să revenim în zona dogmatică, v-aș întreba care credeți că este astăzi erezia cea mai periculoasă?

Ceea ce astăzi este contestat prin excelență este Biserica Însăși ca Trup unic al lui Hristos. Biserica Ortodoxă este promovată ca o religie oarecare, deși, potrivit conștiinței noastre de sine ca ortodocși nu ne considerăm o religie între alte religii. Biserica are conștiința că este poporul lui Dumnezeu care l-a înlocuit pe vechiul Israel prin nașterea nemijlocită și harismatică a mădularelor acestui Trup din Dumnezeu Însuși. Aceasta înseamnă că noi, ca și credincioși, suntem de alt neam. Nu avem o simplă particularitate care ne distinge de ceilalți, ci o unicitate și exclusivitate: noi și numai noi suntem Biserica. Prin urmare, această erezie reprezintă o încercare de a contesta această identitate și această exclusivitate a Bisericii. Această erezie are un vector, un vehicul care în mod perfid vatămă acest Trup și acesta vehicul se numește ecumenism.

 Și cum am ajuns aici?

Romano- catolicismul și protestantismul relativizează Biserica Ortodoxă, considerând-o o versiune a creștinismului, cu aceeași autoritate și legitimitate pe care o au și ei. Această atitudine a fost adoptată de conducerea Bisericii Ortodoxe, de cei mai importanți reprezentanți ai ei, mai ales de reprezentanții Patriarhiei Ecumenice, în secolele XX și XXI. Astfel, ai noștri au făcut eforturi să devină membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor, aducând în favoarea acestui demers un argument care pentru noi nu constituie o onoare, ci, dimpotrivă, o dezonoare, anume că suntem membri egali ca ortodocși –și acest lucru îl afirmă și se laudă cu el– cu toată această panspermie. Ortodoxia a ajuns să se laude cu faptul că este considerată membru egal cu ereziile, să se laude cu egalitatea cu protestanții cu foarte multele lor erezii, pentru că protestantismul este o erezie, dar și în interiorul acestuia sunt atât de multe ereziile care se contestă una pe alta, încât e o adevărată o schizofrenie, o nebunie.

Prin urmare, ecumenismul este cea mai perfidă erezie și acționează din interior, pentru că noi înșine facem vătămarea, vătămăm această identitate a Bisericii. Biserica nu era supusă unui atât de mare pericol în trecut prin diferitele erezii particulare din exterior. Ereziile se află acum însă în interior, ecumenismul corupe din interior identitatea și calitatea Bisericii.

 Se susține totuși că prezența noastră în CMB este modul în care ne putem mărturisi Ortodoxia.

Acest lucru nu este altceva decât o „bombonică”, care să acopere răul care se săvârșește în fapt. Nu este nevoie de multe argumente pentru a demonstra vătămarea pe care o suferă membrii și însăși conducerea Bisericii din cele ce afirmă acum conducerea Bisericii Ortodoxe, afirmații care în urmă cu doar un secol, în secolul XIX, ar fi constituit obiect de condamnare. Deci, noi, în CMB, nu dăm nici o mărturie, ci primim mărturia altora. Care este mărturia pe care am dat-o în Creta? Sub pretextul că dăm mărturie, s-a dorit să se consacre denumirea de „Biserică” pentru cei care, prin hotărârea Sinoadelor Ecumenice, au fost tăiați de la Biserică. Asta e mărturia noastră?

 Și atunci, legat de CMB, ce e de făcut?

În nici un caz  nu ne ajută să rămânem membri ai CMB. Identitatea noastră în Hristos, instituțional, nu ne permite să fim într-un asemenea cadru.

 Se va spune că astfel este periclitat dialogul cu ceilalți…

Din exterior, cu multă dragoste și durere, le putem spune și romano-catolicilor și protestanților ce credem despre hotărârile pe care le iau. Este un subiect foarte vast. Hristos a purtat dialog și cu femeia cananeeancă, și cu fariseii etc., dar din punct de vedere instituțional nu a intrat în mediul lor, ci din exterior i-a criticat, a purtat discuții, cu multă dragoste, încercând să îi aducă înspre El. Deci, discutăm, nu îi respingem. Și ca să intru mai profund în subiect, amintesc de Apostolul Pavel care până la un moment dat frecventa mai întâi sinagogile și propovăduia și purta dialog cu iudeii, după care le-a spus: „Pentru că nu primiți, eu nu am păcat, mă duc la neamurile care m-au chemat”. Legat de acest subiect a mai spus un lucru: „de omul eretic” –acești oameni sunt eretici la nivel instituțional și nu vor să accepte acest lucru– „după prima și a doua” nu dialog, ci „mustrare” –mustrare înseamnă sfat plin de dragoste, îndepărtează-te de ei. Însă la dialogurile intercreștine și interreligioase au stabilit aceste reguli cum că suntem egali, discutăm în termeni de egalitate, hoțul cu stăpânul casei. Acest lucru este greșit.

 Este o greșeală naivă sau o capcană?

Este o capcană să credem că aceste lucruri pot fi ameliorate prin dialog. Trebuie să știm că stăm de vorbă cu oameni vicleni, de aceea dintru început trebuie să punem baze corecte. Voi explica acest lucru în termenii fotbalului. Ni se acordă onoarea să jucăm fotbal pe terenul lor, după regulile de joc pe care ei le stabilesc, așa că din start se știe că ei vor câștiga.

Se ignoră însă în fapt prezența Duhului Adevărului. Ignoră, de asemenea, faptul că în Biserică Adevărul nu este o chestiune care ține de majoritate, nici nu ține de condițiile „stadionului”, ci Adevărul Însuși, pentru că este ipostatic, este majoritar. Cu alte cuvinte, cel ce reprezintă Adevărul este mai numeros decât milioane de oameni. Acest Adevăr este Hristos, în calitate de Cap al Bisericii și Duhul Lui, Duhul Sfânt și, firește, nici un număr al făpturilor create, fie ele și toate, nu poate umbri acest Adevăr. Nu pentru că o spunem noi, ci pentru că Însuși Hristos a spus acest lucru, că va rămâne în acest Trup până la sfârșitul veacurilor. Și va veni Antihrist, va face ce va face, dar Biserica va continua să existe.

Cine are experiența lui Dumnezeu, cine are vederea lui Dumnezeu și trăiește teofanii, vede ce este Biserica –că este Dumnezeul Treimic cu toți Sfinții și Îngerii– vede că este mult mai numeroasă și sub aspect numeric. El gustă empiric acest lucru, și Dumnezeirea ca Adevăr în sine, ca Viață în sine înlăuntrul lui este care îi adeverește acest lucru, și de aceea nu este influențat deloc de oameni, chiar și dacă ar fi doar unul singur. Și Dumnezeu Însuși îi va adeveri că Biserica Lui este indestructibilă, chiar dacă va trece prin unele încercări și suferințe.

 În textul referitor la relațiile cu ansamblul lumii creștine adoptat în Creta se spune: „Biserica Ortodoxă este conștientă de faptul că mișcarea pentru restaurarea unității creștinilor ia forme noi”. Cum este cu această unitate ce se vrea restaurată? Și care sunt formele noi?

Problema este că în această frumoasă vorbărie goală se spun lucruri frumoase, dar nu se întâmplă lucruri frumoase. Adică, se spune că prin ceea ce facem ne îndreptăm către o unitate. Hristos, în Rugăciunea Sa arhierească a vorbit despre unitatea Bisericii Sale și a exprimat ca și condiție a unității slava comună a Dumnezeului Treimic și a ucenicilor. Această slavă este necreată și ea este cea care ne unește, nu suntem uniți între noi pur și simplu prin convingerile noastre. Și acum vorbim despre unitatea despre care vorbește Hristos. Nu este, de pildă, ca la Națiunile Unite, ci este unitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care, desigur, există și la nivelul esenței, pentru că la nivelul esenței nu poate fi vorba de unirea cu creatul – cu omenirea, adică.

Prin Trupului Său euharistic, această fire creată a omului a dobândit posibilitatea să devină părtașă Dumnezeirii, aceasta este slava dumnezeiască și, întrucât ne aflăm înlăuntrul acestei slave, adică am devenit casnici ai Dumnezeirii, avem unitate reală între noi. Ca să aibă însă loc acest lucru este absolut necesară credința comună. Să precizez un lucru: referitor la cuvântul lui Hristos „Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, dă-le-o lor”, adică ucenicilor, Sfântul Grigorie Palama spune că această slavă este necreată, este Lumina necreată etc.

Vine acum romano-catolicismul, după Filioque – care nu este altceva decât expresia unei vieți înstrăinate de Biserică– vine și spune că slava aceasta, pe care au văzut-o ucenicii etc., este creată. Romano-catolicii vorbesc despre unitatea cu Dumnezeu prin intermedierea Papei. Papa este pentru ei expresia unității.

Pentru noi, ortodocșii, însă expresia unității este slava comună, necreată, pe care o au Sfinții, însă nici în Biserica Ortodoxă nu mai există acea unitate dintre toate mădularele, despre care vorbește Hristos. În mod formal ne-am integrat în Trup, precum ramurile într-un copac, dar pentru că nu ținem poruncile, viața noastră moare, nu absorbim sevele vitale din rădăcina copacului și de aceea nu aducem rod.

Spunem că romano-catolicii sunt tăiați de la Biserică și nu avem comuniune cu ei deloc și că ei nu pot aduce roada Duhului Sfânt, dar roada Duhului Sfânt nu o aducem nici noi, ortodocșii, care nu trăim în pocăință etc., în ciuda credinței noastre drepte. Pot să am credință dreaptă, dar să nu aduc roada Duhului. Ortodocșii care au devenit ramuri uscate –și acesta este punctul decisiv– văzând însă că nu aduc roada Duhului Sfânt care este dragostea, bucuria, pacea etc., și că romano-catolicii, care au altă credință, altă evanghelie adică, prin Filioque, că nici ei nu aduc roada Duhului, își zic: „Și voi, și noi suntem același lucru, adică putem să facem o unitate de tip exterior, nu o identitate a necreatului cu Dumnezeu prin dumnezeiescul har necreat”.

Diferența este esențială și, întrucât și ei, și noi suntem în afara acestei unități cu Dumnezeu spunem că suntem același lucru. Pe mine nu mă interesează să spun că în afară de cutare erezie există și alte erezii, pentru că în fond lipsa vieții în Duhul Sfânt este cea care corupe lăuntric Biserica și o face nefolositoare, așa încât apoi, cu ușurință, sub Papă, se va uni cu toate religiile. Nu afirmă fiecare ce vrea el? Și Islamul se integrează aici, și iudaismul, și zoroastrismul, toate credințele, numai să recunoască puterea Papei. De aceea, pe mine nu mă interesează –eu așa gândesc, cel puțin– să fim atenți la aceste erezii particulare, să fim atenți la cutare și la cutare erezie, că erezia cutare este așa și așa și să te trimit să le studiezi. Acesta este un demers științific, care pentru mine, personal, ca profesor, prezintă interes. Însă ceea ce eu încerc să fac de atâția ani aici este să pun în evidență ceea ce pentru credinciosul simplu pare să fie același lucru –catolici, protestanți, ortodocși– adică zice: „este creștin și acela, puțin păcătos și el, dar ce, nu sunt și eu păcătos, și el este păcătos? Nu mai contează.”. Se desconsideră dogma, însă cel care are o asemenea percepție a ieșit deja instituțional cu totul din dumnezeiasca slavă. Nu știe nici măcar ce este slava dumnezeiască –dincolo de blasfemia în sine.

 Totuși sunt voci care spun că ar fi mai bine ca toți creștinii să fie uniți în fața necreștinilor, în fața Islamului de pildă…

Nu știu, eu am o filosofie a mea asupra acestei abordări și arăt cu degetul la ceea ce păstorii noștri consideră că e un lucru de la sine înțeles. Consideră că suntem același lucru cu romano-catolicismul și protestantismul, dar mai ales cu romano-catolicismul. „Ortodoxia este pusă în pericol de Islam”, ni se spune, „și noi stăm să discutăm diferențele cu celelalte confesiuni?”.

Dar Islamul e problema noastră? Noi am fost 400 de ani sub Islam și Biserica a strălucit în acea perioadă. A avut sfinți, a avut mucenici. Și să vă întreb: dacă adoptăm ecumenismul, mai poate da Tesalonicul un alt Sfânt Dimitrie? Nu mai poate da. De ce să mai mărturisească, de ce să fie mucenicde ce să-și dea viața aici? Pentru că poate foarte bine să fie un om cumsecade și să se înțeleagă cu ceilalți. Și le va face cadouri, va primi cadouri etc. Tocmai acesta este pericolul, nu Islamul, care îți zice: fie te lepezi de Hristos, fie îți tai capul. Că îmi taie capul, asta e problema? Însă aceasta este mentalitatea seculară, care înseamnă „să vreau să trăiesc eu”. Dar Hristos ne spune că trebuie să ne urâm chiar și viața noastră însăși, dacă se pune problema să ne despărțim de El.

 Pe de altă parte însă, catolicii afișează o mare deschidere față de Biserica Ortodoxă.

Vedem acest lucru în fapt, în întâlnirile cu ortodocșii și în afirmațiile lor despre Ortodoxie. Afirmă lucruri măgulitoare despre Ortodoxie, dar nu îi acordă autenticitatea identității sale.

Și, din cauza faptului că evaluează lucrurile numeric, nu calitativ, vin și îți zic: „Noi suntem mai mulți, deci noi suntem Biserica”. Și nici nu-i interesează diferențele particulare, singurul lucru care-i interesează este recunoașterea Papei. Și de ce suntem deficitari ca Biserică, din perspectiva lor? Pentru că nu îl recunoaștem pe Papă. Vedeți? Nu pun problema credinței, cum ar fi Filioque, ca să nu merg mai departe.

 Ați pomenit de „Filioque”, erezia catolică cum că Duhul Sfânt ar purcede și de la Fiul. Poate unii cititori nu înțeleg gravitatea acestei erezii.

Romano-catolicismul s-a îndepărtat de credința lui Hristos, căci Însuși Hristos a spus că Duhul Sfânt „de la Tatăl purcede”. Însuși Hristos îți spune care este relația cu Tatăl –că El este Fiul, iar că Duhul Sfânt de la Tatăl purcede și este trimis de El– și au explicat acest lucru și Sinoadele Ecumenice, și mai ales Sinodul II Ecumenic care a stabilit și Simbolul de Credință, ale cărui procese verbale le-au semnat și reprezentanții Bisericii Romei de atunci. Aceste procese verbale afirmă că oricine adaugă sau scoate ceva să fie înlăturat din Biserică. Romano-catolicii știu asta și, totuși, fiind în cunoștință de cauză au făcut acest lucru. Apostolul Pavel spune că dacă „vă va propovădui cineva alte lucruri, chiar și eu însumi, să fie anatema”. Această abordare, deci, care constituie o altă evanghelie și este anatemizată de însuși Apostolul Pavel, este o „evanghelie” contrară Evangheliei, care a fost combătută și de Sinoadele Ecumenice. Nu-i așa? Deci, noi nu-i acuzăm pe catolici pentru lucruri pe care nu le-au făcut.

 Spuneți că romano- catolicii urmăresc doar ca noi să îl recunoaștem pe Papa. Care este modalitatea prin care se lucrează la acest deziderat?

Ca ortodocși, noi nu intrăm în logica fiecărei epoci și nu ne redefinim identitatea în funcție de fiecare epocă, de vreme ce Hristos este „Cel ce este, Cel ce a fost și Cel ce va să vie” –aceasta este o dogma prin care urmăm Sfinților Părinți, pe care a afirmat-o și Sfântul Grigorie Palama legat de tot ce a învățat, și avem un anume mod de comunicare între noi ortodocșii. Și acest mod de comunicare este sinodal, este de la egal la egal etc.

Acum vor să introducem alte metode –metoda majorității etc. Asta înseamnă că, pe de o parte, protestanții vor să ne introducă într-o logică a numărului, adică într-o abordare așa-zis democratică, iar pe de altă parte, romano-catolicii, funcționând prin clericalism, vor ca noi ortodocșii să proclamăm o persoană nu doar în Biserica noastră locală, pe Patriarh, ci să fie proclamat ca întâiul un Patriarh de către ceilalți Patriarhi –care în acest moment, instituțional, este Patriarhul Constantinopolului. Și când vom face acest lucru cu această mentalitate, clericalistă, pentru că în orice caz, în virtutea întâietăților cinstirii Patriarhul Ecumenic este cel care prezidează, o să ne facem și noi un Papă al nostru.

Și întrucât a fost vătămat de influența apuseană, căci de acolo își iau doctoratele, mentalitatea etc. patriarhii ecumenici, actualul Patriarh Ecumenic deja a afirmat că îi cedează Papei autoritatea sa. Deci singuri ne tăiem craca de sub picioare, pentru că prin cruciade creștinătatea apuseană nu a putut să impună acest lucru, însă acum ne-a pus nouă în mână mărul discordiei, ca să nu ne mai înțelegem între noi, să nu mai existe egalitate între episcopi, să nu mai se țină seama de glasul poporului, care este modul de administrare a Bisericii Ortodoxe, insuflat de Duhul Sfânt –și acest lucru are o importanță uriașă. Și își vor atinge scopul, de aceea și insist asupra ecumenismului, pentru că o să ajungem să îi predăm puterea Papei noi înșine, de la sine, adică vom renunța la sistemului sinodal. Vom desființa sistemul sinodal. Vedeți documentul de la Ravenna.

 Prin participarea unui număr restrâns de episcopi la Sinodul din Creta vedeți un prim pas spre pierderea sinodalității?

Greșeala reiese din însăși întrebarea pe care mi-o puneți. Ați spus: „Sinodul din Creta…”. Eu am scris și am spus că această întâlnire din Creta nu a fost nici Sinod, nici Mare, nici Sfânt, deci nu are aceste însușiri despre care doriți acum să vă vorbesc.

 Și atunci care ar fi denumirea științifică a acestui eveniment care a avut loc în Creta?

Sinaxă a unor întâi-stătători ai Bisericii Ortodoxe. Dar o sinaxă a unor întâi-stătători în nici un caz nu constituie sinod din punct de vedere instituțional. Din acest motiv, indiferent de felul cum au luat hotărârile, aceste hotărâri în nici un caz nu pot fi obligatorii pentru pliroma Bisericii. Faptul de a intra cineva în CMB, de pildă, crezând că acolo face mărturisire de credință este echivalent cu a numi sinod ceea ce nu este sinod, dorindu-se să se găsească acum, așa cum vor prin pogorământ patriarhaliștii, anumite puncte pe care să stăm să le discutăm cei ce suntem anti sau pro-Creta. Aceștia nu recunosc că s-ar fi făcut vreo greșeală, nu le numesc greșeli, ci spun că trebuie să stăm să discutăm și să facem niște îmbunătățiri. Dacă intrăm în logica de a numi acest eveniment sinod, va trebui să discutăm dacă au fost corecte hotărârile, dacă pe unele trebuie să le îmbunătățim. Asta este ce se propune azi.

Din punct de vedere istoric, un asemenea sinod nu este valid nici în ce privește modul în care a fost convocat, nici în ce privește modul în care a funcționat, nici în ce privește hotărârile pe care le-a luat ca să stăm să le discutăm și să le perfecționăm. Deci nu a avut loc în Duhul Sfânt. Nu știu dacă vă mulțumește abordarea mea…

Vă mărturisesc că gândul meu inițial a fost să ne ajutați cu comentarii avizate pe textele adoptate în Creta pentru că Sfântul Sinod al BOR a spus că acestea „pot fi explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. De aceea am venit la dumneavoastră.

Fiți atenți. Ei vor să ne pună să jucăm pe terenul lor, și ne zic: „Totuși, ce spui despre problema asta, despre ailaltă?”. Noi trebuie să vedem cine sunt cei care s-au dus la Sinod, în ce condiții s-au dus, în ce condiții au liturghisit, din punctul de vedere al Duhului Sfânt, și dacă criteriul hotărârilor a fost „urmarea Sfinților Părinți” –care este o condiție inviolabilă și care în același timp vădește smerenie. Dacă acestea toate nu sunt valabile –și nu sunt valabile– să nu mai intrăm să discutăm, căci asta înseamnă că intrăm în jocul lor. Eu prin răspunsul pe care l-am dat am epuizat subiectul.

 Totuși ce v-a frapat, ce v-a mâhnit cel mai mult din tot ce s-a întâmplat la Kolumbari în Creta?

 A fost ceea ce v-am spus de la început. Faptul că ocrotitorii noștri, „tatăl” meu, „părinții” mei –eu mă consider un copil al acestei familii care se numește Biserică– acționează sinucigaș, dar și nociv față de întreaga Biserică, adică față de această familie. Și asta într-un mod care Îl vizează în primul rând pe Dumnezeu Însuși Care Și-a dat sângele pentru această „familie”, iar în al doilea rând care vizează istoria întregii Bisericii Ortodoxe până astăzi. Revin și spun că aceste lucruri a trebuit să le spun în mod public despre „tatăl” meu, pe care îl respect instituțional și am obligația să îl respect, dar Hristos mi-a spus că „nici pe tatăl tău, nici pe mama ta nu poți să îi iubești mai mult decât pe Mine”. Acest lucru pentru mine a fost dureros, a fost lucrul cel mai dureros.

De-a lungul întregii mele activități profesionale, am avut lejeritatea să vorbesc despre această mare înstrăinare a romano-catolicilor și protestanților de Biserică, și în același timp aveam cunoștință de anumite greșeli particulare ale unor personalități din Biserică, chiar și din cadrul Patriarhiei Ecumenice etc., despre care nu vorbeam, pentru că se întâmplau la nivel personal, iar nu instituțional. Acum, pentru prima oară, m-am aflat în poziția foarte neplăcută, după 40 de ani ca profesor universitar, să vorbesc despre noi, ortodocșii, și anume despre cinstita noastră ierarhie, despre conducerea Bisericii noastre, să spun că face cele pe care le condamnam până acum la romano-catolici și protestanți. Acest lucru este foarte dureros, pentru că e ca și cum realitatea ne obligă să ne condamnăm proprii părinți. E ca și cum le-am da arme romano-catolicilor și protestanților, prin faptul că afirmăm public că nu mergem bine deloc.

Însă pentru că Hristos ne-a făgăduit că va rămâne până la sfârșitul veacurilor prin Duhul Adevărului, avem optimismul realist că noi suntem de partea învingătorului.

 Și care este soluția? Sunt unii care susțin chiar că după Creta nu mai este har în Biserică. Ce credeți că ar trebui să facă aceia din Biserică care văd problema?

Cine vede problema trebuie să facă pocăință, după aprecierea mea. Și eu consider că văd problema și nu sunt eu criteriul și de aceea o văd, ci mă raportez la anumiți oameni harismatici care văd lucrurile, le vedeau și în urmă cu treizeci de ani, cum era Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunakiotul și alții. Eu discutam aceste lucruri atunci și răspunsurile le am încă de atunci. Și continui să vorbesc pornind de la modelul familiei, ca să mă fac înțeles: pentru că îi vedem pe „părinții” noștri că săvârșesc adulter, pare ceva foarte eroic și corect să strigăm sus și tare: „Eu nu mai vreau să am nici o legătură cu această familie”. Însă atitudinea corectă este, așa cum spunea și Sfântul Paisie, pocăința noastră pentru apostazia fie a persoanelor sus-puse, care sunt „părinții” noștri, păstorii noștri, dar întâi de toate, înainte de aceștia, pentru acest popor care în număr mare a apostaziat de la Dumnezeu.

Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură. Atunci când se săvârșea adulter –pentru că despre adulter este vorba aici– Dumnezeu prin proroci cerea pocăința poporului și a conducătorilor. Și atunci când exista pocăință, totdeauna mântuia poporul. Și pocăința ne salvează pe două planuri: mai întâi și întâi la nivel personal, eu, cel care vorbește, dar și ca și comunitate, pentru că aparțin organic acestui Trup sacramental și iubitor al Bisericii. Și atunci când un mădular suferă, ne spune Apostolul Pavel, împreună-suferă toate mădularele. Și pentru că noi nu cugetăm despre noi înșine că suntem atot-curați și nu ne afectează disfuncționalitatea celorlalte mădulare, primul lucru pe care îl facem este pocăința existențială, întoarcerea noastră existențială către Dumnezeu Însuși. Pentru că, dacă noi eram corecți și ar fi lucrat în noi Sfântul Duh am fi dat această mărturie vie.

Așadar rugăciunea noastră de-acum să o facem cu durere, iar mintea noastră în continuu să o îndreptăm către Dumnezeu și, după noi înșine, să punem imediat conducerea Bisericii, pe Patriarh etc., și cerem de la Dumnezeu milă, pentru că, dacă nu eram noi într-o asemenea îndepărtare de Dumnezeu, nu ar fi îngăduit să avem o asemenea conducere a Bisericii. Să cerem cu durere să le dea timp de pocăință. Aceasta să o facem în fiecare zi la rugăciunile noastre.

Și există un stadiu încă mai avansat al acestei pocăințe existențiale, atunci când bolnavul se află în paralizie sau în stare demonică și nu își conștientizează starea, noi care avem motiv să îl iubim și suntem și datori să îl iubim în Hristos și dorim mântuirea lui, noi trebuie să facem acest ultim lucru, care este și greu însă dă și rezultate.

Și ca să nu credeți că toate acestea le spun de la mine însumi, voi face referire la cuvântul Sfântului Nicolae Cabasila, potrivit căruia „atunci când cineva este bolnav trupește, trebuie să ia el însuși medicamentul corespunzător pentru boala sa. În bolile duhovnicești, însă, este posibil ca cel sănătos să ia medicamentele bolnavului și să se vindece bolnavul”. Ce înseamnă practic acest lucru? Asemenea boli duhovnicești există și în Biserică, și în societate, și în familie, și la o persoană anume. Și putem încerca această metodă, pentru că sunt lucruri adeverite practic de Duhul Sfânt. Când tu iei locul celuilalt, al bolnavului –spune Părintele Paisie de data aceasta– și din locul celuilalt faci ceea ce trebuie să facă bolnavul, pentru că bolnavul nu poate să facă acest lucru –postești, faci rugăciune, faci milostenie ca și cum tu ai fi bolnavul–,  atunci Dumnezeu, văzând credința și dragostea  ta pentru cel bolnav care nu poate să facă nimic, îl tămăduiește pe bolnav.

Cu această atitudine în care noi luăm medicamentele duhovnicești, ca și cum noi am fi bolnavii, dar mai ales prin conștiința că ne-am îndepărtat de voia lui Dumnezeu, ca părtași ai acestui popor –putem face ceva în mod real.

Da, acela vorbește și acționează eretic. În situația asta, noi nu plecăm din „casă”, ci ne exprimăm prin întreaga noastră atitudine această mâhnire foarte adâncă, nu-l aplaudăm și niciodată nu îi spunem că are dreptate, și dacă este cazul, îi spunem cu durere și smerenie că nu suntem deloc de acord cu acest lucru pe care îl face. Cu toate acestea rămânem în casa noastră, pentru că această casă este locul mântuirii noastre.  

+

Profesorul emerit Dimitrios Tselenghidis a obținut titlul de doctor în teologie al Universității Aristotelice din Salonic în 1984 cu teza „Teologia imaginii și importanța ei antropologică”. În același an a devenit lector la catedra de Dogmatică a Facultății de Teologie din cadrul Universității Aristotelice din Salonic. În 1995, a devenit profesor universitar titular la aceeași catedră. De-a lungul timpului fost profesor invitat de multe alte universități. A participat și conferențiat la numeroase întâlniri teologice în Grecia și în străinătate, fiind în general considerat cel mai mare dogmatist ortodox în viață, dar și unul dintre cei mai mari specialiști ortodocși în teologie simbolică romano-catolică și protestantă. A publicat numeroase lucrări de referință dintre care amintim: „Har și libertate în tradiția patristică a secolului al XIV-lea” (1987), „Doctrina mântuirii la Luther. Contribuții la studiul teologiei lui Luther din perspectivă ortodoxă.” (1991), „Soteriologia creștinismului occidental. O abordare teologică critică a soteriologiei romano-catolice și protestante din perspectivă ortodoxă” (2012). A fost ucenic direct al Sfântului Paisie Aghioritul și al Cuviosului Efrem Katunakiotul. A fost profesor a numeroși ierarhi ortdocși, inclusiv al actualului Patriarh al Antiohiei Ioan al X-lea. Este membru permanent atât al Comisiei Sinodale pe probleme dogmatice a Bisericii Ciprului cât al celei a Bisericii Ortodoxe a Greciei și este consultat frecvent în probleme dogmatice și de alte Biserici ortodoxe locale și ierarhi.

sursa: https://www.activenews.ro/ via ortodoxiacatholica.wordpress.com

https://www.marturisireaortodoxa.ro/varianta-integrala-necenzurata-a-interviului-acordat-de-profesorul-dimitrios-tselenghidis-dupa-sinodul-din-creta/

Biserica în vremurile de pe urmă

BL2

Lumea și diavolul împing Biserica spre încercări atât de înfricoșătoare, încât s-ar putea să vină ziua în care toți episcopii de pe pământ să intre în părtășie cu ereticii. Ce vor face credincioșii? Ce vor face acei puțini la număr care vor avea dârzenia de a nu urma mulțimilor (maselor), de a nu-și urma rudele, semenii și concetățenii?

Atunci toţi credincioşii vor trebui să înţeleagă faptul că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile vor continua să fie slujite, iar bisericile vor fi pline de oameni, însă biserică nu va avea nici o legătură cu acele “biserici” ori cu acei preoți sau credincioși. Biserica este acolo unde este Adevărul. Credincioșii sunt aceia care continuă Tradiția neîntreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt. Preoții adevărați sunt aceia care gândesc, trăiesc și propovăduiesc așa cum au făcut-o Părinții și Sfinții Bisericii sau cel puțin nu-i tăgăduiesc în învățătura lor. Acolo unde această unitate de gândire și de viată nu există, este o amăgire să vorbim despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare ar mărturisi aceasta.

Se va găsi întotdeauna un preot canonic, hirotonit de un episcop canonic, care va urma Tradiția. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge mici grupuri de credincioși care vor dăinui pană în zilele din urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioși vor găsi în ele întreaga plinătate a Harului lui Dumnezeu. Ei nu vor avea nici o trebuință de legături administrative sau de alt fel, căci părtășia care va fi între ei va fi cea mai deplină din câte pot exista. Va fi părtășia între Trupul și Sângele lui Hristos, părtașie întru Duhul Sfânt. Verigile de aur ale Tradiției Ortodoxe nestrămutate vor lega acele Biserici între ele, precum o vor face și cu bisericile din trecut și cu Biserica Biruitoare din Cer. Întru aceste grupuri mici, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească se va păstra neîntinată.

Bineînțeles, este foarte bine că în lucrarea exterioară a diferitelor Biserici Ortodoxe să existe orânduială și armonie și că bisericile cele mai puțin însemnate să-și primească îndrumare și călăuzirea de la bisericile mai de seamă-așa cum se întâmplă acum între eparhii, mitropolii, arhidioceze și patriarhii – însă în zilele de pe urmă, asemenea legături exterioare și relații vor fi cel mai adesea cu neputință. Atunci când se va apropia epoca lui Antihrist, chiar și corabia bisericii va fii greu de deslușit. Va fii așa o încurcătură și o babilonie în lume, încât credinciosul nu va putea fi sigur dacă o Biserica este Ortodoxă sau de alt fel, din pricină mulțimii prorocilor mincinoși care vor umple lumea și vor propovădui: „Hristos este aici” și „Hristos este acolo” (cf. Matei 24, 23-24; Luca 17, 21-23).

Orice alcătuire (instituție) care va fi recunoscută oficial drept biserică, trădând puţin câte puţin comorile credinţei, va fi asimilată de bălmăjeala de nedescris, unificatoare, care cu o iscusinţă diabolică va păstra mai multe dintre semnele exterioare ale Bisericii. Doar ici colo, mici grupuri de credincioşi dimpreună cu vreun preot vor păstra încă vie adevărata Tradiţie. Însă e posibil ca neîntelegeri să fie şi între bisericile cu adevărat Ortodoxe, din pricina amestecării limbilor care se regăsesc în Babilonul contemporan. Însă niciuna dintre acestea nu va sfâșia unitatea fundamentală a Bisericii.

Dar cine va fi oare în stare să recunoască Biserica lui Hristos în acele mici grupuri de credincioşi dispreţuite, care sunt lipsite de orice strălucire lumească?

Cu toate acestea, la sfârşitul vremurilor, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va însemna doar acele parohii mici, uitate şi aparent dezbinate întru cele din afară, care pot chiar să nu aibă cunoștinţă unele de altele. Însa acestea vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului, întru Duhul Sfânt, cu Soborniceasca Credinţă şi Tradiţie, care vor rămâne nepângărite.

Alexander Kalomiros, în Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța 2008, pp. 189-191.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/biserica-in-vremurile-de-pe-urma/