Vasul Olarului (poem biblic)

O mână nevăzută strânge,

Întreg pământul, pe ascuns,

Scoţând din al său nepătruns,

Fărâme de rărunchi și sânge.

2

O Alta în căuş le-a luat,

Iar o A Treia le frământă,

În grai de-alcătuire sfântă,

Ieşind un straşnic aluat.

3

Ceru atunci ETERNUL FAUR,

Întru deplina SA-NTREIRE,

Chemând la grabnică plinire,

Din al pământului tezaur:

4

“Munţii la un loc, tărie,

Pomii ce-or rodi, bunătate,

Ghioceii, prea mici, simplitate,

Din al nostru har, omenie.

5

Crinii cei dalbi, puritate,

Al munţilor foc, vitejie,

Pârâuri din munţi, bucurie,

Din al nostru har, plinătatea.

6

Piscul cel nins, nobleţe,

Stânca din viscol, răbdare,

Câmpul cel larg, aşezare,

Din al nostru har, tinereţe.

7

Codrii tăcuţi, ascultare,

Brazii cei falnici, supleţe,

Rouraţi trandafiri, frumuseţe,

Din al nostru har, luminare”.

8

Apoi, în mângâieri meştesugite,

Degrab la faţă s-a schimbat,

Iar când asupră-i s-a suflat,

S-a preaumplut de simţăminte.

9

Nu mult încolo a grăit,

Preaplin fiind de îndulciri,

Ci nu-n ştiutele grăiri,

În cuget doar și prea’smerit:

10

“Îţi mulțumesc Mărite Doamne!

Cel Întreit întru Unime,

Îți mulțumesc sărman de mine,

Ție Cel Unu-n Trei Icoane.

11

Doar Tu şi numai Tu puteai,

Tu care n-ai vreun început,

Să faci ce bine ai făcut,

Nimicului viaţă să-i dai.

12

Tu braţele din munţi mi-ai luat,

Picioarele din trecători,

Capul de dincolo de nori,

Trupul din râuri l-ai durat.

13

Tu inima din foc mi-ai scos,

Iar beţii ochi, din fund de mări,

Urechile din depărtări,

Gura din josul cel de jos.

14

Durezi Tu faceri de ce vrei,

De nicăieri și de niciunde,

La tine voile-s fecunde

Și născătoarele-s idei.

15

Eu voi, cu voia Ta, o Doamne,

Să mă preschimbi deplin bărbat,

Iar să nu fiu însingurat,

Și-n primăveri să văd doar toamne,

16

Mă cată colo pe sub braţ,

Ce pieptul tare mi-l apasă,

Când arzătoare, când duioasă,

Astă durere cu nesaţ.”

17

N-ajunse să sfârşească gândul,

Că şi căzu în grea visare,

Ce s-a văzut e taina mare,

Dar se-auzi grăind Cuvântul:

18

“Luna din cer, veselia,

Ceru-nstelat, armonia,

Pământul cu rod, bucuria,

Din al nostru har, gingăşia”.

19

Din aste la un loc chemate,

Și din bucata cea de piept,

Făcu Preamarele-nțelept,

O prea frumoasă vietate.

20

Ce oglindea ştiutul chip,

În preavăzute’asemănări,

Dar osebind și depărtări,

De la ziditul arhetip.

21

Și’apucă a grăi făptura,

Cu ochi-ascunşi pe după pleoape,

Ferind lumina-n mii de ape,

Ce strălucea uitând măsura:

22

“Tu Cel ce ființezi aievea,

Te rog de cată să mă cerți,

Mai bine-o fi decât să ierţi,

Astă-ndrăzneală ce-oi avea.

23

În ce suiş de bunătate,

Sălăşluieşte-a Ta făptură,

De poţi da Tu fără măsură,

Din cele ce-s a Tale toate?

24

Cum faci din a nu fi să fie

Și din nimic câte-un ceva?,

Din nicăieri, TU, undeva,

Să mai clădeşti o bucurie?.

25

Eu nestiind c-aş vrea sa vin,

În astă lume fiitoare,

Tu m-ai clădit doar c-o chemare,

Să mă-mplinesc în plan divin.

26

Ci spune, cum vezi mai’nainte

De însăşi cela ce-ar dori

Să vrea, ce nu ştie’a voi,

Atotputernice Părinte?”.

27

Trezită din fecundul somn, grăieşte

Fiinţa cea întâi zidită,

Plină de tremur şi spăşită:

“O Doamne, Doamne miluieşte!

28

Și’adânc te rog Tu iartă-mă,

Pentru-ndrăzneala ce-o arată,

Astă faptură minunată,

Cu lipsa ei Tu ceartă-mă.

29

Mai mare chin nu aş avea,

Deşi-n’nechin trăiesc oricum,

Ar fi altfel decât acum,

Când ochi-mi s-au atins de ea.

30

Doar gingăşie şi’ascultare,

Țineam să cred c-ar fi ieșit,

Să-ntrebe nu-i prea nimerit,

Cred că-i prea plină de candoare.

31

În veci de-oi fi, nu e de’ajuns,

Neîncetat să-Ti mulţumesc,

Pentru odihna ce-o trăiesc,

Și cât mă simt eu de pătruns,

32

De mii de valuri de iubire,

Care întruna se revarsă,

Făcându-mi starea luminoasă,

Cu voia Ta, din a Ta fire.

33

Aş vrea ca gingaşa fiinţă,

Ce dar de preţ făcutu-mi-ai,

Să-mi fie-nsoţitoare-n rai

De-mi dai Tu a Ta cuviinţă.

34

Din nou iertare Bun Părinte,

Mă fac să uit că ce-am dorit,

Se face c-a şi fost plinit,

Atunci, şi mult mai înainte”.

35

“Îngădui-Vom ce-i de-ngăduit”,

Se auzi-n cuprinsul de văzduh,

Tatăl, Cuvânt grăind în Duh,

“Purcedeţi, de-asta V-am zidit.

36

Grădina ce vedeţi nu-i vis,

Deplină-i în tot ce-aţi dori,

Să luaţi în dar vă Vom zori,

Cele ce ar mai fi de zis:

37

Pute-veţi toate’a le gusta,

A-l ocoli voi să grijiţi,

Pomul la care’acum priviţi,

Ce-n mijloc, sus, se vede’a sta.

38

De’acesta, de’om vorbi în parte,

El v-o opri din a mai creşte,

Căci rodul lui nu vă hrăneşte,

Muşcându-l, veţi gusta din moarte.

39

Pe toate vi le las supuse,

Primiţi-le, fiţi fericiţi,

Dar nu vă faceţi amăgiţi,

De cele care sunt sus’puse.

40

Din tot ce vezi ţi-am dat Eu seva,

Trezvie să ai tu Adam,

Alta povaţă să-ţi dau, n-am,

De-o fi te-oi sfătui cu Eva.

41

Tăcerea se așterne-ndată,

Și parte din lumină-i dusă

Atâta rămânând supusă,

Zidirii să se vadă toată.

42

Cu duioșie s-au privit,

Cel dinainte şi cea nou nascută,

Gândind să-şi facă cunoscută,

Grădina ce’aveau de grijit.

43

Suind mereu din stare-n stare,

Au petrecut presus de vis,

Nu ştim, nicicând s-a zis,

Cât a durat cea desfătare.

44

Ce s-a aflat, una și bună:

Preafericitele umblări

Și pre-ndulcitele gustări,

Nu toate fură împreună.

…………………….

45

În aste timpuri de extaz,

A celor plimbăreţi prin rai,

Îi tot privea, ascuns de’un strai,

Un fost bun înger, cu necaz.

46

Cu ochi de fulger, chip palit,

Rânjet subţire, scrâşnet de dinţi,

Picioare strâmbe şi necuminţi,

Straşnic cu totul, greu la privit.

47

Sopti în barba-i fără păr:

“Vă desfătaţi şi nici nu ştiţi,

Pentru mai mult aţi fost clădiţi,

Dar las c-o să gustaţi din măr”.

48

Nu trecu mult, găsi prilej,

Zărind pe lângă pom fătuca,

Se‘apropie ca şi năluca,

Suindu-i trunchiul, val’vartej.

49

-Ce faci? te văd că nu ai pace,

-Priveam uimită cest copac,

Când vreau să-l chem pe nume, tac,

Nu m-anvăţat Adam, ce face?.

50

-Te-oi învăţa eu, fi-mi elevă,

Tot ce-i sub cer şi pe sub soare ,

Apoi tu lui Adam învăţătoare

Vei fi, o preafrumoasă Evă.

51

Întâi de toate-i de aflat,

Ca musai tre’ să-i guşti tu fructul,

Abia atunci pui începutul,

Cunoaşterii cu’adevărat.

52

Te amăgeşti, biata de tine,

Crezând că asta-i fericirea,

Vei şti când afli osebirea,

Între ce-i rău și ce e bine.

53

Tu n-ai gustat din vreun amar,

Să simţi în ce dulceţi trăieşti,

Presus de cetele-ngereşti,

Mult mai duios şi mai cu har.

54

Grăind în neştiute înţelesuri,

Și-n câte două limbi odată,

Făcu de se-nvoi cea fată,

A fi părtaşă la eresuri.

55

N-a mai lungit deloc dorinţa,

Ce se-nvechise stând ascunsă,

Ci-ntinse mâna ca împunsă,

Cedând intrusului voinţa.

56

A rupt şi-ndată a muşcat,

Din fructul cel îmbietor,

Zicându-şi: “ia să văd de mor,

Acum când tot am dezlegat?”

57

Privind în jur, văzu că-i una,

Plecă, punând iuţeală-n pas,

Pe cer în lacrimi a rămas,

Văzând ea tot, sarmană Luna.

58

Ajunse-n locul de sălaş,

Unde Adam şedea cuminte,

Că-l vede altfel, luă aminte,

Prea delicat, prea blând, prea copilaş…

59

“Te văd buimac şi cam slăbit,

Oi fi mirat cumva de mine?,

Ia gust’aici şi ţi-o fi bine,

Să simţi şi tu, ce am simţit.”

60

De-ar sta să cadă însuși cerul,

Și să răpună-ntreg pământul,

Mai lesne-ar fi deznodământul,

Decât a desluşi misterul,

61

De unde?, Cum? Și cand?

A prins atare glăsuiri,

Ce-l trag în jos din doar suiri,

Aflându-se chiar suspinând?

62

“Ce vrei să-mi dai?, de unde ai?.”

“E fructul pomului oprit,

Te face, peste înmiit,

Presus a vede şi-a simţi, de rai.”

63

Muşcă, lipsit de chibzuinţă,

Și vreo aducere aminte,

A celor spuse de Părinte,

Mușcă şi-ndat simți dorinţă.

64

Iute cuprinşi sunt de un foc,

Plin de dulceţuri şi-mbieri,

Scăldând privirile-n plăceri,

Ceva cu totul ne’la’loc.

65

Adânc s-au tulburat atunci,

Cătâd ei frunze de smochin,

Să scape de-al ruşinii chin,

Roșind aprins, precum doi prunci.

66

Și se ascund unul de altul,

Cutremuraţi de cea schimbare,

Dorindu-şi vechea alinare,

Când, grai ceresc, mișcă Înaltul:

67

“Te cat Adame, unde eşti?”,

“Aicea Doamne, după frunze,

Dar am simţirile confuze,

Abia te-aud că îmi vorbești.

68

Iată, femeia ce mi-ai dat,

Să-mi fie-nsoţitoare bună,

M-a văduvit de cea cunună,

Ducându-mă către păcat”.

69

“ Mă pogoram la-ngaduinţă,

Și-aş fi trecut tot ce-i făcut,

De rămâneai acum tăcut,

Și-atins de-un dram de pocainţă”

70

Și iară DOMNUL se aude,

Acuma glăsuind mâhnit,

Cerând, degrab a fi plinit,

De către trupurile nude:

71

“Veţi ieşi din a Mea Pace,

Și din ale Mele Taine,

Iată vă tocmesc Eu haine,

Din veşmânt de dobitoace”.

72

“ Din preumblători prin Rai,

Deveniţi acum pribegi.

Din al vostru trai de regi,

Să trudiţi pentru cel trai”.

73

Spaimă, vină şi-ntristare,

Zugrăvesc bietele chipuri.

În ochi adunând nisipuri,

Adam scap-o cugetare:

74

“Of, grozavă-i pedepsirea

Ce ne-ai dat-o Doamne nouă,

De ai fi facut-o-n două,

S-o ia cea cu amăgirea.

75

Vai, ce spun?, Te rog mă iartă,

Cititorule de gânduri,

Dă-mi-o mie-n două rânduri,

Că n-am grijit de cea fată.”

76

“Frământaţi voi cugetări,

Și-ndoiţi neîncetat,

Mâhnirea ce-aţi căpătat,

Pentru relele purtări.”

77

“Judecaţi că-i grea pedeapsă,

Și-i primită de la Mine,

Voi v-aţi lepădat de bine!

Asta-i calea cea aleasă.”

78

Purces-au spăsiţi pe poartă

Auzind în urma lor,

Un glas cutremurător,

Cu pecete pe-a lor soartă:

79

“Ca Noi s-a făcut cel om,

Heruvim vom pune paznic,

Nu cumva trecutul casnic,

Să ia din al vieţii pom.”

80

Au rămas plângând, umani,

Și-a lor inimi începură,

În bătăi făr’de măsură,

Să numere timpi și ani.

81

Lacrimile lor, de vină,

Curs-au mult prea mult, şiroaie,

De-au hrănit straşnică ploaie,

Și-un potop ce-avea să vină.

Cornel Paul Radu