Prefectului Județului Constanța: Există dovezi că Biserica nu infestează: IPS Pimen, Biserica Bulgară, Biserica Georgiană…

Screenshot-143Citim în presa națională o informație interesantă despre demersul Arhiepiscopului Tomisului de deschidere a bisericilor ortodoxe, la care înaltul ierarh a primit un răspuns din partea Instituției Prefectului Județului Constanța.

Mai întâi atrage atenția numărul mic de susținători ai demersului pe care îi reține Prefectura: 600. Oare în Arhiepiscopia Tomis există doar 600 de ortodocși? Ceilalți unde sunt? Sunt dintre cei „cu biserica în suflet”? Foarte trist.

Unde sunt ceilalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, care nu au făcut nimic pentru a apăra Biserica noastră de persecuția la care o supun în aceste zile grupările ateiste care au găsit în ministrul de Interne un „partener social”? Oare nu au aceeași obligație față de eparhiile pe care le conduc?

Patriarhul Daniel va rămâne în istorie ca PATRIARHUL CARE A ÎNCHIS BISERICILE DE SFINTELE PAȘTI de frica necredincioșilor

Sunt de acord cu domnul prefect că demersul era sortit nerezolvării din start, pentru că nu poate un prefect să deroge de la un ordin de ministru.

Respect și faptul că prefectul tomitan este prima autoritate publică ce a înțeles că închiderea bisericilor atacă puternic dreptul la religie al credincioșilor ortodocși.

Argumentările domniei sale cu iz „teologic” le resping, consider că prefectul își depășește atribuțiile „teologhisind” și recomandându-ne să vedem această perioadă ca pe una de post.

Nu e treaba prefectului sau a guvernului să stabilească posturi bisericești, cu jandarmii și cu poliția. În rest, după ce își termină activitatea administrativă, în opinia mea, domnul prefect poate bate la ușile arhiepiscopiei pentru a intra în rândul teologilor locali, dat fiind că jumătate din răspunsul domniei sale e un fel de eseu teologic.

Există o remarcă interesantă a domnului prefect, pe care trebuie să o analizăm cu seriozitate, pentru că ea trădează o întreagă mentalitate a poporului român și a statului de pe aceste meleaguri.

Prefectul Județului Constanța face afirmația următoare: „Nu sunt dovezi care să ateste afirmația IPS Teodosie: «Biserica nu infestează»”. După care prefectul recomandă să se vadă cazul IPS Pimen.

Mai întâi de toate, domnul prefect face un raționament complet eronat. Atunci când decizi să închizi toate bisericile ortodoxe pe motiv că bisericile pot să infesteze cu COVID-19 trebuie să faci tu, statul, proba că bisericile infestează cu COVID-19, nu să facă arhiepiscopul proba că Biserica nu infestează. Pentru ca arhiepiscopul să facă această probă trebuie ca bisericile să fie lăsate deschise.

Voi încerca să explic printr-o analogie cum se translatează spusele domnului prefect în domeniul juridic. Să admitem că un cetățean român, să zicem, fără  a face absolut nicio aluzie de vreun fel, că un prefect din județul X, este arestat preventiv de către organele penale sub acuzația de delapidare, iar avocatul face un demers de eliberare a clientului său sau de comutare a arestului în altă formă de supraveghere judiciară și primește următorul răspuns: Nu există dovezi că domnul prefect nu a delapidat. Uite, în județul Y prefectul județului tocmai a fost pus sub acuzare pentru delapidare.

Cum s-ar simți un cetățean român, prefect sau de altă profesiune, dacă un organ judiciar i-ar da un asemenea răspuns halucinant? Nu ar considera că i s-a încălcat prezumția de nevinovăție? Ba da. Cu siguranță.

Fie-ne permis și nouă, credincioșilor care rezonăm cu afirmația că Biserica nu infestează să considerăm că ni s-a încălcat prezumția de nevinovăție.

Într-un stat democratic cel ce acuză trebuie să facă proba vinovăției, nu cel ce este acuzat să se disculpe. Doar după ce s-a prezentat proba vinovăției cel pus sub acuzare are posibilitatea să se apere. Până atunci, el susține pe drept cuvânt că este nevinovat. Și este nevinovat.

Numai statele totalitare merg pe principiul: „Tu trebuie să recunoști că ești un criminal, noi nu ne grăbim” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni). Îmi pare rău să văd că mentalitatea comunistă este atât de prezentă după trei decenii de la căderea regimului comunist.

Transpus în discuția noastră, Guvernul României trebuie să facă proba că Biserica infestează. Unde este această probă? Unde este, de exemplu, proba că în ziua în care arhiepiscopul Tomisului a împărtășit o sută de credincioși din același potir și cu aceeași linguriță s-a îmbolnăvit cineva? Îl așteptăm pe cetățeanul care l-a denunțat penal pe episcop să facă astfel de probă, fără de care denunțul său este calomnios și se constituie el însuși în faptă penală.

Aceste probe nu există, iar Guvernul României continuă să țină bisericile închise fără niciun drept și fără nicio bază legală, deoarece libertatea de conștiință nu a fost restrânsă prin cele două decrete, iar manifestarea publică a cultului este de domeniul libertății de conștiință, nu al celei de întrunire. Cine nu mă crede să citească definiția libertății de conștiință din art. 9 al Convenției CEDO și să se gândească: Dacă dintr-un motiv oarecare statul ar dori să închidă doar locașurile de cult, ce ar face? Ar restrânge libertatea de întrunire, anulând astfel dreptul la grevă, la protest, la miting, la acțiune sindicală, la manifestări sportive, culturale, sau ar restrânge doar libertatea de conștiință?

Respingem argumentul domnului prefect, dovedit mai sus ca fiind contra procedurii și spiritului constituțional. Din respect însă pentru funcția prefectului și mai ales pentru amabilitatea cu care i-a răspuns înaltului ierarh, îi comunicăm domnului prefect că există dovezi că Biserica nu infestează.

Prima astfel de dovadă este însuși IPS Pimen al Sucevei. Ierarhul sucevean a fost internat la spitalul Balș, fiind diagnosticat cu COVID-19. Dacă este într-adevăr bolnav doar de COVID-19 (în condițiile în care are 94 de ani și are și alte afecțiuni mai vechi), cu siguranță nu a luat această boală în biserică, deoarece a fost diagnosticat la o lună după ce bisericile au fost închise.

IPS Pimen locuiește într-o zonă infestată, Județul Suceava, declarată închisă pentru această boală, putea să se infecteze oricând și oriunde, în contact cu orice altă persoană din zonă sau prin simplul fapt că are o vârstă și o condiție medicală și se află într-o zona declarată contaminată.

Mai mult, IPS Pimen s-a împărtășit și a intrat în contact cu 25 de preoți. Toți acești preoți au fost testați medical și au fost depistați necontaminați. Mai poate exista vreo îndoială că Biserica nu infectează?

 

 

IPS Teodosie a împărtășit o sută de oameni cu aceeași Împărtășanie și cu aceeași linguriță, niciunul nu s-a contaminat cu COVID-19. Până acum statul nu a făcut proba contrară acestei afirmații, iar interdicția aplicată de DSP Constanța de a mai împărtăși din același potir și cu aceeași linguriță nu prezintă în cuprinsul ei nicio motivație științifică serioasă, fiind și ilegală, în sensul că modifică cultul bisericesc, lucru interzis prin Constituție și prin legea cultelor.

O altă probă o are domnul prefect de Constanța la câțiva kilometri mai la sud, în țara vecină, Bulgaria, care a reușit una dintre cele mai spectaculoase treceri prin criza COVID. Un raport de astăzi arată că în țara vecină sunt 1689 de cazuri, cu 78 de decese și 342 de oameni vindecați.

Aceste cifre îmbucurătoare pentru bulgari apar în condițiile în care Biserica Ortodoxă Bulgară nu a fost închisă de autorități de Sfintele Paști, oamenii putând merge liniștiți la biserică.

Oare care să fie misterul la bulgari? Buna credință a cetățenilor în general, desigur, dar și dreapta credință a ortodocșilor bulgari, a căror Biserică nu este compromisă de participarea la erezia ecumenistă, la CMB, la sinodul din Creta, la acordul de la Chieti, la venirea papei Francisc etc.

Faptul că dintre toate Bisericile Ortodoxe locale au fost închise complet sau aproape complet doar Biserica Ortodoxă Greacă și cea Română, cele mai ecumeniste din Ortodoxie, arată clar că Dumnezeu a decis să îi îngrădească pe ortodocși cu forța de ierarhii lor ecumeniști și de preoții care îi susțin, după ce poporul a ezitat să o facă de bunăvoie. Dincolo de intervenția statului și a ateilor, ieșirea Bisericii din robie se va face doar prin lepădarea de ecumenism și pocăință. Altă cale nu există. Atribuirea exclusivă a vinei statului și altora care au închis bisericile cu forța militară și ignorarea cauzei teologice a acestei situații, acceptarea ereziei ecumeniste la nivel ierarhiei și a multor preoți, vor face ca pedeapsa lui Dumnezeu să continue și poate chiar să se agraveze.

Seriozitatea autorităților bulgare, care probabil au luat măsuri de limitare a traficului transfrontalier la timp, nu au sacrificat sănătatea publică de dragul visului alegerilor anticipate și al voturilor din diasporă, așa cum au făcut-o președintele român și partidul de la guvernare, care l-a pus în funcție și pe domnul prefect, a contribuit și ea la evitarea catastrofei sanitare în această țară, alături de paza bunului Dumnezeu.

Să mai arătăm o dovadă. Republica caucaziană georgiană. Georgia. Gruzia. Și în această țară ortodoxă bisericile au fost lăsate deschise de Sfintele Paști, iar rapoartele cele mai noi arată: 604 cazuri, 240 de recuperări, 6 decese. Această Biserică locală este, alături de cea bulgară, neimplicată în erezia ecumenistă, lucru foarte important în iconomia acestei crize.

Mai putem furniza și exemplul altor țări care au lăsat bisericile deschise și care nu au înregistrat catastrofe sanitare din acest motiv. Mai facem referire doar la un studiu făcut de cercetători americani, care au demonstrat că împărtășirea nu poate transmite viruși, că nu a existat niciodată astfel de cazuri.

Putem furniza și exemplul unei țări care a închis bisericile de Paști, Germania, dar care le-a redeschis acum, ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale, în care nu știm cât a cântărit faptul că petenții, comunitatea musulmană, a intrat în luna de post, iar autoritățile germane vori fi voit să nu își facă de lucru cu puternica comunitate musulmană de acolo.

În concluzie, argumentul domnului prefect este invalid, iar domnia sa, care se prezintă ca un iubitor de Biserică, ar trebui să devină al 601-lea semnatar al petițiilor pe care să le adreseze ministrului de Interne, căruia să îi ceară să reintre în legalitate.

Mihai Silviu Chirilă

Închiderea bisericilor a fost introdusă în ordonanțele militare de către asociația secularistului anticreștin Emil Moise

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

53 de gânduri despre „Prefectului Județului Constanța: Există dovezi că Biserica nu infestează: IPS Pimen, Biserica Bulgară, Biserica Georgiană…”

  1. Hristos a înviat!
    „ Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă.
    Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor. Domnul este aproape.
    Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.
    Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus. ” ( Filipeni 4;4-7)
    AMIN

    Cuvintele dumnezeescului Pavel și ale vaselor alese ale Mântuitorului Hristos, să ne fie scut tare și reazam în vijelia care s-a dezlănțuit împotriva Bisericii și a credincioșilor ortodocși, împotriva Ortodoxiei de veacuri domnitoare pe acest pământ romanesc.
    Excelent articolul dl.teolog Mihai Silviu Chirilă!
    Ar fi fost de dorit ca aceste cuvinte să fie cunoscute și de cei care se găsesc în afara sferei blogurilor ortodoxe, căci se pare că de la o vreme vorbim doar între noi !
    Sigur supraveghetorii tocmiți ai cezarului cunosc în amănunt tot ce se scrie în țintele de interes, dar nu despre ei facem vorbire….ci de ceilalți …mădularele bolnave ale Trupului lui Hristos, nu de pandemia covid19, ci de erezia propovăduită asiduu , de Ierarhii semnatari ai documentelor pseudo-sinodale cretane.
    Cum este posibil ca după atâta civilizație acumulată de omenire, unii semeni de-ai noștri, evident, însemnați de Satana, să plănuiască o asemenea crimă?!
    Se verifică încă o dată, și mai ales acum pe vremea pandemiei, caracterul laș, de trădători ai neamului și al credinței ortodoxe de catre slugile cezarului și sinodalii conduși de președintele lor, toți vremelnici, dar cu putere de decizie îngăduită de Cel Prea Înalt.
    Acest virus gripal este la fel de periculos ca al oricărei alte gripe sezoniere, numai că în cazul celorlalte nu ne-am isterizat atât, nu le-am contabilizat demonstrativ efectele și nu le-am socotit ca aducând sfârșitul lumii. Că, fără a banaliza pericolul care este absolut real, trebuie să ne ferim de îmbolnăvire așa cum am făcut-o de secole la fiecare gripă. Cu calm, cu precauție, cu rațiune. Dar este inutil să sădim groază, panică, isterie, cum s-a întâmplat de la începutul pandemiei şi până acum!
    Oamenii de ştiinţă, de oriunde de pe mapamond cunosc faptul că atât izolarea socială, cât şi sentimentul acut de singurătate măresc riscul de boală, îndeosebi de cancer şi moarte, precum și acutizarea bruscă a comorbidităţilor existente.
    Un studiu recent publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences, constata că un contact redus cu familia, prietenii şi membrii comunităţii locale, lipsa mişcării in aer liber, lipa expunerii la soare primăvara predispune la boli şi moarte prematură, apariţia altor boli, chiar dacă persoanele care trăiesc izolate nu suferă de pe urma singurătăţii.
    Doar IPS Teodosie a ieşit cu mai mult curaj la înaintare, restul sinodalilor au rămas la nivelul discursurilor blajine, atenţi să nu deranjeze cumva pe stăpânii în faţa cărora se supun fără cârtire.
    Care stăpâni?Nu au jurat oare supunere doar Mântuitorului Hristos, Stăpânul cerului şi al pământului?
    Sau este vorba de stăpânitorul acestei lumi, Marele Arhitect al Universului, vrăjmaşul cel viclean şi Tatăl minciunii?
    Ce am putea adăuga la aceastã oglindă a vremurilor de acum 147 de ani pe care eternul, unicul, universalul Eminescu, cel mai reprezentativ simbol al românismului şi al culturii române, din toate timpurile, le pune în faţa ochilor noştri? Sublime sunt versurile sale, şi oricine care crede şi respiră Ortodoxia ar trebui sã ţină cont de sfatul duhovnicesc al înţeleptului. Doar un prost l-ar putea contrazice, doar un iuda venetic de plaiurile străbune, l-ar putea urî şi l-ar contesta. Cei care îşi ucid prorocii, marxisto-iudeo-masonii din zilele noastre, care nesocotesc Sfinţii, Martirii, Mucenicii lui Hristos din temniţele şi închisorile bolşevice, şi se aliază cu forţele oculto-sionisto-globaliste, predând vrajmaşului omenirii, pe fiii cei mai nobili, mai devotaţi pânã la jertfa supremă ai neamului şi credinţei strãmoşeşti, sunt vrednici de cearta Atotbunului Dumnezeu!

    *„Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite.
    A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin.
    Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit [şi a putut] să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti «patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire morală şi în privire materială”…
    „Străini superpuşi fără nici un cuvânt naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor”, de-„am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie”…
    „Acest spectacol al exclusivei stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui”…
    „Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei altui element.
    Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”.
    „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc.
    Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”.
    „Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin”.
    „Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. „Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor.
    Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile,
    viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi.
    Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”
    Prin urmare: atenţie! „Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”**

    *Mihai Eminescu, Timpul 1881-Opere, vol.XII
    **Mihai Eminescu, Timpul 1882-vol.XIII

    Apreciază

    1. Adevărat a înviat!
      Într-adevăr, fratele Mihai Silviu face o analiză profundă și inspirată, prin care ,,mădularele Trupului lui Hristos, bolnave de erezia propovăduită asiduu de ierarhii semnatari ai documentelor pseudo-sinodale cretane” sunt chemate la luciditate, la înțelegerea mecanismelor care au oprit buna desfășurare a cultului, precum și ieșirea din „captivitatea babilonică” prin condamnarea ecumenismului și pocăință. Mulțumim pentru cuvintele vii prin care însoțiți textele publicate!

      Apreciază

  2. solutii au fost si sunt :
    pai mai nou avocatii spun ca amenzile sunt neconstitutionale, nelegale…
    si pan la urma Bisericile nu sunt inchise de autoritati , sunt inchise de preoti si de Episcopi care se tem de amenzi !
    si fara petitie se poate…
    preotii sa lase sa intre in biserica pe cine doreste chiardaca ar primii amenzi si nu le platesc si no-r sa patasca nimica !

    Apreciază

  3. HRISTOS A ÎNVIAT!

    Domnul Raed Arafat a anunțat la un post de televiziune că măsurile de relaxare după 15 mai nu includ și deschiderea bisericilor.

    „Bisericile nu vor putea fi deschise din 15 mai. Știu că pentru oamenii credincioși e foarte important, dar nu se vor deschide în primul val. Să vedem din al doilea val și cu ce măsuri. Dar reprezintă una dintre zonele în care merg bătrâni, persoane vulnerabile.”De unde a ajuns la această concluzie domnul secretar de stat?
    De la bun inceput perioada de izlorare, de carantinare a oamenilor în pandemia apărută ca o tornadă în lume, a reprezentat o tentativă brutală și fără mănuși de a îngenunchea libertatea oamenilor, făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin distrugerea capacității lor de a gândi. Adevărul nu se descoperă niciodată prin trompeta diavolului.
    În numele urgenței sanitare a fost instituită în fapt o stare de urgență în care au fost luate cele mai primitive și brutale măsuri: izolarea sub supravegherea poliției, 300.000 de amenzi date în ură și dușmănie, (dintre care 100.000 persoanelor peste 65 de ani, purtătorii răului, umiliți, marginalizați și discriminați pe criteriul vârstei) care s-au dovedit a fi neconstituționale de către CCR.
    Ținuți în izolare și arătați mereu cu degetul, vor muri într-adevăr mai mulți, dar nu de boala aceasta teribilă, ci de inimă rea, de supărare, de lehamite de viață într-un stat care nu-i apără, ci dorește să scape mai repede de ei.
    În timp ce în Italia, se deschid lăcașele de cult în 18 mai, în România, prigoana totalitară și aberantă împotriva Bisericii Ortodoxe continuă.
    S-au convins oare Ierarhii că vina pentru această situație le aparţine în totalitate? Nu au văzut șarpele cel binevoitor încolăcit la temelia ecumenismului deșert?
    S-a văzut cu claritate acum dezastrul aplicării hotărârilor sinodului tâlhăresc cretan, care a deschis larg poarta ereziei, calul troian care a fost introdus în bezna nopţii în cetatea Ortodoxiei, de către slugile deghizate în piei de oaie, lupii răpitori și vicleni, care împrăștie astfel cu bună stiinţă turma Păstorului Cel Bun.
    Nu este asta urmarea propagandei ecumeniste, deșănţate și dezastruoase, emanată de organismul satanic CMB, la conducerea căruia este un fost preot român?
    Greul prigoanei abia acum începe. Se pregatesc în taină vaccinurile(deja realizate) împotriva coronavirusului sub amenințarea privării de bani și drepturi și pașapoartele de imunitate pentru circulaţia în afara graniţelor statale.
    În singurătate și izolare tot credinciosul să știe că:
    „ Cel ce caută liniștirea are nevoie de aceste trei lucruri: frică de Dumnezeu neîncetat, de asemenea, să ceară cu răbdare și să nu slobozească inima lui de la pomenirea lui Dumnezeu.”
    (Avva Isaia-Patericul Mare Apoftegmele părinților pustiei, Ed. Bizantină, 2015)

    De unde atâta pustiire?

    Deci vremea de luptă are o clipă de mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce aminte cu credinţă de „Doamne Iisuse…”, i se întâmplă că încuviinţează momeala vrăjmaşului. Aici e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărădelege. Deci, mintea căzută în hotarul fărădelegii, dă încuviinţarea ei voinţei, căreia încă-i suflă vicleanul boarea ameţirii. Voinţa ia hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte.

    Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufleteşti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobândirea libertăţii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr şi nu stau în minciună şi-n tatăl minciunii. Prin darul libertăţii voiţei, avem de suit de la chip la asemănare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între oameni şi tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de oameni, în tot chipul silindu-se să ne dezlege libertatea voinţei din lanţuri străine, iar noi nepricepuţii, după puţin, iarăşi ne predăm spre şi mai grele lanţuri. Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă.

    Deci, dacă mintea va iubi momeala străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtura în cetate şi se năpustesc puhoaiele de vrăjmaşi, care aşteptau ascunşi afară. Şi repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia până ajunge deprindere sau obicei. Înrădăcinarea sufletească şi trupească a omului, până la neputinţa de a se mai împotrivi, sau până a nu vrea să se mai împotrivească. Aşa se întâmplă că lucrarea (firii) împotriva firii i se face omului a doua fire – firea fărădelegii sau legea păcatului.

    Totuşi omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată pruncii vaviloneşti erau micuţi şi-i lua în glumă, acum s-au făcut bărbaţi şi-i simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinţei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi, n-asculta de povaţă, iar acum când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde.
    Toată vigoarea tinereţii o dă cui nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă s-o dea lui Dumnezeu. Ce socoteală?

    Câteodată primeşte Dumnezeu şi cioburile, însă numai dacă au mai rămas puteri şi pentru cea mai de pe urmă luptă, mai grea ca cea dintâi, care e pe viaţă şi pe moarte. Căci vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca ceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Trebuie să spunem că fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu, până la căderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă: lăcomia de avere, lăcomia de putere şi fumul mândriei pe câţi nu i-a luat de minte şi s-au omorât! Boalele de pe urma curviei, pe câţi nu i-a adus ca să-şi pună capăt zilelor? Care a sfârşit bine dintre beţivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar şi lenea poate face nebuni, când se vede în primejdii.

    De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul ia furişat undiţa iadului pe gât învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici.

    Potrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrânarea, pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia, care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors, pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

    Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției

    Apreciază

  4. Hristos a înviat!
    «Dacă vei spune în inima ta „Cu toate că sunt doar o bucăţică de gunoi, totuşi Domnul are grijă de mine. Fie ca voia Domnului să se împlinească în mine” şi îţi vei pune nădejdea în Dumnezeu dorind cu hotărâre să te supui fără crâcnire voii Sale, oricare ar fi aceasta, atunci norii vor dispărea din faţa ta, soarele va răsări, va străluci asupra ta şi te va încălzi şi vei cunoaşte adevărata bucurie dumnezeiască. »

    Sfântul Anatolie al II-lea ( cel Tânăr) de la Optina

    Sfântul Anatol al II-lea (Alexander Alexeievici Potapov) (1855- 1922) este un Nou Martir, aşa cum sunt numiţi cei care au murit pentru ortodoxie în secolul XX în Rusia. S-a născut într-o familie moscovită de negustori şi şi-a dorit să se călugărească încă de tânăr, însă nu a avut acordul mamei sale. Ajunge la Optina în 1885 şi îi este ucenic marelui Cuvios Ambrozie (1812-1891), care era stareţ din 1860. După moartea stareţilor Iosif şi Varsanufie de la Optina (1913) a continuat conducerea duhovnicească a mânăstirii împreună cu stareţul Nectarie. Anatol cel Tânăr a mai fost numit „Mângâietorul”; I.M. Kontzevitch, discipol al stareţului Nectarie, povesteşte scenele impresionante în care toţi călugării de la sihăstria Optina care se spovedeau părintelui Anatol se apropiau de el cuviincios şi interiorizaţi, unul după altul, îngenuncheau, îi primeau binecuvântarea, schimbau două-trei cuvinte cu dânsul şi apoi plecau îmbărbătaţi şi calmi ; aceasta se întâmpla în fiecare zi, şi dimineaţa, şi seara. De aceea se spune că viaţa la Optina era într-adevăr fără necazuri şi supărări şi toţi călugării erau buni, binevoitori, veseli, adânciţi fiecare în sine ( părintele Arsenie Papacioc are un cuvânt memorabil pe care îl redau aici: „Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine.”) . Părintele Anatol a avut darul profeţiei, a intuit greutăţile cu care se vor confrunta creştinii zilelor noastre, mulţimea ereziilor şi a schismelor din Biserică, însă a dat încurajări pentru statornicia în credinţă, care nu va rămâne neîncununată de Dumnezeu, chiar şi în lipsa altor virtuţi.
    Cuviosul Anatolie a trecut la cele veşnice în ziua de 30 iulie 1922, la vârsta de 67 de ani. El a fost înmormântat lângă mormântul Cuviosului Ambrozie, duhovnicul său, în acel loc despre care, în urmă cu doar două săptămâni, a spus: „Aici poate fi aşezat foarte bine încă un om. Exact un loc pentru încă un mormânt.”

    „O, preaslăviţi drepţi ai lui Hristos, Cuvioşilor Părinţi şi Stareţi, Moise, Antonie, Isaachie, Ilarion, Anatolie; Iosif şi al doilea Isaachie, Leon, Macarie, Ambrozie, Varsanufie, al doilea Anatolie, Nectarie şi Nicon, ca şapte stâlpi şi şapte luminători aţi strălucit în Sihăstria de la Optina!
    Auziţi această rugăciune a noastră şi pogorâţi-ne de la Hristos dar de smerenie şi pomenire a morţii, să ne izbăvească cu harul Său de tot răul şi să ne învrednicească de sfârşit creştinesc pe toţi care îi cântăm Lui: Aliluia!”
    De la el a rămas, printre altele, o rugăciune pentru creştinii ortodocşi ai vremurilor din urmă.
    «Doamne, izbăveşte-mă de înşelăciunea urâtorului de Dumnezeu şi urâtorului de bine antihrist a cărui venire se apropie şi scapă-mă din cursele lui viclene în tainicul deşert al Mântuirii Tale.
    Dă-mi, Doamne, putere şi curaj să mărturisesc cu tărie Numele Tău cel Sfânt, să nu mă lepăd de Tine din pricina fricii pe care mi-o inspiră diavolul şi să nu Te tăgăduiesc pe Tine, Izbăvitorul şi Răscumpărătorul meu şi nici biserica Ta cea sfântă.
    Dăruieşte-mi, Doamne, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi cruţă-mă, Doamne, în ceasul Înfricoşatei Tale Judecăţi. Amin.»

    Apreciază

  5. Intro serie de locatii si prin diverse institutii ale statului pot fi vazuti indivizi cu termoscanere, iar cine doreste sa aibe acces neaparat sa fie scanat pe frunte, chipurile ca iti ia temperatura corporala

    Apreciază

  6. Hristos a înviat!

    „Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia;
    Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el”.
    Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului.
    Evrei 10;37-39

    Sfântul Macarie afirmă: „Biserica se înțelege în două feluri – adunarea credincioșilor și unitatea sufletului”.
    Hristos este prezent permanent în Biserica Lui după cuvântul înscris în Sfânta Evanghelie: „Că unde sunt doi sau trei, adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.”(Matei 18:20). Prin urmare prezența lui Hristos în Biserică presupune și prezența credincioșilor în Biserică deoarece ei sunt, mădularele trupului Lui Hristos. Biserica ortodoxă nu poate fi concepută în absența adunării credincioșilor, deoarece ea a fost instituită de Hristos pentru poporul său, iar toate sfintele slujbe ale Bisericii se împlinesc nu numai prin rugăciunile preoților, ci și prin rugăciunile comunității de credincioși prezenți în Biserică.
    „Căci într-adevăr, un locaș de slăvire a lui Dumnezeu în care nu se mai adună credincioși nu mai e un locaș viu sau al lui Dumnezeu experiat ca lucrător, deci viu” , spune Părintele Staniloae.

    De aceea o Biserică în care nu se află credincioși la Sfânta Liturghie sau la alte sfinte slujbe este trupul lui Hristos, dar fără madularele sale, iar plinătatea și deplinătatea Bisericii și a sfintelor slujbe este grav afectată.
    Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae sublinia că: „Biserica Ortodoxă este o bucurie a tuturor de toți” sau Biserica este Trupul extins al lui Hristos în întreaga umanitate și creație.
    *„Aceasta arată cât de strâns e legată Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, de biserica în calitate de locaș în care își trăiește comunitatea de credincioși cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate menține fără comunitățile adunate în locașurile bisericești pentru a se împărtăși toate din același Trup și Sânge al lui Hristos prin preoții hirotoniți de episcopi aflați în comuniune. Adunarea credincioșilor Bisericii pentru săvârșirea dumnezeieștii Euharistii vădește unitatea trupului Bisericii.”
    De la începutul pandemiei virale cu covid19 a fost restrânsă de către slugile obediente ale cezarului, exercitarea libertății întrunirilor. Nu am auzit nici un cuvânt din partea învățaților sinedriului, sau a conducătorului lor, care să se opună hotărârilor privitoare la viața liturgică a bisericii, nici măcar în ultimul ceas când mai puteau oferi o firimitură credincioșilor alungați din biserici.
    Cu atât mai mult acum când s-a lansat invitația de către conducătorii noii dictaturi politico-sanitare, de participare la un carnaval mascat la care atât oaspeții cât și gazdele vor purta măști, atentat grav la sacralitatea Bisericii , transformată peste noapte într-o instituție anexă a statului antihristic.
    Discursul suav al președintelui sinodului sau cel recent la unison al Mitropolitului Teofan , dansatorul cu evreii în sinagogă și prigonitorul de frunte al Preoților lui Hristos, nu fac altceva decât să dovedească o dată în plus nevrednicia, lașitatea, ambiguitatea fățarnică și abdicarea de bună-voie de la scaunele arhierști ale celor mai sus pomeniți și a slujbașilor lor cu simbrie, de nerecunoscut în calitatea lor de slujitori ai Celui Înalt.
    Vor accepta oare să participe preoții, costumați cu măști și înarmați cu lingurițe, pahare și ștergare de unică folosință, la această mascaradă cu inovații liturgice nemaiauzite nicicând, în timpul marilor epidemii ale vremurilor, când omenirea avea mult mai puține cunoștințe medicale, dar era într-o relație mult mai apropiată față de Bunul Dumnezeu?
    Se știe că în nici un fel de situație, libertatea de conștiință a omului nu poate fi restrânsă sau condiționată.
    Prin ordinele care s-au dat și se vor mai da, referitor la situația de mai sus, se încalcă flagrant art. 29 din Constituția României. Rugămințile lipsite de demnitate adresate slugilor cezarului de a respecta acest drept imuabil, sunt penibile, nu-și au rostul și sunt de neconceput de către un credincios ortodox.
    Adunarea credincioșilor în Biserică nu este o întrunire în sensul existenței profane a omului sau în sens juridic. Această adunare nu este o întrunire funcționăresc-administrativă, care poate fi dirijată după bunul plac al unor bicisnici atei marxisto-globaliști, ci o comunitate care se transformă în comuniune prin lucrarea Duhului Sfânt prezent în Biserică. Comuniunea credincioșilor în Biserică este parte a Trupului tainic al lui Hristos și prin urmare nu ar trebui să fie supusă unor restricții sau îngrădiri dispuse prin legi omenești.
    Masca rușinii care o vor purta arhierei, preoți și pleromă, în timpul Sfintelor slujbe, (dacă vor accepta „invitația”) certifică masca nevăzută a îndoielii spre pieirea lor, a renegării Însuși a Domnului Slavei, ai cărui slujitori credincioși s-au prefăcut a fi !

    **„ Trebuie să fim în stare să recunoaştem, sub măştile făţărniciei şi ale slăbiciunii, pe adevăraţii duşmani şi pe adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu. Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care, purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili. Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei. Duşmanii care nu poartă mască – ateii, materialiştii, comuniştii – nu pot păcăli pe nimeni. Ei sunt cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Însă ceilalţi – patriarhi, episcopi şi arhiepiscopi „ortodocşi”, lideri ai organizaţiilor creştine, teologi şi profesori de teologie – , toţi cei care vorbesc cu o prefăcută dragoste creştină faţă de „fraţii” noştri eretici şi care răspândesc mesajul unirii, toţi aceşti purtători de măşti poate nu ucid trupul, dar ucid cu siguranţă sufletul. De aceea, lupta împotriva lor trebuie să fie necruţătoare.“
    „ Când un patriarh ortodox acceptă participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor ca fiind una în rândul multor „biserici”, ce altceva face decât să recunoască în mod public, precum protestanţii, existenţa mai multor biserici, şi prin aceasta dezbinarea Bisericii Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti? Ce altceva face decât să-L renege pe Hristos?“

    *Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 5
    **Dr. Alexandros Kalomiros, „Împotriva falsei uniri bisericeşti”

    Apreciază

  7. Hristos a înviat!

    Împărtășirea euharistică a credincioșilor la Sfânta Liturghie cu aceeași linguriță, deși nu este reglementată canonic de vreun Sinod Ortodox, totuși, în Ortodoxie aceasta este o practică de aproape nouă secole. Prin urmare, această practică nu poate fi schimbată nici în timp de pandemie, chiar dacă medicii epidemiologi cer această schimbare, ca o condiție pentru a permite participarea și împărtășirea credincioșilor mireni la Sfânta Liturghie. În acest caz, se va solicita autorităților de Stat să permită doar participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie, iar împărtășirea lor comună cu Sfânta Euharistie să fie hotărâtă la o dată ulterioară, după 1 iunie 2020, în consens cu celelalte Biserici Ortodoxe.
    Textul este un fragment din adresa trimisă către ierarhi a Patriarhului BOR. Răspunsul ierarhilor nu se cunoaște, dar ne putem da seama de concluzia finală la care s-a ajuns, prin decizia președintelui sinodului BOR.
    Răspunsul Patriarhului la regulile stabilite de cezar privind deschiderea bisericilor după 15 mai, cu respectarea măsurilor sanitare stabilite anterior, denotă în mică măsură neacceptarea intruziunii statului în cultul bisericii ortodoxe. Ar fi trebuit să nu facă nici cea mai mică concesie, căci după prima, urmează altele din ce în ce mai grave.
    Există posibilitatea să se accepte primirea credincioșilor care vor purta obligatoriu mască și vor păstra obligatoriu distanța de un metru și jumătate, la slujbele desfășurate în curtea sau în fața bisericii, dar fără posibilitatea ca aceștia să se poată împărtăși cu Sfintele Taine, întrucât nu este acceptată lingurița de plastic de unică folosință propusă, ci numai lingurița euharistică.
    Se așteaptă noutăți după întrevederea care a avut loc între Patriarhul BOR și primul ministru.

    Apreciază

  8. Hristos a înviat!
    „Zis-a Domnul: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte. Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el, şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.” (Luca 11, 23–26)

    Să fie blagoslovit cuvântul Sfinţiei Voastre!
    Se pare ca slugile Leviatanului cu pregătire în cele ale adâncului psihicului uman, pun în aplicare o altă metodă de îmbolnăvire definitiva a credincioşilor care au stat izolaţi în case, de două luni de zile, fără posibilitatea de a pătrunde în spitalul duhovnicesc-Biserica.
    *„ Să ne gândim că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol tocmai pentru ca noi, cuprinşi de frică, în aşteptarea atacului duşmanului, să fim mereu cu multă luare-aminte şi cu mintea trează şi pentru ca să ne uşurăm ostenelile pentru virtute, cu nădejdea plăţii viitoare şi cu răsplata bunătăţilor celor veşnice. Pentru ce te minunezi că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol purtător de grijă al mântuirii noastre? L-a lăsat tocmai pentru ca să ne trezească din trândăvia noastră, să ne fie temei de cununi.(…)Dacă vrei să ştii, şi diavolul ne este de folos dacă ne folosim de el cum trebuie; ne aduce mari foloase şi câştigăm nu neînsemnate lucruri.”

    Să fie doar o măsură temporară amânarea sine die a oferirii Euharistiei? Cred că este cea mai mare iluzie pe care ne-o facem în legătură cu gândul că această criză se va încheia curând. Suntem doar la începutul, sfârşitului…
    Ce se poate întâmpla cu omul care a stat obligat un timp în izolare? Ce se poate întâmpla cu credinciosul care a aşteptat cu nădejde revenirea la normalitate, cu siguranţa că va putea reintra în biserică şi se va putea împărtăşi cu Sfintele Taine, convins fiind că Părintele său Duhovnic, că Ierarhul pomenit la Sfânta Liturghie nu îl va lăsa pe mâna vicleanului vrăjmaş?

    **„Parohia este chemată să fie un „pământ bun”, un loc viabil (un „oikos”) prin excelenţă, deoarece solidaritatea şi comuniunea care domnesc aici îşi au sursa in Sfânta împărtăşanie. Toţi creştinii, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, toţi se hrănesc din aceeaşi pâine euharistică şi beau din acelaşi potir. Fiecare creştin botezat are dreptul să primească la Liturghie Sfintele Daruri. Cum aducerea darurilor la altar şi rugăciunea de mulţumire sunt colective („Noi pe Tine Te lăudăm, noi pe Tine Te binecuvântăm, noi Ție îţi multumim”), cum preotul exercită preoţia sa în numele lui Hristos şi în numele comunităţii care aduce lauda de mulţumire, împărtăşania frecventă cu Sfintele Daruri face parte din disciplina fiecărui creştin în calitate de mădular al Trupului lui Hristos.
    Biserica păstrează un dialog permanent cu societatea unde apară priorităţile morale şi sociale ale credincioşilor ei. Ea nu face politica celor puternici şi bogaţi, ci stă de partea celor săraci şi celor excluşi (femeile), de partea acelor instituţii economice şi umanitare care promovează binele comun. Ea ascultă şi mângâie strigarea, plângerea, suspinarea şi rugăciunile celor umiliţi, ale batrânilor şi tinerilor, ale mamelor şi pruncilor lor, strigă la „urechea Împăratului” şi face cereri stăruitoare: „Nu pierde cu foamea şi cu setea poporul Tău şi animalele”.
    Dar boala nu este un semn al părăsirii sau absenţei harului dumnezeiesc prin care „tot sufletul viază”, nici o condamnare a lui Dumnezeu. Dupa cum nici sănătatea fizică nu este o precondiţie a mântuirii. A concepe suferinţa ca semn al mâniei lui Dumnezeu înseamnă a destabiliza pe cel ce suferă, spun medicii. Patul suferinţei nu e patul deznădejdii, căci acolo pacientul, devenit penitent, aşteaptă vindecarea, liberarea ca ceva pozitiv. Vindecarea este tocmai un eşec al puterilor răului care se împotrivesc voinţei lui Dumnezeu ca toţi să se tămăduiască, prin Iisus Hristos, „doctorul sufletelor şi al trupurilor”. Vindecarea este un dar şi un simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea canonul de pocainţă nu este nici reparare materială a păcatelor săvârşite, nici o condamnare, ci o poartă de ieşire din infidelitatea faţă de „Dătătorul de viaţă”.

    *Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXIII, VI, în Părinţi şi Scriitori Biseri­ceşti (1987), vol. 21, p. 283
    **Pr. Prof. Dr. Ion Bria

    Apreciază

  9. Hristos a înviat!

    *„Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor!” Amin

    Orice comunicat al BOR prin purtătorul ei de cuvânt, în această criză, trebuia să fie liber de orice compromis în fața oricăror cerințe ale slugilor Leviatanului, care încalcă flagrant libertățile religioase și principiile de autonomie sacrosanctă a cultului religios, acordând putere de decizie acestora, asupra Sfintelor Taine ale Bisericii.
    În nici un fel de situație, libertatea de conștiință nu poate fi restrânsă sau condiționată.
    De fapt nu discursul slugii cu simbrie a Patriarhiei, ridică probleme, căci ea, sluga, nu este decât un umil țap ispășitor, un amărât acar Păun.
    Ierarhii tradători ai Ortodoxiei la Creta, încearcă prin acceptarea condițiilor impuse de stăpânii ateo-iudeo-masoneriei să minimalizeze Sfânta Euharistie, care este motivul însuși al Liturghiei și inima Bisericii.
    Fără Sfântul Potir, fără Hristos nu există Biserică! Nu am înțeles de ce pseudo ierarhia lașă și înrobită are nevoie să se consulte la nivel pan-ortodox – pentru a se putea deroba de responsabilitatea asumării unei atitudini ferme în acord cu învățătura de neschimbat a Bisericii.
    Cum acceptă cinul monahal si laic să slujească mascați în fața Împăratului Hrstos, și să se împărtășească doar ei cu Sfintele Taine, lăsând turma la dispoziția lupului înțelegător?
    Asistăm acum fără putere de acceptare și înțelegere la o nouă trădare a Ortodoxiei de către ierarhia BOR după Creta.
    Cine are nevoie acum în această situație de viață și de moarte, de discursuri lacrimogene, mincinoase și deșarte prin care ierarhii încearcă să-și acopere goliciunea trăirii fără Hristos?
    Cât de penibilă și fără sens a fost comparația cu epidemia de Ciumă din 1829, argumentul prin care se face apel la înțelegerea situației de către păcălita și amețita pleromă ortodoxă, părăsită definitiv de păstorii ei.
    Într-un studiu dedicat vieții și activității Mitropolitului Grigorie IV (Dascălul) al Ungrovlahiei (1765-1834), publicat în anul 1927, se precizează că în lunile mai și iunie ale anului 1829, creștinii din București n-au avut voie să se împărtășească, din cauza ciumei care făcea ravagii.
    Bisericile s-au închis, totul (veșminte, cărți, icoane, chiar și corespondența) se dezinfecta, iar la sfintele slujbe nu participa niciun creștin, ci numai preoții.
    Nu există nici o comparație între epidemia de ciumă și coronavirus. NICIUNA!.
    Acesta nu este un precedent canonic, pentru a putea fi repetat.
    Înseamnă fără doar și poate că Patriarhul și slugile sale obediente fără excepție, acceptând această decizie blasfemiatoare, sunt de acord cu stăpânirea atee asupra riscului de infectare a credincioșilor prin Sfânta Împărtășanie și nu vor găsi înțelegere în Ortodoxia universală și nici în fața Dreptului Judecator.
    Oricine îndrăznește să-i susțină cade în păcat de moarte.
    În această sfantă Zi de cinstire a Sfinților Martiri din temnițele comuniste, ca și în fiecare clipă a vieții noastre pământești, indiferent de consecințe, atitudinea noastră ca fii ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească trebuie să fie una de credincioșie și mărturisire a Adevărului Hristos în fața vrajmașilor dinlăuntru și din afara Bisericii, Mireasa Lui, de oriunde de pe pământ sau din văzduh. Amin

    **„Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit,
    Şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor.
    Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu.”

    * Apocalipsa 5;13
    **idem 19; 7-9

    Apreciază

  10. Hristos a înviat!
    Prinos de cinstire cu dragoste, evlavie, și veșnica pomenire a Sfinţilor Martiri, Mărturisitori, Mucenici din temniţele bolșevice.
    Pentru jertfa și rugăciunile lor Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește acest neam prigonit și necăjit, călcat in picioare de vrajmașii Bisericii! Amin
    Cuviosul Părinte Justin recită Cântecul Potirului de Nichifor Crainic

    Apreciază

  11. Hristos a înviat!

    „Sfințirea credincioșilor cere neapărat și râvna sau conlucrarea noastră. Căci harul ne sfințește prin Sfintele Daruri numai dacă ne-a găsit pregătiți pentru sfințire. Însă dacă ne-a aflat nepregătiți, nu ne aduce niciun câștig, ci, dimpotrivă, ne pricinuiește o nemăsurată pagubă. (…) Adică: să ne rugăm ca Sfintele Daruri să lucreze asupra noastră și să nu li se ia puterea harului, după cum atunci când Mântuitorul trăia printre oameni erau unele cetăți în care mâna Sa cea atotputernică nu putea să facă minuni din pricina necredinței lor.”
    Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 34, traducere de Ene Braniște, 1997.

    O liturghie fără împărtășirea credincioșilor (sau cu oprirea lor de la împărtășire) este o Taină neterminată, asta o spun toți teologii Bisericii și nici toate sinoadele lumii la un loc nu pot decide „amânarea împărtășirii”. E ca și cum ai boteza un om, fără a-l cufunda de trei ori în apă, ci doar arătându-i apa.
    „Iar dacă i se pare cuiva ca cunoaşte ceva, încă nu a cunoscut nimic”(I Cor. 8, 2).
    De aceea sinodul BOR trebuie să identifice cât mai repede o soluție pentru ieșirea din această criză liturgică, în acord nu atât cu lingurița, cât cu învățătura dogmatică a Bisericii despre Sfânta Împărtășanie , fără a aștepta ziua de 1iunie, aleasă în mod special pentru a fi în comun acord cu slugile cezarului când vor face re- evaluarea stării de alertă. Nici un credincios nu se va împărtăși în Biserica lui Hristos de Înălțare!
    Înfricoșătoare apostazie!
    Câtă rușine acoperă capetele gârbovilor ierarhi în fața Domnului Hristos!
    Nu își mai pot înălța fruntea la ceruri pentru a cere bogata milă a Dumnezeeului Treimic, când ei înșiși nu au făcut milă cu turma încredințată lor spre păstorire.
    Cei ce abia reușeau să se împărtășească de câteva ori pe an, cu certitudine, nu se vor mai împărtăși! Pentru că le este frică, sunt paralizați de teama că vor muri infectați dacă se împărtășesc cu semenii lor.
    Și de aceste oi rătăcite va da seama pseudo-ierarhia în fața Dreptului Judecator. De acum pseudo-preoții si cei care îi ascultă docili, vor fi vânați fără încetare.

    „ Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. ”
    Matei 10, 10-12

    Se pare că suntem uşor de speriat, de manipulat şi dezbinat.
    Asta îşi doresc intunecatele slugi ale ocultei sionisto-iudeo-masonice. Termoscanarea este o metodă ilegală a statului antihristic de a te OBIȘNUI cu acceptarea a ceea ce nu poate fi acceptat împotriva vointei tale, cu de-a sila , pentru a creea un precedent în zilele din urmă despre care vorbesc Sfinţii Părinţi.
    Prin acest procedeu se face şi un test ascuns, numărătoarea celor care au acceptat scanarea. Există termoscanere care au ataşat camere de recunoaştere facială.(deja acest sistem a intrat in vigoare la unele instituții, cu un număr mare de salariați).
    De curând în Iaşi s-a început termoscanarea pe stradă şi la biciclişti.
    Creșterea temperaturii apare de cele mai multe ori ca un răspuns al sistemului imunitar la o infecție, utilizarea drogurilor (metamfetamină) sau prin expunerea la temperaturi crescute ale mediului. Totodată, există și fluctuații ale temperaturii corpului. Temperatura normală a corpului variază între 36,1 și 37,2 grade Celsius. Hipotalamusul este o porțiune veche a creierului care controlează temperatura corpului. Uneori, el o fixează la o valoare mai înaltă, spre exemplu pentru a lupta mai bine împotriva unei infecții. Febra este, deci, un mecanism de apărare.Se iau măsuri antitermice dacă valoarea temperaturii trece de 39,4 grade C la adult.
    Câteva probleme care pot să apară dacă acceptați termoscanarea cu unde infraroșii:
    – dacă ați facut baie sau duș înainte cu 2-3 ore să vă scaneze, sau vă dați cu creme, unguente sau loțiuni,
    veți avea temperatura ridicată, deoarece prin aceasta se modifică temperatura organismului și va apare un rezultat eronat;
    – alcoolul, cafeaua și țigările, masajul, activitatea fizică, mesele copioase înainte de termoscanare cresc temperatura corpului;
    -anumite tratamente medicamentoase,(antibioticele, antihipertensivele şi anticonvulsivantele); stările fiziologice pot crește sensibil temperatura corpului.
    -ca reacţie la o alergie la alimente sau la medicamente sau poate apărea ca o supraîncălzire în cazul expunerii la soare sau la copii prin joacă.
    -de reținut că subfebrilitatea mai mare decat 37,3 grd. nu este indice pentru infectarea cu covid19, dar poți fi internat imediat de echipajele sanitare chemate de urgență.
    – dacă sunteți agitați, speriați și revoltați că nu vă respectă dreptul la intimitate (agresiune psihologică prin forțare) prin ceea ce va urma (termoscanarea) deoarece se încalcă Legea 95/ 2006 a sănătății și Legea 46/2003 cu privire la drepturile pacientului va crește temperatura corpului și va apare un rezultat eronat.

    *„Procedura de luare forțată a temperaturii persoanelor, care nu doresc pentru a li se permite intrarea într-o instituție a statului, sau într-un magazin, farmacie, sau pe stradă, încalcă:

    – art. 5 al Convenţiei de la Oviedo intrată în vigoare în România din anul 2001,

    – art. 16, alin. (1), art. 22, alin. (1) și (2), art. 26, art. 53 din Constituția României.
    Articolul 22, al. 1 – Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Iar al. 2 – Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

    Articolul 53 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
    (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

    – art. 14 și art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și art 1 din Protocolul 12 din aceeași Convenţie,

    – art. 3, 7, 8 21, 38, 48, 53 și 54 din Carta drepturilor fundamentale a UE.”
    *Avocat Mihai Rapcea.

    Apreciază

  12. Hristos a înviat!
    Câteva momente surprinse din slujba Învierii într-una din mânăstirile Sfântului Munte Athos.

    Apreciază

  13. Hristos a înviat!
    Rugăm cu nădejde tare pe Sf.Mc Talaleu împreună cu toti Sfintii astăzi sărbătoriţi să ne ajute, prin rugăciunile lor către Domnul Milei , să vindece sufletele şi trupurile noastre bolnave, căci jalnică este starea noastră!

    De ce îi este frică diavolului cel mai mult?

    Odată, pe când fericitul Ioan Bostrinul se afla cu treburi în Antiohia Siriei, au fost duse la el 4 femei demonizate, care spuneau multe, fiind înrâurite de diavoli.
    Ioan, ascultându-le, le-a întrebat despre diferite lucruri, cum ar fi căderea demonilor din rai, despre fructul pe care l-a mâncat Adam, despre şarpe şi altele, pe care nu le vom spune aici, din pricina slăbiciunii multora. Însă, pe două dintre acestea, care sunt spre zidirea sufletului, le vom povesti în continuare.
    – Vă e frică de rugăciunea împărătească „Tatăl nostru”, de Psalmul 90 „Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui-Preaînalt” şi de „Cu noi este Dumnezeu” al proorocului Isaia?
    – Da, au răspuns femeile demonizate, pentru că rugăciunile acestea sunt de folos.
    – Dar de „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii…” (rugăciunea Sfintei Cruci)?
    – Încetează, nu mai spune cuvintele astea, au strigat demonii. În toată Scriptura nu este vreun alt cuvânt care să ne zădărnicească puterile precum acesta!
    – De care lucruri ale creştinilor vă temeţi?
    – Aveţi, într-adevăr, trei lucruri mari: unul ce-l purtaţi la gât, cu unul vă scăldaţi în biserică, şi altul cel pe care îl mâncaţi la Liturghie.

    Se refereau la Sfânta Cruce, la Sfântul Botez şi la Sfânta Împărtăşanie.

    – Din acestea trei, de care vă temeţi mai mult?
    – Dacă păziţi bine lucrul cu care vă împărtăşiţi, nimeni dintre noi nu va putea face rău vreunui creştin.

    Cuviosul Ioan L-a slăvit pe Dumnezeu pentru cele auzite şi a întrebat iarăşi:
    – Ce religie iubiţi mai mult dintre cele care există pe lume?

    – Le iubim pe cele care n-au niciunul din cele trei lucruri pe care le-am spus şi care nu-L mărturisesc ca Dumnezeu sau Fiu al lui Dumnezeu, pe fiul Mariei.
    – Dar voi cum de L-aţi mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu atunci când I-aţi spus: „Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”

    Atunci demonii au tăcut pentru puţin şi după aceea au răspuns:
    – Am spus că este Fiul lui Dumnezeu nu pentru că am vrut, ci pentru că ne-a silit puterea Lui. Şi asta pentru a-i ruşina pe iudeii, care-L huleau şi-L numeau nelegiuit.

    Pe acestea şi multe altele le-au descoperit diavolul prin gura demonizaţilor în faţa multora, care au spus şi altora ce-au văzut şi au auzit.

    Demonii şi lucrările lor, Ed. Egumeniţa, 2007, p. 412-413

    Apreciază

  14. Hristos a înviat!

    Medice, cura te ipsum!
    „Şi El le-a zis: Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.”
    Luca 4;23

    Câtă lipsă de demnitate, cunoştinţă şi trezvie duhovnicească au aceşti oameni amărâţi şi prostiţi de un guvern antihristic, ca să permită să li se ia temperatura, pe stradă, în piaţă, în holul unei instituţii, de către un oarecine lucrător comercial, bodyguard, sau de către un portar.
    Și să fie condiționață intrarea lor în orice instituție în funcție de cum a măsurat un aparat(despre care nu eşti corect informat cât de periculos este), care emite raze infraroşii, sau cine ştie ce altceva face, manipulat de o persoană care nu are niciun fel de pregătire medicală! Luarea temperaturii este UN ACT MEDICAL şi nicăieri în lume nu ţi se poate administra un act medical fără consimţământul persoanei. Este un abuz, o ilegalitate înjositoare pentru oricine acceptă.

    Ce e nebunia asta?! În curând, bodyguardul o sa ne pună și diagnostic! O să stabilească dacă suntem bolnavi sau nu, să cheme salvarea pentru că a depistat un „infectat”iresponsabil, care are temperatura 37,4 =stare subfebrilă NORMALA in anumite condiții fiziologice, climatice, medicamentoase. Şi îşi permite să trimită „bolnavul”acasă. Sau şi mai rău, cheamă poliția să facă ordine pentru tulburarea liniştii publice!
    Temperatura crescută a corpului poate avea multe cauze, și probabil că le știți fiindcă se tot discută despre aceste lucruri!
    Iar dacă această temperatură depășește 37 de grade, urmează un moment jenant, în care ești privit ca un infractor, îți este interzisă intrarea în instituția respectivă, în magazin, iar cei din jur te pot privi cu teamă, ca pe un potențial pericol pentru sănătatea lor. Iar tu poate ai doar o infecție la un dinte sau la un molar.
    Ajungem să ne temem și să ne fie rușine de temperatura propriului corp, pentru că se pot crea situații jenante nejustificate, acolo unde mergem.
    Încă un motiv de teamă și panică indusă de slugile abile, viclene ale cezarului, care va determina oamenii să își ia în fiecare zi temperatura înainte de a pleca de acasă, mult timp de acum înainte, devenind treptat un act compulsiv-obsesiv.
    Medicii cunosc prea bine faptul ca mulți bolnavi cu covid19 sunt asimptomatici și pot infecta pe cei de lângă ei, iar subfebrilitatea ca atare nu este semn al gripei cu covid19.
    Ce rost mai are atunci termoscanarea domnilor doctori?

    Unde este GDPR aici?!
    Mulți pacienți vin în urgentă la cabinetul stomatologic cu infecții dentare și edem (umflătură), cu adenopatii(umflarea ganglionilor), care determină implicit și febră.
    Dacă persoana de la recepția instituției îi măsoară temperatura și este peste 37 grade, ce face? Sună la DSP?!
    Vin mascații și internează persoana subfebrilă fără drept de apel, într-un spital plin cu viruși ucigași?
    În timp ce omul suferă cumplit și are nevoie de tratament stomatologic de urgență, noi nu-l lăsăm să fie tratat, ci îl trimitem să facă testul covid?
    Şi dacă s-ar întâmpla, ipotetic vorbind, să moară prin generalizarea unei stări septice, asupra căreia nu s-a intervenit la timp, va fi raportat decesul ca fiind de covid19? Cine mai poate ști, când cadavrul este înhumat rapid în sicriu sigilat , fără autopsia care stabilește cu precizie cauza morții. Şi aici este vorba de ceva mult mai grav, de malpraxis, de care medicul împreună cu toți cei care se fac vinovați, vor da seama în fața Dreptului Judecator.

    În orice clinică, înainte de orice tratament sau consultație, se cere acordul SCRIS al pacientului, cu tot cu semnătură. Avem implementate proceduri GDPR prin care accesul este restricționat la datele personale ale pacientului, la situația lui medicală, etc.

    Și așa este normal să fie! Doar personalul medical poate consulta și poate verifica diverși parametri), cum ar fi tensiunea arterială, temperatura, etc. Și cu acordul pacientului, bineînțeles!

    Iar la datele respective NU ARE ACCES ORICINE!
    Am asistat la o emisiune în care un medic cunoscut, sluga sistemului fără conștiință morală, a încălcat cu bună știință articolele Codului de Deontologie Medicală, neagând importanța actului de măsurare a temperaturii, minimalizând termonascanarea, acuzând în termeni duri pe cei care refuză acest act cât și motivele pentru care fac acest lucru.

    Chiar niciunul dintre medicii autorizați nu are tăria și curajul să ceară oficial suspendarea unei asemenea măsuri abuzive?

    Apreciază

  15. Termoscanarea la români Abuzuri și ilegalitați
    Ce se întâmplă când refuzi termoscanarea, și ceri agentului de poliție să se legitimeze
    Momentul încătușării unui om pașnic, iar mai jos filmul întregului eveniment:

    Apreciază

  16. Hristos a înviat!

    Iată că anii grei au venit înainte ca noi să ne dăm seama. Iar zilele ce trec în goană, adâncesc din ce în ce mai mult prăpastia dintre oaia nedumerită, temătoare, înşelată, dar ascultătoare şi Păstorul ei. Legătura a devenit fragilă şi se poate rupe oricând. Peste tot în lume, oamenii au devenit excesiv de obedienți față de toate măsurile de disciplinare impuse – luate la scară planetară, la inițiativa slugilor tatălui minciunii.
    Izolarea de Hristos, de Biserică, izolarea de Taina Împărtăşaniei, izvorul sfințirii, al mântuirii, al nădejdii, al luminii și al participării la viața în Hristos, izolarea de ceilalți creştini, au distrus unitatea, cutremură zidurile spitalului duhovnicesc- Biserica, şi încearcă să dărâme „ fortăreața duhovnicească” a fiecăruia dintre noi. Dupa izolarea şi teama de îmbolnăvire indusă cu viclenie, la orizont se profilează o criză economică majoră.

    Câți dintre creştinii păcăliți şi manipulați au realizat că nimeni în afară de Cel PreaÎnalt nu te poate apăra de duhurile văzute şi nevăzute, de tot răul şi de toată boala aducătoare de moarte, răspândite de slujitorii luceafărului căzut, satana?Avem un sistem sanitar care este în comă profundă, o economie inexistentă şi un regim dictatorial implementat la ordinele întunecaților stăpâni sionisto-masonico-globalişti prezenți peste tot în toate instituțiile corupte ale statului.
    Sfânta Liturghie a fost desacralizată, iar orice slujbă religioasă a fost transformată într-un spectacol televizat, care Îl neagă pe Hristos şi Îi neagă Învierea, leapădându-se astfel de El.
    Pseudoierarhia a îngenuncheat în fața cerințelor antihristice ale slugilor leviatanului, lăsând fără apărare, turma, iar exemplul ei de abdicare, a fost preluat de cei care își pierd pe zi ce trece sarea și lumina mintii, nevăzând Marea Înșelare. Această abdicare a pseudoierarhiei BOR este însoțită de o perfectă aliniere la cererile autorităților, cu o perfectă ne-simțire privind problema liturgică și nu de puține ori, acolo unde nu e vorba pur și simplu de viclenie iezuistică, asistăm la o derută duhovnicească sau fudulie incultă și oarbă.
    Cine ți-a dat viata, cine ți-a dat tot ce ai, slujba, casa, copiii, cui trebuie să Îi fii recunoscător?
    Ştii prea bine, lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu !
    Creștinul are datoria să-și păstreze demnitatea, autonomia și identitatea, să cunoască, să înțeleagă ce se petrece și să se pregătească, cu ajutorul Părintelui Duhovnic, pe sine, pe cei din familie și din jurul său , pentru ce se întâmplă și ce va mai fi.
    Prin acest servilism voluntar, pseudoierarhii BOR devin efectiv trompetele răgușite ale puterii și ale măsurilor luate în numele salvării oamenilor, abdicând de la rolul de Preoți ai lui Hristos. Iar creștinii mândri de ascultarea lor neghioabă, devin la rândul lor ființe iraționale, dominate de argumentele comandanților trădători de neam și țară, turmă fără responsabilitate socială și discernământ civic, care acceptă fără opoziție, azi masca rușinii, termoscanarea și testarea , iar mâine, vaccinarea, marcarea izotopică și pecetea ucigașului de oameni!
    Oamenii gârbovi, cu privirea aţintită în pământul care îi va înghiţi într-o zi, vor trăi cu frica în sân că viaţa le este ameninţată, uitând din păcate, că nimic nu vor lăsa drept moștenire duhovnicească urmașilor lor, nici un pic „de alutat”, nici măcar o „bucurie Cerească”. Nu vreau ca prin cele scrise să mâhnesc pe cineva și nu vreau să se considere că învăț sau judec pe părinții și frații mei în Hristos, ci, simplu, simt nevoia să-mi exprim adânca durere semnalată de glasul conștiinței în fața primejdiei ce ne pândește ca neam ortodox binecuvântat.

    AŞEZAREA DUHOVNICEASCĂ BUNĂ ESTE FORTĂREAŢĂ DUHOVNICEASCĂ
    Acum este vremea ca sufletele să se pregătească, pentru că, de se va întâmpla ceva, nu ştiu ce va fi. Fie ca Dumnezeu să nu îngăduie să vină zile grele, dar dacă vor veni, cu un cutremur mic, cu o zguduitură, se vor prăbuşi frăţii întregi, mănăstiri întregi, pentru că fiecare se va duce să se mântuiască pe sine încotro va putea.

    Este trebuinţă de multă luare-aminte, ca să nu ne părăsească Dumnezeu. Sufletele să aibă ceva duhovnicesc în ele. Aceasta vă dă cinste. Se va face o mare zguduitură. Atâtea vă spun, cu atâta asprime am vorbit! Mie dacă mi s-ar fi spus ceva, mi-aş fi făcut probleme, m-aş fi gândit de ce mi-au spus-o, ce au vrut să spună. N-aş fi dormit o noapte întreagă, ca să nu spun nopţi în şir. Dacă n-aş vedea anii grei ce vin, nu m-aş nelinişti atâta. Dar ceea ce văd este că mai târziu vă va fi foarte greu. Acum nu mă înţelegeţi, dar atunci mă veţi înţelege.

    – Părinte, dacă cineva se va afla singur în acei ani grei, oare ce va face?

    – Să începi de acum să faci mai întâi ascultare, ca să dobândeşti discernământ, iar atunci vom vedea. De aceea am spus ca mai întâi să ne tăiem cusururile. Dacă cineva are cusururi, n-o va scoate la capăt. Dacă acum murmură pentru toate şi crede că el este un copil ales şi toţi ceilalţi sunt de nimic, atunci… Căutaţi să vă îndreptaţi ca să vă învredniciţi de primirea ajutorului dumnezeiesc. Să vă încredeţi şi mai mult în Dumnezeu. Vom avea ani grei. Fructele sunt încă…crude, nu s-au copt. Atunci când veţi fi coapte duhovniceşte ştiţi ce veţi fi? Fortăreaţă. Nu numai pentru aici, ci veţi putea ajuta şi mai departe. Căci altfel, veţi avea şi voi nevoie de ajutor şi protecţie omenească. Şi ştiţi ce rău este ca o mănăstire cu o grămadă de surori să aibă nevoie de mireni?

    Astăzi monahul trebuie să trăiască duhovniceşte ca să fie pregătit să depăşească o greutate. Să se pregătească în aşa fel încât să nu-l mâhnească lipsa, pentru că după aceea poate ajunge la lepădare. Va veni vremea când vor seca râurile şi toţi vor înseta şi vor suferi. Pentru noi, monahii, aceasta nu este atât de înfricoşător. Căci de însetăm, trebuie să răbdăm, pentru că noi am început pentru suferinţă. „Ceea ce n-am făcut de bună voie ca monah”, voi spune atunci, „o fac acum de nevoie, ca să pricep ce înseamnă călugăria. Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!”. Dar sărmana lume! Dacă oamenii au ajuns să facă bombe care ucid oamenii fără să distrugă clădirile, ce să mai spun? Când Hristos a spus că un suflet valorează cât întreaga lume[1], iar aceştia au clădirile la mai mare cinste decât întreaga lume. Aceasta este înfricoşător!

    – Părinte, simt nelinişte, frică pentru ceea ce ne aşteaptă.

    – Frica aceasta ne ajută să ne alipim de Hristos. Nu spun că trebuie să se bucure cineva de cele pe care le aşteptăm, ci să se bucure pentru că se va nevoi pentru Hristos. Adică nu vom avea ocupaţia unui Hitler sau Mussolini, ci vom da examene pentru Hristos. Şi nu vom avea mitraliere sau bombe atomice mai performante spre a birui. Acum lupta va fi duhovnicească. Ne vom lupta cu diavolul însuşi. Însă diavolul nu are nicio putere dacă nu-i dăm noi stăpânire. De ce să ne temem? Dacă ar fi fost Hitler sau Mussolini, ar fi fost altceva. Să nu existe frică. Să ne bucurăm că lupta este duhovnicească.

    Dacă veţi trăi călugăreşte, după Sfinţii Părinţi şi veţi lua aminte, veţi fi învrednicite de intervenţia dumnezeiască la orice ofensivă a vrăjmaşului. Dacă există oameni de rugăciune, smeriţi, care să aibă durere şi dragoste, aceştia sunt stâlpi duhovniceşti, sunt „baze” duhovniceşti. Două-trei suflete să existe într-o mănăstire care să se gândească la durerea celorlalţi şi să se roage – acestea sunt o fortăreaţă duhovnicească. Ele le întăresc pe toate celelalte.

    [1] Cf. Mt. 16, 26.

    Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.

    Apreciază

  17. Hristos a înviat!

    Lupta dusă de seculariști pe toate fronturile cu Biserica Ortodoxă și Sfânta Împărtășanie, cu Însuși Mântuitorul Hristos, în vreme de pandemie, s-a tranșat în justiție. Iar denunțătorii care au susținut că ”gestul reprezentanților Bisericii Ortodoxe, de a oferi Sfânta Împătășanie din același Potir și cu aceeași linguriță, aduce grave atingeri sănătății populației”, punând practic în pericol viețile a sute de oameni, nu au avut câștig de cauză atât în cazul de la Cluj, din 23 martie, cât și în cel de la Constanța din 14 mai.
    După două luni de anchetă, procurorii clujeni au decis: Împărtășirea cu aceeași linguriță este LEGALĂ.
    Procurorii clujeni au dispus clasarea unei plângeri penale, depuse de deputatul USR, Emanuel Ungureanu, împotriva unor preoți ortodocși de la Catedrala Ortodoxă din Cluj Napoca, La slujba religioasă care a avut loc în data de 23 martie 2020, mai multe zeci de credincioși prezenți în fața Catedralei Ortodoxe din Cluj Napoca au fost împărtășiți cu aceeași linguriță, dintr-un singur potir. Procurorul de caz a ajuns, pe bună dreptate, la soluția de clasare, pe motiv că la momentul respectiv nici o lege, ordonanță de guvern sau ulterior, o ordonanță militară, nu a interzis și nu interzice împărtășirea credincioșilor cu o singură linguriță.
    ”Liturghia săvârșită la Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din Cluj Napoca, în data de 22.03.2020, s-a desfășurat cu respectarea măsurilor dispuse de autorități în scopul prevenirii și combaterii răspândirii coronavirusului SARS CoV2.”

    Pe 14 mai 2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a dispus clasarea cauzei plângerii penale formulate de către „Asociația pentru Libertatea de Conștiință”, prin reprezentant legal Emil Moise, informează un comunicat al Arhiepiscopiei Tomisului. Aceasta acuza pe IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, și alți doi preoți de infracțiunea de zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352, alin. 1 Cod Penal).
    În urma cercetărilor, Parchetul a constatat că în evidența DSP Constanța nu au fost identificate cazuri de infectare cu noul coronavirus care „să fi fost legate de oficierea slujbelor religioase” și nici nu au existat suspiciuni de infectare în rândul preoților din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului. Totodată, Parchetul a mai constatat că infracțiunea prevăzută de Codul Penal nu a fost săvârșită de către reprezentanții Bisericii, întrucât aceștia nu au încălcat măsuri stabilite expres prin lege. Parchetul a mai constatat și faptul că aspectele religioase și medicale, invocate în plângerea penală de domnul Emil Moise, nu sunt de natură penală.
    Libertatea religioasă e garantată de art. 29 din Constituție.

    „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu
    mai mult decât pe oameni”
    (Fapte 5, 29)
    Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva, lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta?
    Iar reprezentanţii Bisericii- dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu
    altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa.
    O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
    Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şirealitatea evanghelică:
    „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8).
    Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om.
    Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti -celor pământeşti.
    Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii.
    Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18).
    Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume.
    Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.(…)
    Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm.
    Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice.
    Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai
    cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.(…)
    Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată.
    Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului.

    Fragment extras din Biserica şi statul-Sfântul Justin Popovici

    Apreciază

  18. Hristos a înviat!
    „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 22-23).

    „Câtă nefericire există în lume! Când pe cineva îl doare şi se interesează de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti…”
    Sfântul Paisie Aghioritul

    Sub masca salvării noastre de infecția virală cu covid19, străinii de neam și credință ortodoxă, apelând la bunul simț și la voința noastră înrobită deja de frica îmbolnăvirii și a morții, ne ajută să respirăm suflul otrăvit aducător de moarte duhovnicească, izolându-ne de Hristos, de Mireasa Sa Biserica, de marea familie duhovnicească, comunitatea parohială căreia îi aparținem, de familie și prieteni.
    Răul are putere asupra cuiva atâta vreme cât acela se teme. Cu infinită ipocrizie slugile puterii întunecate care guvernează lumea, în postura de furnizori și garanți ai drepturilor omului, capătă automat dreptul de a-i monitoriza și sancționa pe oamenii înfricoșați, de a-i controla, în numele drepturilor lor. Nu-i interesează omul, sănătatea și drepturile lui fundamentale, ci să dețină un control absolut asupra puterii lui decizionale, pentru a-l subjuga în totalitate.
    Astăzi, Bisericile au devenit filiale ale creștinismului globalist, iar sistemul public de educație, instrument de manipulare ideologică.
    Până în acest moment statisticile privind victimele virusului ucigaș care a schimbat viața noastră din temelii, prezentate de cei abilitați, sunt de-a dreptul uluitoare.
    În întreaga lume, numărul persoanelor infectate cu coronavirus se apropie de 5 milioane, până pe 20 mai, a.c.,fiind raportate 4.986.395 de cazuri. Numărul deceselor provocate de coronavirus în lume a ajuns, la 324.958.(!) Pronosticurile vizau milioane, dar slavă lui Dumnezeu, n-a fost să fie!
    În pandemia de gripă din 1919,(care a secerat între 50-100 milioane vieţi), măștile erau disponibile și erau distribuite populațiilor, dar nu aveau niciun impact asupra curbei epidemice.

    Deși Agenția de Sănătate Publică a Canadei (PHAC) nu recomandă utilizarea măștilor de către persoanele sănătoase în situații de pandemie, recunoscând că masca nu s-a dovedit a fi eficientă în asemenea împrejurări, purtarea ei a devenit obligatorie astăzi, în anumite instituții, magazine, și alte spații închise.
    De ce credeți oare? Pentru că purtarea unei măști întărește (consolidează) starea de teamă. Apariția oferită de mască multiplică astfel riscurile de natură afectivă (emoțională).
    Societatea occidentală a trecut deja într-o altă etapă, în care cetățenii sunt condiționați să își dorească măști pe baza reprezentărilor mass-media ale pandemiei.
    Potrivit unor profesori de virusologie și oameni de știință germani și americani măștile purtate de populație sunt inutile, și mai grav, s-ar putea să aibă un efect dăunător prin mărirea cantității virale din căile respiratorii, devenind chiar un pericol atunci când nu sunt purtate cum trebuie, sau când există anumite comorbidități. Purtarea de către elevi a măștilor în școli, ar determina „scăderea capacității de concentrare, amețeală, confuzie, tahicardie”, spun specialiștii.

    Cel mai probabil masca reprezintă un simbol al obedienței noastre voluntare în fața unor dictate militare, ascunse în spatele unei poleieli științifice. S-a ajuns la situația în care măștile sădesc neîncrederea socială (vezi îndemnurile la turnătorie din partea autorităților pentru a-i denunța pe „rebelii” care nu se supun) și îi determină pe oameni să se complacă în rolul de milițieni care veghează la binele și sănătatea publică (cine nu o poartă este un „bioterorist” care ne poate infecta) șamd.
    Se falsifică treptat credința, căci se falsifică înțelegerea teologică a persoanei. Nu ne-am pierdut doar gustul și mirosul sub amenințarea propagată continuu prin toate mijloacele de masmedia existente, de către toți factorii de decizie, personalități ale lumii medicale și bisericești, ci ne-am pierdut și vederea.
    Vederea duhovnicească, fără de care nu mai suntem capabili să recunoaștem, să vedem și să înțelegem nimic.
    Locul natural al persoanei (familia, Biserica, satul, cultura tradițională) este desființat sau compromis nu atât pentru a distruge persoana, care este indestructibilă, ci pentru a înlocui persoana, pentru a produce un fals model de persoană, în care nimeni nu se mai recunoaște.

    „Dumnezeu dă harisme nu omului înțelept, deștept, genial, capabil să găsească soluții și metode, ci celui care își simplifică existența și care, fără gânduri, fără cunoștințe, fără curiozități, își fixează privirea lăuntrică în Dumnezeu.”, spune Părintele Emilianos Simonopetritul.
    Prin vederea descoperită de Domnul Hristos, omul capătă puterea să-i înfrunte pe slujitorii fariseici ai puterii răului, și să-L mărturisească cu nemăsurat curaj.
    Pseudoierarhia care se teme din motive ascunse de stăpânii satanici ai ocultei masonico-sionisto-globaliste, deși mai are har, numai poate dărui oamenilor puterea de a înfrunta și învinge răul, așa cum a făcut Iisus Hristos și cum le-a lăsat moștenire să facă și ucenicii Lui. Au orbit din păcate, și numai văd, numai simt putreziciunea, numai aud șuierul cobrelor și mișcarea viperelor încolăcite la picioarele lor, peste care nu pot trece.
    Prin trădare, lașitate și iresponsabilitate, pseudoierarhia BOR, servilă și gârbovită, orbecăie în întuneric, căutându-și toiagul pentru a conduce pe ceilalți orbi pe drumul mântuirii.

    “Când nu poţi nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor.
    Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, tendinţa de a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe.
    Acum să vedeţi deosebirea dintre noi şi Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut; şi mulţi nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie).
    Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştere face dovada Dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.(..)

    Iată tragismul situaţiei. Orbul capătă vederea, iar fariseilor li se întunecă mintea, ochii, de mânie asupra lui şi asupra lui Iisus. Un duh rău îi ţine de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să le lumineze şi ochii sufletelor lor.
    Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbirea răutăţii, care nu are leac, dar are pedeapsă.
    Deci să urmărim desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbirii sufleteşti a fariseilor.
    Când a auzit Iisus că l-au gonit afară din sinagogă, aflându-l, i-a zis:“Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: “Cine este Acela, Doamne, ca să cred Într-însul?” Şi i-a zis Iisus: “L-ai văzut pe El. Cel ce grăieşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne!” şi I s-a închinat Lui.
    Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său, Creator al vieţii, dându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiască mărturisire.

    De puţine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi.

    Poate că aceasta a fost în lumea aceasta recunoaşterea lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tăgăduitorilor Săi, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască.

    Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.

    A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.

    Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus.”

    (Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, p.95;p. 96)

    Apreciază

  19. Hristos a înviat!

    Cuvintele pilduitoare, întelepte ale marelui Duhovnic al neamului, Cuviosul Părinte Justin Pârvu , ne conduc astăzi ca şi ieri, prin hăţişul încâlcit al minciunilor împletite cu viclenie de către slugile dictaturii politico-sanitare, care s-a instaurat cu multă vreme in urmă , dar s-a impus în forţă în urma invadării planetei de aşa zisa pandemie cu virusul gripal.
    Viața Bisericii e mistagogică, tainică, euharistică, este o viață liturgică de aducere a Jertfei și presupune prezența și participarea noastră nemijlocită. Este o comuniune a persoanelor reale, nu virtuale, cu Hristos, în Hristos, pentru Hristos şi nu este supusă niciunei negocieri.
    Credincioşilor li se fură lumina duhovnicească fără voie de către iniţiaţii lojilor întunericului, slujbaşi fără simbrie, care în schimbul favorurilor lumii materialnice deşarte, negociază precum târgoveţii în pieţe, credinţa ortodoxă cu slujbaşii cezarului vânduţi şi ei mai marilor stăpâni ai lumii.
    Ce cursă vicleană şi plină de înşelare întinde actuala ierarhie apostată, celor care au încă nădejde şi cred că ei îi vor conduce neabătut pe drumul tainic al mântuirii?
    S-a propovăduit importanţa „bisericii de acasă” din vremea primilor creştini şi a conceptului de„cult individual”care din punct de vedere teologic, nu se susține. Spovedania la 2m. distanţă(Doamne-fereşte de aşa ceva!), consultarea promisă cu celelalte Biserici Ortodoxe pe tema modalității împărtășirii credincioșilor în contextul unei pandemii, dezinfectarea după fiecare utilizare a obiectelor de cult şi o dată la patru ore, a obiectelor sau suprafețelor frecvent atinse din biserica, sunt atacuri absurde și nefondate, blasfemii pe care așa zisii ierarhi le-au acceptat fără discuții.
    Nu ştiu ei că deasa împărtășire cu Dumnezeieștile Taine, nu lipsirea de ele înseamnă pavăza fără seamăn, „doctoria nemuririi” care vindecă şi păzeşte de toată teama şi boala născocită de vicleanul vrajmaş al omenirii?
    De ce nu au pus în practică, exemplul de tainică cuminecare dat de Martirii, Mucenicii, Mărturisitorii din temnițele bolşevice, care nu s-au înfricoşat de nimic şi au rezistat cumplitelor torturi şi lipsuri?
    Întrucât nu-i iubesc şi nu se închină jertfei lor nemuritoare, nimic din ce vor face nu va fi binecuvântat, pentru că ei sunt Prietenii lui Hristos, si desconsiderarea lor nu va rămane nerăsplătită de către Dreptul Judecător.
    În logica asta, o să se interzică de tot Dumnezeiasca Împărtășanie, pentru că se va propaga ideea că există pericolul să se transmită și alte boli, în viitorul nu prea îndepărtat, nu?
    Știe cineva, când merge la biserică, dacă omul de lângă el nu-i transmite ceva, vreo boala fără leac? Poți să știi ce istoric medical are? Cel mai mare pericol este că pătrunde neliniștea, teama în mintea credinciosului, i se zduncină încrederea, i se creează suspiciunea că, în loc de tămăduire, va primi o boală grea.
    Acest demers lasă loc unor lucrări demonice. Nu este doar faptul că s-a interzis acum participarea la slujbele bisericii, dar se induce un anume mod de gândire, de răsturnare a ceea ce este cu adevărat Dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeiasca Împărtășanie. Aşa ceva este inadmisibil!
    În cele din urmă, adevărul ca întotdeauna va ieși la lumină.

    SĂ NU ÎNGĂDUIM STRĂINILOR SĂ NE RĂPEASCĂ MOŞTENIREA PRIMITĂ PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ŞI PLĂMĂDITĂ PRIN SÂNGELE ŞI SUDOAREA MARTIRILOR NOŞTRI!

    Creşteţi copiii cu inima la Hristos! Într-o familie, mama, tata şi copilul formează o trinitate. Ce este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în cer, este pe pământ familia creştină.

    Lucrurile mai stau şi altfel în viaţa creştină. Familia, Biserica şi şcoala sunt trei elemente de formare a omului şi tocmai pe acestea le-a zdrobit ateismul şi le zdrobeşte în continuare. Şcoala să fie în mâna ateiştilor, Biserica să fie sub controlul ecumeniştilor, familia să fie dezbinată: mama pleacă în Canada, tata în Austria şi copilul rămâne al nimănui şi nu mai ştie unde este naţia lui, unde rădăcina şi credinţa lui. Răul copilului nu este în nimeni altcineva decât în noi înşine, în felul în care ştim să ne apărăm drepturile şi cum ştim să ne sacrificăm pentru ele.

    Dacă copilul va creşte în braţele mamei, îndreptat spre icoană, iar mama merge la biserică, ţine un post miercurea şi vinerea, face milostenie, îşi iubeşte soţul ca pe Hristos, atunci şi copilul va fi sănătos. Aşa după cum copilul absoarbe hrana din corpul mamei, tot aşa absoarbe şi hrana spirituală din viaţa mamei şi a părinţilor. Copilul acesta, crescut cu inima la Hristos, va fi într-adevăr un urmaş al lui Hristos. El nu va fi răzvrătit, neascultător şi nu va ieşi din făgaşul acesta pentru că e crescut din mamă îngerească şi atunci şi el va fi un copil îngeresc. Tinerii de azi nu au nici măcar noţiunea de neam, de naţie, de familie pe care trebuie să le-o dea mama, tata. Acesta este secolul care ne ucide pe noi pentru că este stăpânit de frică, de frica omului care nu poate trăi liber şi de ateism. Ori a fi liber înseamnă să fii fericit. E unul şi acelaşi lucru, că „fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut”. Aceasta este fericirea: să trăieşti în legea aceasta a purităţii, ducând greutăţile neamului. Întrebam pe câte unul(torționar din temniță): „Dumneata ai familie, ai mamă, ai copii?” „Da, am. Dar pentru partid trec totul prin sabie. Dacă peste o oră vine ordin să vă executăm, vă executăm fără nicio discuţie. Că partidul îmi dă hrana, îmbrăcămintea. Nu vezi ce haine am eu şi tu cât eşti de putred şi de răpciugos?”. Ei, ce faci cu acesta? Când îl mai formezi pe el? Trebuie o armată şi o şcoală. Şcoala o formează un tată, o mamă creştină, un preot, un ierarh care trebuie să aibă răspundere în cadrul unui neam. Ne întrebăm de ce avem atâtea greutăţi în viaţa noastră? Pentru că a rămas numai numele de român. Românul nostru s-a pierdut. De unde să iubească pruncii lor ţara, dacă ei nu au nicio ţară, n-au nicio familie, când şi la noi se vrea ca pe buletine să nu se mai treacă prenumele părinţilor? Aşa încât nu mai ştii cine eşti. Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instrucţia unei armate. Mamele au fost unii dintre cei mai puternici eroi ai acestei naţii. Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui. Educaţia creştinească şi morală a copilului, astăzi, nu o mai poate oferi decât familia. Instituţiile de învăţământ, din păcate, s-au transformat în factori anticreştini de modelare a copilului. Te învaţă să fii în pas cu ştiinţa raţionalistă şi cu lumea păcătoasă. Şcolile, până şi grădiniţa, au un scop satanic, de a te abate de la linia creştină – nu cumva să ajungi duminica la Biserică, îţi găsesc ei de lucru. Îmi amintesc pe vremea mea, învăţătorii îndoctrinaţi stăteau şi păzeau poarta Bisericii, nu cumva să ne prindă că pierdem timpul pe acolo. În loc să facem rugăciune de începere a orelor, noi cântam Internaţionala pompos, cu marş în cadenţă şi asta nu mai era pierdere de timp. Venea inspectorul şi-ţi spunea: „Ia treci la marş!” Atâta le trebuia profesorilor să nu se ducă, îi tăia salarul. Şi din pricina aceasta toate mergeau strună, şi primarul, şi directorul, toţi oamenii îndoctrinaţi – intrau în lumea partidului. Dar să ştiţi că elita partidului, la început, era formată din toate scursurile societăţii, oameni care puteau fi mituiţi. Trebuie să apărăm societatea şi familia de handicapul acesta modern care s-a infiltrat şi la noi în ţară, prin acceptarea incestului şi a prostituţiei şi a altor mari fără­delegi. Ei încearcă să desfiinţeze valorile naţiei din temelii, şi o fac acţionând prin ambele planuri: unul moral, spiritual dar şi cel biologic, virusând familia şi voinţa omului.
    Să ne amintim de martirii şi străbunii noştri şi să nu îngăduim străinilor să ne răpească moştenirea această primită prin harul lui Dumnezeu şi plămădită prin sângele şi sudoarea martirilor noştri.

    Selecție de texte preluate din Ne vorbește Părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, Petru Vodă

    Apreciază

  20. Hristos a înviat!

    “Dar dacă nu recunoaştem semnele vremii şi pe Antihrist, dacă nu-L vom avea pe Hristos sălăşluind în inima noastră, atunci la venirea lui Hristos ne vom afla cu acele neamuri ce se vor tângui fiindcă sunt cu Antihrist. Acestea Îl vor vedea pe Hristos venind, şi întregul lor creştinism se va dovedi mincinos. Este un lucru tragic. O asemenea amăgire este îngăduită, cum zice Sf. Ap. Pavel, fiindcă in inima omului este o minciună, şi această minciună nu doreşte ceea ce este adevărat, nu doreşte adevăratul creştinism“.(“Viaţa Părintelui Seraphim Rose”)

    În vremurile grele de cernere, prin voia Celui PreaÎnalt, care s-au instalat cu multă vreme în urmă pe nesimţite, Trupul Bisericii se află într-un proces continuu de orbire duhovnicească, lăuntrică, un întuneric duhovnicesc în care ne-am cufundat cu toţii ca urmare a părtăşiei îndelungate… nu atât cu păcatul, cât cu îndreptăţirea mincinoasă a lui, cu mândria şi cu viclenia de la nivelul cel mai profund al sinelui nostru.
    Este acea stare în care omul nu-l mai poate primi cu adevărat pe Dumnezeu, nu mai poate auzi “glasul cuvintelor Lui”. Este starea de MINCIUNA FATA DE SINE, cea în care se găseau şi fariseii, cărturarii iudei care L-au alungat pe Domnul Hristos din sinagogă, ca mai târziu să-L batjocorească, să-L osândească şi
    să-L răstignească. Creştinul se transformă în om al minciunii, pentru că acceptă răul sub toate formele lui, în numele aşa zisei discipline instaurată de slugile cezarului, izolarea de Biserică, mascarea, termoscanarea obligatorie şi cel mai diavolesc lucru, oprirea de la Sfânta Împărtăşanie, în numele bolii şi al morţii iminente.
    Creştinul a acceptat să fie îndepărtat de Adevărul Hristos în numele aşa-zisei ascultări oarbe faţă de psudo-ierarhia care apostaziază la vedere, care fuge de Adevărul Hristos, incomod şi dureros, acceptând astfel ca stăpân pe tatăl minciunii.
    “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.”(Matei 6;24)
    Ierarhii BOR adânciţi în tăcerea în care se complac de multă vreme, numai văd, căci se găsesc în întunericul minciunii. Numai văd primejdia în care se zbate deja neputincios, poporul binecredincios de odinioară.
    Omul depărtat de Dumnezeu numai crede în glasul conştinţei, a ajuns să creadă în el însuşi, în gândul său, în simţirea sa, în ce-i dă diavolul în gând sau în simţire, nu mai crede în Adevăr, deci nu crede cu adevărat în Dumnezeul cel Viu, care cercetează inimile şi rărunchii…, care vindecă toate bolile şi neputinţa trupească şi sufletească, dupa slavită Voia Sa.
    Iubirea minciunii, iubirea de noi înşine, amăgirea de sine, complacerea într-o stare de îndreptăţire şi înşelare permanentă este “iubirea întunericului”.
    Fără lumina Harului binecuvântat nu putem înțelege cât de adânc este întunericul în care trăim, nu putem vedea depărtarea de Hristos, nu ne putem curăţa definitiv de patimile noastre, de demonii noștri, rătăcind pe alt drum, care nu este cel care duce spre mântuire.

    Toţi suntem bolnavi de minciună, mai mult sau mai puţin, iar dacă nu luptăm din tot sufletul, din toată inima şi cugetul nostru, mărturisind în tot timpul şi tot locul cu curaj şi glas răsunator Adevărul, dacă nu ne vom curaţa “ochiul cel murdar” prin taina pocăinței, în inima obosită se va înscăuna tatăl minciunii, satana.
    Să nu fie!
    Să luam aminte la cuvintele înţelepte ale pururea pomenitului Arhiepiscop Justinian Chira:
    “Eu tot timpul mă străduiesc să nu mă abat de la cuvântul lui Dumnezeu. Mă străduiesc să nu am în gândirea și în credința mea nimic care să nu fie autentic evanghelic, care să nu coincidă cu învățătura lui Hristos, cu gândirea lui Dumnezeu. Asta pot spune la vârsta de 92 de ani. Și, de aceea, în fața infinitului stau liniștit. Pentru mine, moartea e un fapt foarte mărunt. Eu știu că eternitatea depășește moartea. Mulți dintre Sfinții Părinți îi îndeamnă mereu pe călugări să se gândească la moarte. Eu spun altceva: să se gândească la viață, nu la moarte. Moartea este un popas, după care urmează viața veșnică. Moartea ne ia pe sus, e un moment.
    La viață, la eternitate, la asta trebuie să ne gândim. Și atunci nu vom păcătui, fiindcă știm că avem de înfruntat veșnicia.”
    Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiți frumos și-n bucurie, Sfânta Mănăstire Putna

    Apreciază

  21. Hristos a înviat!

    Cu mulți ani în urmă, Cuviosul Părinte Justin avertiza asupra unei prigoane ce se va abate asupra neamului omenesc, dar aproape nimeni nu l-a luat în seamă atunci, dușmanii săi, considerându-l alarmist, influențat, demodat, traumatizat de tortura din pușcăriile comuniste. Iată că prorociile marelui Duhovnic al neamului încep să se adeverească și cu toții realizăm că am trecut indiferenți pe lângă mustrările și profețiile sale.
    Cu toții am fost cu nebăgare de seamă la atenționările și sfaturile sale salvatoare. Toți am crezut acest sistem democratic tehnologic invincibil! Iată că sub privirile năucite ale societății de azi, înspăimântate de contaminarea cu viruși, se năruie modernismul, democrația și libertățile consfințite prin Constituție. Câți dintre noi suntem pregătiți pentru aceste îngrădiri ale libertăților umane, pentru această prigoană tacită ce s-a abătut pe neașteptate asupra noastră?
    Un virus gripal, fie el fabricat în laboratoarele întunericului , fie accidental răspândit, sau prin Voia Domnului apărut de niciunde, a frânat civilizația atotputernică a lumii de azi, a îngenuncheat Europa, a schimbat cursul vieții omenirii. Abuzul de plăceri, iuțimea, mânia, pofta și iubirea de sine au dovedit indubitabil că strică echilibrul întregii umanități, așa cum istoria ne-a dovedit-o de -a lungul timpului. Cele mai elocvente și grăitoare exemple le găsim în vremea lui Noe, și a dărâmării turnului Babel, precum și a imperiului bunăstării Babiloniene. Turnul Babel semnifică și acum semeția umană care își caută fericirea și independența în afara lui Dumnezeu, creatura uitând pe Creator.
    „Ce făcea omenirea pe când Noe îşi construia corabia? Ziceau că se termină corabia şi potopul nu mai vine şi trăiau în desfătări: Înseamnă că bătrânul ăsta n-are dreptate. Dar tocmai atunci a venit şi potopul. Aşa şi acum… Vor veni vremuri grele – nu ai să poţi să mai iei un medicament, o bucată de pâine, şi comunicarea şi întraju­torarea dintre noi va fi cu anevoie de făcut”, spunea Părintele Justin într-una din cuvântările sale.
    De fiecare dată când creatura a uitat de Creatorul Său, au apărut derapajele, abuzurile și auto-distrugerea popoarelor lumii. Oamenii au fost izolați în casele lor și numai îndrăznesc acum să se mai întâlnească unii cu alții, chiar cei din aceeași familie, să strige în caz de nevoie, căci frica a pus stăpânire pe sufletul lor, iar ochiul lor numai vede Lumina. De Sfânta Înviere, creștinii nu au avut voie sa iasă din case, ușile bisericilor fiind zăvorâte și păzite, miliţienii patrulau cu mașinile pe străzi în sunetul sirenelor, care îţi inocula fără să vrei teama de un război invizibil, iar urmările acestei prigoane vor rămane în sufletele multora, multă vreme de acum înainte.

    „În vreme de prigoană creștinii să se adune în jurul preoților. Acolo e biserica unde este un antimis și un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în pri­goana din secolul trecut cum plecau preoții prin sate și prin munți cu câte un antimis în spate și vase de slujit. Liturghia și Sfintele Taine vor da putere creștinilor să înfrunte foamea și să fie păziți de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului”.
    „Apoi să zică rugăciunea lui Iisus și a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit și am putut supraviețui regimului comunist fără să cedăm în fața fiarei roșii. Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi și să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creștinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viața Bisericii, pentru că stârpește patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina”.
    „Să întreținem trezvia și să ne nevoim cât mai avem timp, căci această stare jalnică în care ne aflăm atrage după sine mânia lui Dumnezeu. Noi, prin nelucrarea noastră, suntem cei ce-L constrângem pe Dumnezeu să reverse asupra noastră necazuri și prigoană”.
    „ De aceea și cad oamenii în boli foarte grele azi. Oamenii s-au abătut de la rânduielile lui Dumnezeu, făcându-și voile lor. Nici bunurile pământului nu mai sunt după rânduială. Dumnezeu ne pedepsește și îngăduie aceste exploatări otrăvitoare, zăcăminte, care apar la suprafață… Toiagul lui Dumnezeu sunt și bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toții și care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri și războaie să ne mai gândim la Dumnezeu”.

    „Dacă vor păzi oamenii toate rânduielile puse de Dumnezeu, vor mânca roadele pământului și vor trăi, după cum zice Scriptura. Dar dacă nu vor asculta de poruncile Lui, amărăciune și război va veni peste neamul omenesc. Și iată că auzim numai vești de războaie, că începe vifornița. Dar cel mai important război este războiul acesta sufletesc, dragii mei. Războiul dinlăuntrul nostru, războiul neînțelegerii dintre noi, războiul neînfrânării noastre. Toate aceste boli și infestări ale mediului în care trăim sunt îngăduite de Dumnezeu și ele vin cumva să ne trezească, să ne aducă la o realitate. Iată că și pământul, și izvoarele și apele strigă împotriva nesimțirii noastre”.
    „Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, și va fi până la sfârșitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputința noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apăra­rea Adevărului și a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru și prin noi. Noi nu suntem decât niște unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsam. Creștinismul, așa cum a avut un răsărit, tot așa trebuie să aibă și un apus.

    Iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creștinătății, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că așa cum la sfârșitul vieții Sale pământești, Mântuitorul a simțit durerea maximă de pă­răsire a Tatălui Său, tot așa și creștinul, la sfârșitul vea­curilor, va trăi și va simți părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creștinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele și să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc?”
    Sfinte Cuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi păcătoșii!Amin

    Sursa: Ne vorbește Părintele Justin, vol. I, II și III, editate de Fundația Justin Pârvu.

    Apreciază

  22. Hristos a înviat!
    Să ne rugăm pentru părintele stareț Melchisedec și obștea de la Putna!
    Vă rugăm să pomeniți pe părintele stareț Melchisedec și pe cei 30 de călugări de la Putna care au fost luați joi spre vineri noaptea, 15 mai, în ajunul hramului Sfântul Ierarh Iacob Putneanul , după ce au fost testați pozitiv de covid 19.
    Deși aceștia nu aveau simptome iar mănăstirea avea mai multe alternative de a asigura în bune condiții carantina acestora, părinții călugări au fost obligați să meargă la Spitalul din Suceava, în caz contrar fiind făcut dosar penal. În acest moment aceștia sunt izolați la spitalul județean.

    Părintele stareț, a transmis o rugăminte : „Rugați-vă cu nădejde ca Preabunul să ne scoată de aici. Mai transmiteți și la ceilalți și la cei care pot să facă o rugăciune pentru noi. Bogdaproste.”

    Mănăstirea Putna are 100 de călugări viețuitori și este unul din cele mai importante centre spirituale creștine din România, fiind supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” de către Mihai Eminescu.

    Rugăciune către Sfântul Ioan Rusul

    O, Sfinte Ioane, întru tot lăudate şi de minuni făcătorule, primeşte această umilă rugăciune de la noi, nevrednicii tăi robi, căci către tine ca la un grabnic folositor alergăm noi, chemându-te cu evlavie: vino, Sfinte Ioane, şi vezi rănile şi durerile noastre. Ia aminte la suspinele noastre, că ştim, Sfinte al lui Dumnezeu, că deşi ai pătimit greu pentru dragostea lui Hristos, prin vieţuirea ta ai aflat dar de la Dumnezeu, fiindcă ne-am încredinţat că şi după mutarea ta la viaţa cea veşnică cine a năzuit la ajutorul tău şi ţi s-a rugat cu credinţă și a rămas neajutat? Că cine te-a chemat şi tu l-ai trecut cu vederea? Sau cine s-a rugat ţie şi nu l-ai auzit? Minunile şi ajutorul tău, Sfinte Ioane, ne-au făcut şi pe noi, păcătoşii, să alergăm la ajutorul tău. Am auzit de minunea pe care ai făcut-o trimiţând prin rugăciune o farfurie de mâncare din Procopie până la Mecca. Am aflat de vindecările tale minunate, de mulţimea de bolnavi care au aflat izbăvire din suferinţele lor. Credem că Dumnezeu te-a proslăvit prin minuni fără de număr. Oare pe noi ne vei lăsa fără ajutor? Să nu fim noi lepădaţi de la dragostea ta, Sfinte Ioane, chiar dacă vieţile noastre sunt pline de fărădelegi.

    Aducându-ne aminte de mijlocirile tale binecuvântate, credem că tu acelaşi eşti, Sfinte Ioane, astăzi ca şi atunci şi că nimeni dintre cei care se roagă ţie nu rămâne fără ajutor. Pentru aceea şi noi, fiind în necazuri şi în pagube, alergăm la tine cu credinţă şi lacrimi, îngenunchind, şi ne rugăm ţie, Sfinte Ioane, să te rogi pentru noi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Celui Care n-a trecut cu vederea rugăciunea ta cea jertfelnică, ci te-a ascultat şi te-a întărit şi te-a primit în cereştile lăcaşuri. Pe Acesta roagă-L să depărteze de la noi dreapta Sa mânie, să apere oraşele, satele şi toată ţara noastră de secetă, de foamete, de furtuni năprasnice, de cutremur, de boli şi răni aducătoare de moarte, de năvălirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi.

    Mijloceşte, Sfinte Ioane, creştinilor râvnă fierbinte către Dumnezeu, purtare de grijă pentru mântuire, înţelepciune în purtare şi învăţătură, cucernicie şi tărie în ispite; tuturor cârmuitorilor purtare de grijă faţă de supuşi, iar supuşilor, îndeplinirea cu sârguinţă a tuturor îndatoririlor lor, ca astfel, în pace şi cu cucernicie să petrecem veacul acesta. Să ne învrednicim de împărtăşirea bunătăţilor celor veşnice în Împărăţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune, împreună cu Tatăl Cel fără de început şi cu Preasfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
    Sfinte Ioane Rusul, roagă-te lui Hristos, Domnul PreaBun, să izbavească din suferințe pe părintele stareț Melchisedec și obștea de la Putna, pe toți cei care îndură chinuri în spitale, ridicându-i din patul durerilor și neputinţelor!Amin

    Apreciază

  23. HRISTOS S-A ÎNẮLȚAT!
    „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta, ca să se izbăvească cei plăcuţi ai Tăi.” (Psalm 107, 5).

    “ În această senină şi atotluminoasă zi a Dumnezeieştii Tale Înălţări la ceruri, pământul prăznuieşte şi saltă, cerul se bucură astăzi de Înălţarea Ziditorului făpturii, oamenii slavoslovesc neîncetat văzând firea noastră cea rătăcită şi căzută, pe umerii Tăi, acum, Mântuitorule, luată şi înălţată la ceruri.
    Îngerii se veselesc zicând: Cine este acesta, care a venit cu slavă puternic în lupte şi tare în războaie?
    Acesta este cu adevărat Împăratul Slavei?
    Învredniceşte-ne şi pe noi, neputincioşii, care gândim încă la cele pământesti şi săvârşim neîncetat cele plăcute trupului, să cugetăm la înfricoşătoarea Ta Înălţare la cer, grijile cele trupeşti şi cele lumeşti să le lepădăm şi împreună cu Apostolii Tăi să privim acum la cer şi, cu toată inima şi cu tot cugetul nostru, să ne amintim că acolo sus, în ceruri, este sălaşul nostru, iar aici pe pământ suntem doar străini şi călători, plecaţi din casa părintească în ţara îndepărtată a păcatului.”Amin

    Trăim timpuri apocaliptice în care înşelările şi minciuna, născute din foamea de bani a înnebunit întreaga lume . Peste tot circula ştiri cu titluri care să atragă pe cei însetaţi de senzaţional despre micul ucigaş a cărui prezenţă a schimbat radical cursul vieţii unei lumi întregi.
    Deja s-au delimitat taberele: cei care sunt convinşi de adevărul celor trâmbiţate, care circulă, mascaţi si cu mănuşi oriunde şi care îsi obligă copiii de vârste mici să poarte mască, considerând termoscanarea o masură eficientă de control, cei care bagatelizează epidemia, contestând toate măsurile, cu neîncredere şi bravadă, cei care se gândesc cu înfricoşare că deja a sosit apocalipsa, avizi de a citi toate teoriile conspiraţioniste şi în sfârşit creştinii ortodocşi care au ales calea echilibrată fără frică, stres sau angoase existenţiale pe care ţi-o dă numai apropierea de Hristos.
    Sunt de acord cu opiniile unui cunoscut medic care remarca lipsa de compasiune și de umanitate a slugilor statului antihristic care au gestionat așa zisa panepidemie, la care aş adăuga lipsa de credincioşie în bunătatea și voia lui Dumnezeu, lipsa de iubire faţă de aproapele, lipsa de dragoste pentru neamul ortodox românesc trăitor de veacuri pe aceste meleaguri.
    La începutul lunii mai, Guvernul a anunțat că alocă 40 de milioane de euro, în următoarele 4 luni, pentru campanii de informare privind coronavirusul.
    Aproape 750 de cereri au fost depuse până marți, 26 mai 2020, pentru a solicita finanțare din suma de 40 de milioane de euro destinată presei din România. 750 de eventuali concurenți la spălarea neuronilor românilor buimăciți şi amărâți, lipsiți de discernământ duhovnicesc.
    Zeci de televiziuni naționale sau locale, dar și ziare, site-uri sau companii outdoor, posturi de radio, s-au înscris în lupta pentru banii dați de Guvern presei pentru derularea unor campanii de informare privind coronavirusul. Din această sumă peste jumătate din bani sunt alocați televiziunilor, restul fiind destinați publicațiilor online, ziarelor sau posturilor de radio. De la acesti neguţători de ştiri, avizi dupa banii fluturaţi în faţă de vicleanul diavol, provine panica, teama, stresul şi depresia insuflată treptat celor care ascultă tot timpul sau citesc ştirile care demoralizează fiinţa umană, transformând-o într-un robot dirijat, a cărui voinţă poate fi ușor manevrată în direcţia dorită de laboranții mascaţi ai întunericului.
    Misiunea slugilor cezarului a fost îndeplinită cu succes până acum, astfel încât se pot face raporturi excelente „forurilor superioare” de la OMS, pretext pentru ca aceştia să-și prelungească și să-și consolideze dictatura la nivel mondial.
    În această istorie a nebuniei generalizate, lumea a acceptat orice măsură şi gradual, gradual, putem să ajungem, ba chiar am ajuns la o dictatură sau la un regim dictatorial politico-medical, care este cel mai periculos din istoria întregii omeniri.
    Masele domesticite de circarii masonico-satanişti, vor accepta fără opoziţie vaccinarea împotriva noului tip de coronavirus prin intermediul caruia s-ar putea injecta nanocip-uri în corpul uman, cu ajutorul cărora să poată fi controlată populația, prin intermediul tehnologiei 5G.

    TÂLCUIRILE PROOROCIILOR
    – Părinte, unii spun: „Ceea ce este scris de la Dumnezeu, aceea se va face. De ce să ne mai preocupe lucrul acesta?”.

    – Da, o spun, dar nu este aşa, bre copile! Şi eu aud pe unii spunând: „Evreii nu sunt aşa de proşti să se trădeze cu 666, când Sfântul Ioan Evanghelistul o spune clar în Apocalipsă. Dacă ar fi fost aşa, ar fi făcut-o într-un mod mai inteligent, mai ascuns”. Ei bine, cărturarii şi fariseii nu ştiau Vechiul Testament? Anna şi Caiafa nu ştiau mai bine decât toţi că era scris că Hristos va fi trădat pentru treizeci de arginţi? De ce n-au dat 31 sau 29 de arginţi şi au dat treizeci? Deci erau orbiţi. Ştia Dumnezeu că aşa se vor petrece lucrurile. Dumnezeu pe toate le cunoaşte de mai înainte, dar nu hotărăşte de mai înainte – numai turcii cred în ceea ce este scris, în Kişmet[1]. Dumnezeu ştie că un anumit lucru se va face aşa, însă omul îl face din lipsa lui de minte. Nu Dumnezeu a dat poruncă, ci vede până unde va ajunge răutatea oamenilor şi că părerea lor nu se va schimba. Nicidecum că aşa a rânduit Dumnezeu.

    Alţii se ocupă cu proorociile şi fac propriile lor tâlcuiri. Cel puţin nu spun: „Aşa îmi spune gândul”, ci spun: „Aşa este”, şi apoi îşi expun o serie de teorii proprii. Unii, iarăşi, le explică după cum vor ei, ca să-şi îndreptăţească patimile lor. Răstălmăcind ceea ce a spus Sfântul Chiril: Mai bine să nu se petreacă semnele lui Antihrist în zilele noastre[2], unul care vrea să-şi îndreptăţească frica, spune: „A, vezi, şi Sfântul Chiril s-a temut ca nu cumva să se lepede. Sunt eu, oare, mai presus de Sfântul Chiril? Prin urmare, chiar de m-aş lepăda de Hristos, nu e nimic…”. Dar Sfântul a spus să nu se petreacă nu pentru că se temea, ci pentru ca să nu-l vadă pe Antihrist cu ochii săi. Vezi ce face diavolul?

    Din păcate, unii „cunoscători” înfaşă pe fiii lor duhovniceşti ca pe nişte prunci, chipurile ca să nu-i mâhnească. „Aceasta nu vatămă. Nu-i nimic. E suficient să credeţi lăuntric”. Sau spun: „Nu vorbiţi despre subiectul acesta – despre buletine şi pecetluire – ca să nu se mâhnească oamenii”. Dar dacă le-ar spune: „Să încercăm să trăim mai duhovniceşte, să fim mai aproape de Hristos şi să nu vă temeţi de nimic. Iar dacă va fi nevoie, vom mărturisi”, i-ar pregăti oarecum. Dacă cineva cunoaşte adevărul, îşi face probleme şi se trezeşte. Îl doare pentru situaţia de astăzi, se roagă şi ia aminte să nu cadă în cursă.

    Acum însă ce se întâmplă? În afară de faptul că unii duhovnici fac propriile lor tâlcuiri, se tem şi ei ca oamenii lumeşti, în timp ce ar fi trebuit să se neliniştească duhovniceşte şi să-i ajute pe creştini, aducându-i la neliniştea cea bună şi întărindu-i în credinţă ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Mă mir cum de nu-şi fac probleme de conştiinţă după toate aceste evenimente ce se întâmplă? De ce nu pun cel puţin un semn de întrebare la tâlcuirile minţii lor? Şi dacă îl ajută pe Antihrist în pecetluire, cum de atrag şi alte suflete la pierzanie? Atunci când Sfânta Scriptură spune: … să înşele dacă e cu putinţă şi pe cei aleşi[3], se referă la faptul că se vor înşela cei care le explică pe toate numai cu mintea lor.

    Aşadar, în spatele sistemului perfect al „cartelei de ajutorare”, al asigurării prin computer, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui Antihrist. …ca să–şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase[4].

    [1] În soartă, în destin (n. ed. rom.).
    [2] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Cateheza a XV‑a către cei ce vor să se lumineze, cap. 18., Ed. Inst. Biblic, 1943, p. 415.
    [3] Mc. 13, 22.
    [4] Apoc. 13, 16‑18.

    Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

    Apreciază

    1. Adevărat S-a înălțat!
      Mult adevăr în cele spuse. Să fie blagoslovit!
      Câteva gânduri despre termoscanare:

      TERMOSCANAREA ȘI APOCALIPSA 13

      Termoscanarea, ca procedură în sine, nu reprezintă un pericol pentru om. Însă, în contextul unei p(l)andemii, produce efecte prin supunere și control, cerându-i-se omului să-și plece docil fruntea pentru a fi „înhămat” de sistemul antihristic.

      Faptul că se ia temperatura de pe frunte amintește de Apocalipsa 13, 16: ,,Şi ea (fiara – n.n) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte”. Aici Sfântul Ioan Teologul, prin descoperire dumnezeiască, arată că numărul fiarei „666” se va pune pe MÂNA DREAPTĂ sau pe FRUNTE. Având această înștiințare nemincinoasă a Sfântului Ioan, precum și atenționările Sfinților lui Dumnezeu, este corect, din punct de vedere duhovnicesc, să ne ferim de tot ce poate conduce la împlinirea acestui plan diabolic. Nu spunem că termoscanarea este pecetluire, ci credem că această procedură mincinoasă și ilegală poate fi o etapă premergătoare pecetluirii, prin care omul este constrâns să renunțe la propria libertate pentru un bine iluzoriu.

      Aici avem exact aceeași problemă ca la ACTELE CU CIP (electronice sau biometrice) care nu sunt pecetea, ci sunt premergătoare pecetluirii. Acestea obișnuiesc conștiințele prin acceptarea lor și, totodată, slăbesc puterile sufletești, lipsindu-l pe om de împotrivirea la BIOCIPARE (mâna dreaptă) sau MARCARE (frunte).

      Când autoritățile grecești au încercat să impună cetățenilor actele electronice, Sinodul elen a luat atitudine spunând că, din motive de conștiință, nu pot fi acceptate aceste documente pentru că sunt în legătură cu numărul „666”. Au ieșit atunci peste 1 milion de greci în stradă pentru a respinge acea hotărâre.

      Gândul îmi spune că la fel este și cu termoscanarea făcută pe frunte. Amintind de marcarea pe frunte de care vorbește Cartea Apocalipsei, mă feresc să primesc o procedură care, foarte posibil, este pregătitoare și premergătoare pecetluirii pe frunte cu numărul fiarei „666”.

      Cred că am putea cu toții să ocolim locurile unde se impune această procedură medicală, simplificând-ne viața și respingând dictatura care se prefigurează prin aceste proceduri aparent nevinovate. Iar acolo unde natura serviciului vă obligă la termoscanare, dacă nu vă acceptă cu termometru de acasă, cereți-le celor responsabili să vă ia temperatura la baza gâtului sau pe mâna stângă (din motive ce țin de credință, mai exact Apoc. 13, 16).

      Apreciază

  24. HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT!
    Să fie blagoslovit cuvântul Sfinției Voastre, Cinstite Părinte Claudiu!
    Un cuvânt de învăţătură bine-venit, care ne întăreşte şi ne arată drumul pe care trebuie să mergem în ascultare, în aceste vremuri de prigoană, nedeslipiţi de Hristos, împreună până la sfârşitul veacurilor!Amin
    „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”[II Cor. 6, 16.]
    FĂ-ȚI INIMA TA GRĂDINĂ DE VIRTUȚI, IAR NU PUSTIU DE PATIMI!
    Sfântul Nectarie al Pentapolei

    Sfinţilor Noi Mărturisitori ai neamului românesc rugaţi-vă lui Hristos Împăratul Ceresc, pentru noi păcătoşii!

    * Cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată

    Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.

    Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa:

    Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar că lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

    Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire.

    Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.

    Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.

    Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: „momeala aruncată de Satana”.

    Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: „Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi”.

    Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau „puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera.
    De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este”. Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

    *Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției

    COMORI NEMURITOARE
    „ Vedeți bine în Scriptură, Canoane, Tradiţie, ce scrie,
    Pentru că în curând întrebarea şi Judecata peste voi o să vie,
    Că o singură slujbă în care se efectuează Sfânta Euharistie,
    Dacă refuzaţi cereasca vrednicie şi la slujbă parte luaţi,
    Când în biserică sau la strană staţi, ba încă mai şi cântaţi,
    Dar nu vă cuminecaţi, ci numai pe preot îl lăsaţi,
    Iar voi afară ieşiţi din biserică fără să vă împărtăşiţi,
    Apoi în zadar maici vă mai numiţi.
    Că singure vă anatematizaţi!
    Iar voi preoţii, în zadar mai slujiţi, că singuri minţiţi,
    Că pe nimeni nu împărtăşiţi; şi pe voi, pe obşte şi pe lume afurisiţi!(….)
    Iar tu preotule, care ai nume de lup şi haine de oi,
    Până când dai cu piciorul în bolduri şi duci contra Mea război,
    Tocmai acum în vremea cea de apoi,
    Vouă, preoţi care sunteţi, putere v-am dat să aveţi.
    Har mare v-am dat şi voi mult aţi defăimat,
    Pe obşte n-aţi mai chemat la cuminecat.
    Veşmânt preoţesc aveţi, dar chemării nu corespundeţi,
    Că pe Mine nu Mă daţi.(…)
    O, preotule, cum vei fi judecat!…
    Ce aţi făcut cu Euharistia Mea?
    De ce nu M-aţi dat a se cumineca toată lumea?
    Deci nu voi Mă judecaţi pe Mine şi ai pe ai vostri sfinţi aleşi fraţi,
    Ci şi pe voi şi pe capre şi pe oi, Eu vă voi condamna sau răsplata vă voi da!(..)
    Deci Eu vă spun, gustaţi şi vedeţi cât sunt de Bun!
    Voi binecuvântare aveti mare,
    Ca să Ma luaţi spre cuminecare.
    Cine vă va duce în cetatea întărită,
    Când inima voastră e neîmpărtăşită?
    Biserica Mea e o adunare legală şi dumnezeiască, regală,
    În care obştea e egală şi în credinţă întărită.
    De aceea fiecare oaie să fie împărtăşită,
    Că vremea vremii de apoi este venită.(..)
    Dar ce folos că faceţi atâta pravilă ,
    Daca staţi nemernici şi necuminecaţi?
    Zadarnic la Mine vă rugaţi,
    Dacă cuvântul Meu nu-l ascultaţi!(..)
    Voi asemănarea maimuţei, v-aţi făcut,
    Atât de mult aţi decăzut.
    Nu vreţi să Mă mai apăraţi, că Eu sunt,
    De ceruri nu vă mai amintiţi,
    Ci idoli de lut sunteţi când slujiţi.
    Magie şi tipic fariseic săvârşiţi, ca nişte mercenari plătiţi,
    Voi la ceruri nu vă mai gândiţi şi nu voiţi sa fiţi veşnic fericiţi.
    De Împărăţia şi Euharistia Mea fugiţi,
    Nu vreţi cu niciun chip să vă pocăiţi.
    Deci Eu vă rog să vă treziţi!
    Până nu sunteţi cu totul de păcat şi de mândrie zdrobiţi.”

    Ieroschimonah Nil Dorobanţu-Cuvinte Cereşti I-fragment

    Apreciază

  25. Hristos S-a înălțat!

    * „ Diavolul îi atacă mai mult pe oameni când îi vede separați de toți ceilalți.
    (…) Pentru acest motiv, trebuie să ne găsim adesea, pe cât putem în însoțire cu oamenii buni, pentru a nu fi expuși atacurilor dușmanului nostru.”
    Întunericul neștiinţei toarnă frică și tulburare în suflet, dar lumina cunoașterii adevărului toarnă în suflet bucurie, și dă putere și încredere.-Sfântul Nicolae Velimirovici

    Genialul scriitor ortodox rus Fyodor Dostoievski a spus cândva, „frumusețea va salva lumea”.
    Dumnezeu este unicul și supremul frumos, iar măreția creației Lui este reflectarea Frumuseții divine.
    Frumusețea este slava Domnului care iradiază din El și se instalează în locurile cele sfinte în care Se odihnește El: În Sion, În Biserică, în omul credincios: „Laudă şi frumuseţe este înaintea Lui, sfinţenie şi măreţie în locaşul cel sfânt al Lui.” (Ps. 95, 6). Frumusețea si bunătatea Lui sunt nedespărțite şi se revarsă ca binecuvântare peste toată zidirea, peste Biserica şi membrii Ei – credincioşii ortodocşi, deopotrivă, dăruindu-le viața dumnezeiască: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!
    Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui.
    Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac.” (Ps. 132).
    Celebrul aforism al lui Dostoievki se găsește în romanul său Idiotul și este atribuit personajului principal al cărții, Prințul Mîșkin. Afirmația poate părea excesiv de romantică și naivă.
    Până la urmă, cum poate frumusețea să poată salva o lume plină de războaie, rele și conflicte pline de ură și dușmănie la toate nivelurile, politic, social sau uman?

    Într-o lume în care adepții diferitelor secte, eretici neo-marxiști, atei plini de duhul deșărtăciunii lumești au declanșat atacuri viclene împotriva BOR, împotriva Ortodoxiei, la fel ca păgânii din alte timpuri demult apuse, oare frumusețea poate salva lumea?

    Într-un moment în care lumea a fost lovită de frica coronavirusului și oamenii și-au ascuns la ordinul conducătorilor dictaturii politico-sanitare, fețele frumoase în spatele măștilor pentru a se proteja împotriva contaminării, iar frumoasle biserici au fost închise închinătorilor, cum îndrăznim să avem încredere în frumusețea care va salva lumea?
    Într-o scrisoare din 1869 către o prietenă, Dostoievski spune: „În lume există numai o singură figură de o frumusețe pozitivă: Christos, această figură de o nemăsurată, de o infinită frumusețe este fără îndoială un nesfârșit miracol (întreaga Evanghelie după Ioan este animată de acest gând: Ioan vede miracolul în întruparea, în manifestarea vizibilă a Frumosului).”

    Într-o astfel de perioadă de criză, când lucrurile par tot mai groaznice, cand sfârșitul care amenință omenirea pare să fie din ce în ce mai urât, când s-au ridicat spre intimidare, revoltatele slugi ale puterilor întunericului, uneltele docile şi buimace ale satanei, frumusețea este într-adevăr singurul lucru care ne poate salva și această frumusețe provine de la Hristos, din interiorul inimii fiecărui om în virtutea unirii sufletului său cu Domnul Hristos, prin taina Sfintei Euharistii.

    „Fraţilor, este important să nu vă minţiţi pe voi înşivă. Cel care se minte pe sine însuşi şi se lasă pătruns de propria minciună ajunge să nu mai deosebească niciodată minciuna de adevăr şi, treptat, chiar se înstrăinează de orice formă de adevăr, şi de cel din interiorul său, şi de cel din afară, din jur, pierzându-şi, totodată, stima faţă de sine şi faţă de alţii. Să ştii măsura tuturor lucrurilor, să ştii termenii cu care să te exprimi, să înveţi de toate pentru că învăţătura este un dar de la Dumnezeu. Şi atunci când vei rămâne singur pe lume, să ştii să te rogi,”ne sopteşte peste timp, cu încredere în Adevarul Hristos, Dostoievki.
    Frumuseţea dumnezeiască iradiază şi naşte frumuseţea omului, iar omul, reflectă lumina Frumuseţii necreate, sfinţit fiind de harul Duhului Frumuseţii şi sfinţind la rândul său pământul o dată cu preaslavirea Numelui Domnului. Iar în acest circuit, în care energiile divine necreate lucrează continuu, frumosul creaţiei umane reprezintă un moment al urcuşului omului către infinitatea luminii Frumuseţii dumnezeieşti.

    *Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Matei, Editura Pelerinul Român, Oradea 2003, p. 102

    Apreciază

  26. Hristos s-a înălţat!
    Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă.
    Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor. Domnul este aproape.
    Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.
    Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus.( Filipeni 4;4-7)

    O serie de știri ne aduc în prim plan , atacurile împotriva Ortodoxiei, ascunse sub masca ocrotirii sănătăţii oamenilor, împotriva contaminării cu noul virus gripal.
    Toate regulile impuse, pe perioada carantinei şi ulterior a alertei, sunt de fapt decizii a acestui „kolhoz”, care se cheamă OMS, o organizație globalistă condusă în prezent de un marxist-leninist etiopian.
    Guvernul german a decis să interzică oferirea Sfintei Împărtășanii în forma existentă în Liturghia Ortodoxă, căci este un pericol de îmbolnăvire pentru societate.
    Prefectul regiunii Reggio Emilia din Italia, interzice categoric împărtășirea ortodoxă, din aceleași motive. Se referă la cea mai mare parte dintre românii ortodocși care lucrează ca infiermieri, îngrijitoare în azilele de bătrâni din regiune.
    În măreața catedrală Hagia Sophia din Istanbul, rugăciunile islamice au fost din nou auzite.
    Sultanul Recep Tayyip Erdoğan prezent online, a recitat în Hagia Sophia, traducerea turcească a capitolului de cucerire, dorind să arate lumii ortodoxe, că face ceea ce dorește în ţara pe care vremelnic o conduce.
    “Nu poti sa rezisti la prezenta Divinitatii decat plangand. Cand simti izvorul acela de iubire care
    curge printre lucruri si printre oameni si carei da atata maretie faptului ca esti om, nu poti sa primesti lucrul asta decat cu lacrimi, decat plangand. Asa se explica de ce toata lumea plangea.
    Parintele Arsenie putea sa ni-L faca prezent pe Mantuitorul acolo printre noi, sa-I simtim prezenta”.
    *“Iubirea aceasta de oameni I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care o poartă şi pe care Se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile din fiecare zi, până la sfârşitul lumii

    Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune lumea aceasta, au cea mai mare putere asupra răului. Chip desăvârşit de umilinţă ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit necredinţei lui Iuda, ci a primit toate vânzările lui. A primit să treacă prin cea din urmă umilire pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa, răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununi de spini, piroanele şi răstignirea pe Cruce, iar peste suflet ‒ hulirea celor fărădelege. Toate acestea însă nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Dar avea Iisus o cruce mai grea, pe care era răstignit cu faţa: era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om, ci, înţelegându-l, nesfârşit îl iartă şi îi stinge veninul cu roua cerului din sufletul său.

    Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra lui Iisus. Otrăviţi de răutate, ei reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului, contra lui Iisus. Căci, de ce a fost invidiat Iisus? Din cauza minunilor Sale printre cei săraci şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire.

    Flămânzii erau hrăniţi, Hrănitorul era duşmănit; morţii erau înviaţi şi invidioşii mureau de ciudă; demonii erau alungaţi, iar Celui ce poruncea demonilor să iasă, oamenii Îi întindeau curse; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar Binefăcătorul era prigonit; în cele din urmă, L-au osândit la moarte pe Dătătorul Vieţii, au bătut cu biciul pe Izbăvitorul oamenilor şi au condamnat la moarte pe Judecătorul lumii. Dar Iisus şi pentru aceştia S-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni, aşa cum sunt, care n-a avut niciodată vreo urmă de cădere, I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care o poartă şi pe care Se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile din fiecare zi, până la sfârşitul lumii.

    Şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe Cruce ‒ fiecare în veacul nostru, pentru că Iisus e în toate veacurile. Ar trebui să-I urmăm lui Iisus toată calea pământească, măcar tot aşa pe cât ne zoresc foamea şi setea după cele pieritoare. Modelul, desăvârşirea lui Iisus, în ascultare şi în lepădare de sine pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără de număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi şi sufereau şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremurilor lor.”

    *Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraș, 2009

    Apreciază

  27. HRISTOS S-A ÎNẮLȚAT!
    La ceas de mare sărbatoare a Sfântului Mucenic Iustin Martirul și filozoful, prăznuit astăzi, căruia îi aducem prinos de închinăciune și evlavie, gândul zboară către alți doi mari Sfinți contemporani, care poartă numele Sfântului Iustin, Sfântul Cuvios Iustin Popovici, și Cuviosul Părinte Iustin Pârvu, mereu prezent în adâncul inimilor noastre.
    Sfinților Cuvioși Părinți Iustin, Martirul și Filozoful, Iustin Popovici și Iustin Pârvu, rugați-va lui Hristos Dumnezeu, pentru noi pacatoșii! Amin

    „Sfânta Liturghie nu se poate concepe fără împărtășirea credincioșilor.”

    Taina Adevărului nu stă în lucruri, nici în idei, nici în simboluri, ci într-o Persoană. În Persoana divino-umană a Domnului Hristos. „Eu sunt Adevărul”. Întru tot desăvârșitul Adevăr, niciodată micșorat, niciodată schimbabil, pururea Unul și Același în plinătatea Sa întru tot desăvârșită, pururea Unul și Același ieri și azi și în veci. Adevărul este pururea veșnic, și în timpul veșnic, pururea nemărginit, și în cele mărginite nemărginit, pururea nemuritor, și în cele muritoare nemuritor. Toate celelalte adevăruri izvorăsc din el precum razele din soare, de aceea și ele sunt nemuritoare și veșnice. De fapt, toate dogmele constituie un singur Adevăr: Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos. Ele toate duc la El, pentru că vin de la El. Ele toate duc la El, precum fiecare rază a soarelui duce la soare.

    Dacă omul pornește și merge până la capătul adevărului despre Bine, trebuie să ajungă la Domnul Hristos, izvorul, făcătorul și începătorul acestuia.
    Dacă merge până la capătul adevărului despre Dreptate, din nou trebuie să ajungă la Domnul Hristos, izvorul și făcătorul acesteia. Dacă merge până la capătul adevărului despre viață, lume, veșnicie, iubire, desăvârșire, milă, fericire, blândețe, nădejde, rugăciune, credință, pururea trebuie să ajungă la Domnul Hristos, unicul izvor și făcător. Omul filosofiei ortodoxe simte cu toată ființa și constată că nu este nimic relativ, nici pe partea aceasta, nici pe partea cealaltă a mormântului. Prin toate nevoințele, întâmplările și experiențele, el, cu tot sufletul lui, merge și se îndreaptă spre infinit și spre veșnicie, spre infinitul și veșnicia lui Hristos.

    Iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă, precum și dreptatea este întotdeauna iubitoare. Dumnezeu are în sine bunătate, iubire și dreptate absolută, dar în același timp are și fericire absolută. Iar dreptatea, iubirea și binele se manifestă în această lume având în sine și fericirea. Așadar, când oamenii se îmbogățesc cu ele, în același timp ei câștigă și fericirea. Însă ceea ce se află în afara acestora, adică răul și păcatul, conține în sine suferință și chin.

    Comuniunea cu Dumnezeu este comuniune cu viața cea veșnică, cu sfințenia, cu fericirea și cu toate bunurile dumnezeiești. Iar depărtarea și despărțirea de Dumnezeu prin păcate este despărțirea de toate bunurile dumnezeiești. De aceea păcătoșii se vor chinui veșnic, nu pentru că Dumnezeu i-a pedepsit anticipat, ci pentru că singuri s-au lipsit de toate bunurile dumnezeiești. Dreptatea însăși este binele moral, dar și păzitoarea acestuia. De asemenea, bunătatea însăși nu exclude dreptatea ci, fără ea, bunătatea ar fi devenit neputincioasă și răul n-ar fi fost pedepsit, iar aceasta este cu desăvârșire împotriva firii divine, care iubește numai ceea ce este bun.
    Dumnezeu îngăduie pedepse pentru păcate, iar acestea, chiar dacă sunt un rău chinuitor pentru cei care le merită și le suportă, în sine sunt bune, întrucât sunt în conformitate cu dreptatea şi apără tot ceea ce este bun și totdeauna duc spre biruința binelui. Ca argument împotriva dreptății și dreptei judecăți ale lui Dumnezeu este folosit faptul că, în această lume, deseori drepții suferă, iar păcătoșii sporesc. Însă acest fapt poate fi explicat corect numai în lumina învățăturii Revelației divine a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Conform acestora, viața pe pământ nu este timpul nici pentru recompensa finală, nici pentru pedeapsa finală a lui Dumnezeu. Necazurile drepților și sporirea păcătoșilor în această lume deseori depind de oamenii și de împrejurările pe care ei înșiși le creează.

    Atunci când îngăduie sau trimite necazuri celor drepți, Dumnezeu face aceasta după dreptatea Sa înțeleaptă, „că nu este om care să nu greșească”. El face aceasta cu buna intenție ca prin acestea să-i călească în bine, să-i întărească în credință și astfel să-i curețe de tot păcatul. Atunci când, în această lume, Dumnezeu îi umple pe păcătoși cu bunurile Sale, El o face ca prin bunătatea Sa să-i trezească și să-i îndemne spre pocăință, arătându-le prin aceasta dreptatea Sa milostivă și mărturisindu-le că fericirea și bucuria se află numai în bunătatea lui Dumnezeu.
    Și în primul, și în al doilea caz, Dumnezeu procedează după dreptatea Sa veșnică, întrucât, fiind Atotștiutor, cunoaște tot ceea ce este în om, până în cele mai mici detalii. Concomitent cu această lucrare a lui Dumnezeu, în sufletele drepților și păcătoșilor se petrece următorul proces pur subiectiv: pe măsură ce se înmulțesc suferințele drepților, crește și mângâierea lui Dumnezeu în ei. Iar păcătoșii, în pofida sporirii lor evidente, deseori sunt chinuiți de propria lor conștiință, din cauza păcatelor și fărădelegilor.

    Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, volumul I, Editura Doxologia, Iași, pp.28-29, pp. 183-185

    Apreciază

  28. HRISTOS S-A ÎNẮLȚAT!
    Iar El a zis: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Nu mergeţi după ei.
    Iar când veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă înspăimântaţi; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârşitul nu va fi curând.
    Atunci le-a zis: Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie.
    Şi vor fi cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari din cer vor fi.
    Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu.
    Şi va fi vouă spre mărturie.
    Luca 21;8-13

    Un cuvânt plin de dragoste şi durere al Sfântului Parinte Justin Pârvu, adresat creştinilor acestui veac, clerici şi mireni deopotrivă, care unii prin nepăsare, lipsa de trezvie şi ignoranţă, alţii prin tăcere, tradează învăţătura divină ortodoxă şi se leapădă de Hristos, de Biserica Sa şi de neamul strămoşesc în care s-au născut.

    Părintele Iustin Pârvu: “Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei”

    Apelul acesta pe care l-am făcut eu împotriva cipurilor biometrice, şi care a fost atât de controversat, nu l-am făcut ca să înspăimânt pe nimeni, n-am vrut să îngrozesc pe nimeni. N-am vrut să terorizez mintea nici a bogatului, nici a săracului, nici a înţeleptului şi nici a neştiutorului. Ci am vrut să amintesc acestui popor de unde a plecat, că în venele lui curge un sânge românesc şi curat ortodox, care nu poate să îngenuncheze în faţa cotropitorilor nu numai ai trupului acestui pământ, ci prin dictatura aceasta a tehnicii ei ne cotropesc sufletele noastre, asupra cărora nu au nici un drept. M-am adresat către cei care nu şi-au stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor.
    Cu multă durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie, prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul nostru le-a sesizat mai repede.

    Adevăratul om de cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte. Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ’apăi am fi fost de mult prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!

    Nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui.
    Tăcerea în faţa acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evangheliei lui Hristos în faţa acestei lumi este un pericol terorist.

    Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l pregăteşte stăpânirea acestei lumi.

    Cât pentru păstorii noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?

    Mărturia Părintelui Justin Pârvu despre Părintele Arsenie Boca

    Dumnezeu lucrează prin oameni. Socotim că frumuseţea artei scrise şi pictate de Părintele Arsenie Boca este de toată vrednicia. Toate le încununează un suflet înaintea lui Dumnezeu şi pe noi şi neamul nostru şi toată creştinătatea de pretutindeni. Valorile acestea ortodoxe au fost pretutindeni şi vor rămâne în viaţa noastră ca existenţă în eternitate. Rolul mare pe care l-a avut Părintele Arsenie Boca ca trimis al lui Dumnezeu, este tocmai această lucrare de o deosebită adâncime duhovnicească pe care a lăsat-o, iar noi ca urmaşi ai lui trebuie să ne hrănim dint’însa şi să ne ostenim cu toata râvna să o ducem mai departe ca binecuvântare pentru nepoţii şi strănepoţii noştri. Acesta este şi a fost misiunea Părintelui Arsenie Boca şi el nu este mic înaintea lui Dumnezeu; de aceea îl laudă credincioşii în biserici, la mormântul lui şi în casele lor, iar temelia credinţei este în aceşti închinători binecredincioşi.
    Ştiut este de toţi că vrăjmasul urlă la mormântul Părintelui. Vrăjmaşi au fost dintotdeauna şi vor exista cât timp va îngădui Dumnezeu să existe omenirea aceasta.
    Atâta timp cât noi vom fi şi vom rămâne în haina aceasta monahală, vom avea şi prieteni şi neprieteni, ca aşa a fost dintotdeauna de la începutul veacurilor.

    Mântuitorul Hristos a dus Crucea pentru toţi, şi neamul nostru duce crucea unei dreptăţi pentru că el mereu a fost hăituit, dar s-a menţinut datorită modestiei, simplităţii, smereniei, şi a trăit cu mulţumirea de a rămâne în hotarele lui şi de a nu trece peste alte neamuri din jurul nostru.
    S-a învăţat mereu în aceasta credinţă că tot ce nu-i al nostru nu este de la Dumnezeu. Şi toţi cei care au năvalit şi năvalesc şi astăzi în ţara aceasta s-o cumpere, s-o defăimeze, s-o distrugă se vor lovi de piatra Hristos.
    Acuma se dovedesc foarte multe lucruri şi e posibil…, că poate să fim şi vânduţi, o parte…Dar aşa cum a fost în toate vremurile, au fost oameni şi pentru, şi împotriva lui Dumnezeu.
    Cei care sunt împotriva lui Dumnezeu sunt şi împotriva neamului şi împotriva mântuirii lor.
    Monahismului, în special, ca armată de geniu a Bisericii Ortodoxe, îi revine marea sarcină:
    1- de a duce crucea naţiei din care face parte, în post, rugăciune şi smerenie;
    2-de a păstra cu sfinţenie şi a transmite urmaşilor învăţăturile Sfinţilor Părinţi;
    3-de a duce mai departe flacăra mântuitoare a credinţei ortodoxe a înaintaşilor noştri prin care a lucrat Dumnezeu. Şi unul dintre aceştia e şi Părintele Arsenie Boca.
    Şi precum la Înviere preotul cheamă poporul:”veniţi de luaţi lumină”, iar la Botezul Domnului în prima stihira de cântare zice:”veniţi de luaţi darul smereniei , al înţelegerii şi al temerii de Dumnezeu” aşa să ne binecuvinteze Dumnezeu şi pe noi şi să ne ajute mai departe. Amin!

    „Despre îndumnezeirea omului prin Har”, vol. I, pag. 240, Ed. Credinţa Strămoşească, 2005

    Apreciază

  29. HRISTOS S-A ÎNẮLȚAT!
    „ Mă gândesc, ferească Dumnezeu, la o scindare care va avea loc. ”
    Să avem parte de rugăciunile Cuviosului Părinte Justin către Cel Prea Înalt, pentru noi păcătoşii!Amin

    Apreciază

  30. Hristos s-a înălţat!

    Un document extraordinar, mai puţin cunoscut al Părintelui Arsenie Boca.
    Ultimele cuvinte ale Cuviosului Părinte Arsenie Boca, adresate Pr. Daniil Stoenescu, cu 40 de zile înainte de sfârşitul său martiric şi plecarea sa la ceruri.

    Părinte

    Ar trebui să-ţi scriu “Cuvioase”, dar îţi voi scrie când vei fi aşa, dacă în zilele viitorului vei ajunge şi “cuvios părinte”: Patericul l-ai citit şi studiat; Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog de asemenea. Filocalia iarăşi.

    Studiul e una – îl pot face toţi. Acoperirea cu viaţa însă o pot face din când în când abia câte unii, unde şi unde, câte unul într-o sută de ani.

    N-ai avut parte de studiul, care odată era miezul şi splendoarea Teologiei: Mistica, definită “ştiinţa îndumnezeirii omului”.

    Nu-i destul să ştii călugăria; trebuie să-i şi înveţi calea, să-ţi deprinzi o fire nouă, fire de “fiu al lui Dumnezeu” între fiii oamenilor.

    Pentru asta trebuie valorificarea practică, progresivă a darurilor naşterii din nou de la Botez.

    Eşti tu un convertit? Îţi trăieşti tu viaţa în Hristos în care eşti botezat, îmbrăcat în firea omului venit din Cer pentru mântuirea ta, care eşti în lumea, care “toată” zace în rău?

    Ai ajuns tu aşa devreme ca vârstă, convingere şi evidenţă a trăirii în Hristos, în atotprezenţa dogmatică a lui Dumnezeu, ca să rezişti la ispitirile meşteşugite şi uneori simple de tot, ale vicleanului vrăjmaş, care în atâtea prilejuri te-a dovedit slab?

    Să ştii că el nu se mulţumeşte cu biruinţe mici şi nebăgate în seamă de tine, ci-ţi pregăteşte o neobservată slăbire a credinţei şi o revenire la modul “natural” al vieţii, fără “exagerările” vieţii mai presus de fire, sau supranaturale.

    Ori tu tocmai viaţa cea mai presus de natură eşti juruit să o dovedeşti reală şi posibilă între fiinţele nepricepute între care ar fi să trăieşti viaţa ta pământească.

    Nu le lăsa să te îngrămădească cu dragostea lor, care mult mai are până să fie toată numai după Dumnezeu. Nu le lăsa să-ţi intre în chilie; vorbeşte cu ele numai în biserică. De-ar fi cu putinţă nici să nu te vadă decât în biserică. Deci departe de tine amestecul în “partidele” lor pe absolut orice motive – “motive” ale vrajbei.

    Tu ai slujba de a scoate în evidenţă şi în planul întâi: darurile Botezului: persoana Domnului Hristos din temniţa şi bolniţa fiecăreia dintre ele. Altă treabă e administraţia şi nu ţine de tine. Faţă de slujba ta ideală, toate celelalte ţin de spinii grijilor omului vechi.

    Să faci cea mai netă distincţie între aceste două vieţi, întâi pentru tine. Căci şi tu şti doar; dar nu o faci, până ce nu eşti deplin şi definitiv convertit al prezenţei Domnului Hristos în propria ta temniţă şi puţinătate de dragoste. Căci vezi câte iubeşte chiar şi monahul pe lângă Domnul Hristos.

    Câţi nu se iubesc pe sine în contul Domnului Hristos? Sunt adică furaţi de la acela “un lucru trebuieşte” spre câte altele, care toate dacă nu despart totul, dar slăbesc dragostea cea unică de Dumnezeu şi aşa sporeşte vicleanul cu dărâmarea poruncii lui Dumnezeu din tine.

    * * *
    În cazul când vei fi propus pentru Prislop, să ştii că nu-i o treabă uşoară şi simplă pentru un călugăr ca tine “simplu” şi “uşor” întru toate ale unei căi mai presus de fire.

    Toate vor trage de tine în jos, că n-au altă putere. Sunt pline de neştiinţă, de uitare şi de nebăgare de seamă asupra minţii şi fără grijă de propria lor mântuire.
    Nici una nu poate învăţa războiul nevăzut şi ca urmare nu progresează duhovniceşte; nu le interesează parcă.

    Deci dacă tu nu-ţi vei vedea cu toată sinceritatea şi seriozitatea de propria ta izbăvire din încercuirea vicleanului vrăjmaş, lovindu-l neîncetat cu rugăciunea neîncetată “Doamne Iisuse”, nu scapi teafăr şi te poţi trezi – Doamne fereşte – căzând în păcat şi scos din preoţie.

    * * *
    Citeşte şi toată atenţia Filocalia toată, dar nu în fugă, ci adâncind în minte toate datele şi tot duhul în care scriau din experienţă (din lucrare), sfinţii scriitori ai acestei dumnezeieşti îndrumări. Nu vorbi mult şi nu te împrăştia că pierzi adâncimea şi dai în superficialitate.

    Te ştiu neascultător, deşi te lauzi cu nu ştiu ce ucenicie; dar numai ucenic nu mi te-ai dovedit de câte ori te-am rugat, câte bine ştii.

    Ca atare bănuiesc că vei păţi multe necazuri şi înfrângeri tocmai pentru că nu te pricepi să urmăreşti cele veşnice în locul celor vremelnice; nu prinde Adevărul putere de viaţă în viaţa ta, ci numai rele de care este plină lumea şi locul unde, să zicem că vei fi. Ai grijă!

    Ţi-am spus odată să faci un prim exerciţiu cu tine acolo: să nu râzi. E cel mai simplu exerciţiu al unui om care vrea să înceapă calea “smeritei rugăciuni şi atenţi”!

    Iată, îţi dau această ascultare: să isprăveşti cu râsul; deoarece acolo, cu râsul tău de toate tragi tu în jos şi nu mai eşti ce trebuie să fii. Iisus n-a fost văzut niciodată râzând în această lume care-l va răstigni. Verifică-te cât mai des cu Predica de pe Munte. Învaţ-o, adânceşte-o, trăieşte-o, că după normele ei însetează, flămânzeşte “omul cel nou, cel venit din cer”, pe care-l ai în tine arvună a Împărăţiei lui Dumnezeu dinlăuntrul tău.

    Ai aflat de la Sf. Simeon Noul Teolog că trebuie să fim conştienţi de Iisus Hristos pe care-l avem în noi şi care prinde toată viaţa şi sensul vieţii noastre pământeşti.

    * * *
    Ţi-am scris câteva gânduri de sprijin că eşti încă prunc intrat într-o slujbă şi o cale care cere să fii “bărbat desăvârşit la plinirea vârstei lui Hristos”.

    Pr. Arsenie, Sinaia 1987-1988
    11 oct. 1989

    Lecţiile despre monahism sunt destul de bine scrise. Dar vezi nu au efect asupra lui, pentru că nu are preocuparea de viaţă şi de moarte a acestei teme şi pentru că nu se poate transpune răstignit pe cruce din scena “Veniţi la Mine”.

    Apreciază

  31. Cuvinte duhovnicești ale Sfinților Părinți iubitori de Hristos spre luare aminte și a rezista la ispitele ce vin din toate părțile în vremurile rele ale acestui veac

    Te porți cu credincioșie, încercând să nu superi pe nimeni, si ai evlavie in inima ta față de unul sau altul din Părinţii Bisericii dreptmăritoare, unul din zecile de mii de martiri și mărturisitori ai Numelui Domnului Hristos din temniţele și locurile de tortură bolșevice, dar apare cineva care caută cu tot dinadinsul să îţi arate că ești în înșelare , că devii ca și acela faţa de care ai evlavie, un rătăcit! Grea ispita, frăţiile voastre, din partea celui neobosit a născoci viclenii, pentru a produce tulburări și dezbinări.
    Cel care mâhnește sau tulbură sufletul cuiva, nu se teme de Dumnezeu, deci poate profera oricând hule la adresa unui vas ales al Domnului Hristos.
    Sunt rari oamenii cărora le mai pasă de sufletele altora, pentru că nici de sufletul lor nu le mai pasă la prea mulți.
    Nu alergăm după oamenii care pleacă din viața noastră! Dacă prezența lor ar fi fost absolut necesară, n-ar mai fi fost nevoie să plece. Nimic nu e la întâmplare… Dar înainte de toți și toate, dorim cu ardoare prietenia cu cel AtotBun, Prietenul care ne va dezamăgi niciodată: Dumnezeu!

    Un cuvânt al Sfantului Ioan Gură de Aur, despre femeile cele rele

    Nu este nimeni pe pământ asemănător cu femeia cea rea de gură și nici o fiară nu este întocmai cu femeia cea înșelătoare. Cine este mai rău, între cele cu patru picioare, decât leul ? Sau ce este mai cumplit decât șarpele, dintre târâtoare. Și, totuși, nimic nu sunt toate acestea, față de femeia cea rea de gură. Și, mărturisește, despre cuvintele mele, chiar Înțeleptul Solomon, zicând: „Mai bine este a viețui cu leul împreună, sau cu șarpele în pustie, decât a trăi cu femeia cea rea de gură și certăreață”. Să nu socotești că Solomon a zis acestea fără de minte, pentru că, și din fapte, vei pricepe acestea. De Daniil, în groapă leii s-au rușinat, iar, pe dreptul Nabot, Isabela l-a ucis. Chitul pe Iona în pântece l-a păzit, iar Dalila, pe bărbatul său Samson, tunzându-l, l-a dat celor de alt neam. Balaurii și viperele se temeau de Ioan Botezătorul în pustie, iar Irodiada, la ospăţ, i-a tăiat capul. Corbii, pe Ilie, în pustie și în munte, îl hrăneau, iar Isabela, după darul cel de ploaie, pe Ilie la moarte hotărâse să-l dea. Și ce zicea ea: „Așa să-mi facă mie Dumnezeu și acestea să-mi dea mie, daca mâine, în același ceas, nu voi pune sufletul lui cu sufletul celor uciși”. Și, temându-se, Ilie a fugit, în pustie. Vai mie, Proorocul se teme de o femeie. Cel ce ploaia a toată lumea o purta pe limba sa și foc din cer a pogorât și morți a înviat.
    O, cât de rea este arma cea ascuțită a diavolului! Pentru femeie, Adam a fost izgonit din Rai. Pentru femeie, David cel blând s-a înșelat și l-a ucis pe Urie. Prin femei, diavolul l-a surpat pe Înțeleptul Solomon, aducându-l la călcare de Lege. Femeia cea fără de rușine nu se sfiește de nimeni; nici pe preot nu cinstește, nici de levit nu se rușinează, nici de prooroc nu se teme. 0, ce răutate.
    Femeia cea rea este mai rea decât toate răutațile. Daca este săracă, pe toți îi osândește. Sau, de are bogătie, pe toți îi ocărăște. Îndoită este răutatea și grea este viața, neîmblânzită este fiara. Eu am vazut vipere neîmblânzite, îmblânzindu-se, și lei și ursi și rinoceri domesticindu-se, dar femeia rea, niciodată nu se îmblânzește.
    Mai bine este a bate fierul, decât a învăța pe femeia rea. Deci, să știți aceasta, că, cel ce are femeie rea, și-a luat plata pentru păcatele sale, pentru că femeia rea niciodată nu se smerește. Fiind pedepsită, se îndrăcește, lăudată, se înalță și nu știe sa păzească obiceiurile dragostei. Dumnezeului nostru slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

    Sfântul Ioan Gură de Aur -Proloage20

    Spunea un Sfânt Părinte: „ Noi nu iertăm pentru că cineva merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos ”

    Suntem încon­juraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.

    Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea – putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: „Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!”, putem noi oare adăuga: „pentru că merităm”? Niciodată. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm.

    Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre – „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”. Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcătul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: „Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împăraţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!…”

    O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alţii! Daca l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câţi oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câţi nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar…

    Mitropolit Antonie de Suroj

    Extras din „Taina iertarii.Taina tamaduirii”, Ed. Reintregirea

    Oare tu te-ai răstignit pentru ei?

    Iată una din întâmplările mele, petrecută în Franţa, în anii douăzeci, înaintea plecării mele la Athos (1925).

    Mă rugam îndelung şi cu lacrimi lui Dumnezeu: “Caută un mijloc şi mântuieşte lumea: pe noi toţi cei răzvrătiţi şi cruzi…”. Deosebit de fierbinte era rugăciunea mea pentru cei mici, pentru cei săraci şi împilaţi. Spre sfârşitul nopţii şi, de asemenea, al puterilor mele, pentru un scurt timp, am pierdut rugăciunea şi mi-a apărut în minte ideea: “Dacă eu, cu toată puterea inimii mele, compătimesc omenirea întreagă, cum să-L înţeleg pe Dumnezeu, Care priveşte cu indiferenţă la suferinţele atâtor milioane de oameni zidiţi de El Însuşi? De ce, oare, îngăduie El atâta violenţă?” Şi aşa mă adresam Lui cu întrebarea nebunească: “Unde eşti Tu?” Şi în inimă, am auzit aceste cuvinte: “Oare tu te-ai răstignit pentru ei?” Aceste cuvinte blânde, rostite de Duhul în inima mea, m-au cutremurat: Cel Ce S-a răstignit mi-a dat răspunsul ca un Dumnezeu.

    Răspunsul scurt al lui Dumnezeu conţine în sine esenţa lucrului. Cuvântul lui Dumnezeu aduce în suflet un nou şi deosebit sentiment al existenţei: inima simte revărsarea vieţii purtătoare de lumină; mintea dobândeşte înţelesuri până atunci ascunse. Atingerea de noi a energiei creatoare Dumnezeieşti ne creează din nou. Cunoaşterea primită de noi pe această cale nu poate fi asemănătoare cu înţelegerea filosofică: împreună cu înţelegerea situaţiei, se comunică întregii fiinţe omeneşti un alt mod de existenţă: vederea lui Dumnezeu se îmbină cu torentul iubirii rugătoare către El.

    Ce gândeam eu după ce am primit răspunsul de la Dumnezeu? Iată ce: dacă Dumnezeu este aşa cum ni L-a revelat Hristos Cel răstignit, atunci noi, toţi, şi numai noi suntem vinovaţi de tot răul care umple istoria omenirii. Dumnezeu S-a arătat pe Sine în trupul nostru, aşa cum este El. Noi nu numai că L-am respins, noi L-am omorât, dându-L la moarte de necinste.

    Eu am văzut, cu duhul, că pricina chinurilor omeneşti nu este lipsa de compasiune a lui Dumnezeu faţă de noi, ci, în mod exclusiv, reaua întrebuinţare de către oameni a darului libertăţii. În disputa mea cu Dumnezeu – El a învins.
    La început, m-a cuprins o ruşine amară pentru gândul meu nebun şi mândru: ca şi cum eu aş fi mai compătimitor decât El. Din pricina ruşinii, mi-a venit o autoosândire la pocăinţă. Apoi, totul a fost biruit de bucurie. Domnul nu numai că nu m-a osândit pentru obrăznicie, dar chiar a revărsat peste capul meu o binecuvântare îmbelşugată.
    Am înţeles mai târziu că şi acea rugăciune de compătimire nu fusese altceva decât acţiunea Lui în mine.

    Arhimandrit Sofronie, Despre rugaciune, Traducere din limba rusă de Părintele Prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001

    Apreciază

  32. Hristos s-a înălţat!

    *Dacă fac pace în mine, pot înțelege inima celuilalt!

    Dacă m-ar întreba cineva ce este Scriptura, aș răspunde „armonie, domnule!”. Adică să fiu mereu în situaţia să păstrez pacea, pentru că raportul dintre dreptate şi pace este de la doi la opt. Deci, faci dreptate şi câştigi doi, dar pierzi opt. Faci pace, câştigi opt, dar pierzi doi. Deci, pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea.

    Numai atunci poţi să faci armonie. Deci, tu trebuie să fii un erou al armoniei, un erou al păcii, cu orice chip. În felul acesta poţi avea dezvoltat discernământul de a putea înţelege inima cuiva. Orice om care are o pace sufletească are o valoare nemaipomenită în sufletul lui şi o armonie în unitatea în care trăieşte el.

    (…) pacea înseamnă să renunţi la părerile tale, să renunţi la gusturile tale, la chemările tale păcătoase, sau să renunţi la a face un război gratuit, cum zice cineva: „Mi-a zis, i-am zis şi am să-i zic!” (…) nu raţional trebuie să se întrebe, nici raţional să se răspundă. Pacea aceasta vine fără explicaţii. Simţul bucuriei nemaipomenite, ca şi în iubire. De ce? Pentru că, practic, nu ai nimic cu nimeni. Inima mea e liberă despre alţii, ca să-I fac loc Mântuitorului Hristos să o ocupe. Pacea a venit la voi, adică a venit Hristos în inima voastră, pentru că nu duşmăniţi pe nimeni. Ne punem idealul cel mai înalt: iubirea de vrăjmaşi, mântuirea.

    Nu e utopie, pentru că spune Mântuitorul Hristos: „E posibil lucrul acesta!” S-a încercat cu adevărat să se iubească vrăjmaşul? Sau ştim numai din Scriptură că trebuie să iubim, însă ne urâm răzbit? Să se plece cu adevărat la iubire. La nivelul zilei, sau al vieţii întregi, n-ai să reuşeşti să ajungi la o mare iubire. Dar te ajută harul lui Dumnezeu şi tu ai să mori iubind pe vrăjmaşi, sau cel puţin să nu-i urăşti. Deja eşti într-o poziţie de salvare. Ca să fii erou trebuie să te jertfeşti continuu. Ce mă interesează că se supără celălalt? Să nu Se supere Hristos!

    Oriunde trebuie să fii cu Hristos, fără agitaţie, cu o foarte mare liniştire sufletească. Mă bucură, sunt fericit că sunt creştin şi ţi-aş dori şi ţie să fii. Pentru că ei văd la tine pacea ta. Apoi, pe ei îi vor consuma plăcerile şi se vor simţi obosiţi. Văzându-te pe tine că eşti liniştit, te întreabă: „Domnule, de ce ai tu pacea asta?” „Pentru că vreau să trăiască Hristos în inima mea continuu!” Adică nu am duşmani în inima mea. Hristos nu intră într-o inimă ocupată de vrăjmăşie. Şi, pentru faptul că urâm, unde-i eroismul? Păi ce, te duci la război să te predai duşmanului? Duşmanul te omoară!

    Luptă de pe poziţia ta creştină, dar fără duşmănie! Însă este voie să vă apăraţi. Să nu se speculeze poziţia noastră creştină ca pe o slăbiciune. Căci dacă am şti când vine furul – cum spune Mântuitorul – nu l-am lăsa să spargă casa. Noi ne opunem, nu doar întinzi mâinile… „Nu intra!”, ci te lupţi cu el. Şi poate să cadă el. Deci, îţi aperi valorile. (Părintele Arsenie Papacioc)

    Nu te tulbura, ci doar citeşte înainte!

    Un monah odată a mers la Sfîntul Arsenie şi i-a mărturisit că el la citirea Sfintelor Scripturi niciodată nu simte puterea cuvintelor citite, şi nici o dulceaţă în inimă. Marele sfînt i-a zis: „Fiul meu, nu te tulbura de acestea, ci doar citeşte înainte! Am auzit grăindu-se că atunci cînd descîntătorii de şerpi îşi rostesc vrăjile lor, ei înşişi nu înţeleg nimic din cuvintele pe care le rostesc, dar şerpii, auzind acele rostiri, le simt puterea şi se îmblînzesc. Aşa este şi cu noi, oamenii, atunci cînd neîncetat avem pe buze cuvintele Sfintei Scripturi: deşi nu simţim cu inima puterea cuvintelor, duhurile necurate tremură şi fug, căci nu pot suferi cuvintele Duhului Sfînt.”

    Da, fiule, nu te tulbura, ci doar citeşte înainte! Duhul Cel Sfînt, Care a scris aceste dumnezeieşti cuvinte prin bărbaţi de El insuflaţi, va auzi acele cuvinte, le va înţelege şi va grăbi în ajutorul tău. Adică: Cel pe Care tu Il chemi în ajutor va înţelege, iar cei pe care voieşti să-i alungi de la tine vor înţelege şi ei. Şi amîndouă ţintele ţi le vei atinge.

    Sf Nicolae Velimirovici

    *Arhim. Ioanichie Bălan – Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a II-a, volumul III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 126 – 128.

    Apreciază

  33. DRAGOSTE EVANGHELICĂ
    Starețul Efrem Filotheitul

    Dacă noi ne smerim cugetul înaintea lui Dumnezeu și înțelegem cine este sinele nostru, cu patimile, cu neputințele, cu necurățiile ce le avem și plecându-ne capul, cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații noștri și iubim și ne jertfim pentru toți oamenii, fără să socotim pe niciunul necurat, când iertăm orice ne-ar fi făcut aproapele, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu.
    Să iertăm și să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri. În fiecare zi și fiecare noapte să vă rugați pentru cei care v-au făcut rău. Și dacă vă rugați, atunci vasul vostru nu va fi găurit. Dacă vasul este găurit și turnăm pe deasupra, iar pe dedesubt se scurge, niciodată nu se va umple. Adică dacă pe deasupra te rogi, iar înlăuntrul tău ai ură și vrăjmășie și nu ierți, rugăciunea ta este găurită. Dacă vrei ca rugăciunea ta să prindă, să te rogi mai întâi pentru vrăjmașii tăi și atunci rugăciunea ta va ajunge la Dumnezeu, cererea ta va fi împlinită și păcatele tale vor fi iertate.
    Vă aduceți aminte de viața Sfântului Dionisie din Zakintos? Într-o noapte cineva a bătut la ușa Sfântului și i-a spus:

    – Te rog, Sfinte al lui Dumnezeu, ascunde-mă!

    – De ce? Ce ai făcut, fiul meu?

    – Am ucis pe un om… ascunde-mă!

    Și Sfântul l-a ascuns. Peste puțin vede oameni din acea insulă alergând și căutându-l pe ucigaș. Când au ajuns la Sfânt, l-au întrebat:

    – Nu cumva a trecut pe aici un om? Căci cineva a ucis pe fratele tău și îl căutăm.

    – Nu știu, nu a trecut nimeni pe aici. Dar de ce l-a ucis pe fratele meu? Mergeți în altă parte și-l căutați.

    Pe însuși ucigașul fratelui său îl ascunsese Sfântul… Au plecat acei oameni și, firește, nu l-au găsit. Apoi Sfântul a mers și l-a întrebat pe ucigaș:

    – Ce ți-a făcut acel om bun, de l-ai omorât? Știi că era fratele meu?

    – Am păcătuit, Sfinte al lui Dumnezeu! M-a întunecat diavolul cu patima, cu această întunecare a minții, și am săvârșit această nelegiuire.

    Închipuiți-vă în ce stare se afla atunci ucigașul!…

    – Vino, omule, să-ți arăt pe unde să fugi, ca să nu te prindă. Și pocăiește-te pentru ceea ce ai făcut!

    Și l-a condus pe ascuns, ca să poată fugi.
    Iată, câtă lipsă de răutate, îndelungă-răbdare și dragoste evanghelică!

    Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.

    SĂ NU BÂRFEȘTI NICIODATĂ UN PREOT!
    În Pireu, cu destui ani în urmă, un preot a fost caterisit și pentru că avea o dublă pregătire, lucrând după aceea ca profesor. Desigur a cerut transferul, și a plecat în altă parte. De sărbători venea în Pireu ca să-i vadă pe ai săi și pe prieteni. O doamnă l-a recunoscut și i-a zis alteia:

    -Îl cunoști? A fost preot ”Şi l-au tuns”, l-au caterisit. Cealaltă când a auzit, fiind și slabă de minte, când fostul preot a trecut pe lângă ea, ”i-a pus coarne” și s-a strâmbat în spatele lui. N-a trecut un an, și femeia a murit și au înmormântat-o in Cimitirul Învierii. S-au încheiat trei ani (n.n. acesta era termenul legal acceptat pentru deshumare), după care au deshumat-o, și au găsit-o putrezită, în afară de mâini care erau întregi, de parcă atunci ar fi fost puse în mormânt și negre ca și cum ar fi fost vopsite, cu unghii mari cumplite la vedere. Au chemat pe preotul cimitirului care i-a făcut slujba și i-a citit rugăciunile de iertare de trei ori, dar nu s-a întâmplat nimic! Atunci l-au înștiințat pe mitropolitul Hrisostom, care a venit imediat, și-a pus epitrahilul și omoforul și a citit rugăciunea arhierească de iertare, dar tot nu s-a întâmplat nimic. Printre rudele și cunoscuții care se aflau la deshumare era și doamna aceea care-i arătase moartei pe preotul caterisit. Era vecina ei și rudă mai îndepărtată. Aceasta se gândea:

    – Ceva păcate trebuie să fi făcut mâinile, dacă acestea n-au putrezit.

    Şi și-a adus aminte de acea intâmplare, a priceput care este cauza și a povestit mitropolitului. Acesta a dispus să-l găsească imediat pe acel preot caterisit. Pentru că aceasta se întâmpla în perioada vacanței școlare, l-au găsit în Pireu. În după-amiaza acelei zile, el a mers cu mitropolitul la cimitir. Între timp separaseră oasele moartei, iar mâinile le puseseră într-un colț. Mitropolitul l-a pus în temă pe fostul preot și i-a zis:

    -Vino să vezi, fiule, harul preoției nu te-a părăsit, ci a rămas lipit de tine. Iart-o, spune ”Dumnezeu s-o ierte”, atinge-ți mâinile de mâinile ei și minunea se va întâmpla. Când preotul a rostit acele cuvinte și i-a atins mâinile, ele s-au făcut țărână.

    Sursa: ”Explicarea Dumnezeieștii Liturghii” – Pr. Stefanos Anagnostopoulos

    Apreciază

  34. Sfânta Treime este unitate simplă
    Sfântul Grigorie Sinaitul

    Trebuie să mărturisim cu evlavie nenașterea, nașterea și purcederea, cele trei însușiri personale, nemișcate și neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatăl ca nenăscut și fără de început, pe Fiul ca născut și împreună fără de început, pe Duhul Sfânt ca purces din Tatăl, dat prin Fiul și împreună veșnic.

    Treimea este unitate simplă, fiindcă e fără calitate și necompusă. Dar e Treime în unitate.
    Căci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul neamestecată întrepătrunderea Acestora între Ele.
    Dumnezeu se cunoaște și se zice în toate în chip întreit. Căci este nemărginit. El este susținătorul și purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul în Duhul Sfânt. Nici unul din Aceștia trei nu se zice, nu se cugetă și nu se numește fără sau afară de Ceilalți.

    Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, în Filocalia, vol. 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

    Ce este Sfânta Treime?
    PĂRINTELE PROF. DR. ILARION FELEA
    Dogma credinţei creştine învaţă că Fiul se naşte din Tatăl şi Duhul Sfânt purcede din Tatăl mai înainte de toţi vecii, adică din eternitate. Cum se poate aceasta? Nu este cu neputinţă de răspuns: Fiul s-a născut din Tatăl cum se naşte cuvântul din minte şi Duhul Sfânt purcede din Tatăl cum purcede fapta din voinţă. Cuvântul se naşte din minte, nu purcede; şi fapta purcede din voinţă, nu se naşte.
    La fel se naşte Fiul şi purcede Duhul Sfânt din Tatăl… Dumnezeu Tatăl e soarele universului, care există din veşnicie. Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veşnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile şi să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina şi căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Preasfânta Treime.

    Aceasta e, foarte pe scurt, învăţătura creştină despre Dumnezeu, pe care o crede şi o mărturiseşte Biblia întreagă – cea mai importantă capodoperă şi mărturie a adevărului existenţei lui Dumnezeu; învăţătura pe care o cred şi o mărturisesc cei peste opt sute de milioane de creştini, câţi numără astăzi sub aripile lui creştinismul.

    Dacă adăugăm acest argument, de cea mai mare autoritate, la toate celelalte dovezi şi probe despre existenţa lui Dumnezeu, concluzia generală care se impune minţii şi inimii noastre, cu o impresionantă forţă de convingere, aceasta este: Dumnezeu există. La concluzia, convingerea şi mărturisirea adevărului existenţei lui Dumnezeu ne duc lumea întreagă şi omenirea întreagă, natura şi istoria, judecata logică şi conştiinţa morală, mintea şi inima, raţiunea şi revelaţia, Biblia şi Biserica creştină. Toate sunt monumente şi temple ale credinţei în Dumnezeu, toate ne răspund în cor: Dumnezeu este Creatorul lumii, Dumnezeu este Părintele nostru iubitor!

    Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, binecuvântat este cel ce crede în numele Domnului!

    (Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 138-139)

    PĂRINTELE PROF. DR. ILARION FELEA,( 21 Martie 1903-+18 Septembrie 1961), adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, Sfânt Martir pentru credinţa sa în Hristos, mare luptător şi jertfitor pentru Biserică şi Neamul strămoşesc, a plecat la ceruri, îmbrăcat în zeghea temniţei de la Aiud, iar acum se bucură cu toţi sfinţii mucenici în Împărăţia Cerurilor.
    Să avem parte de rugăciunile lui! Amin

    Apreciază

  35. Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl

    În cântările sale harice, de Dumnezeu insuflate, Sfânta Biserică Îl numeşte pe Duhul Sfânt „Mângâietor”, „Mângâietor” Îl numeşte şi pe Fiul lui Dumnezeu; Mângâietor este şi Tatăl, Care în chip de nepătruns cu mintea Îl naşte pe Fiul şi în chip de nepătruns cu mintea Îl purcede pe Duhul Sfânt. Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl. Dacă razele sunt lumină şi foc, şi soarele din care vin ele este lumină şi foc.

    Treime Sfântă, Dumnezeule, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dăruit fiinţare, Care ne-ai dăruit mântuire, Care ne-ai dăruit nouă, celor din întunericul şi din umbra morţii, cunoaşterea adevărului şi mângâierea ce vine din suflarea asupra noastră a Duhului Tău Sfânt, Care împreună-lucrează cu Sfântul Tău Adevăr, Care este Cuvântul Tău! Cei ce au cunoscut şi au primit Sfântul Adevăr au intrat sub înrâurirea, sub călăuzirea Sfântului Duh, sunt partea Domnului.
    În capul tuturor cunoştinţelor şi impresiilor care nu au drept cap Adevărul se află satana. Şi urmează satanei îngerii lui; aceştia sunt partea lui; sorţul lor este împreună cu el. Ţărână să mănânce în toate zilele vieţii lor şi pe pântecele lor să se târască (v. Facerea 3, 14); această hotărâre s-a pogorât asupra lor de la Judecătorul tuturor – Dumnezeu. Partea lor este înţelegerea trupească; îmbrăcămintea lor este învechirea lui Adam.

    Sfântul Adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 23). Necazurile sunt cu precădere partea vremurilor noastre, căreia nu i-a fost lăsată nici nevoinţa muceniciei, nici nevoinţa călugăriei.
    Partea noastră, a creştinilor vremurilor din urmă, este partea unor necazuri ce par neînsemnate, nimicnice.
    Cumpăna este la Dumnezeu! Înaintea Lui, în cumpăna Lui, orice necaz este nimicnic, orice necaz este de mică însemnătate, oricât de mare ar fi el, pentru că adumbrirea puterii şi harului Său poate preface în cea mai mare desfătare cel mai mare necaz.
    Astfel, şi un necaz mic are înaintea Lui însemnătate deplină, cu nimic mai prejos decât cea a unui necaz mare. Totul depinde de harul Său – iar El primeşte de la om cu milostivire orice necaz pe care omul îl întâmpină mulţumindu-I, supunându-I-se, slavoslovindu-L.

    (Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 71-72)

    Apreciază

  36. Sfântul Iustin Popovici – Predică la Cincizecime : NAȘTEREA BISERICII LUI HRISTOS

    Iată fraţilor, praznicul ce ne spune ce este acela omul: ce este acela sufletul omului, ce este aceea mintea omului, ce este aceea inima omului, ce este acela rostul omului.
    Marele praznic de astăzi ne spune această taina. Domnul, creându-ne ca oameni, pentru ce ne-a dăruit Duh Sfânt?
    Ne spune praznicul de astăzi: pentru aceea ca noi să ne desăvârşim sufletul prin Sfântul Duh, să creştem în Duh Sfânt, să mergem cu Sfântul Duh prin această lume şi prin toată veşnicia.
    Bre, omule, nu este de glumă! Dumnezeu nu a glumit atunci când a creat omul. Omul este o taină profundă şi măreaţă, cea mai mare taină dumnezeiască în această lume.
    La Înăltare, ce am proslăvit? Am proslăvit pe Domnul Hristos, Care cu trupul S-a urcat şi S-a înălţat la Ceruri (Luca 24,51). Ce a spus prin aceasta Domnul? Domnul a spus că trupurile noastre, al meu şi al tău şi al fiecăruia, vor învia din morţi şi se vor înălţa deasupra tuturor Cerurilor. Domnul a devenit om ca să arate calea omului prin această lume.
    Şi ceea ce s-a întâmplat cu trupul Său, se va întâmpla cu trupul fiecăruia, cu trupul fiecărui om.

    Şi astăzi, de ziua Pogorârii Sfântului Duh, de ziua Sfintei Treimi – ce slăvim?
    Slăvim cea mai mare minune a acestei lumi, fraţilor. Slăvim naşterea Bisericii lui Dumnezeu.
    Ce reprezintă această naştere a Bisericii lui Dumnezeu? Pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, asupra Bisericii lui Hristos, şi călăuzirea Bisericii de către Sfântul Duh prin această lume, şi prin toate lumile. Sfântul praznic de astăzi arată care este puterea şi tăria Domnului Hristos şi în ce constă credinţa noastră.
    Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea acestui veac, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2,5) cum spune Sfântul Apostol. În Puteri şi în Duhul Sfânt.
    Iată, doisprezece pescari din Galileea, doisprezece ţărani simpli pleacă in lume dupa Ziua de astăzi să propovăduiască – Pe cine? Ce? Să propovăduiască cea mai mare minune, cea mai dragă minune – pe Domnul Hristos, Cel Înviat din morţi! Şi cu puterea Sa, cu puterea Sfântului Duh, fac minuni pe care oamenii niciodată nu le-ar putea face fără puterile dumnezeieşti ale lui Dumnezeu. După acest mare şi slăvit praznic, doisprezece pescari simpli au plecat în lume. De ce? Să-L propovăduiască pe Domnul Hristos Cel Înviat. Pe Domnul Hristos Cel Înviat!
    Aceasta înseamnă: să-L propovăduiască pe Biruitorul morţii, pe Biruitorul păcatului, pe Biruitorul diavolului.
    Ei nu s-au temut de nimeni în această lume. Întregul Imperiu Roman de atunci, întreaga împărăţie romană s-a ridicat împotriva lor. Ei au devenit făclii, ce i-au ars pe păgâni. Până în anul trei sute treisprezece, adepţii lui Hristos au fost permanent prigoniţi întru numele lui Hristos. Şi cine a biruit? Oare, armele Imperiului Roman? Nu, nu, nu!
    Au biruit doisprezece pescari simpli din Galileea. Cu ce? Cu puterea lui Hristos! Au tămăduit bolnavi, au înviat morţi, au făcut nenumărate minuni, au alungat diavoli. Lumea a fost uluită şi stupefiată, i-au prigonit, i-au constrâns să se lepede de aceasta. Nu! Nimeni dintre ei nu s-a lepădat de Domnul Hristos, toţi au mers cu bucurie la moarte, toţi au mers la pierzanie pentru Domnul Hristos.

    De aceea, noi, creştinii, nu ne temem de moarte, nu ne temem de prigonitorii noştri. Să ştie, noi avem arma sigură pentru biruinţă, iar aceasta este moartea pentru Domnul Hristos. Noi prin aceasta biruim! Atunci când marele Sfânt al lui Dumnezeu, Grigorie Teologul s-a adresat creştinilor în veacul al patrulea, a spus:
    Ştiţi că noi, creştinii, avem arma sigură a biruinţei, şi aceasta este moartea pentru Domnul. Noi cu bucurie mergem şi murim pentru Domnul Iisus, căci înaintea noastră este deschisă Veşnicia, înaintea noastră este deschisă Viaţa veşnică, înaintea noastră este deschisă Împărăţia Cerurilor. Ce ne vor face oamenii, ce ne vor face prigonitorii de astăzi? Chinuri, chinuri… Ţânţari care scuipă la soare şi scuipatul se întoarce asupra lor înşile.
    Da, noi, ca creştini, suntem chemaţi ca să ne desăvârşim prin Sfântul Duh, prin Duhul Care i-a facut pe Apostoli Mucenici, şi pe toţi, pe nenumăraţi Mucenici, şi pe nenumarate milioane de Mărturisitori ai Domnului Hristos, şi astăzi şi ieri şi în toate veacurile. Ce trebuie să facem cu sufletele noastre? Ceea ce au făcut Sfinţii Apostoli cu sufletele tuturor credincioşilor: să ne umplem de credinţa în Domnul Hristos, de credinţă neclintită; să ne umplem de dragoste faţă de Domnul Hristos şi faţă de fraţii noştri; să ne umplem de rugăciune, de post, de toate virtuţile evanghelice: şi, astfel, dobândim Sfântul Duh, astfel, creştem în duh, propriul suflet îl înălţam la Cer, îl facem nemuritor şi veşnic, îl aducem pe Sfântul Duh întru el.

    Care este scopul vieţuirii noastre? Scopul vieţuirii noastre este sa dobândim cât mai mult Duh Sfânt, ca să putem birui orice păcat, orice rău, orice diavol în această lume. Şi aceasta se realizează, fraţii mei, cu ajutorul rugăciunii, postului, milosteniei, milei şi a tuturor celorlalte virtuţi evanghelice. Scopul vieţuirii noastre este dobândirea Sfântului Duh. Dacă Îl vom dobândi, ce ne vor mai putea face oamenii? Bucuria noastră constă în aceea că noi suntem mai puternici decât moartea, nu numai decât moartea, ci mai puternici decât diavolul, decât orice păcat.
    De aceea, aţi auzit la Sfânta Liturghie: Sus să avem inimile! Nu ne temem de prigonitorii nostri, nu ne temem de aceia care vor să ne ia sufletele, ci cu credinţa în Domnul Hristos îi vom birui pe toţi vrăjmaşii credinţei noastre. Şi cu moartea noastră, dacă este nevoie.

    Fie ca Bunul Dumnezeu în Ziua de astăzi, să ne dăruiască puterea şi tăria să ne naştem duhovniceşte, fiindcă în ziua de astăzi este născută Biserica lui Dumnezeu, şi pentru că astăzi este ziua ei de naştere, astăzi este şi ziua de naştere a fiecărui creştin, a tuturor creştinilor îndeobşte. Ziua de naştere în Domnul Hristos, ziua de naştere în veşnicia noastră, ziua de naştere pentru tot ceea ce este Ceresc şi mai presus de Ceruri.
    Astăzi, aşa cum se spune în minunatele cântări bisericeşti, s-a împlinit praznicul, s-a plinit mântuirea.
    Dumnezeu şi Domnul Hristos a spus omului pentru ce este omul în această lume. I-a dăruit toate mijloacele pentru mântuire, i-a dăruit toate mijloacele pentru îndumnezeire, i-a dăruit toate mijloacele pentru Viaţa veşnică.
    De aceea nu încetăm, fraţilor, să-L mărturisim pe Domnul Hristos cu îndrăzneală şi cu bărbăţie, cu curaj – pe Singurul Biruitor al păcatului, al morţii şi al diavolului.
    Şi Lui să I ne inchinăm, întru El să vieţuim, şi în lumea aceasta şi în cealaltă. Amin.

    Sursa : Cuviosul Iustin de Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumeniţa, 2013

    Apreciază

  37. „Zis-a Domnul: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte. Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el, şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.” (Luca 11, 23–26)

    ŞI DIAVOLUL NE ESTE DE FOLOS
    Să ne gândim că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol tocmai pentru ca noi, cuprinşi de frică, în aşteptarea atacului duşmanului, să fim mereu cu multă luare-aminte şi cu mintea trează şi pentru ca să ne uşurăm ostenelile pentru virtute, cu nădejdea plăţii viitoare şi cu răsplata bunătăţilor celor veşnice. Pentru ce te minunezi că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol purtător de grijă al mântuirii noastre? L-a lăsat tocmai pentru ca să ne trezească din trândăvia noastră, să ne fie temei de cununi.

    Însuşi iadul pentru aceasta l-a pregătit, ca frica de pedeapsă şi grozăvia chinurilor să ne împingă spre împărăţie. Ai văzut cât de iscusită e iubirea de oameni a Stăpânului? Face şi iscodeşte totul, nu numai ca să mântuie pe cei creaţi de El, ci şi ca să-i învrednicească de bunătăţile cele nespuse. De asta ne-a dăruit şi voinţă liberă, de asta a sădit în firea şi în conştiinţa noastră cunoştinţa păcatului şi a virtuţii, de asta a îngăduit să existe diavol şi ne-a ameninţat cu iadul, pentru ca să nu facem cunoştinţă cu iadul, ci să dobândim împărăţia.

    Iar Dumnezeu îi dă voie sau pentru a ne certa, sau pentru a ne pedepsi, sau pentru a ne face mai încercaţi, ca de exemplu pe Iov. Nu vezi că nu se apropie de Iov, că nu cutează a veni lângă el, ci stă departe, înspăimântat şi tremurând? Dar de ce vorbesc eu de Iov? A năvălit asupra lui Iuda şi încă n-a cutezat a-l lua sub stăpânirea sa până ce nu l-a scos Hristos din ceata sfântă a Apostolilor.

    Atleţii care au încredere în forţele lor se prezintă cu curaj în faţa adversarilor şi le dau toate foloasele ce pot să dorească, pentru ca victoria să fie mai glorioasă; tot astfel şi Dumnezeu lasă în mâinile diavolului întreaga persoană a dreptului, pentru ca pentru acest drept, doborând pe vrăjmaşul său, cu toate foloasele ce avea asupra sa, coroana să fie cu atât mai strălucitoare. Este un aur curat, aruncă-l în cuptorul cel mai fierbinte, încearcă-l în orice fel îţi va plăcea, tu nu-i vei găsi nici o necurăţie.

    Dacă vrei să ştii, şi diavolul ne este de folos dacă ne folosim de el cum trebuie; ne aduce mari foloase şi câştigăm nu neînsemnate lucruri.

    Dumnezeu a avut un scop când n-a nimicit pe diavol: a îngăduit acelora care mai înainte fuseseră doborâţi de el, să-l doboare pe diavol, iar hotărârea aceasta a lui Dumnezeu este, pentru diavol, mai mult decât o pedeapsă, şi este destul de puternică să-i aducă cea mai puternică osândă.

    Dacă diavolul ar fi pierit şi ar fi dispărut de la început, mulţi oameni poate că ar fi socotit basme toate relele săvârşite de el, înainte ca Dumnezeu să-l fi nimicit, anume că a înşelat pe om, că l-a scos din bunătăţile cele multe; dimpotrivă, s-ar fi spus că Dumnezeu a făcut asta, a pierdut pe diavol, mânat de invidie şi de răutate. Nu sunt şi acum oameni care îndrăznesc să susţină asta, deşi au îndestulătoare dovezi că diavolul nu urmăreşte altceva decât să înşele? Ce n-ar îndrăzni însă oamenii să spună, ce n-ar îndrăzni oamenii să rostească dacă ar fi fost nimicit diavolul, dacă deci n-ar cunoaşte, pe propria lor piele, răutatea lui?

    Multe sunt uneltirile lui, multe căile lui, prin care încearcă să pună piedică celor mai trândavi! De aceea, trebuie să cunoaştem bine uneltirile lui, ca să scăpăm de laţurile lui şi să nu-i lăsăm nicio portiţă de intrare. Să ne păzim bine limba, să punem strajă ochilor, să ne curăţim mintea şi să fim totdeauna gata de luptă, ca şi cum ar năvăli asupra noastră o fiară sălbatică ce încearcă să ne vatăme. Căci el face toate eforturile pentru a ne ispiti, el ne încearcă de aproape şi ne întinde din toate părţile piedici şi curse pentru ca să ne piardă.

    Trebuie deci să priveghem şi să-i închidem porţile; dacă el află cea mai mică intrare, imediat o face şi mai mare, şi, puţin câte puţin, el va face să treacă toate forţele lui. Dacă avem ceva virtute pentru mântuire, să nu-l lăsăm să se apropie nici în cele mai mici lucruri, pentru a ne scăpa şi în cele mai mari. Va fi, în sfârşit, de-o extremă nebunie, ştiind cât este el de veghetor şi atent pentru a pierde sufletul nostru, de a nu fi la fel de veghetori şi a pune o grijă egală pentru mântuirea noastră.

    Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXIII, VI, în Părinţi şi Scriitori Biseri­ceşti (1987), vol. 21, p. 283

    Despre gândurile rele
    Sf. Paisie Aghioritul

    Este important cum înfruntă fiecare încercările. Cei care nu au intenție bună, îl hulesc pe Dumnezeu atunci când trec prin diferite încercări. „De ce să sufăr eu aceasta?”, spun ei. „Iată, acela are atâtea bunuri! Dumnezeu este acesta?”
    Nu spun: „Am greșit!”, ci se chinuiesc.
    Iar cei cu mărime de suflet spun: „Slavă lui Dumnezeu! Încercarea aceasta m-a dus lângă Dumnezeu. El a îngăduit-o pentru binele meu.” Și, dacă mai înainte se poate să nu fi călcat deloc în biserică, după aceea încep să meargă regulat la biserică, să se spovedească, să se împărtășească. De multe ori Dumnezeu chiar și pe oamenii cei mai împietriți îi aduce la un moment dat printr-o încercare, la o astfel de mărime de suflet, încât ei înșiși se întorc spre bine și își ispășesc păcatele prin durerea ce o simt pentru tot ce au făcut.

    Atunci când sugi ca pe bomboană gândurile rele este rău. Să încerci să nu sugi gândurile acestea care pe dinafară sunt zaharisite, iar pe dinlăuntru au otravă, și apoi să deznădăjduiești.

    A-i trece omului gânduri rele prin minte nu este un lucru neliniștitor, pentru că numai îngerilor și celor desăvârșiți nu le trec gânduri rele. Neliniștitor este atunci când omul nivelează o bucată a inimii sale și îi primește pe lupii cei cu aripi – pe diavoli. Dacă vreodată se va întâmpla asta, imediat trebuie spovedanie, cultivarea aeroportului și plantarea de pomi roditori, pentru ca inima să devină iarăși rai. Gândul vine ca un hoț, iar tu îi deschizi ușa, îl bagi înlăuntru, începi discuția cu el, și după aceea acela te fură. Discută cineva vreodată cu hoțul? Nu numai că nu discută, ci încuie și ușa ca să nu intre înlăuntru. Se poate să nu discuți cu el, dar de ce îl lași să intre înlăuntru?

    Cunosc un tânăr care deși este inteligent, crede în gândul său care îi spune că nu este echilibrat. Primind gândurile ce i le aducea dracul, acestea i-au creat o grămadă de complexe. A avut chiar și o încercare de sinucidere, care i-a topit pe părinții lui. Dumnezeu i-a dat puteri și harisme, dar pe toate i le netrebnicește vrăjmașul și astfel se chinuiește și pe el, și pe alții. Nu pot să înțeleg de ce primește aceste gânduri drăcești și își face viața chinuită, împotrivindu-se astfel și lui Dumnezeu, Care ne face atât de mult bine și ne iubește. Oricâte i-ai spune unui astfel de om, nu se folosește. Dacă nu va înceta să creadă gândurile ce i le aduce vrăjmașul, se va osteni în zadar.

    Cel sensibil nu este slab sufletește, nu este bolnav.

    Nu, mărimea de suflet și sensibilitatea sunt harisme sufletești, dar din păcate diavolul reușește să le exploateze.
    Pe un om sensibil îl face adeseori să exagereze lucrurile ca să nu poată trece peste o greutate, sau dacă reușește puțin să o rezolve, dar mai apoi cedează, îl face să deznădăjduiască, să se chinuiască și în cele din urmă să se epuizeze.

    Dacă ar pune în valoare sensibilitatea moștenită, ea ar deveni cerească, dar dacă o lasă ca să o exploateze diavolul, se va pierde. Pentru că dacă omul nu își pune în valoare harismele sale, atunci le exploatează diavolul. Și astfel aruncă darurile lui Dumnezeu. În loc să-i fie recunoscător lui Dumnezeu, le ia pe toate anapoda.

    Cel sensibil, atunci când crede gândului său poate sfârși chiar și la psihiatrie, în timp ce acela indiferent, cu al său „nu mă interesează”, desigur, nu merge bine, însă cel puțin nu sfârșește în psihiatrie. De aceea diavolul îi urmărește pe oamenii sensibili.

    Sf. Paisie Aghioritul, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, 2008

    Apreciază

  38. Prin aproapele, Dumnezeu Însuși Se face datornicul omului
    *Sf. Petru Damaschin

    „Milostiv este cel ce miluiește pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncări, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are nevoie de ea. El se socotește datornic, fiindcă a primit mai mult decât se cere și fiindcă s-a învrednicit să se numească milostiv, ca Dumnezeu; iar aceasta de către Hristos, în veacul de acum, și în cel viitor, față de întreaga zidire.

    „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Matei 5, 7)

    De asemenea el socotește că prin frate, Dumnezeu Însuși are trebuință de el și Se face îndatoratul lui; apoi, că fără ceea ce se cere de la el, săracul poate trăi, dar că fără să-l miluiască pe acela, după puterea sa, nu poate el să trăiască și să se mântuiască. Căci dacă nu vrea să-și miluiască el firea lui, cum va ruga pe Dumnezeu să-l miluiască pe el?

    Și așa socotind alte multe, cel ce s-a învrednicit de porunci își dă nu numai ale sale, ci și sufletul pentru aproapele.
    Căci aceasta este milostenia desăvârșită, precum ne-a arătat Hristos care a răbdat moartea pentru noi, dându-se tuturor o pildă și un chip, ca și noi să murim pentru alții, nu numai pentru prieteni, ci și pentru dușmani, când vremea o cere. Și nu lipsește nimănui nimic cu care să facă milă.
    Ci, neavând peste tot ceva cu ce să miluiască, să aibă înduioșare pentru toți, ca să ajute pe cei ce au trebuință din cele ce poate, desfăcut de orice împătimire față de lucrurile vieții, dar având împătimire (dragoste curată) față de oameni.”

    M-a impresionat în mod deosebit acest admirabil citat din învățăturile duhovnicești ale Sf.Petru Damaschin, referitor la una din modalitățile prin care arătăm aproapelui nostru, iubirea.
    Să-l miluim cu ceva căci întotdeauna avem ceva la îndemână din cele puse de Domnul Cel Prea Înalt înaintea noastră, cele pe care ne-ar face nouă înșine plăcere să le primim: ceva din bunurile vieții pregătite anume pentru acela, nu ceva care îmi prisosește, de care numai am nevoie, ci ceva deosebit , căci aproapele nostru fie prieten, cunoscut sau vrăjmaș, este oaspetele nostru de seamă, este cel prin care ne câștigăm mântuirea. O importanță aparte în milostenia față de cel de lângă noi o are rugăciunea pentru aceasta, la Sfânta Liturghie. O vorbă bună, o mângâiere sufletească, o lacrimă ștearsă, o încurajare în suferintă, puțin timp dăruit celui de lângă tine.
    „Îți faci cruce și spui: <>. Așa să zici! În două cuvinte și cu dragoste”.
    (Avva Simon Arvanítis)

    Nu reușim întotdeauna, din cauza mândriei, a prețuirii de sine..dar să încercăm să ne amintim:
    **„Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora – căci fiecare are sarcina sa – nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti…”
    Lumea noastră actuală, din punct de vedere social, moral și mai ales al calității vieții, se aseamănă Scăldătoarei Vitezda la scară mondială. Mai contează câte pridvoare are? Desigur, nu. Contează, însă, că în ea zac mulțimi de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați… la care mai putem adăuga amărâți, săraci, bolnavi sufletește, bolnavi de singurătate, bolnavi de umilință si deznădejde datorată purtarii fără milă a semenilor, cu răni adânci sufletești, fără nicio speranță, fără nici o credință în Dumnezeu, Cel care vindecă toate bolile și curăţă toate fărădelegile, singurul care îţi poate spune :
    „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.”(Ioan 5;8)
    El, este Cel ce vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor. (Psalm 146, 3)
    Cu siguranţă, Atotmilostivul are o pedagogie dumnezeiască, tainică, cu care zideşte sufletul nostru, cu care învaţă sufletul nostru să nu se încreadă în sine, să nu creadă că ale lui sunt puterile acelea, să nu cumva să se mândrească, să nu cumva să creadă că de la el sunt şi prin mândria aceasta să se piardă definitiv.
    Milostenia faţă de semenul nostru, Îl determină pe Dumnezeu în îndelunga Sa răbdare cu noi, să ne dăruiască
    seninătate, bucuria tainică a Duhului şi întărirea credinţei la vreme de ispită.

    Marele doctor Nicolae Paulescu (1869-1931) considerat un savant de renume mondial, cu o viață creștină exemplară, cunoscut drept cel care a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu „insulină“, este exemplul cel mai potrivit a personalității medicale care a împletit știința vindecării pacienților cu credința în Hristos.
    Viața și activitatea sa au fost dedicate slujirii lui Dumnezeu și slujirii aproapelui, conform poruncii universale a iubirii. El spunea: „Știința este îngenuncherea smerită a creaturii în fata Creatorului”; „Medicul trebuie deci să fie, în același timp, un savant care iubește din tot sufletul știința medicală, adică știința omului (…) să fie un învățător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei”.

    *Sfântul Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă
    **Parintele Arsenie Boca -Cărarea Impărăției

    Apreciază

    1. La piata progresul din sectorul 4 din bucuresti deja scanare faciala, ce termoscaner, deja acela e pistol cu apa, au fost blocate toate intrarile si pe una singura se intra prin metoda mai sus amintita, nu voiai a fi scanat nu intrai, scurt si la obiect

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundatiei Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica

%d blogeri au apreciat: