Mitropolitul Ambrozie de Kalavryta: „Coronavirusul este o construcție a forțelor întunecate ale Antihristului!”

342116.p

„Întreaga poveste a coronavirusului nu este altceva decât planul forțelor demonice, care constituie așa-numita globalizare și care are ca drept obiectiv să conducă societatea umană spre primirea peceții Antihristului, adică cipul cu numărul 666, care va fi implantat în corpurile noastre sub pretextul vaccinului împotriva coronavirusului”, consideră Înalt Prea Sfinția Sa, Mitropolitul Ambrozie, ierarhul pensionar al Eparhiei de Kalavryta a Bisericii Ortodoxe a Greciei.

De aceea, autoritățile statului au folosit o „multitudine de modalitați și sloganuri” pentru a înfricoșa oamenii să rămână în casă, „ca nu cumva să ne infectam cu virusul!” scrie Mitropolitul Ambrozie, într-o nouă postare, publicată pe Romfea.

Când se va descoperi un vaccin, atunci cei care sunt „terorizați de teama îmbolnăvirii cu coronavirusul, se vor grăbi să accepte vaccinul și cu pecetea Antihristului!” avertizează, Înalt Prea Sfinția Sa, Ambrozie.

Prima etapă a planului demonic a fost insuflarea fricii, scrie ierarhul, în acest scop au închis bisericile, au interzis să se tragă clopotele bisericilor, au interzis utilizarea difuzoarelor în afara bisericilor și au căutat să provoace panică în rândul credincioșilor, afirmând că Sfânta Împărtășanie poate transmite virusul.

„Vă întreb, frații mei: a fost vreodată posibilă transmiterea unui microb prin sunetul unui clopot? A fost vreodată posibilă transmiterea un virus prin sunetele unui difuzor, situat în afara unei biserici și care amplifică cântările slujbelor divine?”, întreabă Înalt Prea Sfinția Sa, retoric.

Dacă este așa, de ce autoritățile guvernamentale nu au cerut oamenilor să-și închidă radiourile și televizoarele, întreabă Înaltul Ierarh, din nou retoric.

Nu este pentru prima dată când Mitropolitul Ambrozie a combătut cu convingere afirmația făcută de anumite personalități ale guvernului față de Împărtășirea cu Sfintele Taine, care poate transmite virusul.

Pe 17 mai, Mitropolitul Ambrozie l-a excomunicat pe Ministrul grec al Educației, Niki Kerameus, care a declarat la televiziunea greacă, că este dovedit științific că coronavirusul poate fi răspândit prin salivă și, prin urmare, este periculoasă administrarea Sfintei Împărtășanii.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei a anunțat imediat, că acțiunea Mitropolitului Ambrozie este nulă și nu are nici o valoare, deși Înaltul Ierarh din Kalavryta, acum pensionar, continuă să-și susțină declarația făcută.

În Vinerea Luminată, sărbătoarea Primăverii Vieții, autoritățile au interzis procesiunea tradițională cu Icoana Făcătoare de minuni, Panagia Trypiti și chiar au emis o amendă de 560 de dolari (500 de euro), îndepărtând plăcuțele de înmatriculare ale mașinii care transporta Icoana. Înalt Prea Sfintia Sa își amintește, că a doua zi după eveniment, cântărețului grec Alkistis Protopsalti i s-a permis să susțină un concert la Atena, la care a participat chiar Premierul Greciei, care prin fapta sa „a încălcat propriile sale instrucțiuni generale și ordine către naivul poporul grec”.

„Frații mei greci, gândiți-vă cine își bate joc de cine? Cine înșală poporul grec și cum? Gândiți-vă și dați-vă singuri răspunsul!”, declară Mitropolitul Ambrozie.

„Coronavirusul este o construcție a forțelor întunecate ale Antihristului!”, exclamă Înalt Prea Sfinția Sa.

„Cu un cuvânt, se vor împinge reciproc unii pe alții, pentru a accepta vaccinul și cu el vor implanta 666, adică ne vor pecetlui cu pecetea Antihristului! Cu alte cuvinte, fără să ne dăm seama, ne vor smulge din brațele lui Dumnezeu și ne vor pune la dispoziția diavolului! ” ne previne Mitropolitul Ambrozie.

5G va fi apoi folosit pentru a comunica cu oamenii care au primit pecetea 666 prin implantare, astfel încât „instrumentele globalizării ne vor direcționa gândirea, dorințele… întreaga noastră viață!”, a continuat Înaltul Ierarh.

Mitropolitul Ambrozie consideră că forțele globalismului au planificat deja pandemia cu coronavirus în urmă cu 30 de ani, făcând aluzie la cartea „Ochii întunericului” de Dean Koontz, în care se vorbește despre un virus Wuhan-400 care va provoca o boală care slăbește rezistența organismului, asociată cu pneumonia.

„Frații mei, Creștini Ortodocși Greci, treziți-vă din amorțirea în care ați căzut! Ortodoxia este persecutată! Grecia este în pericol! Planul pentru realizarea unui Guvern Mondial de atei și șarlatani, care va guverna lumea, este pus în aplicare!” Mitropolitul avertizează în continuare, oferind un studiu suplimentar în limba greacă celor care vor să învețe mai multe despre acest subiect.

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”, încheie Înalt Prea Sfinția Sa mesajul său catre poporul dreptcredincios grec.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Moldovenești, din Patriarhia Moscovei, a exprimat îngrijorări similare cu privire la obligativitatea vaccinării și tehnologia 5G în sesiunea sa de la Chișinău, din 19 mai.

Coronavirus is a demonic plan for the dissolution of society—Metropolitan Ambrose of Kalavryta

Trad. Dr. Gabriela Naghi

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

412 gânduri despre „Mitropolitul Ambrozie de Kalavryta: „Coronavirusul este o construcție a forțelor întunecate ale Antihristului!””

  1. Să rabzi, având încredere în Dumnezeu
    SFÂNTUL CUVIOS ISAAC SIRUL

    Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie.

    Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întâmplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi, având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. Iar toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau mângâierea.

    Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povăţuirii celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi.
    Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

    Din Sfântul Isaac Sirul, cel de Dumnezeu-insuflat, Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 47-48

    Apreciază

  2. Durerile de naștere ale Învierii
    SFÂNTUL CUVIOS ISAAC SIRUL

    Hristoase, desfătarea neamului nostru omenesc, mângâierea sărăciei noastre, sprijinul firii noastre căzute jos și care se clatină, nădejdea celor fără de nădejde, al Cărui cinstit nume s-a făcut cunoscut între neamuri, fie-ți milă și mă ridică din căderea mea, dă înviere morții mele, trezește în mine simțirea vieții, scoate sufletul meu din temnița neștiinței, ca să se mărturisească numelui Tău, suflă în mădularele mele ceva din aerul vieții celei noi, cercetează ființa mea stricată în mormânt, scoate-mă din locul întunericului, fă ca aurora descoperirii Tale să mă cerceteze în mijlocul iadului (sheolului) neștiinței unde firea mea cuvântătoare a tăcut, stârnește, Doamne, încă o dată puterea ei de viață naturală, că „iadul nu te va mărturisi și cei ce se pogoară în mormânt nu vor lăuda numele Tău”. N-am gură să spun mai multe. Fie ca „viii să Te laude pe Tine” așa cum o fac eu acum.

    Simțurile mi-au asurzit, mișcările au tăcut, gândurile au secat, toată lucrarea firii mele e lipsită de viață adevărată. Pomenirea Ta nu e întru mine, în iadul în care sunt nimeni nu se mărturisește Ție, iar în sufletul meu pierdut nu mai răsună vuietul vesel al laudelor Tale. Toate mădularele mele moarte așteaptă durerile de naștere ale Învierii.

    Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața Duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată, Editura Deisis, Sibiu, 2003.

    Apreciază

  3. Sufletul păcătos de milă are nevoie, nu de judecată
    SFÂNTUL CUVIOS ISAAC SIRUL

    Să nu urăşti pe păcătos; căci toţi purtăm câte o vină; şi dacă pentru Dumnezeu te porneşti împotriva lui, plângi pentru el. Dar pentru ce să-l urăşti? Păcatul din el urăşte-l, iar pentru el roagă-te, ca să te asemeni cu Hristos, care nu se mânie împotriva celor păcătoşi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi cum a plâns El pentru Ierusalim? Dar şi noi în multe chipuri suntem batjocoriţi de draci. Şi de ce să urâm pe cel ce s-a batjocorit ca şi noi, de dracul, care şi pe noi ne-a batjocorit?
    Şi pentru ce, frate, să urăşti pe păcătos? Oare pentru că, după a ta părere, nu este drept? Dar unde este dreptatea ta, dacă nu ai dragostea? De ce n-ai plâns mai bine pentru el? Ba, tu l-ai şi gonit.
    Cu neştiinţă se mânie unii, care cred că se poartă raţional cu păcătoşii.

    Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, 1997, p. 227

    Apreciază

  4. PĂRINTELE SERAFIM ROSE – DESPRE FACEREA LUMII

    Părintele SERAFIM: Înainte de a începe un nou capitol, poate cineva să facă un rezumat despre felul cum era Raiul pământesc ?

    STUDENT: Nu este lumea materială aşa cum o cunoaştem noi, dar nici un tărâm intelectual, ci unul oarecum intermediar. E mai curând un loc fizic rarefiat.

    Părintele SERAFIM: Da. Şi era pe pământ sau în cer ?

    STUDENT: Niciunde. Cred că era ridicat deasupra pământului.

    Părintele SERAFIM: Da, dar de fapt la început era parte a pământului, chiar dacă era probabil pe un loc mai înalt. Iar acum ?

    STUDENT: Este un loc care există în mod real, dar nu poţi ajunge acolo într-un mod lumesc, geografic.

    Părintele SERAFIM: A mai fost cineva acolo în ultimele mii de ani ?

    STUDENT: Tâlharul de pe cruce [cf. Luca 23, 43].

    Părintele SERAFIM: Aşa e, dar el nu s-a mai întors să ne povestească. S-a întors oare cineva ?

    STUDENT: Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol.

    Părintele SERAFIM: Da. Şi mai cine ?

    STUDENT: A mai fost un bucătar dintr-o mănăstire.

    Părintele SERAFIM: Corect, Sfântul Eufrosin Bucătarul.

    STUDENT: Este vreunul dintre cei pomeniţi în cartea Sufletul după moarte ?

    Părintele SERAFIM: Da, sunt unii dintre cei pomeniţi acolo care s-au reîntors ca să ne povestească. Ei spun întotdeauna, precum Sfântul Pavel, că nu pot descrie exact ceea ce au văzut. Ei dau anumite descrieri ale Raiului (de pildă Sfântul Andrei vorbeşte despre plante, o grădină minunată, şi cerul însuşi deasupra ei), dar e ceva aşa de departe de experienţa noastră normală, încât nu pot vorbi prea mult despre el. Ei au văzut starea în care urmează să ajungem în veacul viitor.

    Raiul a fost un loc aparte de pe pământ care a fost făcut, după Sfântul Efrem Sirul, împreună cu plantele, în Ziua a Treia. În Ziua Şasea Dumnezeu l-a aşezat în el pe om. La obârşie a fost un loc al pământului, ca spre a arăta că omul era sortit să urce de pe pământ la cer. Nu era în întregime material, ci dintr-o materie rafinată pe care nu o înţelegem. Dar, din pricina căderii omului, acest aspect ceresc al pământului – o parte specială a pământului dintru început – s-a ridicat cumva şi a dispărut din vederea noastră, deşi încă suntem în stare să ne întoarcem în el. În acelaşi timp, după cădere, pământul dintru început a căzut întru stricăciune.

    STUDENT: Când a fost făcut iadul după părerea Părinţilor ? A fost făcut odată cu facerea cerurilor sau o dată cu facerea pământului ?

    Părintele SERAFIM: Iadul nu a fost făcut în mod concret, tot aşa cum nici răul nu a fost făcut în mod concret. Iadul este doar locul şi starea unde au căzut îngerii căzuţi. Cu alte cuvinte, într-un anumit sens, ei înşişi l-au făcut. Scriptura vorbeşte despre locul „gătit diavolului şi îngerilor lui” [Mat. 25, 41], dar nu pomeneşte cum a luat fiinţă. Nu ni se povesteşte amănunţit nici despre îngeri, nici despre căderea lor; există doar scurte referiri ici-colo. Este vădit că acestea s-au petrecut înainte de apariţia şarpelui din Cartea Facerii.

    Mai sunt alte întrebări ? Este greu de înţeles acest concept despre un lucru care nu e nici cu totul material, nici cu totul duhovnicesc ?

    STUDENT: Suntem foarte obişnuiţi să gândim dualistic: materialul în opoziţie cu spiritualul.

    Părintele SERAFIM: Aşa este. În veacul viitor vom avea trupuri, dar vor fi trupuri duhovniceşti. Va fi un tărâm asemănător cu Raiul de la început, deşi Raiul era mai „grosier”, adică relativ material. Tărâmul viitor va fi un sălaş duhovnicesc, dar în acelaşi timp în el vor exista trupuri. Care a fost primul exemplu de astfel de trup ?

    STUDENT: Hristos înviat.

    Părintele SERAFIM: Da – Trupul înviat al lui Hristos, care putea trece prin uşi închise şi prin ziduri. Putea arăta că mănâncă, deşi El nu avea nevoie să mănânce; El avea răni ce puteau fi atinse, dar arăta aşa de diferit, încât ucenicii nu L-au recunoscut atunci când L-au văzut. Este o stare foarte tainică, totuşi ţine de trup.

    STUDENT: Dacă Adam şi Eva nu ar fi căzut, ar fi putut Adam să înainteze până la starea desăvârşirii fără Hristos ?

    Părintele SERAFIM: Teoretic poţi gândi şi aşa. E o altă problemă faptul dacă Hristos ar fi venit oricum. Dumnezeu ştia ce voia să facă de mai înainte şi ştia cum se vor petrece lucrurile. Şi lucrurile erau astfel, încât Hristos a venit. Dar nu ar fi fost nevoie ca El să vină să ne mântuiască dacă Adam nu ar fi păcătuit.

    Desigur, sunt lucruri foarte adânci. Mai târziu voi cita câteva dintre slujbele ce vorbesc despre aceste lucruri.
    Teologia Bisericii ni se dă necontenit în slujbe, fiindcă ea ne face să ne amintim de unde venim şi încotro mergem.

    STUDENT: Când Adam a căzut, şi-a dat seama în acel moment că are voinţă liberă ?

    Părintele SERAFIM: De îndată ce nu a ascultat, şi-a dat seama că era gol, a văzut că fugea de Dumnezeu şi a început să caute scuze. Cu alte cuvinte, i s-a deschis întreaga cale care este urmarea păcatului. Deci a văzut acest adânc în el însuşi – că era în stare să aleagă răul, chiar dacă nu ar fi vrut cu adevărat s-o facă.

    STUDENT: Deci nu era cu totul conştient de voia sa liberă până în acel moment ?

    Părintele SERAFIM: Ei bine, Părinţii spun că, deşi era matur cu trupul şi foarte înalt cu cugetul, totuşi era încă foarte naiv, nefiind încercat. Era în starea bunătăţii fără să fi fost ispitit de către rău.

    STUDENT: Deci a ştiut Adam ce anume face atunci când a căzut ?

    Părintele SERAFIM: Ştia un lucru: că există o poruncă. Dar nu era încă încercat în ascultarea poruncilor şi, în simplitatea sa, a căzut.

    STUDENT: Înainte de a mânca din măr, Adam conştientiza ce este răul ?

    Părintele SERAFIM: Cred că începutul conştientizării răului a fost, probabil, atunci când a observat că există ispite. De nu ar fi căzut, conştientizarea în sine i-ar fi putut fi ca şi cum ar fi gustat din pom fără a cădea. Dacă ar fi fost matur şi pregătit, ar fi putut cunoaşte urmările răului fără a cădea el însuşi în rău.

    Totuşi, aceasta e doar părerea mea. Părinţii nu vorbesc despre acest aspect aparte, dar spun că pomul cunoaşterii binelui şi răului este numai pentru oameni maturi. (în treacăt fie spus, nici unul dintre Sfinţii Părinţi nu spune că fructul a fost măr. Nu ni se spune nimic anume despre aceasta; era doar un pom cu fructe.)

    STUDENT: Dumnezeu a creat doar un bărbat şi o femeie? Sau Adam şi Eva sunt reprezentanţii unui anume fel de persoane sau grup de persoane?

    Părintele SERAFIM: El a creat întreaga fire omenească într-un om – întâiul om, Adam – iar din carnea lui a luat-o pe prima femeie. Din ei provine restul omenirii.

    STUDENT: Când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, a luat însuşirile proprii firii femeieşti din Adam sau a înzestrat-o cu alte însuşiri complementare?

    Părintele SERAFIM: Nu ni se spune. I-a dat toate acele însuşiri pe care trebuia să i le dea, pornind de la acea coastă. Coasta unui bărbat nu produce o femeie; deci este o minune. Dumnezeu a luat o parte din Adam spre a arăta că obârşia omenirii este una singură. Întregul omenirii este deja prezent în omul dintru început. Oricine s-a născut după aceea – din acest unic om – are aceeaşi fire, acelaşi chip al lui Dumnezeu, care se vădeşte în suflet.

    STUDENT: Trupul şi sufletul omului erau făcute de la început să fie despărţite?

    Părintele SERAFIM: Nu. Dacă Adam nu ar fi murit, nu am mai fi avut de ce să vorbim despre trup şi suflet, fiindcă trupul însuşi s-ar fi subţiat şi s-ar fi făcut asemenea sufletului. Până la urmă am fi ajuns în starea de trup duhovnicesc.

    STUDENT: Dumnezeu a insuflat un suflet şi în Eva ?

    Părintele SERAFIM: Pe calea pe care o ştie El, i-a dat şi ei acelaşi lucru pe care l-a dat lui Adam. Nu ni se dau amănunte de acest fel. Este pur şi simplu o minune dumnezeiască.

    Apreciază

  5. Gheorghe Iancu, Profesor de drept constituţional : discriminarea pe baza de vaccin/ test este NECONSTITUȚIONALẮ!

    Gheorghe Iancu, profesor de drept constituţional, a oferit o serie de clarificări referitoare la o posibilă discriminare între persoanele vaccinate și cele nevaccinate, în privinţa accesului la diverse evenimente. „Sunt încălcate vreo 3-4 reguli din Constituție. În primul rând este încălcat Art. 1 din Constituție, care vorbește de faptul că drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie respectate. Prin Legea 55, s-a ajuns la tergiversare a încălcării unor drepturi. (…) Art. 16 din Constituție vorbește despre egalitatea de drepturi și spune că cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege, ca urmare cei care au promovat vaccinul experimental s-au situat mai presus ca legea. În al treilea rând, mai aveam dreptul la sănătate. În ceea ce privește dreptul la sănătate, există de curând un argument, în sensul că oamenii au dreptul să beneficieze de medicamentele corespunzătoare. (…) Mai există și o restrângere a exercitării drepturilor, care se poate face doar prin lege și nu prin hotărâri ale unor organizații precum inspectorate etc.”, a explicat profesorul Gheorghe Iancu.

    Premierul de paie i-a amenințat pe cei care nu se vaccinează că riscăm să nu mai avem parte de relaxările promise. „Dacă vedem că campania de vaccinare nu funcționează, putem avea și frâna de mână. Dacă vrem să menținem calendarul de revenire la normalitate, trebuie să ne vaccinăm. Cu cât ne vaccinăm mai repede, cu atât ne revenim mai repede.”, a spus Florin Cîțu.( of, gramatica bat-o vina! -n.m)[..]
    Vor mai fi probabil valul patru, valul cinci, dar mai mici. Să nu credem că a trecut. Trebuie să mergem să ne vaccinăm. Am reuşit să luăm aceste măsuri mai repede pentru că românii au înţeles şi s-au vaccinat“, a declarat Cîţu.

    Studenții de la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași vor fi primiți la examene doar dacă vor dovedi că sunt vaccinați, au un test negativ sau demonstrează că au fost bolnavi de Covid. Decizia a fost luată de conducerea Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, „având în vedere responsabilitatea socială și misiunea universității în comunitate, coroborat cu modalitatea clasică de examinare pentru învățământul medico-farmaceutic”. Astfel, pentru a putea participa la sesiunea de examene din perioada 29 mai-19 iunie, studenții trebuie să prezinte certificatul de vaccinare, inclusiv cu prima doză, un test PCR negativ, nu mai vechi de 72 de ore, un test antigen rapid, nu mai vechi de 24 de ore, sau o adeverință din care să rezulte că se află între a 15-a și a 90-a zi ulterioară confirmării infectării cu Sars-Cov-2. Aceste documente trebuie prezentate de studenți înaintea fiecărui examen. Responsabile de verificarea documentelor sunt cadrele didactice examinatoare.

    Liga Studenţilor din Iaşi acuză EXCES DE PUTERE și cere ca toți studenții să participe la examene, chiar dacă nu sunt vaccinați. Se încurajează astfel cu bună ştiinţă un război tacit între fiii aceluiaşi neam.
    „Dorim să depunem o acţiune de suspendare a hotărârii Consiliului de Administraţie, pentru că în momentul de faţă UMF Iaşi se află într-un exces de putere, neexistând bază legală prin care să oblige studenţii şi cadrele didactice să participe la sesiunea de examene exclusiv pe baza testelor sau certificatului de vaccinare. O astfel de ingerinţă este total extra legală, creează un precedent foarte periculos pentru tot sistemul public de învăţământ din România. Trebuie să facem pe toate căile posibile astfel încât să îi ajutăm pe studenţii din UMF să aibă mai mult curaj. Au existat foarte multe presiuni asupra lor în ceea ce priveşte această chestiune. Dialogurile sunt inexistente pentru că UMF alege să discute numai cu organizaţiile studenţeşti din cadrul UMF care în momentul de faţă susţin poziţia universităţii.
    Mai mult, au fost lideri ai acestor asociaţii care i-au ridiculizat pe cei peste 2.000 de studenţi care se opun acestei decizii. Este un fapt absolut îngrijorător că cei care se numesc reprezentanţi ai studenţilor calcă în picioare dorinţa colegilor lor“, a declarat jurnaliştilor Emanuel Man, reprezentant al Ligii Studenţilor Iaşi.

    Apreciază

  6. Prof. univ. dr. Gheorghe Piperea:

    Pfizer și Moderna au folosit bani publici americani pentru cercetarea științifică necesară dezvoltării tehnologiilor “lor” genetice. BionTech, bani publici germani. AstraZeneca – bani publici europeni.
    [..]
    Divide et impera, remember?
    Pașaportul/certificatul/adeverința “verde” nu este despre libertatea de circulație sau despre repornirea economiei, ci despre o nouă resursă de date cu caracter personal, adică despre un nou și nelimitat flux de “surplus comportamental” cu ajutorul căruia să putem fi mai bine remodelați și mai precis controlați, surplus colectat, de această dată, chiar din interiorul corpului înțepatului. Subsidiar, aceste țidule verzi sunt despre necesitatea ca Big Pharma să își vândă poțiunea magică și să producă profitul atât de ardent dorit de investitorii la bursă. Bine, mai este și interesul existențial de a ține sub preș (până la momentul prescripției) gunoiul conflictelor de interese și mizeria corupției, a sponsorizărilor medicilor și a lobby-ului politic, dar cine se îndoiește de onestitatea acestor eroi ai luptei pentru siguranța noastră, de caracterul angelic al acestor războinici cu “acest virus nenorocit”? [..]

    Chiar, nu a observat nimeni că eroii luptei anti-corupție, atât cei care s-au urcat pe valul protestelor anti-“ciuma roșie”, cât și cei care au format valul (flatantă “calitate”, într-adevăr…) sunt unii și aceiași cu eroii măștii inutile, ai serurilor experimentale și ai luptei contra noilor ciumați, nevaccinații?

    PS Un amic, Paul Costea, spunea într-un comentariu la postările mele plicticoase și arogante, că serurile experimentale anti-covid (ilegal denumite “vaccinuri”, n.n.) sunt autorizate temporar, în considerarea situației de urgență artificial creată, deci trebuie ca situația de urgență să fie artificial prelungită. Și avea dreptate.

    Ministerul român al Sănătății a declarat că, în 2020, dintr-un număr de 26.106 decese ștampilate covid, doar 227 au fost exclusiv și confirmat din cauza covid.

    Un număr de cca 6000 de cazuri au fost doar suspecte de covid. Au fost și cca 3000 de cazuri cu virus NEidentificat. Restul au fost cazuri în care covid a fost cauza secundară (omul a murit de alte boli…). Ministerul nu a spus, încă, ce număr de decese a fost cauzat de închiderea de facto a 80% din capacitatea de tratament a sistemului spitalicesc, de întârzierea sau ratarea unor operații, de lipsa de bani pentru boli cronice etc. Astea intră în cadrul disonanței cognitive a enoriașilor cultului sănătoșilor – așa ceva nu “se” există, ca girafa din bancul cu olteanul…

    Apreciază

  7. Inconfundabilul, dar și inegalabilul domn Prof.Univ.Dr. Gh.Piperea

    Starea de alertă tocmai ce s-a prelungit la infinit.
    Precum se observă din hotărârea CNSU de ieri, restricțiile se păstrează, până în august, cel puțin. Așa-zisele “relaxări”, adică micile concesiuni pe care ni le acordă cei care ne-au luat libertatea în proprietate prin ocupațiune, sunt condiționate de atingerea “țintei” de înțepare. Nu mi-e clar care e această țintă, dar tocmai asta e și ideea, să nu știe șeptelul câte locuri sunt în saivan. Campanii de înțepare vor fi tot anul, căci turma de 70% din populație nu se va putea atinge, cu toate eforturile lui Cîțu și “moda” segregării pe criterii sanitare, care a pus stăpânire peste tot. Mai mult chiar, variante, mutații și tulpini noi vor fi mereu – înțeparea cu poțiunea magică a druizilor pharma va fi mereu necesară. Cei care cred că scapă doar cu una, două sau trei injecții anul ăsta, se înșeală amarnic : ca și Asterix, cel fără puteri speciale în lipsa poțiunii lui Panoramix, pentru a fi “liberi” să iasă la club, concert sau cinema, să călătorească, să învețe sau să muncească, ei vor fi nevoiți să repete mereu gestul injectării sau al testării, care va deveni ritualic.
    Pe de o parte, inteligenții care se oftică și își manifestă obida pe feisbuc că și-au asumat riscul înțepării fără să primească în schimb, numai pentru ei, “darul libertății” de a merge la dineuri cu proști, se pot considera răzbunați. Ne-înțepații și infidelii nu vor primi vreodată înapoi libertatea furată. Și nu va fi revoluție pe tema asta, ci supușenie treptată.
    Pe de altă parte, se poate înțelege, retroactiv privind la declarația complet ilogică și oximoronică de ieri, că Arafat nu glumea când spunea “vaccinarea este obligatorie, pentru cel care o dorește”.

    Reamintesc că am o acțiune pe rol, cu termen săptămâna viitoare, în care solicit anularea ultimelor hotărâri de guvern referitoare la starea de alertă perpetuă – dar ce mai contează asta la halul în care se pronunță aceste instanțe și la gradul imens de conformare voluntară față de aberațiile juridice, logice și sanitare ale acestui Torquemada al noii Inchiziții covidocratice?

    https://www.juridice.ro/…/hotararea-cnsu-privind-masurile-d…

    Apreciază

  8. ASPRIME FAŢĂ DE CEI OBRAZNICI, ÎNGĂDUINŢĂ FAŢĂ DE CEI MĂRINIMOŞI
    SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL

    Dacă un om are intenţie bună, dar nu a fost ajutat de mic, nu este linguşire faptul de a-i spune cele bune pe care le vezi la el, pentru că în felul acesta este ajutat şi se schimbă, fiindcă i se justifică ajutorul dumnezeiesc. I-am spus unuia: „Tu eşti bun. Dar acestea pe care le faci nu ţi se potrivesc”. I-am spus aceasta, pentru că am văzut atât ogorul lui cel bun, cât şi sămânţa cea rea ce îi fusese aruncată. Am văzut că lăuntric era bun şi că orice rău pe care îl făcea venea din afară. Nu i-am spus „eşti bun” pentru ca să-l linguşesc, ci ca să-l ajut, să-i pun în mişcare mărimea de suflet.

    Unii au următorul tipic: ori de are, ori de nu are cineva vreo harismă, îi spun: „Nu ai harismă”, chipurile ca aceia să nu se mândrească şi astfel să se vatăme. Adică fac o nivelare. Dar când cineva deznădăjduieşte de răul pe care îl face, deznădăjduieşte şi de binele pe care îl are, şi cum se va încuraja atunci ca să se nevoiască cu râvnă? În timp ce dacă îi spui cele bune pe care le are şi îi cultivi mărimea de suflet şi nobleţea, este ajutat, creşte şi sporeşte.

    Eu am drept tipic ca atunci când văd pe cineva că are o harismă sau merge bine în nevoinţa lui, să i-o spun. Şi iarăşi, dacă văd ceva strâmb, să pun mâna pe vargă… Nu mă gândesc ca nu cumva să i se vatăme sufletul într-un fel sau altul, deoarece amândouă modurile de a proceda au dragoste. Dacă se vatămă din purtarea mea, aceasta înseamnă că are o vătămare. Dacă, de pildă, icoana ce a făcut-o o soră este frumoasă, îi voi spune că este frumoasă. Dacă văd că s-a mândrit şi începe să sporească în obrăznicie, îi spun una de o arunc cât colo. Fireşte, dacă se va mândri va face după aceea caricaturi şi astfel va mânca o altă „săpuneală”. Dacă se va smeri, va face din nou treabă bună.

    Pe mine nu mă odihnesc lucrurile bolnăvicioase. Lucrurile scrântite nu le pot suferi. Le ajustez puţin de aici, puţin de dincolo, până ce îşi vor afla locul lor. Ce? Oare voi tolera stările vătămătoare?

    – Părinte, când cel obraznic devine mai obraznic din pricina bunăvoinţei pe care i-o arăţi, cum poţi să-l ajuţi?

    – Ascultă, când văd că cineva nu este ajutat prin bunăvoinţa mea, prin bunătatea mea, prin dragostea mea, atunci îmi spun că nu am înrudire cu el şi sunt nevoit să nu mă mai port cu el cu bunătate. În mod normal, cu cât îţi arăt mai multă bunătate, cu atât trebuie să te schimbi, să te dizolvi, să te topeşti.

    Ce s-a întâmplat odată cu cineva? La început, ca să-l ajut, am fost nevoit să-i spun câteva fapte dumnezeieşti pe care le trăisem. Dar în loc să spună: „Dumnezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc pentru această mângâiere etc.” şi să se topească, a prins curaj şi se purta cu obrăznicie. Atunci am început să-l ţin la distanţă printr-o atitudine severă.
    „Îl voi ajuta de departe, cu rugăciunea”, mi-am zis. Şi am făcut aceasta nu pentru că nu îl iubeam, ci pentru că în modul acesta l-am ajutat.

    – Părinte, dar dacă şi-a priceput greşeala şi cere iertare?

    – Dacă a priceput-o, este în regulă, ne putem înţelege. Altfel, dacă nu se foloseşte de mărimea mea de suflet, nu aflu legătură şi nu am înrudire cu el. Când celălalt are evlavie, smerenie, nu are obrăznicie, şi tu te mişti în mod simplu.
    Eu dintru început mă port cu toţi în mod firesc şi cu simplitate. Nu mă port cu rezervă, chipurile ca să nu dau îndrăzneală celuilalt şi să-l vatăm. Mă dăruiesc în întregime, ca să se ajute, să se dezvolte în cadrul unui climat de dragoste, şi încet-încet îi spun cusururile lui.
    Îl consider fratele meu, tatăl meu, bunicul meu, potrivit cu vârsta sa. Fac însorire, ca să iasă toţi şerpii, scorpionii, scarabeii, adică patimile, şi după aceea îl ajut ca să-i omoare. Dacă văd însă că nu preţuieşte aceasta şi nu este ajutat de purtarea mea, ci profită de simplitatea mea şi de dragostea mea sinceră şi începe să se poarte cu obrăznicie, mă retrag încet-încet, ca să nu devină şi mai obraznic.

    Dar la început mă dăruiesc în întregime, şi de aceea mai târziu conştiinţa îmi este odihnită. Odinioară, la Mănăstirea Stomiu am luat un copil ca să-l ajut să înveţe meseria de tâmplar. Mă purtam cu el cu multă bunătate, îl aveam ca pe fratele meu. Dar vedeam la el unele lucruri care nu mă odihneau.
    Cândva l-am întrebat: „Cât este ceasul?”. „Ceasul merge după cum merge mintea ta”, mi-a răspuns. Ei, atunci mi-am spus: „Nu este de folos să continui aşa. Îmi voi aduna încet-încet «mintea», pentru că nu se foloseşte”.
    În mod firesc, dacă ar fi avut mărime de suflet, ar fi trebuit să se fi topit prin felul în care mă purtam cu el. Dar am văzut că nu mă suferea, nu mă înţelegea. După aceea el singur a plecat, nu l-am alungat eu.
    Vezi, îngăduinţa, dragostea îl fac pe cel obraznic şi mai obraznic, iar pe cel mărinimos, mai mărinimos.

    Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

    Apreciază

  9. În scrierile părinților pustiei aflăm următoarea învățătură:

    ”PENTRU AVVA IOSIF TEBEUL

    A zis avva Iosif tebeul: trei cete sunt cinstite înaintea Domnului: când omul este bolnav şi i se adaugă ispite şi cu mulţumire le primeşte. Iar a doua este când cineva îşi face toate lucrurile sale curate înaintea lui Dumnezeu şi nu au nimic omenesc. Iar a treia, când cineva şade sub supunerea unui părinte duhovnicesc şi se lepădă de toate voile sale. Aceasta are o cunună mai mult, dar eu am ales boala.”.

    Patericul Sfinților Bătrâni

    Apreciază

  10. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim
    SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL

    Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: „De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze.

    De aceea, pentru ca să intervină, vrea să-L rugăm. Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru, şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează în chip deosebit, precum îi foloseşte fiecăruia mai bine. Aşadar, pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, trebuie ca omul însuşi să vrea şi să ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: Vrei să te faci sănătos? Dacă omul nu vrea, Dumnezeu respectă libera sa alegere. Dacă cineva nu vrea să meargă în Rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească Ajutorul dumnezeiesc. Altfel, Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

    Cereţi şi vi se va da, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim.
    În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ține. Suflă vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legaţi.
    Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ține, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile dintr-o parte şi din alta şi se chinuieşte.

    Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. II Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 314-315

    Apreciază

  11. Nu căutaţi să aflaţi iubirea. Căutaţi să aflaţi zidurile care se înalţă înlăuntrul vostru şi nu vă îngăduie s-o vedeţi

    Ultimul obstacol duhovnicesc menţionat de Sfântul Efrem Sirul este grăirea în deşert. Şi este adăugată la sfârşitul patimilor de evitat nu pentru că este mai puţin însemnată decât celelalte, ci tocmai pentru că grăirea în deșert constituie pecetluirea celor anterioare, fiind cea mai răspândită boală duhovnicească a oamenilor, chiar şi a oamenilor Bisericii.
    Grăire în deşert este atunci când vorbim mult. Spunem cuvinte multe şi nefolositoare. Flecărim peste măsură şi rostim cuvinte care nu sunt scoase din inimă. Grăirea în deşert înseamnă, iarăşi, că spunem cuvinte deşarte, zadarnice, prosteşti, neînţelepte, fără sens şi iresponsabile, fără conştiinţă şi respect faţă de om şi de viaţa lui.

    Alături de grăirea în deşert stă lauda de sine şi îndelunga-vorbire, care-l caracterizează pe omul superficial. Cuvântul creştinului, după cum spune Apostolul, trebuie să fie cuprinzător, clar, viu şi esenţial, lipsit de orice lucru nefolositor, bârfitor şi exagerat [vezi Iacov 3, 1-16].
    Cuvântul, cu siguranţă, este una din cele mai sfinte harisme ale omului, cel care arată obârşia lui dumnezeiască şi zidirea lui după chipul lui Dumnezeu. Aşadar, în harisma cuvântului se distinge pecetea chipului lui Dumnezeu în om, de vreme ce însuşi Fiul lui Dumnezeu este şi Se face Cuvântul lui Dumnezeu. În Teologia ortodoxă vorbim despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Însă harisma cuvântului, care-l poate sfinţi pe om, totodată îl poate omorî, când acesta îl foloseşte ca instrument de autodistrugere. Cuvântul izbăveşte şi ucide, cuvântul inspiră şi otrăveşte.
    Cuvântul este mijlocul pentru aflarea adevărului, dar devine şi unealtă pentru răspândirea minciunii. Cuvântul poate să fie pozitiv, însă poate fi şi negativ. Iar când se depărtează de originea lui dumnezeiască, atunci devine grăire în deşert, calomnie, judecarea aproapelui, hulă, blasfemie şi chiar erezie.

    Se ştie că un cuvânt este suficient încât toate să piară. Un cuvânt, de asemenea, ajunge pentru ca toate să se mântuiască. De aceea trebuie să fim atenţi ce spunem celorlalţi, pentru a nu-i răni. Orice om este vrednic doar de iubirea noastră. Iar când cineva se apropie de noi şi ne mărturiseşte problemele lui, e ca şi când ne-ar zice: „spune-mi o vorbă bună, dă-mi dreptate, arată-mi puţină dragoste”. Această putere a iubirii şi zidirii trebuie s-o aibă cuvântul nostru, altminteri va fi grăire în deşert. Foarte just s-a spus: „cuvântul, atunci când nu se separă de originea şi de scopul lui dumnezeiesc, este cuvânt de mângâiere, de chemare, de implorare, de doxologie şi mulţumire, însă atunci când se separă de Dumnezeu poate ajunge grăire în deşert şi îndelungă-vorbire” [Părintele Mihail Kardamakis].
    Părinţii Bisericii noastre şi mai ales asceţii, nu numai că nu iubeau grăirea în deşert, dar dimpotrivă, preferau tăcerea şi foloseau cuvântul doar atunci când ceea ce urmau să spună era mai preţios decât tăcerea. De aceea, ceea ce exprimă Tradiţia ortodoxă nu este învăţătura cuvintelor, ci învăţătura faptelor, adică mărturia vieţii, de care societatea de astăzi are atât de mare nevoie.

    Cineva care reuşeşte să-şi impună tăcerea arată o formă de mare înfrânare. Tăcerea este mod şi atitudine de viaţă. Hristos înaintea judecătorilor Săi a tăcut, deşi, dacă ar fi vrut, ar fi putut spune multe. A tăcut, de asemenea, vreme de patruzeci de zile în pustie şi, de aceea, cuvântul şi învăţătura Lui au rămas, ca roade ale tăcerii, nemuritoare şi purtătoare de viaţă. Asta nu arată doar atotînţelepciunea şi atotputernicia Sa, ci este şi un exemplu bun de urmat pentru noi toţi cei care suferim de vorbărie. Înţelept nu este cel care vorbeşte, ci cel care ştie când să vorbească şi ce să spună atunci când vorbeşte. Este un lucru foarte însemnat şi important ca oamenii să ştie bine ce să vorbească, cui să vorbească, de ce să vorbească, cât să vorbească şi când trebuie să tacă, să se retragă, să se ascundă.

    Citim în Paterice că în vechime oamenii mergeau la Părinţii înţelepţi şi sfinţi ai pustiei şi le ziceau: „Avva, spune-mi un cuvânt spre mântuire!“, adică cereau cuvinte care să contribuie la mântuirea lor. Astăzi cei mai mulţi, atunci când comunicăm între noi, primul lucru pe care căutăm să-l aflăm este vreo noutate: „Ce noutăţi ai?”, „Spune-mi vreo noutate”, sunt expresiile cele mai obişnuite. Căutăm să aflăm noutăţile care de obicei au legătură cu viaţa celorlalţi. Astfel, suntem târâţi în patima grăirii în deşert şi a îndelungii-vorbiri, care ne dezorientează. Deseori începem discuţiile noastre cu cuvinte frumoase şi laudative la adresa celuilalt, dar curând ajungem la calomnii, minciuni şi jurăminte. Căci aproape nimeni nu grăieşte în deşert despre virtuţile celorlalţi. De obicei vorbim despre greşelile lor.
    De aceea trebuie să fim atenţi la cuvântul nostru, să nu avem încredere uşor în sinele nostru şi să nu ne relaxăm, considerând că multe cuvinte nu pot provoca vătămări duhovniceşti.

    Sfântul Isaac Sirul sfătuieşte foarte drept: „Să nu ai încredere în părerea ta, ca nu cumva să intervină vrăjmaşul şi să te prindă în cursă prin viclenia lui. Limba ta să grăiască doar lucruri bune, şi astfel nu te va întâlni nici o necinstire. Dobândeşte buze dulci, şi-i vei avea pe toţi prieteni. Niciodată să nu te lauzi cu limba ta pentru faptele tale, ca să nu fii ruşinat. Căci în lucrul cu care se laudă omul, în acela Dumnezeu îngăduie să cadă, pentru a se ruşina şi a învăţa smerenia“.

    Desigur, faptul că cineva tace sau are buze dulci, după cum spune avva Isaac, nu înseamnă că nu grăieşte în deşert. Omul care crede că tace, pe când inima lui îi osândeşte pe ceilalţi, nu trăieşte tăcerea. Acela mereu vorbeşte. Iar altul, care vorbeşte mereu, dar în inima lui are sentimente de iubire pentru semenul său, este cel mai tăcut dintre toţi, lucru ce arată că tăcerea de una singură nu înseamnă nimic. Merită ca cineva să tacă atunci când are o discuţie permanentă cu Dumnezeu. Atunci când Sfântul Efrem ne roagă şi ne îndeamnă sa scăpăm de duhul grăirii în deşert, nu înseamnă că ne cere să trăim tăcerea obligatorie, care conduce la depresie. Tăcerea pasivă este o boală duhovnicească gravă.
    Este semnul şi expresia akediei, oboselii, întristării, constrângerii, deznădejdii, lipsei de interes pentru viaţă, a disperării şi pesimismului amar.

    Tăcerea isihaştilor şi predica Sfântului Ioan Gură de Aur au aceeaşi valoare, fiindcă ambele vorbesc şi totodată tac. Transmit acelaşi mesaj al bucuriei şi certitudinii credinţei. Tăcerea care-l izolează pe om, sufleteşte şi trupeşte, nu este cea cerută de Biserică. Aceasta este tăcere bolnăvicioasă, care-l chinuieşte pe om şi-l tulbură. De aceea mulţi oameni uneori tac, fără ca acest lucru să fie rezultatul maturizării duhovniceşti, ci dimpotrivă, al confuziei şi slăbiciunii duhovniceşti. Iar când omul se află în această stare, nu poate să fie cinstit. Nu poate lua parte la vreo discuţie. Nu este clar, deschis, sincer. Şi să nu uităm că cineva care nu vorbeşte despre sine arată o formă fină de ipocrizie! Foarte corect s-a spus că „un om aparent tăcut înşală. Păstrează tăcerea dintr-o dispoziţie rea faţă de aproapele său. Ori este lipsit de curaj, ori are un gol interior adânc. Cel tăcut întru smerenie nu este nesociabil, nu fuge de lume şi de semeni. Nici nu se închide în colivia lui, în chip narcisist, monologând cu sinele său şi subapreciindu-l pe fratele lui” [Monahul Moise Aghioritul].

    Grăirea în deşert nu-i îngăduie omului să se dezlipească de cele pământeşti, pentru a se întoarce spre cele cereşti. Nu sunt întâmplătoare cuvintele Apostolului, care-l consideră desăvârşit pe omul care nu a greşit prin cuvânt: Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit. De aceea, tocmai pentru că Postul Mare este o etapă importantă pentru maturizare şi desăvârşire duhovnicească, nu trebuie să uităm că este necesar să ne străduim şi să luptăm şi cu această patimă a grăirii în deşert. De altfel, cuvintele sunt uneltele veacului acestuia, pe când tăcerea este limbajul veacului viitor nesfârşit.

    Studiind toate cele menţionate până aici la analizarea primei părţi a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în legătură cu ferirea de patimile „trândăviei, grijii de multe, iubirii de stăpânire şi grăirii în deşert“, subliniem în concluzie filosofia şi atitudinea mai generală a Bisericii noastre, care este ascetică şi ţinteşte spre schimbarea radicală a omului prin pocăinţă şi iubire.
    Modul în care Biserica percepe pocăinţa şi întoarcerea omului nu este abordarea juridică a greşelilor noastre printr-o simpla interdicţie sau prin citirea rugăciunii de iertare sau chiar prin încetarea pentru moment a săvârşirii unor păcate ale noastre.

    Lupta pocăinţei este continuă şi neîntreruptă. Aceasta constă într-un marş neîncetat către Dumnezeu, fapt ce înseamnă că important nu este să negăm păcatul, ci să săvârşim binele. Valoare nu are dobândirea virtuţilor, pe care din belşug le-au dobândit şi fariseii, ci darul roadelor Sfântului Duh, care sunt bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea. Biserica noastră în perioada Postului Mare doreşte să ne scoată din impas, propunându-ne pe de o parte izbăvirea de patimile „trândăviei, grijii de multe, iubirii de stăpânire şi grăirii în deşert“, iar de cealaltă parte intrarea noastră în raiul virtuţilor, a căror culme este iubirea.

    Privind această strădanie din această latură, în concluzie putem spune: „Nu căutaţi să aflaţi iubirea. Căutaţi să aflaţi zidurile care se înalţă înlăuntrul vostru şi nu vă îngăduie s-o vedeţi“.
    Să ne rugăm, prin mijlocirile Sfântului Efrem Sirul, ca zidurile patimilor să fie dărâmate, pentru a apărea frumuseţea iubirii, care este coroana virtuţilor.

    Macarie- Episcop de Hristoupolis, Doamne și Stăpânul vieții mele… Texte de trezvie duhovnicească, Editura Egumeniţa, 2017

    Apreciază

  12. Fără Dumnezeu doctorul nu poate să vindece rana
    SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

    Cum să ne rugăm lui Dumnezeu dacă ne rugăm mereu de oameni, care fără ajutorul lui Dumnezeu nu pot să ne ajute cu nimic? Fără Dumnezeu, doctorul nu poate să vindece rana, nici viteazul să dea ocrotire, nici dascălul să înveţe pe alţii, nici preotul să vestească adevărul. Dacă ne rugăm cu osârdie de mijlocitori, cum să nu ne rugăm Celui nemijlocit, Care ascultă fără receptor, şi vede fără ochelari, şi trimite darurile Sale fără poştaşi, şi află totul fără martori?

    „Să ne rugăm numai la vedere sau şi în taină?”, întrebi tu. Şi aşa, şi aşa. Trebuie ştiut doar că în rugăciunea la vedere trebuie să ne păzim de făţărnicia înaintea oamenilor, iar în cea de taină de îndreptăţirea de sine înaintea lui Dumnezeu. Iată o pildă a rugăciunii de taină.

    „Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu singur ştii de ce am trebuinţă. Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu însumi. Tată, dă slugii Tale ceea ce eu nici să cer nu ştiu. Nu cutez să cer nici pătimire, nici înlesnire, ci doar stau înaintea Ta cu inima deschisă faţă de Tine.
    Tu vezi nevoile pe care eu nu le ştiu; caută şi fă după mila Ta.
    Loveşte şi tămăduieşte, doboară-mă şi mă înalţă.
    Mă cutremur şi tac înaintea sfintei Tale voi şi înaintea judecăţilor Tale, pe care eu nu le pot pricepe.
    Mă aduc pe mine însumi Ţie ca jertfă. Nu este în mine dorinţă afară de dorinţa să împlinesc voia Ta.
    Învaţă-mă să mă rog. Tu Însuţi roagă-Te pentru mine! Amin”
    (o rugăciune de taină a mitropolitului Filaret al Moscovei, aflată între hârtiile acestuia după moartea lui).

    Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 218-219

    Apreciază

  13. SFÂNTUL LUCA AL CRIMEEI
    Omilie la cuvintele: „Duhul este Cel care dă viață; trupul nu foloseşte la nimic ”

    Nenumărate sunt minunile realizate prin mijlocirea Sfântului Arhiepiscop și Mărturisitorul Credinței, Luca al Crimeii. Sfântul Luca a luminat Țara Rusiei și astăzi luminează întreaga lume. Fie ca el să ne însoțească în bucurie pe drumul către Hristos și să ne dea puterea de a ne purta crucea.
    Pentru a ne ajuta, Omul Sfânt și-a rostit omiliile și și-a scris singur textele. Următoarea omilie a fost pronunțată la 25 mai 1948. Este inclusă în colecția intitulată „Grăbiți-vă a urma lui Hristos” (Спешите идти за Христом).

    „Duhul este Cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. ”(Ioan 6,63). Așa a spus Dumnezeul nostru și Domnul Iisus Hristos. El ne spune astfel că adevărata viață – viața veșnică – este doar în Duhul, Care învie, în Duhul Sfânt. El adaugă că trupul nu foloseşte la nimic.

    Suntem făcuți din trup și duh, nu suntem spirite fără trup și viața noastră are loc într-o interacțiune continuă între duh și trup. Din păcate, această interacțiune se dovedește a fi de natură antagonică, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „… Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi.” (Gal. 5.17). Sunt opuse unul altuia și întreaga noastră viață este o luptă între trup și duh. Trupul ne trage spre pământ, duhul nostru aspiră la Ceruri, la vârfuri, la Dumnezeu. Iar trupul cu toată forța sa, ne reține, împiedică orice mișcare ascendentă. Trupul cere să avem grijă de el, cere îngrijire exclusivă, cere să cedăm tuturor dorințelor sale, tuturor voilor sale. Trupul ne cere să-i fim slujitori. Iar duhul, cu toată puterea sa, tânjește să se elibereze de legăturile sale păcătoase. Duhul nemuritor tânjește veșnic după Dumnezeu, după Împărăția Adevărului și a frumuseții veșnice.
    Deci urmează o luptă între trup și duh; de aceea Domnul ne spune că Duhul este cel care dă viață. Și dacă dă viață, dacă în el se găsește viața adevărată, atunci este indicat să aspirăm ca duhul să reușească să supună trupul, deoarece trupul în sine nu este de nici un folos, nu oferă nimic. e o piedică pentru viața noastră duhovnicească.

    „… Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; …” (Rom. 8,6), spune Apostolul Pavel.
    Cum poate moartea să fie dorință, gândire, a trupului? La ce se gândește trupul? Trupul crede că toți îl slujesc, că toți îi plac. Necesită să fie hrănit și udat până la sațietate, să fie încălzit, să fie îmbrăcat frumos și bogat, să fie răsfățat noaptea, într-un pat moale. El ne cere să acceptăm toate dorințele sale: dorința de lacomie, dorința de curvie, invidie, lăcomie, gelozie, mândrie, slavă deșartă. Acestea sunt gândurile, dorințele trupului și acestea sunt gândurile, dorințele morții. Dacă îi răspundem favorabil, mergem pe o cale a morții.
    „… dorinţa Duhului este viaţă şi pace …”. Care sunt aceste gânduri, aceste dorinţe ale minții? Acestea sunt gândurile credinței, ale neprihănirii veșnice, gândurile îndreptate neobosit către Dumnezeu, către Domnul isus Hristos, către Duhul Sfânt; este dorinţa să fii tot timpul cu gândul la El. Dorința duhovnicească este repetarea constantă a numelui lui Hristos, este circulația neîncetată a acestui nume în inimile noastre. Acestea sunt gândurile vieții și păcii.
    În ele se găsește adevărata viață, în ele găsim pacea sufletească.
    Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Cuvintele pe care ți le-am spus sunt duh și viață”; viața în cuvintele lui iIsus este o viață a adevărului; ele conțin o pace neasemuită, care te atrage spre rugăciune. Simțiți această putere, simțiți că cuvintele lui Hristos sunt pline de Duh și de viață, simțiți că aceste cuvinte nu sunt aceleași cu cele ale oamenilor acestei lumi.
    Cuvintele lor pot fi adevărate, dar le lipsește puterea conținută în cuvintele lui Hristos; această putere este divină și nimic nu se compară cu ea. Nici un cuvânt omenesc nu poate egala puterea divină a cuvintelor lui Hristos.
    Apostolul Pavel le-a spus galatenilor: „Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.
    Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi.”(Gal. 5, 16-17).

    Luptă ferm împotriva trupului, astfel încât să nu te tragă în jos până la cădere, până la moarte. Amintiți-vă că doar Duhul dă viața. Acționați dupa cum aspiră Duhul, faceți tot ceea ce vă aduce pe calea vieții veșnice. Amin.

    http://www.lalorgnettedetsargrad.gr/2021/05/21/saint-luc-de-crimee-homelie-a-propos-des-paroles-cest-lesprit-qui-vivifie-la-chair-ne-sert-de-rien/

    Apreciază

  14. Prin Crucea lui Hristos, iadul se golește, Învierea ni se dăruiește și porțile Raiului ni se deschid

    SFÂNTUL ANASTASIE SINAITUL -CUVINTE DUHOVNICEŞTI

    Când Preacinstitul Părinte s-a așezat, a fost întrebat de către unii: Pentru ce, Preacinstite Părinte, păzim miercurea și vinerea fără încetare?

    1. Către aceștia a dat următorul răspuns: Cum ne-ar fi cu putință să nu păzim miercurea, precum și vinerea?
    Fiindcă într-una din aceste zile Domnul și Stăpânul nostru Și-a vărsat Cinstitul Sânge pe lemnul Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci[1], ca să reînvieze firea noastră cea stricată, iar în cealaltă zi, iudeii au ținut sfat[2] să-L răstignească și Crucea Domnului cea în patru părți a patra zi[3] a fost făcută, pentru ca Cel ce S-a pironit pe ea să mântuiască firea cea împătrită.

    2. Minunate, dumnezeiești și mărețe sunt toate minunile lui Hristos, dar mai minunată decât toate este Cinstita și de Viață Făcătoare Crucea Domnului.
    Prin nimic altceva nu se nimicește moartea, decât prin Cruce.
    Prin Cruce se dezleagă păcatul strămoșesc.
    Prin Cruce, iadul se golește.
    Prin Cruce, Învierea se dăruiește.
    Prin Cruce, porțile Raiului s-au deschis.
    Prin Cruce, se întărește și se propovăduiește toată taina iconomiei.
    Prin Cruce, noi, credincioșii, ne deosebim de necredincioși și ne recunoaștem între noi[4].

    3. Crucea ne este scut și armă și trofeu împotriva diavolului și ca una ce este sfințită de atingerea de Cinstitul Trup și Sânge, pe bună dreptate merită să ne închinăm ei. Și cinstind și ziua ei, ne păzim curați, nu cinstind materia, să nu fie, ci chipul, ca simbol al lui Hristos, al îngropării, al slavei și al Învierii[5].

    4. Căci cum nu trebuie cinstită ziua pentru Cruce, fiindcă în această zi a fost făcută, și tot în această zi Domnul a arătat-o pe cer Împăratului Constantin prin stele și i-a zis lui: „În acest semn vei învinge pe dușmanii tăi”[6]!
    Și tot în această zi, cum am aflat, s-a și descoperit de către preacucernica Elena Cinstita și de Viață Făcătoare Cruce[7]. Și iarăși în această zi Crucea de Viață Făcătoare, precum și Cel ce S-a pironit pe ea, a fost înălțată la cer de sfinții îngeri, precum istorisesc cei ce au văzut[8] ca să pună temelie zilei.

    Din toate acestea și altele asemenea, cum nu era pentru noi întemeiat să cinstim ziua cea minunată și preacurată a Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci? Căci cel ce crede și este botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și nu păzește întru toate curată miercurea și vinerea[9] – afară numai dacă nu ar fi în ziua aceea altă sărbătoare a lui Hristos, căci în acest caz, le dezlegăm și pe acestea, precum au spus Părinții[10], că toate aceste sărbători au fost înaintea Crucii –, atunci acela este străin de dreapta credință a creștinilor.

    (Sfântul Anastasie Sinaitul, Întrebări și răspunsuri, în curs de publicare la Editura Doxologia)

    [1] Cf. In 19, 31-34.

    [2] Cf. Mc. 14, 1-2.

    [3] Numărătoarea zilelor săptămânii la greci începe cu Duminica, prima zi a săptămânii, ziua de miercuri este a patra zi a săptămânii, zi care și prin numărul ei amintește de Crucea Domnului.

    [4] Întregul pasaj cf. Sf. Ioan Damaschinul, Expositio fidei 84, 21-24, ed. B. Kotter, Die Schriften des Iohannes von Damaskos, IV, 11; PG 94, 1128-1129.

    [5] Cf. Sf. Ioan Damaschinul, Expositio fidei 84, 41-42, ed. B. Kotter, Die Schriften des Iohannes von Damaskos, IV, 11; PG 94, 1128-1129.

    [6] Cf. Eusebiu de Cezareea, De vita Constantini, I, 28-30, ed. F. Winkelmann, Eusebius Werke, Berlin 1975, pp. 29-30; PG 20, 944 AC.

    [7] Despre căutarea la Ierusalim a adevăratei Cruci a Domnului, a se vedea A. Frolow, La relique de la vraie croix. Recherches sur le développement d’un cult (Archives de l’Orient Chrétien, 7), Paris, 1961, pp. 55-56.

    [8] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, De cruce et latrone, homilia I (CPG 4338), PG 49, 403, 413.

    [9] Cf. Canones Apostolorum, 64, 69, în P.-P. Joannou, Fonti, I, 2, Roma, 1962, pp. 41, 43; G. Rhallis, M. Potlis, Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, vol. II, Atena, 1852, pp. 84, 88.

    [10] Cf. Sf. Petru al Alexandriei, Canonul 15 (Sermo de Pascha), ed. P.-P. Joannou, Canons, în Fonti, II, Roma, 1963, pp. 57-58; Teofil al Alexandriei,Canonul 1, ed. P.-P. Joannou, Canons, în Fonti, II, Roma, 1963, pp. 262-263; Pseudo-Atanasie cel Mare, Syntagma ad monachos (CPG 2264), ed. P. Batiffol, Paris, 1890, pp. 123-124, PG 28, 837C-840.

    Apreciază

  15. *Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean.
    SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAFSOKALIVITUL

    În Sfânta Scriptură cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte limpede despre simplitate şi delicateţe: Iubiţi dreptatea, judecători ai pământului; cugetaţi drept despre Domnul şi căutaţi-L cu inimă smerită. Căci El Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc şi Se arată celor care au credinţă în El.
    Într-adevăr, cugetele viclene depărtează de Dumnezeu, şi puterea Lui, când Îl ispiteşti, mustră pe cei fără de minte. Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (In. 1, 1-4).

    Simplitate şi bunătate! Asta-i totul, pentru a dobândi harul dumnezeiesc. Câte taine se ascund în Sfânta Scriptură! „Sufletul viclean” este cel ce meşteşugeşte răul. Nici nu vine, nici nu sălăşluieşte înţelepciunea cea dumnezeiască într-un asemenea suflet. Acolo unde există stricăciune şi viclenie nu vine harul lui Dumnezeu.

    **Luptă pentru dobândirea virtuților, iar patimile se vor ofili de la sine

    Părintele ne înfăţişa lupta duhovnicească într-un fel simplu, sugestiv şi uşor de înţeles:

    Ce este lupta creştină? Iată, sufletul e o grădină împărţită în două părţi: într-o parte, cresc spinii, iar în cealaltă, florile. Noi avem un rezervor cu apă – puterile sufletului –, cu două robinete şi două şanţuri. Unul duce apa spre spini, iar celălalt, spre flori. De fiecare dată nu pot deschide decât un singur robinet. Las spinii neudaţi, să se ofilească, şi ud florile, ca să înflorească.

    Bătrânul nu privea sufletul ca fiind exclusiv angelic sau exclusiv demonic, ci îl vedea aşa cum era în realitate, adică influenţat şi de îngeri, şi de diavoli. Nu voia ca lupta creştinului să se poarte la modul negativ, axată fiind pe dezrădăcinarea patimilor, ci voia să se poarte la modul pozitiv, presupunând numai stropirea „florilor”, având drept rezultat înflorirea lor, adică a virtuţilor îngereşti şi, în acelaşi timp, ofilirea spinilor, adică a patimilor drăceşti

    *Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa, Cartea Ortodoxă, 2003
    **Părintele Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 199

    Apreciază

  16. „Am luat pentru o vreme de la tine darul”
    SFÂNTUL IOAN CARPATIUL -CUVINTE DUHOVNICEŞTI

    Presupune că Domnul zice către tine:

    „Am luat pentru o vreme de la tine darul acesta şi acela, de care socoteai că mintea ta e plină şi se poate odihni, şi ţi-am dat în locul lor darul acesta şi acela, de acelaşi preţ. Tu însă, gândindu-te la cele luate şi neprivind la cele date în locul acelora, eşti posomorât şi îndurerat, şi te topeşti de întristare.
    Dar întristat de Mine, tu Îmi produci bucurie. Căci Eu întristez spre folos, urmărind mai degrabă să mântuiesc, decât să pierd pe cel ce l-am socotit să-Mi fie fiu.”

    Sfântul Ioan Carpatiul, Capete de mângâiere, cap. 38, în Filocalia, vol. IV, p. 135

    Apreciază

  17. Scenariu halucinant după vaccinare. Unde e vaccinul antideces?

    Florin Cîțu: 5 milioane de vaccinați până la sfârșitul lunii. Valeriu Gheorghiță: vaccinare inclusiv la piscină sau la muzeu. Klaus Iohannis: 7 milioane de vaccinați până în august. Alexandru Rafila: 10 milioane de vaccinați până în septembrie. În panoplie mai avem și „Orașul vaccinează satul”, o capodoperă a prostiei, dar și a disperării că România nu iese la socoteală cu ceea ce o fi promis. Curând o să vedem cum e și cu vaccinarea printre blocuri, promisă tot de Gheorghiță. Am avut parte și de vaccinare la Biblioteca Națională, la Circ, prin parcări. Am văzut și condiționări, nu mergi la teatru sau pe stadion dacă nu ai certificat că ți-ai făcut vaccinurile.

    Toate acestea au fost gândite ca niște scenarii care să ducă la terminarea pandemiei. Nici scenariile colorate pe care Iohannis le recita la televizor nu au dus la vreo rezolvare. Rezultatul a fost pe măsură. Virusul l-a ignorat și pe el, dar și pe experții de care cetățenii nu prea auziseră. I-a ignorat și pe fostul și actualul premier, și pe Arafat, și pe fostul ministru al Sănătății.

    Val de decese previzibile
    Există însă un scenariu despre nimeni nu vrea să discute. Nu îl găsiți publicat în integralitate, sunt doar fragmente ce trebuie puse cap la cap. Sunt puncte de vedere ale unor cercetători de top din toată lumea. Fiecare dintre ele contrazice, uneori cu eleganță, alteori tranșant, scenariul vaccinării.
    „Dovezile și informațiile științifice disponibile indică faptul că vaccinurile COVID-19 sunt nenecesare, ineficiente și nesigure”, a declarat grupul Medici pentru etica COVID-19 într-o scrisoare deschisă adresată Agenției Europene a Medicamentului, Comisiei Europene și Consiliului Europei, redactată în urmă cu două săptămâni.
    „Actorii care autorizează, constrâng sau administrează serurile experimentale COVID-19 expun populațiile și pacienții la riscuri medicale grave, inutile și nejustificate”, explică pe larg site-ul http://www.activenews.ro în articolul intitulat VACCINURILE vor crește letalitatea COVID-19.
    Ex-vicepreședintele PFIZER, Dr. Michael Yeadon, și peste 160 de medici din întreaga lume, alertează Europa asupra pericolelor vaccinurilor Covid: „Decese în masă previzibile”. SCRISOARE CĂTRE UE. Michael Yeadon, fost vicepreședinte al Pfizer, fondatorul grupului respectiv, atrage atenția la modul cel mai serios că ne-am putea confrunta cu un val de decese în urma vaccinărilor împotriva Covid 19.

    Nu se moare din senin
    În România, subiectul „decese după vaccinare” este subiect tabu. Autoritățile nu sunt dispuse să recunoască evidențe pe care alte state nu le ascund. De fiecare dată, la apariția unor asemenea situații s-a căutat să se mușamalizeze.
    Ba victima avea comorbidități necunoscute sau nedeclarate, ba decesul s-a produs fără legătură cu vaccinul.

    Cum așa, din senin? Specialiștii din grupul Medici pentru etica COVID-19 au subliniat riscurile de „tulburări letale și non-letale de coagulare a sângelui, inclusiv tulburări de sângerare, tromboză la nivelul creierului, accident vascular cerebral și atac de cord”, „intensificarea dependentă de anticorpi a bolii”, reacții autoimune și posibile efecte ale „impurităților din vaccin din cauza fabricării în grabă și a standardelor de fabricație nereglementate”.
    Mai mult, „în timp, fie că este vorba de luni sau de ani, acest lucru face ca atât vaccinarea, cât și coronavirusurile să fie periculoase pentru grupele de vârstă tinere și sănătoase, pentru care, fără vaccinare, COVID-19 nu prezintă niciun risc substanțial”, au concluzionat aceștia.

    Unde e vaccinul antideces?
    Ați auzit vorbindu-se în România despre așa ceva? Cred că nu, pentru că nu face parte din politica de sănătate pe care guvernul o duce. Aici, baza este vaccinarea în număr cât mai mare, toți dacă s-ar putea și încă repede, într-o săptămână de preferat.

    Să îndemni lumea la vaccinare, să cauți măsuri de constrângere sau să o momești cu avantaje ieftine fără a o pune în temă cu posibile consecințe, dintre care unele foarte grave, nu este în regulă. Nu spune nimeni că scenariul pe care oricine și-l poate imagina trebuie să se și întâmple, însă nici exclus nu poate fi.
    Există studii care arată că în timp, 3-4 ani, poate mai repede, poate mai târziu, anumite afecțiuni să fie răscolite de vaccinurile anti Covid 19 și să ducă la decese în serie.
    Ni s-a spus cumva asta sau este secret?
    Nu sunt fatalist, dar dacă tot ajungem aici, îmi vine să întreb: aveți și vaccin antideces?

    VALENTIN BOERU

    Apreciază

  18. Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi

    SFANTUL ISAAC SIRUL

    De multe ori Dumnezeu îngăduie ca asceţii virtuoşi să fie încercaţi cu lipsirea de bunurile materiale şi să se ridice ispite asupra lor, să sufere boli trupeşti, precum Iov, să fie aruncaţi în sărăcie şi în primejdia de a fi ucişi de oamenii cei răi. Numai sufletele lor nu sunt vătămate. Căci nu este cu putinţă ca atunci când păşim pe calea lui Dumnezeu să nu întâlnim lucruri şi situaţii neplăcute, iar trupul să nu fie chinuit cu boli şi osteneli, desigur, atunci când iubim viaţa trăită în virtute. Omul care îşi petrece viaţa sa potrivit voii sale păcătoase, care este biruit de invidie sau de altă patimă de suflet-ucigătoare, va fi osândit de Dumnezeu.

    Dacă însă va păşi pe drumul virtuţii şi va trăi potrivit voii lui Dumnezeu împreună cu mulţi alţii care fac aceeaşi nevoinţă, dar va întâlni ceva neplăcut, nu este bine să părăsească calea virtuţii, ci dimpotrivă, tre­buie să primească încercarea cu bucurie, iar nu să se plângă, şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru acest mare dar.

    Să-I mulţumească încă şi pentru că a căzut în această încercare pentru dra­gostea Lui şi că s-a făcut părtaş pătimirilor Prorocilor, Apostolilor şi tuturor Sfinţilor, care au îndurat necazurile fără să pără­sească calea lui Dumnezeu, fie că au venit ispite de la oameni, fie de la trup, fie de la demoni.
    Căci fără îngăduinţa lui Dumne­zeu nu este cu putinţă să ne găsească ispita, care se face pentru noi pricină de a trăi potrivit voii dumnezeieşti. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze într-un alt chip, atunci când vrea să-l ajute pe cel ce doreşte să se afle lângă El, decât să îngăduie ca acesta să fie încercat pentru ca astfel să se dăruiască cu totul adevărului Evangheliei. Şi aceasta, pentru că omul singur nu se poate învrednici de măreţia virtuţii, căci, pentru a primi binefacerile lui Dumnezeu, nu poate singur să se dea pe sine necazurilor şi, mai mult, să se bucure pentru ele, fără să fi primit de la Hristos harisma răbdării.

    Aceasta o mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel. Căci atât de mare este acest dar, încât numeşte această ha­rismă, zicând: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29).
    Şi aşa cum Apostolul Petru scria în epistola sa: „Dar de veţi şi pă­timi pentru dreptate, fericiţi veţi fi… întrucât sunteţi părtaşi patimilor lui Hristos” (I Petru 3, 14; 4, 13). Aşadar, nu este bine să te bucuri când toate îţi merg bine, iar în necazuri să te posomorăşti şi să cugeti că ele (necazurile) sunt străine de calea lui Dumnezeu.
    Căci de la începutul lumii şi din generaţie în generaţie oamenii păşesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce şi prin răstignirea şi omorârea patimilor. De unde însă ţi-a venit aceasta, adică să nu doreşti necazurile? Află, deci că, dacă cugeți astfel, nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei să păşeşti pe urmele sfinţilor, ci voieşti să mergi pe o altă cale, a ta, şi să păşeşti pe ea fără să pătimeşti nimic.

    Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la Cer prin odihnă. Ştim unde sfârşeşte calea odihnei şi a traiului bun. Dumnezeu însă niciodată nu vrea ca cel ce I s-a afierosit cu toată inima sa, să rămână fără grijă. Dimpotrivă, El vrea ca acesta să se îngrijească neîncetat de dobândirea virtuţilor. Dar şi din aceasta înţelegem că Dumnezeu îi poartă de grijă, din faptul că îi trimite neîncetat necazuri.

    Pe cei care îşi petrec viaţa îndurând is­pite, niciodată dumnezeiasca Pronie nu-i lasă să cadă în mâinile dracilor. Desigur, dacă se pleacă şi sărută cu smerenie pi­cioarele fraţilor, le acoperă greşelile ca şi cum ar fi ale lor. Cel care vrea să trăiască fără să se îngrijească de virtute şi face aceasta în mod conştient, dar în acelaşi timp vrea să păşească pe calea virtuţii, unul ca acesta nu are nici cea mai mică idee despre această cale. Drepţii nu numai că s-au nevoit de bunăvoie, ci chiar şi fără de voie, prin îndurarea ispitelor cumplite, trimise lor pentru a li se încerca răbdarea. Căci atunci când sufletul are frică de Dumnezeu, nu se teme de nimic din cele care vatămă trupul, deoarece nădejdea lui se află în Dumnezeu, atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare, care nu are sfârşit. Amin.

    Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu insuflat, Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, revizuită, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 12-16

    Apreciază

  19. „Gura nedreaptă, prin rugăciune se astupă”
    CUVIOSUL PĂRINTE CLEOPA

    Cum ne putem izbăvi de vorbirea de rău a altora?

    De această patimă cumplită ne putem izbăvi mai ales prin sfânta rugăciune. Că auzi ce zice dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul: „Cu cât te rogi mai mult din suflet pentru cei ce te defăimează, cu atât Dumnezeu le arată adevărul celor ce se smintesc”. La fel zice și Sfântul Isaac Sirul: „Gura nedreaptă, prin rugăciune se astupă”.

    Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire, de osândire și de mânia lui Dumnezeu.

    Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 47

    Apreciază

  20. HRISTOS A ÎNVIAT!

    Pune-ți ordine în rugăciune și-ți pui ordine în viață![1]
    IEROSCHIMONAHUL PAISIE OLARU- CUVINTE DUHOVNICEŞTI

    Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătăcuță. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua.

    Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă ‒ că mai am asta de făcut, că mai am și treaba astălaltă ‒, apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că, să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui.

    *
    „Nu mai purta grijă de ce fac alții, ia seama la tine!”[2]

    Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greșit, să-ți fie milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” și să nu judeci pe nimeni.

    Și să-i vezi pe toți deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun și altul mai puțin bun. Să nu osândești pe nimeni. Să-i ai pe toți mai buni decât tine. Și nu mai purta grijă de ce fac alții; ia seama la ce faci frăția ta. (Ieroschimonahul Paisie Olaru)

    *
    „Să ne întâlnim la ușa Raiului!”[3]

    „Părintele Paisie era înainte de toate un părinte al iertării și al binecuvântării, când era prea obosit (uneori în posturi nici nu se mai putea scula de pe pat), tot timpul binecuvânta. Cum auzea ușa deschizându-se, începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu…”. Cum auzea un zgomot, iar binecuvânta, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale.

    La despărțire, Părintele Paisie adresa obișnuitul său salut: „Să ne întâlnim la ușa Raiului!”.
    Unii dintre ucenici îl întrebau: „Noi vrem să ne întâlnim cu toții în Rai. De ce doriți să ne întâlnim la ușa Raiului?”. Iar bătrânul răspundea cu nădejde și blândețe: „Să ne vedem noi scăpați de viclenii diavoli și ajunși la ușa Raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinților, plângem la ușa milostivirii Mântuitorului și nu ne lasă El afară. Până aici este greu! Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: «Ușa milostivirii deschide-o nouă» și Măicuța Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide ușa să intrăm în Rai, că ea ne ajută tuturor la mântuire.

    De aceea în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineața Acatistul Bunei Vestiri și seara Paraclisul, căci este tuturor mamă, acoperământ și grabnică ajutătoare”.

    [1]Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, București, 1999, pp. 69-70
    [2]Mănăstirea Sihăstria. Un pridvor la Raiului, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2008, p. 65
    [3]Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, Editura Doxologia, p. 101-102

    Apreciază

  21. HRISTOS A ÎNVIAT!

    Sfântul Închisorilor Gheorghe Jimboiu(20 Octombrie 1921 Vela, Dolj-27 Mai 1963, Închisoarea Aiud)
    Întemnițat timp de: 15 ani la Brașov,Jilava, Craiova, Caransebeş, Văcăreşti, Gherla, Târgu Ocna, Codlea, Aiud
    Sfinte al lui Dumnezeu roagă-te Domnului Hristos, pentru noi păcătoşii! Amin

    Gheorghe Jimboiu
    Un om care a păşit peste pragul sfinţeniei

    Într-o zi, se deschide uşa celulei. Toţi ne precipităm ca să fim găsiţi în “poziţie reglementară”. Este introdus în celula noastră un nou camarad. Se prezintă simplu:

    – Gheorghe Jimboiu.

    Auzisem despre el mai de mult. Jimboiu este originar din Oltenia, din comuna Vela, judeţul Gorj, şi în momentul arestării, în 1948, era student la Academia Comercială din Braşov. Ştiam deja că Jimboiu şi-a concentrat energiile interioare spre o trăire religioasă de adâncime. Acum, omul se află în faţa mea şi pot să văd eu însumi ce înseamnă o trăire creştină adevărată.

    Gheorghe Jimboiu, după 12 ani de închisoare, este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare, duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. A fost şi la infirmeria închisorii, dar acum a fost trimis iar în celulă. Singurul lucru care i se permite este să stea întins. El stă pe marginea patului, rezemat de perete şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie: la poarta Cerului spre care năzuiește.

    “Şi Pavel al nostru, care fusese educat în învăţăturile proorocilor şi care era dornic după cele de deasupra lumii şi a cerului, făcând totul pentru ca să le şi dobândească, zice în Epistola a II-a către Corinteni: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică, covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice”.”
    (Origen – Contra lui Celsus, pag. 386-387).

    În rarele lui intervenţii, povesteşte câte o întâmplare semnificativă din Pateric. Mă impresionează capacitatea lui de pătrundere şi selecţie. Din comoara Sfinţilor Părinţi ne oferă mărgăritarele cele mai strălucitoare.

    “Spunea unul dintre părinţi despre avva Xoie tebeul că a intrat odată în muntele Sinai şi ieşind el de acolo, l-a întâmpinat un frate şi suspinând zicea: ne mâhnim, avvo, pentru neploaie. I-a zis bătrânul: şi de ce nu cereţi şi vă rugaţi lui Dumnezeu? I-a zis lui fratele: ne rugăm şi facem litanii dar nu plouă. I-a zis lui bătrânul: negreşit, nu vă rugaţi cu deadinsul. Vrei însă să cunoşti, că aşa este? Şi şi-a întins mâinile la cer cu rugăciune şi îndată a plouat. Şi văzând fratele, s-a temut şi căzând cu faţa la pământ, i s-a închinat lui, iar bătrânul a fugit. Fratele a vestit la toţi ceea ce s-a făcut şi cei ce au auzit, au slăvit pe Dumnezeu.” (Pateric – Pentru avva Xoie, pag.160).

    “Zisa un bătrân că cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi îl iartă pe aproapele, fireşte că este al lui Iisus. Iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, fireşte că este al lui Adam. Iar cel ce nedreptăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fireşte că este al diavolului.” (Pateric – Pentru îndelunga răbdare şi nepomenirea de rău, pag.380).

    Acum am înţeles. Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Providenţă ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele.
    Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genună. (…)

    Aici, la Aiud, ai impresia că o parte din legionari aparţin celui mai exigent ordin monahal. Gheorghe Jimboiu, cu care am stat în celulă, a constituit pentru mine “creştinul deplin”, parafrazând expresia lui Constantin Noica. (…)

    După atâtea bucurii, trebuia să vină şi o durere. O durere mare. Interesându-mă de Gheorghe Jimboiu, aflu că a murit. Aşadar, nu a mai rezistat. Cu un an înainte, Dumnezeu l-a chemat la El. L-a iubit prea mult, ca să-l lase în vâltoarea vieţii libere, care i-ar fi putut întina puritatea de cristal pe care o cucerise în împărăţia durerii.

    Credinţa că Dumnezeu ia la Sine pe cei pe care îi iubeşte, niciodată nu mi s-a părut mai adevărată ca în cazul lui Jimboiu. Mergi în pace spre cer, suflet neprihănit, şi iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva cât timp am stat împreună. Nu ştiu dacă acest neam mai poate fi vrednic de aleşi ca tine. Am credinţa că numai pentru oameni ca tine mai rabdă Dumnezeu această lume!

    Peste ani şi ani, după ce am devenit preot, în “Jurnalul” meu pastoral am notat, într-o zi, dintr-un impuls tainic, următorul gând: “Gheorghe Jimboiu a murit în stadiu de sfinţenie”. De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Fără nici o îndoială pentru ca privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea.
    Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieţii benchetuind sau lenevind, când ştiam că acest tânăr cu suflet de crin şi alţii ca el, au murit pentru Hristos în catacombele temniţei.
    Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu. El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pildă pentru generaţiile viitoare.

    Pr.Liviu Brânzaș – Raza din catacombă, Editura Scara, București, 2001, pag. 224-226, 308

    Apreciază

  22. Gheorghe Jimboiu – ”era un înger în chip de om”

    [..]
    Jimboiu nu trecuse prin demascări la Piteşti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Braşov, ca student la Academia Comercială din acest oraş, ieşise din anchetă grav bolnav de tuberculoză şi ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculoşi din Târgu Ocna, pe valea Trotușului.

    Rămas de mic orfan de tată, fusese crescut de mama lui care nu se mai căsătorise, trăind în cea mai curată credinţă ortodoxă. La această zestre sufletească s-a mai adăugat şi educaţia legionară, în Frăţiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenţa celui ce a rămas un mit pentru toţi cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu.
    [..]

    Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios concepţia legionară, credinţa ortodoxă şi setea de cunoaştere intelectuală. Este printre puţinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care trăia cu gândul că mai degrabă moare, decât să-l denunţe pe altul la anchetă. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnăvirea lui de tuberculoză şi ficat şi, mai târziu, moartea.

    A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declarațiile lui, ci pe ale altora, ieşind astfel din anchetă cu conştiinţa curată că nu antrenase cu el alţi tineri în închisoare.

    Am cunoscut în viaţa mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât şi după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate. A fost singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Fată de duşmani şi față de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe acest tânăr, m-aş fi îndoit de multe lucruri sau nu le-aş fi crezut.
    Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”.

    Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput.

    Deşi credinţa este ceva ce nu prea are legătură cu raţiunea, totuşi majoritatea oamenilor au nevoie de evidențe pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Toma).
    Nu găsesc cuvinte să-mi exprim cinstea şi admiraţia pentru acest martir legionar. Orice noţiune aş folosi pentru a-l face şi pe altul să înţeleagă cine a fost acest tânăr şi ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos.
    Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: era un înger în chip de om.

    Am convingerea fermă că existenţa oamenilor pe pământ şi relaţiile dintre ei nu sunt întâmplătoare.

    Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârşit din toate punctele de vedere, conform imperativului: ”Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”.

    Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2001, pp. 369-371)

    Apreciază

  23. „Psalmul care trebuie citit în boală și suferință”

    Psalmul 6 este cartea lui Iov în miniatură, care ne învață atitudinea corectă față de suferință. Iov, un om bogat, cu viață dreaptă, bucurându-se de un respect deosebit, „cel mai important dintre toți fiii Răsăritului” (Iov 1, 3), s-a trezit brusc lipsit, în câteva ore, de o imensă proprietate, de zeci de copii, care au pierit în timpul unui ospăț sub ruine, și de sănătatea sa.
    Suferind, într-un mod insuportabil, fizic și moral, el caută sprijin și consolare de la cei apropiați, dar, din păcate, nu găsește niciun ajutor în persoana soției sale, care l-a părăsit, sfătuindu-l să „blesteme pe Dumnezeu. ”, Și nici în prietenii lui care l-au acuzat și l-au acoperit cu reproșuri, în loc să-i ofere cuvinte de mângâiere.

    La un moment dat, Iov a crezut că Însuși Dumnezeu și-a întors Fața de la el, că I-a uitat existența, suferințele, și a rămas surd la rugăciunile sale. El nu a înțeles de ce l-a copleșit o asemenea amărăciune: era un om cinstit, drept și temător de Dumnezeu, s-a îndepărtat întotdeauna de rău. Care a fost vina lui, în ce s-a făcut vinovat față de Dumnezeu? Ce a determinat aceste pedepse aspre aduse lui Iov, aceste suferințe nemeritate?

    Aceste versete ale Psalmului 6 repetă într-un fel gemetele lui Iov:
    „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi.
    Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele;
    Şi sufletul meu s-a tulburat foarte şi Tu, Doamne, până când?
    Întoarce-Te, Doamne; izbăveşte sufletul meu, mântuieşte-mă, pentru mila Ta.
    Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?
    Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda.
    Tulburatu-s-a de supărare ochiul meu, îmbătrânit-am între toţi vrăjmaşii mei.”.

    Aceste cuvinte sunt un strigăt de durere, o plângere a sufletului. Provin dintr-o inimă smerită, care suferă groaza, tulburarea și suferința cumplită.

    Și, așa precum Iov nu l-a trădat pe Dumnezeu, nu a început să-l blesteme, tot așa și sufletele noastre, în cele mai cumplite clipe, trebuie să-și croiască drum prin întuneric, suferință, chin și durere cu credință neclintită în Domnul.

    Este incredibil de greu pentru orice om să înțeleagă sensul suferinței, mai ales dacă nu este meritată. Nu vom putea niciodată să dezlegăm pe deplin acest mister. Dar întâmplarea cu Iov permite descifrarea ei ușoară. Această istorie arată că Domnul permite încercările nu numai pentru păcate, El are și alte intenții și rațiuni (în cazul lui Iov, Domnul a permis ca Satana să-l ispitească pe cel drept). Așa martirii și mărturisitorii au întâmpinat suferințe și chinuri, pentru a se întări și mai mult în credință, pentru a nu-L trăda pe Cel care i-a ales, și Care le-a încredințat să poarte coroanele martiriului.

    Încercarea Dreptului Iov amintește credincioșilor că, indiferent de încercări, oricât de nemeritate ar fi, nu trebuie să-L ofensăm pe Dumnezeu, ci să facem precum a făcut Iov, care în niciun caz n-a murmurat măcar și nici n-a blasfemiat. Trebuie să te încredințezi total lui Dumnezeu, să te lași în voia Lui, să nădăjduiești în El. Atunci Domnul ne va îndreptăți, la fel cum l-a îndreptățit pe Iov.

    Versetele finale ale Psalmului 6 vorbesc despre acest lucru:
    „Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele.
    Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit.
    Să se ruşineze şi să se tulbure foarte toţi vrăjmaşii mei; să se întoarcă şi să se ruşineze foarte degrab. ”

    Psalmul este format din zece versete. În ele este cuprinsă toată viața: toate îndoielile și temerile noastre, plângerile și resentimentele, durerile și regretele noastre. 10 etape, de la necredință la credință, de la moarte la viață, de la inexistență la veșnicie.

    Fiecare verset este ca o lovitură rapidă și puternică, care își atinge cu precizie ținta. În acest psalm scurt și desăvârșit, adâncimea sufletului care se smerește în fața frumuseții și măreției lui Dumnezeu este relevată uimitor.

    Cu toții suntem copiii lui Iov, cei mult încercați. Creștem, ne facem planuri de viitor, sărbătorim și în momentul următor ne prăbușim deja sub ruinele patimilor.
    Dreptul Iov a fost îndreptățit și mântuit, dar noi avem suficientă tărie în Duh și credință?

    https://orthodoxologie.blogspot.com/2021/05/metropolite-antoine-pakanitch-le-psaume.html

    Apreciază

  24. Care lucru este mai important pentru mântuirea sufletului?
    SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI CUVINTE DUHOVNICEŞTI

    Iar eu o să te întreb ceva, dragul meu tovarăș de drum, și răspunsul pe care mi-l dai mie ți l-ai dat în același timp și ție. Ce este, așadar, mai important pentru nou născut? Hrana, sau încălzirea, sau baia, sau ocrotirea? Poți spune că una dintre ele este mai importantă decât alta, dar trebuie să recunoști că toate patru sunt foarte importante pentru dezvoltarea corectă a copilului.

    Sufletul unui om care s-a deșteptat și s-a pocăit e ca un nou-născut. Adu-ți aminte cum i-a vorbit Hristos lui Nicodim despre nașterea din nou a omului. Sufletul nou-născut are nevoie și să fie hrănit cu învățătura lui Hristos, și să se curățească prin post și rugăciune, și să se încălzească prin dragostea față de Ziditorul său, și să se păzească cu luare-aminte prin controlul gândurilor și al dorințelor de toate săgețile și pieirile.

    Nu ne-a vestit, oare, Mântuitorul prin Apostolii Săi: dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele?
    Nu a zis: păziți o poruncă, ci: păziți poruncile, adică pe toate. Iar poruncile lui Hristos privesc ostenelile noastre pentru propriul suflet. Nu o singură osteneală, ci multe osteneli. Tu ești pomicultor cunoscut. Câte osteneli nu îți dai pentru un singur pom? Și pe niciunul nu îl lăsăm. Și atunci, cum să lăsăm noi fie și o singură osteneală pentru sufletul nostru, singura noastră avere pe care mormântul nesătul nu o înghite?
    Iată, tu ai găsit de cuviință că pentru sufletul tău era de trebuință și un pelerinaj la Ierusalim. Aceasta nu este o poruncă răspicată a lui Dumnezeu, și totuși tu, din dragoste față de Domnul tău și pentru sufletul tău, ai luat asupră-ți și osteneala aceasta. Și atunci, cum să trecem peste o poruncă răspicată a Mântuitorului nostru ca peste un lucru de mică însemnătate?

    Pace ție și bucurie de la Domnul!

    Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sofia, p.32-33

    Apreciază

  25. Hristos a înviat!

    „E un comunism de catifea. Pregătesc rezistența în munți. Vreau să mor în libertate!”

    Colonei Florin Șinca:

    „Am fost învățat de părinți și bunici, din fragedă pruncie să fiu cuminte, să respect regulile. Cele dumnezeiești, naturale, apoi cele date de stat. Când am făcut armata, am avut același regim, tuns la fel, uniformă, arme, echipament, tot. Eram tânăr, mai săream calul, dar școala militară și cariera în m-au determinat să respect normele, să stau în pătrățica mea. Prin urmare, sunt un om al regulilor, al uniformei, al înfrânării voii, cam ca la monahi.
    Însă, de un an de zile, cu acest teatru, cu execuția libertății, cu mimetismul guvernanților, cu atacul la sufletul poporului român, nu mai respect nimic, m-ați pierdut din gașca asta!
    Vreau să vă spun că, de acum, eu nu mai recunosc autoritatea aceasta dictatorială a UE și nici pe sclavii „români” care, din cozi de topor, s-au transformat în topoare!
    Pregătesc rezistența în munți.

    Sunt ca un câine legat în lanț, iar când simte că i-a venit sfârșitul, e lăsat să umble slobod, să moară la umbra unui paltin.

    Comunicatul Senatului, MAI, și al altor instituții partenere, inclusiv ambasade care numai binele nu ni-l vor (linia întâi a LGBTQ), prin care, de Ziua Copilului, la evenimentul din bătătura de câteva pogoane au acces doar cei cu adeverință de vaccinare (și asta cu minimum zece zile de la rapel!), sau cu test, este o prostie mare și se înscrie în rândul aberațiilor sistemului ticălos al UE, de noul bolșevism, de lucrătura și dresajul noii ordini mondiale urzite de marele diavol. Cât de sclav să fii să execuți orbește toate [aberațiile -n.m.] noii ordini mondiale?

    Cum să stea jandarmul la control, la poarta Parlamentului: Tati ai vaccin? Nu? Tai-o, cu copil cu tot! Dacă nu ești sclav, n-ai ce să cauți în curtea Parlamentului și spre Izvor și spre 13 Septembrie! Scanează codul QR! Hai, executarea!

    Și abia acum ne vom aminti cuvintele părintelui Justin Pârvu…
    Au dat Logan, au folosit elevii Colegiului Militar, au băgat norme anticonstituționale. Și e doar începutul. Toți proștii din guvern apar în clipuri cu provaxin, absolut jalnice, peste ani vor râde și curcile de ei!

    M-a ajutat Dumnezeu să-mi dau seama de fentă, de minciună și pe 20 martie 2020 am făcut raport la inspectorul general să fiu mutat în poliție acolo unde e ,,molima” mai mare, să mă infectez. Știam că e teatru. Evident, am primit un răspuns de formă, că voi fi trimis. Știu foștii mei colegi din IGPR că și asta mi-a grăbit retragerea. Din martie 2020 eu n-am respectat alte reguli decât cele obișnuite, de igienă, cu care m-a învățat mama. Am stat în toate grupurile mari, am circulat cu rata, iar în birou n-am avut niciodată masca [obedienței-n.m.].
    Deja suntem asmuțiți să ne sfâșiem, fraților. Dez-bi-na-re! Înțelegeți, oameni buni, că totul constă în dresaj, în țarc, în noul comunism de catifea.

    Totul este de o viclenie maximă. Totul este un fals cap-coadă. Ce creștini sunteți, ori ați uitat chiar „Tatăl nostru”:
    „Și ne ferește pe noi de cel viclean.”

    Văd că nu vă dați seama de ridicolul situației, iar noi continuăm să le îndurăm tâmpeniile, cu vacinul, cu valul de „infectări”, cu tulpina [ a paișpea-n.m.]…… Până când?

    Culmea este că europenii și românii s-au obișnuit deja cu încălcarea libertăților. Și boul se obișnuiește cu jugul. Și trage. Că el n-are conștiința libertății. Dar noi?

    Și taurul, cât e de viril, nu știe că, la câtă forță are, dacă ar da doar o căpățână în țambrele gardului, ar fi liber la haremul de vaci. Nu dă, și atunci stă în țarc. E taur doar [..]. Așa ca noi. În realitate, unii suntem morți care n-am fost încă îngropați.
    La noi se duce lumea la coadă din varii motive: conformism, presiune, copierea comportamentului, plecare în Grecia etc.

    În Germania și în alte țări UE deja nu mai poți intra în magazine fără scanarea codului QR! Înțelegeți cum a început? Ne-au luat temperatura, mers doar pe culoare, pe săgeți, spălare cu gel, cârpă pe față, ne-au insultat și cu învățarea să ne spălăm pe mâini… 2 m, ține distanța, strănută în cot, pune mănuși…

    Cel mai frumos gest bărbătesc, datul mâinii (sănătate!-n.m.) a fost mutilat. Credința ne-a fost batjocorită, Biserica atacată de neterminați și diavoli, răposații ne-au fost nesocotiți, cum nici turcii în evul mediu n-au făcut-o.

    În vremea aste, țara a continuat să fie furată, ori vândută pe nimic, către mafioții mondiali, cu sprijinul leprelor de aici.

    Semnalul de ,,lume nouă” se dă și către justiție. Așa cum am avut procurori folosiți în războiul româno-român, tot așa avem și vom avea judecători.

    La Biblioteca Națională nu se stă deloc la coadă la cărți, se stă la înțepat. Ce imagine mai sumbră doriți? Ce imagine mai clară a decăderii mai vreți? Unde sunt banii tocați pe botnița presei, pe manipulare, pe izolete, corturi, vagoane, asistente, vrăjeli?
    Răspunde cineva pentru jaf?
    La 10 seara, intrați în case! Acum, până și la plimbarea pe Calea Victoriei, la miezul nopții: stingerea!

    Se induce o frică teribilă în popor. Libertatea e călcată în picioare.
    Între noi și vite nu mai e nicio diferență. Când e să dăm cu parul, să dăm cu parul! Că nici Iisus n-a alungat fariseii din templu rugându-i frumos.
    Eu unul, deja mă pregătesc pentru rezistența din munți.
    Vreau să mor în libertate!”.
    https://r3media.ro/col-florin-sinca-se-induce-o-frica-teribila-in-popor-e-un-comunism-de-catifea-pregatesc-rezistenta-in-munti-vreau-sa-mor-in-libertate/?fbclid=IwAR1H7GDFJtC-VmWAAQCSTf-miWT6vb9FlAAmuk2nxGTN2SjYM4xYpUbdOSE

    Apreciază

  26. Durerea pentru bunătățile vremelnice este fără de folos
    Sfântul Nicodim Aghioritul

    Să știi, frate, că nu trebuie să te mâhnești dacă pentru păcatele tale pierzi vreun bun firesc și vremelnic, sau pe copiii tăi, sau pe nevasta ta, fie și însăși toată împărăția lumii, fie și însăși viața ta. Fiindcă de durerea aceasta nu se ține socoteală la pocăință, ci este zadarnică și fără de folos și nu este primită de Dumnezeu.

    S-a mâhnit și Saul când a auzit de la Samuel că își va pierde împărăția și însăși viața și atât de mult, încât de frică a căzut la pământ, dar în zadar.

    Nu mai spun că durerea care vine de pe urma bunătăților lumești și trecătoare nu numai că este fără de folos, dar pricinuiește și moarte, cum spune Pavel: „Iar întristarea lumii aduce moarte” (2 Corinteni 7, 10).

    Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet

    Apreciază

  27. CE ESTE EREZIA?
    Mitropolitul Augustin (Kantiotis)

    Erezia este hrană otrăvitoare pentru suflet; este ca medicamentul înșelător care nu vindecă, ci mai degrabă vatămă ; sau o monedă contrafăcută care pare a fi un dublon de aur prețios, dar care n-are nici o valoare. Este o pervertire a Sfintei Tradiții; este o denaturare a Credinței Adevărate și desăvârșite; este o abatere de la calea dreaptă trasată pentru noi de Cuvântul lui Dumnezeu.
    Erezia este acceptarea ideilor religioase condamnate de Biserică ca mincinoase și contrare dreptei sale credințe.
    Erezia este o adevarată crimă care subminează autoritatea și influența Bisericii noastre, întemeiată de Însuși Hristos ca stâlp și temelie a Adevărului.

    Dar, din păcate, în aceste timpuri, oamenii nu acordă nicio importanță pericolului pe care îl reprezintă erezia pentru noi.

    Acesta este un semn al vremurilor.

    Oh, lume! Ești îngrijorată de multe lucruri. Ai grijă să bei lapte natural; mâncarea ta să fie sănătoasă și bogată în vitamine; medicina să fie la zi cu ultimele noutăți științifice; banii tăi să nu fie falsificați; monumentele arheologice să fie păstrate cu grijă, fără cele mai mici stricăciuni; transportul pe care îl iei să nu se abată de la ruta sa.

    Ești îngrijorat de orice, cu excepția unui singur lucru – credința ortodoxă. Ești complet indiferent față de asta.
    Ce te așteaptă, lume, cu o percepție atât de deformată a realității și cu o asemenea indiferență față de credință?

    Dacă rămâneți nesimțitori față de cele mai mari și mai înalte lucruri, veți cădea inevitabil în abisul raționalismului, materialismului, necredinței și ateismului și atunci veți înțelege ce este Ortodoxia, pe care acum o disprețuiți.

    Dar voi, suflete credincioase, care continuați să trăiți în aceste vremuri, nu fiți atrase de tendințele lumii moderne; nu vă fie teamă la vederea hoardelor vrăjmașe care vă înconjoară din toate părțile și caută să vă atace, ci rămâneți neclintiți și credincioși în toate lucrurile credinței transmise nouă de la Sfinți. Fiți pregătiți să luptați lupta cea bună. Ortodoxia dăinuie și ei îi va aparține biruința finală.

    Mitropolitul Augustin (Kantiotis)

    https://orthochristian.com/139636.html

    Apreciază

  28. Hristos este temeiul vieţii mele
    SFÂNTUL SOFRONIE SAHAROV

    Niciodată nu trebuie să te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Veșnic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.

    De ce urmările neascultării lui Adam sunt atât de dezastruoase?
    De ce viaţa duhovnicească în Hristos îşi asumă, în această lume, tragica formă de luptă corp la corp cu moartea?
    De ce facerea lui Dumnezeu este legată de această negare, de moarte, de acestă luptă plină de dureri?
    De ce facerea nu duce în chip armonios la împlinirea făpturii omeneşti ca şi chip al lui Dumnezeu?
    De ce trebuie să lupt împotriva lucrurilor care mă omoară, fără a avea puterea trebuincioasă?
    Nu înţeleg. În măsura în care Hristos şi Duhul Sfânt sunt pentru mine soluţia la toate problemele care mă depăşesc, trăiesc în neştirea multor lucruri.

    Hristos este temeiul vieţii mele.
    Felul cum lucrează mă atrage. Nu înţeleg ce a zis, dar ce a zis îmi este destul.
    Voi înţelege când voi trece din această lume în cealaltă.

    Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 27-28

    Apreciază

  29. „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este mântuire.
    Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor..”(Psalmul 145; 3, 4)

    „De ce Dumnezeul meu atât de multă suferință?”

    Este un fapt real că în viața noastră există multă durere și tristețe. Întregul pământ este un loc de plângere; momentele de bucurie și fericire nu sunt foarte numeroase și trec foarte repede. Durerea este tovarășul nostru de zi cu zi, ca să spunem așa. Tineri și bătrâni suferim. Nu există niciun om pe pământ care să nu fi suferit sau care să nu sufere. Unii sunt pironiți pe paturile de spital, alții trăiesc în dispreț într-o mahala săracă, bătrânii sunt uitați în azile, familiile sărace nu au cele necesare traiului, prizonierii sunt uitați de părinți și prieteni. Femeile văduve se văd neputincioase cu copiii lor orfani. Mamele au copii bolnavi, soțiile veghează la patul soților lor și multe altele sunt cuprinse de necazuri și durere. Îi pun lui Dumnezeu această întrebare neliniștită „De ce Dumnezeul meu atât de multă suferință?”

    Necazurile din viața noastră provin de la căderea omului. Această cădere, această degenerare, această degradare, sunt legate de natura noastră umană, deoarece am fost creați din materia care se degradează, se deteriorează și se distruge în timp.
    Mulți dintre noi ne întrebăm de ce Dumnezeu permite atâtea nenorociri în lume, suferințe, suferințe, moartea copiilor mici, nenorociri, cutremure, inundații, incendii, epidemii și atâtea alte lucruri îngrozitoare …

    Iată răspunsul:

    – În primul rând, Dumnezeu îngăduie răul, dar Dumnezeu nu este autorul suferințelor și durerilor omenirii.
    În Grădina Edenului, omul nu cunoștea răul. Necazurile și durerile nu există, așa cum nu vor exista nici în veşnicie pentru cei care vor crede și-L urma pe Hristos. Nu spune Domnul în Apocalipsa 21;4: „Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.”

    – Totuși, Dumnezeu ne folosește întotdeauna durerile și suferințele noastre într-un anumit scop, iată șapte exemple din Sfânta Scriptură:

    1. Dumnezeu folosește suferința noastră ca mijloc de a obține de la noi pocăința întocmai ca pentru Fiul risipitor și așa cum se spune în Isaia 26;16: „Doamne, pe Tine Te-au căutat ei în vreme de restrişte, către Tine am strigat în scârba noastră, când Tu ne pedepseai.”

    2. Dumnezeu folosește suferința noastră ca mijloc de curățire și sfințire și dumnezeescul Apostol în Evrei 12;11 ne amintește: „Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii.”.

    3. Domnul se folosește și de suferința noastră pentru a ne feri de căderile îngrozitoaree (aroganță, egoism …), așa cum este cazul lui Pavel, care mărturisește în 2 Corinteni 12;7
    „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc”.

    4. Domnul se folosește și de suferința noastră pentru a ne încerca credința, așa cum a făcut-o cu Iov.

    5. Domnul folosește suferința noastră pentru a ne testa răbdarea conform preceptelor Sfântului Pavel din Evrei 12; 5-9: „Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El.
    Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte”.
    Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?
    Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi.
    Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? ”

    6. Domnul poate să-și manifeste slava Sa și în suferința noastră, precum se arată în relatarea învierii lui Lazăr (Ioan 11; 3, 4) „Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.
    Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.”

    7. Domnul se folosește în cele din urmă de suferința noastră pentru a fi mângâiați și pentru a-i putea mângâia pe alții. Sfântul Apostol Pavel ne spune în 2 Corinteni 1; 3, 4: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea,
    Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu.”

    Frații mei, când Dumnezeu îngăduie suferințele noastre, el le folosește întotdeauna într-un anume scop, așa cum am văzut în versetul citat mai sus: de a ne face participanți la binecuvântările și slava Lui. La fel trebuie să credem că ceea ce îngăduie Dumnezeu e spre binele nostru conform Cuvântului Său.

    Suspinele și suferințele de care suntem cuprinşi în viața prezentă sunt domolite căci „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui;” după cum se spune în Romani 8; 28.
    Deci, orice ar îngădui Dumnezeu să se întâmple în viața noastră, oricât de neînțeles ni se pare, să ne amintim că Dumnezeu nu încetează niciodată să ne arate mila Sa nesfârșită.
    Amin.
    Părintele Panagiotis V.

    https://orthodoxe-ordinaire.blogspot.com/2021/04/pourquoi-mon-dieu-tant-de-souffrances.html

    Apreciază

  30. PUTEREA PSALTIRII
    MITROPOLITUL NEOFIT DE MORPHOU

    2 IUNIE 2021

    Această postare este a doua parte a unei conferințe susținută de Mitropolitul de Morphou.

    Psalmii Profetului David – Sfânta Psaltire – sunt o armă veche, un remediu eficient împotriva fricii, terorii și forțelor demonice.

    Un ascet sfânt al timpului nostru, Starețul Theodore, sihastru din Agiofarango, Creta († 2016), a lăsat cu încredere creștinilor ortodocși contemporani, care în general limitează spiritualitatea la omilii, evenimente miraculoase, profeții, pietism și atașament față de bătrâni, următoarele taine :

    „Dacă mi-ai cere să-ți spun ce am învățat după atâția ani în pustie, ți-aș răspunde doar: puterea Psaltirii. Dacă ar trebui să-mi încep viața, mi-ar fi greu să fac asta. Un singur lucru: memorează Psaltirea. Este sânul rugăciunii noetice. Este solul fertil în care crește sămânța rugăciunii. Bate demonii. În timp ce citeam Psaltirea în timpul privegherilor mele, un demon a venit să urle ca un mistreț în urechea mea, mai ales când am spus versetul: „Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El..” (Ps 67: 1 (67 LXX)) și versetul care spune: „ … căci tu ești Domnul și Dumnezeul meu ”. 1 Era furios, m-a apucat de gât și m-a sufocat. A încercat să-mi zdrobească cuvintele, ca să nu le mai spun. ”

    Iar marele Profet contemporan al națiunii [grecești], Sfântul Paisie Aghioritul, ne dezvăluie experiența sa similară cu puterea și beneficiul Psaltirii:

    „Ce mângâieri găsesc în Psaltire! În această oră și jumătate când citesc Psaltirea, o văd ca fiind cel mai puternic ajutor din lume … Psaltirea este de inspirație divina, a fost scrisă prin iluminarea divină, de aceea este atât de puternică, atât de profundă în sensul ei. .. Cu Psaltirea vreau să mă bucur … ”

    „Îl loveam pe diavol cu ​​canonul. Ziua l-am bătut cu Psaltirea, noaptea cu rugăciunea.

    Mulți credincioși au răspuns la chemarea noastră – chemarea harului lui Dumnezeu – de a citi Psalmii zilnic, așa cum am mai spus pentru vindecare, pentru a fi întăriți spiritual, pentru a proteja lumea de forțele demonice. În același timp, însă, credincioșii, rugându-se din textul original al Psalmilor lui David, învață frumoasa greacă ecleziastică. Iar această greacă este limba Evangheliei și a teologiei sfinților noștri Părinți.

    Într-un moment în care Noua Ordine Mondială ne atacă atât de deschis, să luăm înapoi arma lui David, Psalmii săi, iubind pe Biruitorul morții, Domnul nostru și Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

    „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă.
    Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu,
    În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă. Aşa în locul cel sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta. „(Ps. 62: 1 -3(62 LXX))
    1.„Συ ει Κύριος και Θεός μου” Traducătorii nu au putut găsi această formulare exactă în Psaltirea greacă, deși această expresie se găsește peste tot. Credem că Starețul citează Psalmul 142 (143), versetul 10: „Învață-mă să fac voia Ta, căci tu ești Dumnezeul meu (ὅτι σὺ εἶ ὁ Θεός μου)”.

    http://orthodoxwitness.org/the-power-of-the-psalter

    Apreciază

  31. Prorocia împlinită a Sfântului Cuv. Iustin Popovici despre convocarea „Marelui Sinod”[tâlhăresc]*:
    ”Ne putem aștepta de la el doar la schisme, erezii și pierderea multor suflete…”
    fragmente

    [..]Nicicînd în istoria şi viaţa Bisericii Ortodoxe nici măcar un simplu sinod – fără a mai vorbi de un astfel de eveniment excepţional, plin de har (asemenea Cincizecimii înseşi) cum este un sinod ecumenic – nu a căutat şi inventat, în acest chip nefiresc, probleme pentru lucrarea şi sesiunile sale; nicicînd nu s-au convocat astfel de conferinţe, congrese, pre-sinoade şi alte întruniri contrafăcute, necunoscute tradiţiei sinodale ortodoxe şi în realitate împrumutate de la organizaţiile occidentale străine de Biserica lui Hristos.
    [..]
    Sfintele Sinoade ale Sfinţilor Părinţi, convocate de Dumnezeu întotdeauna, au avut întotdeauna înaintea lor una sau cel mult 2 sau 3 probleme, aşezate înaintea lor de extrema gravitate a marilor erezii şi schisme care denaturau credinţa ortodoxă, sfîşiau în bucăţi Biserica şi puneau în mare pericol mîntuirea sufletelor omeneşti, salvarea poporului dreptcredincios al lui Dumnezeu şi a întregii creaţii a lui Dumnezeu.
    Prin urmare, Sinoadele Ecumenice au avut întotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic, ceea ce înseamnă că singura şi principala lor problemă – Buna Vestire a lor – a fost întotdeauna Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi mîntuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El. Da, El – Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut şi de o fiinţă, întrupat; El – Capul veşnic al Trupului Bisericii pentru mîntuirea şi îndumnezeirea omului; El – întru totul în Biserică prin harul Sfîntului Duh, prin adevărata credinţă în El, prin credinţa ortodoxă.

    Aceasta este tema cu adevărat ortodoxă, apostolică şi patristică, nemuritoarea temă a Bisericii Dumnezeului-Om din toate timpurile, trecute, prezente şi viitoare. Aceasta singură poate fi subiectul oricărui posibil Sinod Ecumenic viitor al Bisericii Ortodoxe, şi nu vreo listă scolastic-protestantă de probleme care nu au nici o legătură esenţială cu viaţa şi experienţa duhovnicească a Ortodoxiei apostolice de-a lungul veacurilor, deoarece nu este nimic mai mult decît o serie de teoreme lipsite de viaţă, umaniste.[..]

    Astăzi situaţia este chiar mai primejdioasă: odinioară, Biserica Constantinopolului era un organism viu cu milioane de credincioşi, care a reuşit să depăşească fără întîrziere criza provocată de cursele din afară, ca şi ispita de a sacrifica credinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu pentru bunurile acestei lumi.
    Cu toate acestea, astăzi, ea are doar mitropoliţi fără credincioşi, episcopi care nu au pe cine să păstorească (adică, fără eparhii), care doresc totuşi să controleze destinele întregii Biserici. Astăzi nu trebuie, nu poate să fie o nouă Florenţă! Nici nu poate fi comparată situaţia actuală cu greutăţile jugului otoman. Acelaşi raţionament se aplică în cazul Patriarhiei Moscovei. Trebuie să se permită ca dificultăţile sale sau ale altor Biserici locale aflate sub comunismul ateu să hotărască viitorul Ortodoxiei?
    Soarta Bisericii nu mai este, nici nu mai poate fi în mîinile împăratului bizantin sau ale oricărui alt suveran. Nu este controlată de un patriarh sau de nici unul din puternicii acestei lumi, nici măcar de o „pentarhie” sau de „autocefalii” (înţelese în sensul restrîns al cuvîntului).

    Prin puterea lui Dumnezeu, Biserica a crescut într-o mulţime de Biserici locale cu milioane de credincioşi, dintre care mulţi din zilele noastre au pecetluit cu sîngele lor succesiunea apostolică şi fidelitatea faţă de Miel. Şi noi Biserici locale par să se înalţe la orizont, precum cea japoneză, africană şi americană, iar libertatea lor întru Domnul nu trebuie să fie răpită de nici o „super-Biserică” de tip papistaş (potrivit canonului 8 al celui de-al III-lea Sinod Ecumenic), fiindcă aceasta ar însemna un atac asupra însăşi esenţei Bisericii. Fără conlucrarea lor, rezolvarea oricărei chestiuni ecleziastice de importanţă ecumenică este de neconceput, fără a mai vorbi despre soluţionarea problemelor care le afectează direct, adică problema diasporei.
    Lupta de veacuri a Ortodoxiei împotriva absolutismului roman a fost o luptă tocmai pentru o astfel de libertate a Bisericii locale ca ecumenică şi sinodală, deplină şi întreagă în ea însăşi. Mergem astăzi pe calea celei dintîi Rome căzute, sau pe cea a „unei a doua” sau „a treia Rome” asemeni acesteia? Credem că Biserica Constantinopolului, care, în persoanele sfinţilor şi marilor ei ierarhi, clerului şi poporului ei, s-a împotrivit în trecut cu atîta curaj protecţionismului şi absolutismului roman vreme de secole, se pregăteşte astăzi să nesocotească tradiţiile soborniceşti ale Ortodoxiei şi să le înlocuiască cu surogatul neo-papal al unei „a doua”, „a treia” sau al vreunui alt soi de Romă?
    [..]
    Poate o Biserică care îşi tăgăduieşte propriii mucenici să fie o mărturisitoare autentică a Crucii de pe Golgota, sau o purtătoare a duhului şi conştiinţei soborniceşti a Bisericii lui Hristos?
    Înainte de a avea loc un sinod, să ne întrebăm pe noi înşine dacă va fi posibil ca la acest sinod să se facă auzite conştiinţele milioanelor de noi mucenici, curăţite prin sîngele Mielului.
    Experienţa istoriei ne învaţă că ori de cîte ori Biserica este răstignită, fiecare mădular al ei este chemat să pătimească pentru adevărul ei, şi nu să dezbată probleme artificiale sau să caute răspunsuri false la întrebări reale, „pescuind în ape tulburi” pentru a satisface ambiţii personale. Nu ne aducem aminte ca atîta timp cît Biserica a suferit prigoane să se fi întrunit vreun sinod ecumenic, ceea ce nu înseamnă că Biserica lui Dumnezeu nu a vieţuit sau lucrat într-un mod sobornicesc în acele vremuri. [..]
    Într-o vreme în care satan caută nu numai trupul, ci însuşi sufletul omului şi lumea, cînd omenirea este ameninţată de auto-distrugere, este moral şi normal ca ucenicii lui Hristos să fie preocupaţi de aceleaşi chestiuni (şi în acelaşi fel) ca ideologiile anti-creştine contemporane, ideologii care vînd Pîinea Vieţii pentru un blid de linte?

    Avînd în vedere toate acestea şi conştientizînd cu durere situaţia Bisericii Ortodoxe contemporane şi a lumii în general, care nu s-a schimbat substanţial de la ultimul meu apel către Sfîntul Sinod al Episcopilor din mai 1971, conştiinţa mă sileşte încă o dată să revin cu sîrguinţă şi rugăminte către Sfîntul Sinod al Episcopilor Bisericii Sîrbe muceniceşti: fie ca Biserica noastră Sîrbă să se abţină de la a participa la pregătirile pentru „sinodul ecumenic”, ba chiar de la a participa la sinodul însuşi. Fiindcă dacă acest sinod, Doamne fereşte, va avea loc cu adevărat, ne putem aştepta de la el doar la un soi de urmări: schisme, erezii şi pierderea multor suflete.
    Examinînd chestiunea din punctul de vedere al experienţei apostoleşti, patristice şi istorice a Bisericii, un asemenea sinod, în loc să vindece, va face noi răni pe trupul Bisericii şi îi va pricinui noi probleme şi necazuri.

    Ajunul praznicului Sfîntului Gheorghe, 1977
    Mînăstirea Celie, Valjevo (Iugoslavia)

    Nevrednicul Arhimandrit Iustin
    (Părintele duhovnicesc al Mînăstirii Celie)

    *Epistola a fost adresată Episcopului Iovan de Sabac şi ierarhiei sîrbe de catre Cuviosul Iustin Popovici, Părintele duhovnicesc al Mînăstirii Celie Valjevo din Iugoslavia, pe 7 mai 1977, cu rugămintea de a o prezenta Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sîrbe.

    https://www.atitudini.com/2016/07/sa-nu-uitam-cum-un-mare-sfant-al-bisericii-sf-iustin-popovici-se-opunea-sinodului-panortodox/

    Apreciază

  32. Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu, în timp ce bucuria este dovada prezenței Lui

    Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.

    Și, cu toate acestea, astăzi nu mai găsești un om bucuros, ceea ce înseamnă că nu mai găsești nici un om echilibrat, fiziologic liniștit. Mâhnirea, supărarea, amărăciunea este o boală înfricoșătoare care biciuiește lumea, poate cel mai mare chin al omenirii, cea mai mare dramă. Nu este numai începutul osândei, ci trăirea osândei încă din viața aceasta.

    Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu, în timp ce bucuria este dovada prezenței Lui. Dacă cineva este om lumesc și se desfătează de cele vremelnice, se bucură de plăceri, de cele trecătoare și deșarte, acesta poate are o oarecare plăcere, oarecare mulțumire, dar în realitate dacă cineva ia aminte, va vedea că în viața lui există necaz și strâmtorare, cum spune Scriptura: „necaz și strâmtorare peste tot sufletul omului care săvârșește răul”.

    Nu este cu putință să existe bucurie acolo unde este călcarea poruncii lui Dumnezeu, după cum este cu neputință să existe mâhniciune în aplicarea legii lui Dumnezeu.

    Extras din cartea Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004, via doxologia.ro

    Apreciază

  33. 5 ani dela „Marele Sinod”[tîlhăresc]-neputinţa şi laşitatea ierarhiei BOR

    Anii au trecut de la acel 16 iunie 2016, dată fatidică la care la sinodul mincinos din Creta, ecumenismul lucid a luat chipul păstorului care a devenit lup răpitor pentru turma sa.
    Spunea profetic Marele Duhovnic al neamului românesc, Cuviosul Părinte Justin Pârvu, de la a cărui trecere în veşnicie se împlinesc astăzi 8 ani:
    „„Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului..
    Nu primiţi acest vaccin şi nimic ce aduc nou puterile politice de azi. Dacă mama va lăsa copilul să fie vaccinat, este ca şi cum l-ar da la moarte.Cu mar­ti­ra­jul copi­ilor a început Bis­er­ica lui Hris­tos, cu mar­ti­ra­jul prun­cilor, iată că începe și prigoana aces­tui veac de pe urmă.

    Evreii conduc lumea şi americanii lucrează prin ei şi cred că au ajuns să o stăpânească deoarece nu mai au nicio sfială; totul este la vedere şi sunt conştienţi că nu mai au niciun adversar de temut şi luptă pentru exterminarea populaţiei, ca cei puţini care vor rămâne să se închine lor. Acum ei studiază şi fac trierea iar modul prin care vor distinge oamenii între ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Căci în fond cipul ce este? O armă împotriva omului.

    Problema noastră cea mai mare acum este că ne aflăm într-o beznă a ignoranţei şi socotim păcatul neştiinţei un mare privilegiu. Generaţia aceasta a ajuns la apogeul nihilismului (negativismului). „Şi ce dacă fac lucrul acesta? A! Nu-i nimic!” Iei cipul – „Ei, n-are nimic!”; slujeşti cu catolicii: „Ei, n-are nimic” şi tot aşa… toate nu au nimic. Această stare te îndreptăţeşte să faci orice, ce vrei, să amesteci lumina cu întunericul, să mergi şi cu Dumnezeu şi cu mamona. În acest caz noi nu mai suntem ucenici ai lui Hristos.
    Impor­tant este să ne opunem tuturor antihriştilor şi să murim demn; să nu avem o poz­i­ţie de laşitate.

    De aceea, vă rog să nu mai căutaţi soluţii. Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos.”*

    Nădejdea că numărul binecredincioşilor nepomenitori va spori cu timpul s-a spulberat! Niciunul se pare că nu a mai găsit lumina cea de Sus.
    Au venit mai mulţi, dar câţiva mânaţi de cu totul alte interese, s-au întors după un scurt timp de acolo de unde au venit.
    ”Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.”-Luca 12, 32
    Dar unde sunt ierarhii, monahii și preoţii? Nici măcar unul Doamne, unul măcar nu a îndrăznit sa rupă lanţul ?
    Doar tăcerea de care s-au inconjurat arată neputinţa și lașitatea lor, puţinătatea credinţei și a iubirii, indiferenţa faţă de mântuirea lor și a turmei aflate în grijă, neluând în seamă„ căci va purta grijă de tine Dumnezeu, deşi tu nu te grijeşti”.
    Se adevereşte cuvântul Arhimandritului Ioil Konstantaros, Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinupole, Pogoniani şi Koniţa:
    „Păstorii şi turma din toate timpurile nu sunt atât de cutremuraţi de faptul că se vor năpusti înşelătorii şi ereticii, ca alţi lupi sălbatici, ca să sfârtece turma cea cuvântătoare. Am spune că la aceasta se aşteaptă oricine. Ceea ce însă literalmente estompează orizontul şi face să apară norii negri ai deznădejdii este profeţia clară că: „Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei”, adică în rătăcire şi în erezie.

    Fireşte, acest cuvânt nu se împlineşte pentru că l-a profeţit Apostolul, ci l-a profeţit tocmai pentru faptul că aveau să se întâmple astfel de fapte tragice, având ca urmare sustragerea din Trupul lui Hristos a unor grupări întregi.”

    Acestea afectează unitatea Trupului Bisericii noastre, mădularele Trupului lui Hrisos se află la rândul lor în suferinţă, care nu pare să trezească compasiunea şi neliniştea conducerii BOR. Mai au ei oare harisma„mai presus de fire” (I Cor. 12,31), mai mare, fraţii mei, decât toate harismele? Şi anume DRAGOSTEA?
    Ce trist ! Atunci se pare ca nu-L mai au pe Însuşi Hristos!
    Căci„Dumnezeu Iubire este”(I Ioan 4,8).
    Să luptăm în fiecare clipă, fiecare cum putem împotriva puterilor întunericului, şi a duhului antihristic care bântuie lumea, aşa cum ne îndeamnă Sfinţii Părinţi, strâns uniţi în Biserica Luptătoare , căci:
    „Dacă pătimim ceva pen­tru Hris­tos, mai mult folos vom aduce naţiei. Jertfa naşte viaţa!”*Amin

    *Fragmente din Inter­viul cu Pr. Iustin Pârvu real­izat de mon­ahia Fotini, 7 octombrie, 2009, extras din nr. 8 al revis­tei ATITUDINI

    Apreciază

  34. Pseudo-Ierarhul Fanarului din SUA: A fi ecumenist înseamnă a fi creștin-ortodox

    Pseudo-Arhiepiscopul Elpidofor a spus că Patriarhul Bartolomeu i-a rugat pe creștinii ortodocși „să nu cadă în lucrături și mașinații naționaliste”.

    La 11 iunie 2021, conducatorul Arhiepiscopiei fanariote din Statele Unite, Arhiepiscopul Elpidofor (Lambriniadis), a declarat că „ecumenismul se află chiar în inima a tot ceea ce înseamnă a fi creștin-ortodox”.

    În timpul liturghiei, care a avut loc în Catedrală în cinstea Apostolului Bartolomeu al eparhiei din New York a Bisericii Episcopale a Statelor Unite, Arhiepiscopul Elpidofor a remarcat că„nu există un golf prea larg sau un pod prea departe pentru a nu fi dispus a-l traversa pentru a urmări dragostea lui Hristos pentru fiecare ființă umană „pentru conducătorul Fanarului, Patriarhul Bartolomeu.”

    Potrivit Pseudo Arhiepiscopului Elpidofor, „Înalt Prea Sfinția Sa a angajat lumea ortodoxă, rugându-se ca libertatea și mărturia autentică să fie standardul pentru exercitarea credinței noastre și nu să cădem în lucrături și mașinații naționaliste”.

    „În 2016, la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, desfășurat pe insula Creta, Patriarhul nostru a îndemnat Părinții Sinodului adunați acolo, să aleagă mai degrabă dialogul decât divizarea – chiar și în fața intereselor naționaliste care ar putea interfera cu deliberările Sinodului. ”, a declarat purtătorul de cuvânt al Fanarului din SUA.

    Pseudo Arhiepiscopul Elpidofor a menționat că „angajamentul ecumenist se află în centrul a ceea ce înseamnă a fi creștin”.

    El a mai spus că, în timp ce se ruga în Biserica Episcopală din SUA, a simțit un „privilegiu special” și „o provocare”.

    „Este un privilegiu pentru că ecumenismul autentic nu ia nimic de la sine. Și este, de asemenea, o provocare, deoarece „Dialogul dragostei” și „Dialogul adevărului” merg mână în mână. Și astfel, nu poate exista unul fără cealalt ”, a mai spus conducătorul Arhiepiscopiei Fanariote din Statele Unite.

    Anterior, UJO a scris că fanarioții din Statele Unite au sărbătorit ziua numelui conducătorul Fanarului într-o„biserică” anglicană.

    https://spzh.news/en/news/80564-byty-ekumenistom–znachit-byty-khristianinom–ijerarkh-fanara-v-ssha

    Apreciază

  35. Dracii se tem de post, de priveghere, de înfrânare, de smerenie și de rugăciune
    SFÂNTUL NIL PUSTNICUL

    Sârguieşte-te, fiule, ca să fii totdeauna simplu şi fără de răutate și să nu ai unele gânduri în inima ta şi altele în gura ta, pentru că aceasta este vicleşug şi înşelare. Să fii adevărat, iar nu mincinos, fiindcă minciuna este de la cel viclean.

    Niciodată să nu răsplăteşti răul cu rău şi, măcar de ţi-ar face cineva rău vreodată, iartă-l, ca şi pe tine să te ierte Dumnezeu. Dacă te-ar lupta gândul rău, roagă-te din tot sufletul pentru fratele acela şi va fugi gândul rău de la tine. Vezi, să nu primeşti patima pizmei, ca să nu te înghită diavolul de viu. Ci, mai mult, mărturiseşte-ţi gândurile şi roagă-te lui Dumnezeu să te izbăvească de o primejdie ca aceea.
    De ai vedea pe cineva greşind, să nu-i zici, nici să-l osândeşti, nici să-l urăşti, ca să nu cazi şi tu în acelaşi păcat.
    Ci, mai bine, să zici: „Eu mai rău sunt şi azi e rândul aceluia, iar mâine, al meu.”

    Să ştii că dracii se tem de post, de priveghere, de înfrânare, de smerenie, de rugăciune, de lacrimi şi de celelalte fapte bune. Dacă voieşti să-ţi dăruiască Dumnezeu lacrimi şi umilinţă, şi nepătimire, adu-ţi aminte de moarte totdeauna şi de mormântul tău şi vei ajunge la aceasta. De vei fi înşelat de diavol şi vei cădea într-un păcat, mic sau mare, să nu cazi în deznădăjduire, ca să nu pieri, ci să alergi la mărturisire şi pocăinţă şi să pui iarăşi început bun şi Dumnezeu te va ierta şi nu Se va întoarce de la tine.

    Înfrânarea limbii stă în a nu răspunde, a nu grăi lucruri spurcate, a nu ocărî, a nu osândi, a nu blestema, a nu minţi, a nu grăi de rău pe cineva, nici a judeca pe altul.

    Înfrânarea ochilor stă în a nu privi fără de ruşine la faţă străină, nici a căuta la faţa frumoasă şi cu bun chip.

    Înfrânarea gândului se arată atunci când vine gândul cel rău, fără de ruşine, în a nu te supune lui, nici să te împaci cu el, nici să-l primeşti. Ci, mai mult, să te scârbeşti şi să te lepezi de el.
    Loveşte-ţi faţa ta şi pieptul şi cu suspine şi cu lacrimi să strigi către Stăpânul Hristos şi să zici: „Miluieşte-mă, Doamne, şi nu mă lăsa să pier. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt.
    Ruşinează, Doamne al meu, pe dracul cel ce-mi fură nădejdea mea. Umbreşte capul meu cu darul Tău în ziua războiului diavolesc. Pe vrăjmaşul care mă biruieşte, biruieşte-l Doamne. Gândul cel ce mă înfricoşează, alină-l cu mângâierea Ta, Cuvinte al lui Dumnezeu.”

    Înfrânarea pântecelui stă în a nu te sătura niciodată de bucate, nici de băutură, nici să doreşti, nici să cauţi bucate şi de mult preţ.
    Dacă vrei să te mântuieşti, fă-te înfrânat, smerit la minte, îndelung răbdător şi niciodată să nu deznădăjduieşti de pocăinţă. Dacă vrei să înaintezi, mai degrabă primeşte-ţi rugăciunea, înfrânarea şi dragostea. Şi aşa îţi vei mântui sufletul tău de toate ispitele vrăjmaşului.
    Dumnezeului nostru slavă!

    Sursa: Sfântul Nil Pustnicul – „Din cuvintele duhovnicești ale Sfinților Părinți”, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, pp. 305 – 306

    Apreciază

  36. „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine va avea puţine şi mici”
    SFÂNTUL VASILE CEL MARE

    „Mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi mă izbăveşte, ca nu cumva să răpească, ca un leu, sufletul meu.”
    – Care este deosebirea dintre a mântui și a izbăvi?
    – De mântuire au nevoie mai ales cei slabi; de izbăvire, cei care sunt ţinuţi în robie. De aceea, cel care are în el însuşi slăbiciunea, dar primeşte în sine credinţa, este condus la mântuire de propria sa credinţă. Că spune Domnul: „Credinţa ta te-a mântuit”; şi: „Fie ţie cum ai crezut!” Cel care are însă nevoie să fie izbăvit aşteaptă ca cineva din afară să depună preţul de răscumpărare. Aşadar, cel în primejdie de moarte, ştiind că unul este Cel ce mântuie, unul este Cel ce izbăveşte, zice: „În Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă de slăbiciune şi izbăveşte-mă de robie! Socot însă că atleţii viteji ai lui Dumnezeu au luptat din destul în toată viaţa lor cu duşmanii cei nevăzuţi; dar, după ce au scăpat de toate prigonirile lor, când ajung la sfârşitul vieţii, sunt cercetaţi de stăpânitorul veacului, ca să-i ia în stăpânire, dacă ar găsi că au răni de pe urma luptelor sau unele pete şi urme de păcat; dacă însă vor fi găsiţi fără răni şi fără pete, îi lasă să se odihnească liberi în Hristos, pentru că au fost nebiruiţi.
    Psalmistul se roagă deci atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa ce va să fie; şi zice: „Mântuieşte-mă aici, de cei ce mă prigonesc ”, dar „izbăveşte-mă; acolo, în vremea cercetării, ca nu cumva să răpească, ca un leu, sufletul meu”. Şi acestea le poţi afla de la Însuşi Domnul, când a grăit despre timpul patimii Sale: „Acum vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru Mine nu va avea nimic”. Dar Domnul, nefăcând păcat, spunea că întru El nu are nimic; omului însă îi este de ajuns dacă va îndrăzni să spună: „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine va avea puţine şi mici”.
    Poate vom păţi acestea dacă nu vom avea pe cineva care să ne răscumpere, nici pe cineva care să ne mântuie. Faţă de cele două posibilităţi care ne stau înainte, două sunt şi cele ce urmează: „Mântuieşte-mă de mulţimea celor ce mă prigonesc şi izbăveşte-mă, ca să nu fiu cumva răpit, ca şi cum n-ar fi Cel ce răscumpără”.

    Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi, Editura Sophia, București, 2004, pp. 26-27

    Apreciază

  37. Uneori, când dragostea lui Hristos ne pătrunde, simţim veşnicia
    SFÂNTUL SOFRONIE SAHAROV

    Viaţa lumii se desfăşoară în jurul unor plăceri omeneşti, iar viaţa duhovnicească este neglijată. Trebuie să inversăm această stare de lucruri, să punem viaţa duhovnicească în centrul vieţii noastre.
    Înțelepciunea lumii nu poate să salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputincioase. Umanitatea suferă neîncetat.
    Singura ieşire este de a găsi în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu mai trăi după principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos. Cum putem să ne aflăm calea? După Evanghelie, Hristos este calea noastră.

    Important este să avem conştiinţa că Hristos este Dumnezeu. Cel ce Îl iubeşte va fi veşnic aproape de El, acolo unde este. În viaţa noastră, fiecare pas este cu neputinţă de despărţit de dogmele fundamentale ale credinţei noastre. Singurul lucru care ne atrage este Persoana lui Hristos.
    Trebuie să trăim în Hristos, ca măsură divină şi umană a tuturor lucrurilor.
    Hristos a spus: Eu sunt Calea. Dacă El este Calea, nu trebuie să-L urmăm formal, din exterior, ci prin trăire interioară. Să ne aducem aminte că pe Golgota şi în Ghetsimani, El se lupta împotriva tuturor. Singur. Uneori, când dragostea lui Hristos ne pătrunde, simţim veşnicia. Aceasta nu poate fi înţeleasă pe cale raţională. Dumnezeu acţionează într-un fel propriu, care scapă puterii noastre de percepţie. Nu trebuie să fim prea raţionali în viaţa creştină.
    Sunt semne exterioare care ne ajută să apreciem la ce distanţă ne aflăm de Hristos. Urmăm noi cuvântul evanghelic? Am atins desăvârşirea, adică dragostea pentru întreaga lume, fără deosebire între prieteni şi duşmani?

    Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 16

    Apreciază

  38. La apocalipsa cap. 13 spune clar în ce mod v a fi lepădarea, totuși acceptând toate mizeriile astea ale lor nu te poate afecta spiritual? slăbești duhovnicește, pierzi din discernământ devii numai bun, pregătit pentru lepădare.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundatiei Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica

%d blogeri au apreciat: