Bâlciul deșertăciunilor

„Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!”

„M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra.”

(Ecclesiastul 1; 2, 14-15).

O rușine plină de amărăciune ne cuprinde văzând cum conducătorul vremelnic al BOR și ierarhia supusă lui, și nu Mântuitorului Hristos, continuă cu nepăsare față de dorințele noastre, activitatea în CMB, această organizație satanist-masonică, care nu aduce nici un beneficiu duhovnicesc, turmei binecredincioase. Prezența Pr. Ioan Sauca și IPS Nifon demonstrează participarea activă a conducătorilor Bisericii noastre strămoșești la creearea noii religii a NOM, care pregătește în taină o casă comună a religiilor care va primi cu fală venirea antihristului.

Titlul articolului este tot o minciună, care induce premeditat în confuzie :„Lumea creștină, reunită la Karlsruhe: A început Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor” (care lume creștină, care biserici, frățiile voastre, cinstiți purtători de mitră și însemne episcopale care v-ați acoperit de rușine! Cât va mai dăinui minciuna? Să aibe milă Domnul Atotmilostiv de sufletele tuturor!)

Cea de-a 11-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) s-a desfășurat în Germania, între 31 august și 8 septembrie, informează Basilica.ro sub titlul „Lumea creștină, reunită la Karlsruhe…”. Au fost prezente 295 de delegații, între care și cea a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Mitropolit onorific și Exarh patriarhal, vice-moderator la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Participa reprezentanți ai comunității Presbiteriane (SUA) și ai aproximativ celor 350 de alte comunități și grupuri de credință.(??) Lucrările se desfășoară sub genericul „Dragostea lui Hristos mișcă lumea spre reconciliere și unitate”.„Nu trebuie să neglijăm suferințele acestei lumi, ci să le alinăm. Iar pentru a contribui la alinarea acestor suferințe trebuie să fim uniți în frățietatea creștină a lumii”, a declarat conducătorul delegației române, IPS Nifon. Ce a uitat să ne informeze Basilica este că delegația Bisericii Ortodoxe Române a stat cot la cot cu Delegația „grupului religios” internațional Rainbow Pilgrims of Faith al „pelerinilor” homosexuali „întru credință”, care au avut un loc special dedicat la cea de-a 11-a Adunare a CMB. În acest an, pe lângă reprezentanții bisericilor, la principalul eveniment ecumenic au participat și reprezentanți ai minorităților sexuale, după cum a transmis CMB prin publicația The Presbyterian Outlook. Aici puteți urmări imagini de la „Bâlciul deșertăciunilor”(a a 11-a Adunare a CMB). Înconjurați de homosexuali și de ritualurile religiilor africane și japoneze, de voie bună, cântece și veselie(!), dansuri în sunet de tobe, în costume tradiționale păgâne, prezența celor care se pretind a fi ortodocși, mă nedumerește. Nu poți să pretinzi că ești ortodox, fiind cu ereticii condamnați de sfintele sinoade și sodomiții în cârdașie. Patriarhul Ioan al XI-lea al Biserici Antiohiei a rostit o alocuțiune și s-au intonat Crezul, rugăciunea Tatăl nostru precum și o cântare psaltică în arabă, fiecare în legea lui. Un nivel înapoiat și idolatru papistaș având drept obiect „planeta noastră comună, Pământul”, disprețuind pe Împăratul Hristos și Evanghelia Sa. O înșelare diavolească de proporții, propovăduită de însăși reprezentanții așa-ziși„ortodocși” ai Patriarhiei BOR, cărturari și farisei fățarnici, care ademenesc pentru a sfâșia, oile naive și prostite ale turmei, care se tem de Dumnezeu și de Judecata Sa care va veni cât de curând!

Dr. Gabriela Naghi

https://oikoumene-photoshelter-com.translate.goog/galleries/C0000VFYoZ6eMlZc/WCC-11th-Assembly-Karlsruhe-Germany?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

Lumea creștină, reunită la Karlsruhe: A început Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

18 gânduri despre „Bâlciul deșertăciunilor”

  1. Iisuse, primește săracele noastre cuvinte
    Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona

    Preadulce Iisuse, Te-ai dăruit nouă păcătoșilor, ai vărsat Preasfântul Tău Sânge, ne-ai spălat rănile și ne-ai albit haina sufletului cu moartea Ta! Omoară patimile noastre. Omoară și pe diavolul, care ne urmărește zi și noapte, neîncetat.

    Preascump Fiu al lui Dumnezeu, trimite-ne ajutorul Tău din Cer și de la Tronul slavei, pe care Te odihnești după biruința asupra diavolului.

    Mărturisim Harul, mărturisim mântuirea. Credem neclintit în Dumnezeirea Ta. Mărturisim înaintea oricărei zidiri văzute și nevăzute că ești Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel întrupat pentru mântuirea noastră, Singurul Sfânt și întru Sfinți odihnit. Ești Dumnezeul dragostei. Nu poate mintea noastră săracă să pătrundă în Mintea Ta cea nesfârștiă. Ca un mare general ai zdrobit pe Amalic cel de alt neam și ca pe o gazelă prinsă în cursă ne-ai eliberat. Mărturisim osteneala Ta, durerile Tale, sudoarea Ta, Crucea Ta ce ai răbdat-o pentru noi!

    Iisuse, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, Bunule Păstor, ai condus oile Tale la staulul mântuirii. Primește săracele noastre cuvinte, mica noastră rugăciune, smerita noastră mărturisire și primește pe acestea ca pe o tămâie înaintea Ta! Continuă, Doamne, cu nesfârșita Ta pogorâre și milostivire întregirea frumoasei Tale lucrări, cea izbăvitoare, minunată, felurită.

    Îți mulțumim din tot sufletul nostru și primește săraca noastră mulțumire ca pe cei doi bănuți ai văduvei sărace, care a dat toată avuția ei. Iar noi, tot ce avem, aceea și oferim. De la cel sărac și sărman ce ai de luat?

    Îți mulțumim, Doamne, și ne învrednicește, când vei primi sufletele noastre, când vom veni prin chemarea Ta către Tine, în ziua aceea arătată, când sufletele drepților vor străluci, luminate fiind de lumina neînserată și nesfârșită a dumnezeiescului Tău Chip, să ne închinăm Ție cu adorare din tot sufletul nostru! Primește rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor Sfinților Tăi! Amin.

    Fragment din cartea Arta mântuirii – volumul 2 – Cuviosul Efrem Filotheitul, care va apărea la Editura Evanghelismos.

    Apreciază

  2. Alipirea oamenilor faţă de animale

    Luaţi aminte, în scrierile Stareţului(Sf.Sofronie Saharov de la Essex-n.n.), la gândurile şi simţirile sale în privinţa vietăţilor. Este uimitoare aci, pe de-o parte mila sa faţă de fiece făptură, în privinţa căreia ne putem face o idee din povestirea lui despre cum îndelung şi-a plâns “cruzimea faţă de făpturi”, când “fără a fi nevoie” a omorât o muscă, sau când a opărit un liliac ce se aşezase pe balconul magaziei sale, sau cum “i s-a făcut milă de întreaga făptură şi de toată zidirea ce suferă” când a văzut pe drum un şarpe omorât şi tăiat în bucăţi; şi, pe de altă parte, desprinderea sa faţă de toată făptura în fierbintele său avânt către Dumnezeu.

    Despre animale, despre fiare, gândul lui era că sunt “pământ”, de care nu trebuie a se alipi omul, că el pe Dumnezeu trebuie să-l iubească din toată mintea, din toată inima, din toată puterea, adică din tot deplinul său, uitând de pământ.

    Adesea observata alipire a oamenilor faţă de animale, ducând până la “prietenia” cu ele, Stareţul o socotea ca pe o stricare a rânduielii statornicite de Dumnezeu şi potrivnice stării fireşti a omului (vezi Fac. 2:20). A mângâia pisica zicând “Pisi, pisi!” sau a te juca şi a vorbi cu câinele, părăsind gândul la Dumnezeu, sau, din grijă faţă de animale, a uita de suferinţa aproapelui, sau din pricina lor a intra în ceartă cu oamenii – toate acestea pentru Stareţ erau o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, a căror pază credincioasă desăvârşeşte omul. În tot Noul Legământ nu găsim niciun singur loc unde s-ar arăta că Domnul Și-a oprit atenţia asupra animalelor, iar El, desigur, a iubit întreaga făptură. Atingerea acestei desăvârşiri omeneşti, după chipul Omului-Hristos, este o sarcină corespunzătoare firii noastre zidite după chipul lui Dumnezeu şi de aceea legătura sufletească şi împătimirea faţă de animale Stareţul o socotea o înjosire a chipului omenesc a fiinţării. Despre aceasta el scrie astfel:

    „Unii se alipesc de animale, dar astfel mâhnesc pe Făcătorul, căci omul este chemat spre a trăi veșnic cu Domnul, a împărăţi cu El şi a iubi pe Singur Dumnezeu. Către animale nu se cade să avem împătimire, ci trebuie doar să avem o inimă ce se milostiveste de fiece făptură.”

    El spunea că totul este zidit spre a sluji omului şi, drept aceea, când este neapărată nevoie, ne putem folosi de tot ce este în zidire; dar în acelaşi timp asupra omului cade îndatorirea de a se griji de toată zidirea şi deci toată dauna adusă fără nevoie animalului sau chiar plantei este potrivnică legii harului. Dar şi toată împătimirea faţă de animale este aşijderea potrivnică poruncii lui Dumnezeu, căci se slăbeşte dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

    Cel ce cu adevărat iubeşte omul şi în rugăciunile sale plânge pentru întreaga lume, acela nu se poate alipi de animale.

    Extras din Cuviosul Siluan Athonitul – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Părintele Rafail Noica, Editura Reîntregirea.

    Apreciază

    1. Este binevenit acest cuvânt al Părintelui Sofronie. Să luăm sensul corect al acestei învățături: Să nu ne lipim sufletul de ceea ce este dat omului spre slujire și să pierdem dimensiunea duhovnicească în lucrarea omenească!

      Apreciază

  3. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat…

    Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică”.

    Este uimitor că Maica lui Dumnezeu, în tot ce ni s-a revelat în Evanghelie, ne-a făcut să înţelegem şi ne-a dat îndrăzneala să venim la ea cu această rugăciune, pentru că nu putem spune nimic altceva. Pentru noi ea este Maica lui Dumnezeu. Ea este cea care L-a adus pe Dumnezeu însuşi în condiţia noastră pământească, în sensul acesta insist asupra termenului de „Maica lui Dumnezeu”. Prin ea, Dumnezeu a devenit Om. El s-a născut într-o stare omenească datorită ei. Iar ea nu este pentru noi doar un instrument al întrupării. Ea este cea a cărei predare personală în mâinile lui Dumnezeu, a cărei dragoste de Dumnezeu, promptitudine de a fi orice voieşte Dumnezeu, a cărei smerenie au fost într-un asemenea grad, încât Dumnezeu s-a putut naşte din ea. La unul dintre cei mai mari sfinţi şi teologi din secolul al XlV-lea se găseşte un pasaj despre Maica lui Dumnezeu în care spune că „întruparea ar fi fost imposibilă fără acel «Iată roaba Domnului» al Fecioarei, în aceeaşi măsură în care ar fi fost imposibilă fără voinţa Tatălui”, întâlnim aici o deplină împreună-lucrare dintre ea şi Dumnezeu.

    Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 144-145

    Apreciază

  4. „Părinte, fie voia Ta, nu a mea!“
    Sfântul Nicolae Velimirovici

    Sunteţi supărată că Dumnezeu nu vă ascultă rugăciunile! Nu vă supăraţi pe Cel de la care avem şi fiinţa, şi viaţa, şi suflarea, şi înţelegerea, şi totul. Vă rog: nu vă plângeţi de Cel ce are de mii de ori mai multă dreptate să se plângă de noi înaintea îngerilor şi sfinţilor Săi. Chiar dacă Domnul nu împlineşte întocmai rugăciunile noastre, ele tot aduc roadă în sufletele noastre, făcându-le mai bogate şi mai mature. Aceasta e o taină de care şi-au dat seama cei ce s-au cercetat pe sine duhovniceşte.

    Să zicem că cineva seamănă grâu şi se roagă ca sămânţa să aducă roadă. În loc de roadă din sămânţă răsare iarbă. El se roagă din nou pentru roadă, însă în loc de roadă din iarbă cresc pai şi spic. Iarăşi se roagă pentru roadă, şi în cele din urmă se pleacă de greutatea boabelor, şi se coace, şi cade în poala rugătorului.
    Toate rugăciunile noastre adevărate rodesc la vremea lor, cum spune poetul rus Viazemski:
    În zi strălimpede şi-n vifor deopotrivă,/ Dând ochi cu fericirea sau cu nenorocul,/ Fie că îţi pluteşte peste tâmplă Umbră de nor sau raza unei stele,/ Roagă-te ! Roagă-te ! Căci din sfânta rugă/ Se pârguiesc în noi tainice roade.
    Dumnezeu ne-a poruncit să ne rugăm nu ca să afle El de ce avem nevoie – căci ştie dinainte de zămislirea noastră ce ne va trebui în fiecare clipă a vieţii — ci ca sub razele rugăciunii sufletele noastre să crească, să se lărgească, să se înalţe şi să se pârguiască. Dacă nu ne ascultă îndată rugăciunile înseamnă că nu doreşte să ni se întâmple ceea ce vrem noi, ci ceea ce El vrea.
    Atunci El ne doreşte şi ne pregăteşte ceva mai mare şi mai bun decât ceea ce îi cerem noi în rugăciune. De aceea trebuie să încheiem fiecare rugăciune cu inimă înfrântă: „Părinte, fie voia Ta, nu a mea!“

    Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, București, 2008, pp. 55-56

    Apreciază

  5. Rolul Ortodoxiei în lume se rezumă la mărtu­risirea adevărului, la „propovăduirea Apostolilor şi la dogme”.

    Monahul Teoclit Dionisiatul

    Ortodoxia este întemeiată de douăzeci de se­cole prin Sfânta Scriptură, Sinoadele Ecumenice, Sfânta Tradiţie şi prin sângele mucenicilor şi măr­turisitorilor.

    Strădaniile de unire cu catolicismul, de vre­me ce acesta rămâne în erezia şi inovaţiile lui, sunt pentru noi primejdie de abatere dogmatică, de zădărnicire a sângelui vărsat de mărturisitorii noştri şi de deviere de la învăţătura Sfintei noas­tre Biserici.

    Mult-dorita „unire” este pentru noi ortodoc­şii nesuferită, şi dacă se va înfăptui va eroda cu­getul ortodox şi va fi izvorul multor rele.

    Unirea ca idee şi consecinţele ei practice sunt ruşinoase pentru noi ortodocşii. în plus, Scriptura interzice tovărăşia cu cei de altă credinţă. Dacă erezia este „hulirea Sfântului Duh” şi conduce la lipsirea lucrării Lui dumnezeieşti, cum se va face colaborarea cu „cei ce se împotrivesc Duhului Sfânt”? Poporul nostru simplu se va afla în pri­mejdie din pricina relaţiilor cu purtătorii de de­moni protestanţi şi papali. Mulţi se vor converti la catolicism şi protestantism, căci prin „colaborare” se vor toci cu timpul diferenţele Părinţilor”. Doar atât…

    Bună este iubirea, dar mai bună este ura când vine vorba de credinţă. Desigur, nu să-i urâm pe oameni, ci cugetele lor eretice.

    Creştinismul încurajează iubirea, dar reco­mandă şi ura. Fără ură faţă de păcat, virtutea este imposibilă. „Măsura virtuţii este ura faţă de pă­cat”, spune Sfântul Vasile cel Mare. Şi dacă sun­tem datori să urâm păcatul moral, cu atât mai mult „păcatul împotriva Duhului”.

    Sfântul Nicodim Aghioritul a clarificat atitudinea ortodocşilor faţă de eretici, scriind: „Cugetele eretice şi moravurile nelegiuite ale la­tinilor şi ale altor erezii trebuie să le urâm şi să le respingem”.

    Noi nu suntem mai sfinţi şi mai înţelepţi de­cât acei fericiţi bărbaţi care au urât erezia, socotind-o pricina pierzaniei.

    Monahii sunt, după părerea Sfântului Ioan Gură de Aur, „rinichii Bisericii”. Despre cinul monahal, Sfântul Patriarh al Constantinopolului, Grigorie al Vl-lea, spune doar cuvinte frumoase şi o consideră pavăza Ortodoxiei. „…Ereticii de as­tăzi – scrie în circulara sa din anul 1836 – pentru a molipsi religia adevărată… au vărsat microbul din sufletele lor veninoase prin mulţimi de pala­vre împotriva Turmei Ortodoxe veghetoare şi au făcut totul pentru a se împotrivi şi vătăma prin planurile lor viclene cinul monahal… Dar au vă­zut, netrebnicii, că în acest cin până astăzi sunt cuvântătorii adevărului şi călăuzitorii tinerimii ortodoxe, care o învaţă pe aceasta sfintele dogme şi morala dreaptă. Această tagmă n-a molipsit niciodată Biserica văzută a lui Hristos, ci mereu a luminat-o, a slăvit-o, a păzit-o şi a statornicit-o pe aceasta prin trăirea duhovnicească, prin scrierile dogmatice şi prin bunele moravuri”.

    (Fragmente din articolul Ortodoxia şi Vaticanul, al revistei „Biblioteca Aghiorită”, Sot. Shoina Voios, nr. 60, 1962)

    Apreciază

  6. „Hristos vine când I te asemeni, El spune: Ia Raiul Meu și dă‑Mi iadul tău!”

    Alaltăieri am întâlnit un Bătrân care mi‑e foarte drag. „L‑ai văzut vreodată pe Hristos, bunicule?”, l‑am întrebat. „Da, părinte”, mi‑a mărturisit cu reținere.

    „Cum e, Bătrâne?”

    „Ca în Evanghelii, părinte, cast, bun, simplu și accesibil”.

    „Și când s‑a petrecut asta”, a fost următoarea mea, plină de uimire, întrebare.

    „Când am iubit mult fără a aștepta nimic în schimb, părinte”, mi‑a șoptit bătrânul, plecându‑și ochii care se umpluseră deja de lacrimi de iubire față de Hristosul său. „M‑am golit ca om și m‑am umplut de Hristos. Am dat totul și n‑am primit nimic. Atunci vine El: când I te asemeni”.

    Această frază „Hristos vine când I te asemeni” s‑a avântat pe cele mai greu accesibile cărări ale inimii mele și și‑a făcut loc în mine. Da, iubirea. Cea care știe să se jertfească și să piardă. Să dea totul fără a ține socoteala. Cea care moare pentru ca celălalt să trăiască. Care e trădată, răstignită și, cu toate acestea, iartă. Care știe să dăruiască și să nu se dezmintă: „Ia Raiul Meu și dă‑Mi iadul tău”.

    Fragment din cartea: „Viața fără rețete” de Părintele Haralambos Papadopoulos-Librăria Sophia

    Apreciază

  7. Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu răbdare şi cu smerenie
    Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul

    Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des.

    Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut însă o primejdie. Dacă nu Îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde. Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus.

    Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, p. 244-245

    Apreciază

  8. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine
    Cuviosul Mărturisitor Parintele Roman Braga+29 aprilie 2015
    Întemnițat timp de: 11 ani la: Piteşti, Jilava, Canal, Balta Brăilei, Salcia, Ostrov

    Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

    Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”. Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui.

    Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu.

    Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.

    De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată.

    Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească „Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune.”

    Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu. Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

    Părintele Roman Braga

    Rugăciunea de toată vremea, Editura Agaton, Făgăraș 2015, p.253-255

    Apreciază

  9. Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul– Despre antihrist și 666

    L-am întrebat într-o zi, în chilia lui:
    – Părinte, în ultima vreme se vorbește mult despre 666, despre venirea lui antihrist care se apropie – unii susțin chiar că a și venit; se vorbește de asemenea mult despre pecetluirea electronică a mâinii drepte sau a frunții, despre confruntarea dintre Hristos și antihrist și despre zdrobirea celui din urmă, despre a Doua Venire a Domnului. Sfinția Voastră ce spuneți de toate acestea?

    Părintele a răspuns:
    – Ce să spun? Eu nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului, că va avea loc război și altele asemenea. Știu că va veni antihrist, că va avea loc a Doua Venire a Domnului, dar când vor fi acestea, nu știu. Mâine? Peste 1000 de ani? Nu știu. Dar nu mă neliniștesc din pricina asta, căci știu că ceasul morții înseamnă pentru fiecare din noi a Doua Venire a Domnului. Iar ceasul acesta este foarte aproape.

    Mi-a zis:
    – Părinte Athanasie (m-a luat de mână așa, strâns), eu acum sunt orb, ochii mei trupești nu mai lucrează, pentru că am cancer la hipofiză, dar am ochi duhovnicești și văd. Înainte să pleci, vreau să îmi spui ce a spus Gheronda Emilianos [Simonopetritul] despre 666 și despre antihrist?.

    Era în zilele de după Cernobâl, lumea era tulburată și oamenii mergeau cu zecile în fiecare zi, mai ales la Părintele Porfirie, care era aproape, în Atena, și neliniștiți îl întrebau:
    – Ce va fi? Va veni antihrist să ne pecetluiască cu 666?”.

    Și m-a întrebat iar:
    – Ia spune-mi, fiule, ce spune Gheronda Emilianos despre 666 și antihrist?.

    Iar eu îi răspund:
    – Gheronda, ne-a spus la o sinaxă de curând să nu ne neliniștim. Noi să ne îngrijim să avem o relație vie cu Hristos, iar lui antihrist să nu îi dăm multă însemnătate, căci altfel, acela va deveni centrul vieții noastre, iar nu Hristos.

    Îndată a lovit cu mâinile de pat de bucurie și a spus:
    – Ce spui, fiule? Ce spui, fiule? Slavă Ție, Doamne, că am găsit un duhovnic care să fie de acord cu mine! Măi, copile, ce-au făcut duhovnicii, aici în lume?! Au tulburat sufletele, au creat o mulțime de probleme, familiale și psihologice cu acest 666. Nu mai poate lumea să doarmă și au început să ia medicamente de cap și pastile de somn, ca să poată să doarmă. Ce-i asta? Hristos nu vrea asemenea lucruri, fiul meu. Să-ți mai spun ceva?.

    Îi zic:
    – Părinte, ce?

    Îmi spune:
    – Pentru noi, creștinii, atunci când Îl trăim pe Hristos, nu există antihrist. Ia spune-mi? Aici unde stau eu în pat poți să stai și tu?

    Îi spun:
    – Nu, Părinte.

    Îmi spune:
    – De ce?

    I-am răspuns:
    – Pentru că, dacă stau peste dumneavoastră, vă voi strivi.

    Îmi spune:
    – Dar când poți să stai?

    Îi zic:
    – Atunci când plecați dumneavoastră, Gheronda, pot să stau eu.

    Îmi spune:
    – Exact, fiule, așa se întâmplă și cu sufletul nostru. Când avem în noi pe Hristosul nostru, poate veni antihrist? Poate intra vreo altă ființă potrivnică în sufletul nostru? Așa că, fiule, pentru că nu Îl avem pe Hristos în noi, de aceea azi suntem neliniștiți cu privire la antihrist. Când Îl punem pe Hristos în noi, toate devin Rai. Hristos este totul și în acest chip să le vorbești și tu oamenilor, fiule, și de ce este potrivnic nu ne temem. [ …]

    Căci, fiule, pe primii martiri i-au băgat la fiare, iar ei se însemnau cu semnul crucii și fiarele se făceau ca niște mielușei. Îi aruncau în mare, iar ei își făceau semnul crucii și marea se prefăcea în uscat și mergeau pe ea. Îi aruncau în foc și ei își făceau semnul crucii, iar focul se prefăcea în răcoare. Binecuvântatul meu fiu, ce suntem noi astăzi? Credem în Hristos? În crucea noastră? Dar de ce S-a pogorât Hristos? Nu S-a pogorât ca să întărească neputința noastră? Așa, fiule, să îi spui și lui Gheronda [Emilianos]. Iar tu să le spui oamenilor să nu se teamă de antihrist.
    Suntem fii ai lui Hristos, suntem copii ai Bisericii.

    Acest lucru m-a mirat foarte tare. Și a adăugat:
    – Să îți spun ceva?

    Zic:
    – Părinte, vă rog.
    – Patriarhul Dimitrie cum a venit în Atena?

    Îi zic:
    -Cu avionul.
    – Ei, bine, știu că a venit cu avionul, că doar nu venea înot! Cu ce acte a intrat, vreau să zic?.

    Îi zic:
    – Cu pașaportul, Gheronda.
    – Grecesc sau turcesc?

    Îi zic:
    – Nu știu.
    – Ei, acum faci și pe înțeleptul! Cu pașaport turcesc a venit! Și care este simbolul național al Turciei, știi?

    Îi zic:
    – Nu știu, Gheronda.
    – Hai, c-ai întrecut măsura! Nu știi care este simbolul național al Turciei? Semiluna! Și știi cum este numită semiluna de către Părinții Bisericii noastre, după apariția lui Mohamed?

    Îi zic:
    – Nu știu, Gheronda.
    – Ei, o să îți iau diploma aia și am să ți-o rup. Ce fel de teolog ești? […]. Semiluna este semn al antihristului. Dacă semiluna este semn al lui antihrist și Patriarhul nostru are pe pașaportul lui semnul antihristului (cu tot cu ștampilele lor, și câte ștampile nu pun și în interior și în exterior?!), asta vrea să spună că Patriarhul nostru este antihrist? Nu, măi, copile! Nu, măi copile! Să nu îngrădim atât de mult mesajul Evangheliei! Hristos nu este atât de îngust la minte pe cât suntem noi, oamenii, pe care nu ne interesează decât să ne apărăm drepturile.
    Așa să îi spui lui Gheronda și așa să spui și oamenilor: nici de antihrist nu ne temem, și nici de 666.

    Sursă: Antologie cu sfaturi ale Părintelui Porfirie.

    Apreciază

  10. Spovedania este o întâlnire şi o împăcare
    Mitropolitul Antonie de Suroj

    Aş dori să spun în primul rând că spovedania este o întâlnire şi o împăcare.

    Este întâlnirea noastră cu Hristos, a Cărui dragoste pentru noi nu are margini şi Care ne iubeşte cât toată viaţa Lui şi cu toată moartea Lui, Care nu ne părăseşte niciodată, dar pe Care noi, uneori sau poate chiar adeseori, Îl părăsim. Este o întâlnire care poate fi o reală bucurie atunci când, într-un oarecare răstimp, nu ne-am despărţit prin nimic de Hristos, când prietenia noastră a rămas curată, integră, când această prietenie nu a fost umbrită de necredincioşie. În acest caz putem veni către Hristos cu bucurie, fericiţi, putem să venim la spovedanie şi să spunem:
    „Doamne! Îţi mulţumesc pentru prietenia Ta, pentru dragostea Ta, Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce eşti. Îţi mulţumesc că îmi îngădui să mă apropii de Tine; Îţi mulţumesc pentru tot. O, bucuria mea!
    O, fericirea mea! Primeşte-mă şi mă binecuvintează ca să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, să mă unesc cu Tine mai desăvârşit, pentru ca bucuria mea să fie încă mai desăvârşită.”

    Aşa ceva este posibil. Poate că nu de multe ori. Dar, câteodată, o astfel de întâlnire poate să ne umple viaţa, să fie o insuflare pentru tot restul vieţii, dându-ne puterea de a trăi.

    De cele mai multe ori, însă, venim către Hristos după ce am fost oarecum despărţiţi de El. Uneori nu a fost o despărţire răutăcioasă sau împotrivitoare; ne-am despărţit de El pentru că L-am uitat, pentru că viaţa ne-a copleşit şi nu am mai avut vreme să ne mai aducem aminte de El. Viaţa era aşa de tumultuoasă. Şi deodată ne-am amintit că dincolo de tot ceea ce a însemnat pentru o vreme bucuria ca rod al ostenelii şi al inspiraţiei noastre, dincolo de toate acestea este Hristos, acest Prieten care nu ne uită niciodată, de lângă Care am plecat şi Care acum este singur.
    Atunci trebuie să ne grăbim să alergăm către El şi să-i spunem: „Doamne, iartă-mă. Viaţa m-a copleşit, m-am lăsat purtat de val de la una la alta, m-am împovărat cu multe probleme şi m-am lăsat ademenit de grijile vieţii. Primeşte-mă înapoi la Tine. Ştiu bine că acest entuziasm este superficial şi că singurul lucru care contează este prietenia”. Dar înainte de a putea spune aceasta, trebuie să ne punem o întrebare: „Este, oare, adevărat că prietenia mea cu Hristos este îndeajuns de profundă încât vremelnica mea uitare nu o poate umbri sau distruge?…”.

    Dacă am păcătuit înaintea lui Dumnezeu, am păcătuit prin necredincioşie, deci nu prin ceva neînsemnat, ci prin ceva profund. Poate să fi fost un singur moment în care să ne fi despărţit, dar cu consecinţe foarte profunde. Vă aduceţi aminte ce s-a petrecut când Hristos S-a confruntat cu cei care-L acuzau pe nedrept. O slujnică a venit la Petru şi a spus: „Şi acesta era cu El!” Atunci Petru s-a înfricoşat de ceea ce i s-ar fi putut face pentru că fusese cu Hristos şi a început să se jure: „Nu, nu-L cunosc pe acest om!” După aceea nu a mai fost în stare să stea în acea curte şi să-L privească prin fereastră pe Hristos (îndurând nedreapta judecată). În acea clipă Hristos a întors capul şi l-a privit pe Petru. Atotcunoscătorul Fiu al lui Dumnezeu nu auzise cu urechile Sale cele rostite de Petru, dar cuvintele aceluia Îl loviseră în adâncul sufletului. Unul dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Săi declarase că nu-L cunoaşte şi că nici nu dorea să Îl cunoască, pentru că el prefera viaţa, liniştea. Acea privire l-a atins pe Petru în adâncul sufletului, încât a început să plângă cu amar şi a ieşit afară. A fost doar un moment de deplină şi înfricoşătoare lepădare…

    Mai târziu, când Maria Magdalena L-a întâlnit pe Mântuitorul în grădină, după Înviere, El a înştiinţat-o: „Mergi la ucenicii Mei şi la Petru şi spune-le că am înviat”. Dar a vorbit astfel pentru că Petru nu se mai considera pe sine ca unul dintre ucenici; el era acum un trădător; se lepădase de Hristos. De aceea Hristos l-a pomenit în mod special, pentru ca el să ştie că nu este respins. Ucenicii fugiseră de teamă, dar nu se lepădaseră de Hristos, pe când el fugise şi Îl trădase; iubirea lui Hristos însă l-a susţinut cu fermitate, astfel încât el L-a putut întâlni faţă către faţă pe Hristos, a putut cădea la picioarele Lui, cerându-I iertare, ştiind că este iubit aşa cum fusese iubit în vremurile de credincioşie.

    Sunt momente când venim la spovedanie pentru că vrem să reînnoim apropierea care într-o oarecare măsură s-a zdruncinat. În aceste momente trebuie să venim la Hristos ştiind că suntem iubiţi cu toată viaţa şi cu toată moartea Lui, că suntem iubiţi pentru totdeauna, până în adâncul inimii noastre; că suntem primiţi, dar, pentru a deveni din nou prieteni, trebuie să ne deschidem sufletele şi să-I spunem Lui totul, pentru ca El să ştie de la noi ceea ce nu merge şi ceea ce pune piedici prieteniei noastre. Pentru a ne spovedi nu trebuie să recurgem la o listă de păcate, nu ar trebui nici măcar să cercetăm Sfânta Scriptură pentru păcatele pe care am fi putut să le săvârşim; trebuie numai să ne punem această întrebare: prin ce am păcătuit eu personal înaintea lui Dumnezeu; în ce m-am arătat a-I fi necredincios?

    Ca să putem face asta, trebuie în primul rând să ne cercetăm conştiinţa şi să ne întrebăm ce anume am preferat în locul lui Hristos? Nu vă voi da o listă, dar fiecare dintre noi poate să spună: da, în locul apropierii de Hristos am preferat aceasta sau cealaltă – spre ruşinea mea.

    În afară de asta, putem să ne mai întrebăm: ce sunt eu în cea mai mare parte a timpului? Pentru a face aceasta putem să luăm şi Sfânta Scriptură şi să marcăm în ea nu acele pasaje care ne acuză, ci cele despre care putem spune – precum şi ucenicii spuneau mergând cu Hristos spre Emaus: „Nu ardeau inimile înlăuntrul nostru când El grăia cu noi pe cale?”

    Cercetaţi deci în Evanghelie acele pasaje care v-au făcut inima să ardă, chiar şi pentru o clipă, care v-au atins în adâncul inimii, pasaje care v-au făcut să simţiţi că voi şi Hristos împărtăşiţi aceleaşi sentimente, aceleaşi gânduri, că sunteţi una – da, că suntem una cu El.

    Într-adevăr sunt pasaje despre care putem spune că gândurile Lui sunt gândurile noastre, că simţămintele Lui sunt simţămintele noastre, că suntem una cu El, că suntem una cu El în acel moment.

    Iar când descoperim că am profanat acel moment, că l-am călcat în picioare, că ne-am îndepărtat de Hristos, că eram una cu El şi că L-am părăsit – înseamnă că am renunţat poate la puţinul, dar unicul şi cel mai sfânt lucru din noi. Într-un anumit sens, nu are prea mare importanţă faptul că am încălcat nişte reguli, ci că am profanat în cel mai înfricoşător mod unitatea noastră cu Cel iubit, cu Cel care ne iubeşte. Ar trebui să recitim aceste pasaje, să ne judecăm pe noi înşine raportându-ne la ele, necăutând în ce fel ne-am făcut vinovaţi, ci la modul în care ne-am pierdut credincioşia, prietenia, iubirea noastră, încrederea în El; pentru că Hristos nu Se schimbă; noi suntem cei care L-am părăsit.

    Aceste lucruri trebuie aduse la spovedanie. Poate fi cu adevărat înfricoşător faptul că noi suntem cei care L-am lepădat..

    De aceea, atunci când ne pregătim pentru spovedanie, să ne punem următoarea problemă: spovedania este întâlnirea cu prietenul cel mai apropiat, cu Preaiubitul, cu Cel cu Care vrem să fim una, nedespărţiţi, pentru totdeauna, în chip deplin, în adâncurile noastre. Noi însă am profanat această prietenie, iar inima, memoria şi mintea mărturisesc aceasta, atunci când ne amintim acele pasaje care au făcut să ardă inima în noi, când mintea ne devine mai limpede, când voinţa purcede către cele bune, iar trupul dobândeşte linişte, uitând că este carne şi devenind trup, zidire sfântă – sfântă pentru că prin Botez s-a unit cu umanitatea lui Hristos, prin Mirungere a devenit vas al Duhului Sfânt, iar prin Împărtăşire cu Sfintele Taine a devenit Trupul lui Hristos, chiar dacă în chip încă nedesăvârşit.

    Această conştiinţă ar trebui să o avem la spovedanie. Fie ca Domnul să ne dea să mergem pe această cale, să fim în stare să ne pocăim şi să regretăm nu doar un păcat de pe o listă, pe care l-am săvârşit în treacăt, ci ceea ce s-a rupt în prietenia mea, în unirea mea cu Hristos, Mântuitorul, Prietenul, Preaiubitul.

    Extras din Taina iertării, taina tămăduirii– Mitropolit Antonie de Suroj, Editura Reîntregirea.

    Apreciază

  11. Gheronda, când ajunge omul la îndumnezeire?
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    – Atunci când vine înlăuntrul său Harul dumnezeiesc.

    – Atunci are bucurie înlăuntrul său?

    – Are înlăuntrul său nu numai bucurie, ci şi multă dragoste, smerenie, mângâiere, siguranţă. Are însuşirile lui Dumnezeu şi de aceea vine înlăuntrul său Harul lui Dumnezeu.

    – Gheronda, ce înseamnă „Dumnezeul dumnezeilor”?

    – Nu spune David „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Prea Înalt”? Omul este plăsmuit „după chipul” lui Dumnezeu, deci Dumnezeu este Dumnezeul dumnezeilor, adică al oamenilor. Omul trebuie să se îndumnezeiască. Toţi oamenii suntem „după chipul” lui Dumnezeu, dar câţi ne aflăm pe calea ce duce către starea cea „după asemănare”? Cu cât ne îndepărtăm de Dumnezeu, cu atât nu mai semănăm cu Dumnezeu, adică cu atât ne îndepărtăm de starea cea „după asemănare”. Pentru ca omul să se asemene lui Dumnezeu, trebuie să trăiască potrivit poruncilor lui Dumnezeu, săvârşind lucrarea cea lăuntrică. În felul acesta se curăţă de patimi şi dobândeşte virtuţi, şi atunci nu este doar „după chipul” lui Dumnezeu, ci trece la starea cea „după asemănare”, pentru că lucrează într-însul Harul lui Dumnezeu.

    Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și Virtuți, Ed. Evanghelismos, p. 151.

    Apreciază

  12. Să nu tragem uşor concluzii
    Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

    – Gheronda, ce anume mă va ajuta să nu osândesc?

    – Oare întotdeauna toate sunt aşa cum le gândeşti tu?

    – Nu.

    – Ei, atunci să spui: „Nu gândesc întotdeauna corect; de multe ori greşesc. Iată, în cazul acesta am gândit aşa, dar s-a dovedit că nu aveam dreptate. În cazul celălalt am judecat într-un fel, dar m-am înşelat, şi astfel l-am nedreptăţit pe celălalt. Aşadar nu trebuie să ascult de gândul meu”. Fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin, a avut cazuri când s-a înşelat în judecata sa. Dacă-şi aduce aminte de cazurile când a judecat şi s-a înşelat, atunci va evita să osândească. Dar chiar dacă nu s-a înşelat niciodată, ci a avut dreptate, de unde ştie intenţiile celuilalt? Ştie cum s-a petrecut un lucru sau altul? Să nu tragem uşor concluzii.

    Şi eu, când eram tânăr, osândeam la tot pasul. Pentru că trăiam cu puţină luare-aminte şi aveam o falsă evlavie, judecam tot ceea ce mi se părea a fi greşit. Căci, atunci când cineva trăieşte în lume puţin mai duhovniceşte, poate vedea multe cusururi la ceilalţi, şi mai deloc virtuţile. Pe cei care cultivă virtutea nu-i poate vedea, deoarece trăiesc în ascuns, dar îi vede pe cei care fac neorânduieli şi îi osândeşte. „Ăsta face aşa, ăla păşeşte aşa, celălalt priveşte aşa…”.

    Ştiţi ce am păţit odată? Am plecat cu un cunoscut de-al meu ca să participăm la Sfânta Liturghie la o mănăstire de la Monodendri, aflată la nouă ore distanţă de Koniţa. Când am intrat în Biserică, cunoscutul meu s-a dus la strană ca să cânte, iar eu am intrat în strana din spatele psaltului; urmăream de acolo slujba şi psalmodiam încet. La un moment dat a venit o femeie destul de tânără îmbrăcată în negru, s-a aşezat lângă mine şi mă privea continuu. Mă privea şi îşi făcea cruce. Mă privea şi îşi făcea cruce… Începusem să mă tulbur. „Măi, spuneam în sinea mea, ce soi de om o fi şi femeia asta? De ce mă priveşte cu atâta neruşinare tocmai în Biserică?”. Eu nici pe surorile mele nu le vedeam când treceau pe lângă mine pe drum. Se duceau apoi şi se plângeau mamei mele: „M- am întâlnit cu Arsenie[1], spuneau ele, dar nu mi-a vorbit!”. „Bine, îmi spunea mama, te întâlneşti pe drum cu surorile tale şi nu le vorbeşti?”. „Oare eu mă uit să văd dacă cea care trece pe lângă mine este sora mea? i-am spus eu. Avem o mulţime de rude[2]. N-am altă treabă de făcut?”. Vreau să spun că la astfel de extreme ajungeam. Să treacă pe lângă tine sora ta şi să nu-i vorbeşti! În sfârşit… De îndată ce s-a terminat Sfânta Liturghie, femeia aceasta în negru s-a dus şi l-a rugat pe preot să-mi spună să merg acasă la ea, deoarece semănam mult cu fiul ei care fusese ucis în război. Când am ajuns la casa femeii, am văzut fotografia fiului ei. Într-adevăr, semănam de parcă am fi fost fraţi. Sărmana femeie mă privea în Biserică şi îşi făcea cruce ca şi cum l-ar fi văzut pe fiul ei. Iar eu îmi spuneam: „De ce mă priveşte femeia asta astfel tocmai în Biserică, fără nicio frică de Dumnezeu?”. Însă după aceea ştiţi cât de mult m-a schimbat lăuntric această întâmplare? „Ia te uită, mi-am spus, tu să ai astfel de gânduri cum că cine ştie ce fel de femeie este de nu se ruşinează deloc în Biserică…, iar ea, sărmana, îşi pierduse copilul şi era îndurerată!”.

    Altă dată l-am judecat pe fratele meu care pe atunci era militar. Furierul unităţii îmi trimisese un mesaj: „I-am dat fratelui tău două bidoane cu untdelemn. Ce s-a întâmplat cu ele?”. „Dar el, am spus în sinea mea, aducea acasă soldaţi şi-i găzduiam. Cum de-a făcut asta acum, să ia untdelemn de la armată?”. Şi îndată, plin fiind de indignare, i-am scris fratelui meu o scrisoare. Iar el mi-a răspuns: „Bidoanele să le ceri de la paraclisierul Bisericii din vale!”. Acesta trimisese untdelemnul în Koniţa la Biserica din vale, fiindcă era săracă. „Bravo, Paisie! mi-am spus atunci.

    Cealaltă dată ai judecat-o pe acea sărmană, iar acum pe fratele tău. Altă dată să nu mai judeci pe nimeni!”. Vreau să spun că atunci când vedeam că mă înşelam în judecata mea, mă cercetam pe mine însumi: „În cutare situaţie am spus despre celălalt că a acţionat într-un fel, dar lucrurile stăteau altfel. Altă dată am tras o concluzie, dar era greşită”. În felul acesta m-am pus pe mine însumi la punct. „Altă dată, mi-am spus, nu vei mai judeca deloc! S-a terminat! Ai mintea strâmbă şi pe toate le vezi anapoda. Caută să devii un om corect!”. După aceea, când mi se părea ceva strâmb, îmi spuneam: „Cred că altfel stau lucrurile aici, dar eu sunt cel care nu înţeleg bine. Ori de câte ori am pus gândul de-a stânga, m-am înşelat”. Am ajuns să-i îndreptăţesc pe toţi abia când am început să mă scârbesc de mine însumi; pentru ceilalţi găseam întotdeauna circumstanţe atenuante şi numai pe mine mă judecam. Dar dacă omul nu se supraveghează pe sine, pe toate le tratează cu nepăsare, iar apoi la Judecată nu va avea cuvânt de îndreptăţire. Este nevoie de bărbăţie ca să tai obiceiul de a osândi[3].

    Aşadar:

    Pune început bun! STOP.

    STOP gândurilor de judecată! Amin.

    Îţi doresc o bună curăţire a minţii şi a inimii.

    Amin.

    [1] Numele de botez al Stareţului.

    [2] Stareţul avea şapte fraţi. În acea vreme cele trei surori mai mari ale lui îşi întemeiaseră deja familie.

    [3] Stareţul a scris aceste cuvinte sub forma unei telegrame către o soră începătoare.

    Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

    Apreciază

  13. Mitropolitul. Florinis Augustinos Kantiotis, Mărturisirea credinței ortodoxe

    Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Marcu 8,34 – 9,1)

    „Deci, oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32)
    „Căci dacă se va rușina de Mine și de cuvintele noastre în neamul acesta de adulteri și păcătoși, și Fiul Omului se va rușina de el când va veni în slava Tatălui Său cu îngerii sfinților” (Marcu 8,38). )

    ÎN 14 septembrie, dragii mei, Sfânta noastră Biserică a sărbătorit Înălțarea Sfintei Cruci. Duminica de astăzi se numește „Duminica după Înălțare” ca și următoarele zile ale acestei mari sărbători. Totul astăzi este legat de crucea Domnului.

    Ai auzit Evanghelia. Ce ne spune? Domnul subliniază trei lucruri. Prima este libertatea, pentru că omul este liber să-și aleagă calea. Al doilea este valoarea sufletului, pentru că nu există nimic pe lume mai valoros decât sufletul nostru. Iar al trei-lea este mărturisirea credinței, că cei care cred în Hristos recunosc că El nu este doar un om, un filozof sau un rebel social sau un lider, ci este Dumnezeu, trebuie să fie îndrăzneți și curajoși și să aibă datoria de a propovădui peste tot credința lor. Mă mărturisești? zice Hristos: Și eu te voi mărturisi înaintea îngerilor. Mă refuzi? Te voi refuza și Eu pe tine. Mărturisirea credinței ortodoxe este o datorie sfântă a fiecărui creștin.

    * * *
    Acum se pune întrebarea: cum, în ce fel, ar trebui să-L mărturisim pe Hristos? Dragii mei, chiar și cel mai simplu creștin îl poate mărturisi pe Hristos. Cum?

    Primul – primul cu semnul crucii . De îndată ce îți faci cruce, dezvălui imediat ceea ce crezi, te evidențiezi din toate religiile și ideologiile lumii. Pentru că au și simbolurile lor: evreii au Steaua lui David și lampa cu șapte lumini, masonii triunghiul sau cele trei puncte, marxiştii secera și ciocanul sau pumnul ridicat, mahomedanii semiluna. Iar noi, copiii lui Hristos, care am fost botezați în bazinul sfânt, avem un semn și un simbol superior tuturor celorlalți, Sfânta Cruce. De îndată ce îți faci crucea, mărturisești că ești creștin ortodox.

    Cu toate acestea, trebuie să facem crucea în mod normal, nu ca niște oameni moderni și adesea oficiali în elogii, care crezi că cântă la vioară. Nu! aceasta este o batjocură. Ești creștin; fă semnul crucii în mod normal. Dar crucea normală, așa cum ne-au învățat Sfântul Cosma Etolul și bunicile noastre analfabete, este: ne unim cele trei degete (francii au cinci, noi avem trei) și vrem să spunem: Sfântă Treime, miluiește lumea! Ne ducem mâna la frunte și ne referim la: Hristoase, ai fost în ceruri, deasupra stelelor. Apoi o ducem jos, și vrem să spunem: Îți mulțumim, Hristoase, că te-ai pogorât pe pământ și ai luat carne din sângele curat al Măreției Maicii Domnului. Apoi aducem mâna dreaptă la umăr și ne referim la: „Adu-Ți aminte, Doamne, când vei veni în împărăția Ta” (Luca 23,42). În cele din urmă o aducem la stânga și vrem să spunem: Nu mă pune în iad, Doamne. Aceasta este crucea.
    Când o faci în mod regulat, cu credință, cu dragoste, cu frica de Dumnezeu și cu mâna curată, face minuni.

    În 1912 țara noastră a avut un război cu turcii. Forțele noastre erau mici, în esență aveam o singură navă, „Averof”, în timp ce ei aveau armament greu. Dar pe navă erau lei creștini, cu căpitanul minunatul Pavlos Kountouriotis, un copil al unei generații glorioase. Avea pe el lemn cinstit. Așa că și-a luat crucea din piept, a pus-o pe podul navei, și-a făcut semnul crucii și cu acea navă a „condus” toată armada turcească în strâmtoarea Hellespont.

    Prin urmare, nu-ți fie rușine să-ți faci crucea, fie la masă, fie într-o mașină, avion sau tren. Mărturisești așa, pe Hristos. Și când închideți ochii, o cruce pe mormânt vă va declara că ești ortodox.

    Cum altfel ne mărturisim credința? Cu limba . De aceea ne-a dat Dumnezeu. Te-ai găsit printre necredincioși? Deschide-ți gura și mărturisește-ți credința în Domnul. Ai auzit blasfemie? Trebuie să protestezi, ca și cum tatăl sau mama sau soția ta ar fi insultați. A venit o tânără și m-a rugat să-i dau divorțul, pentru că în cafeneaua din sat, în fața soțului ei, unii o acuzau și acesta nu scotea o vorbă. Un om care nu îmi apără numele, nu-l vreau! spunea ea. Și nu a greșit. Cu cât mai mult când Dumnezeu estet insultat?
    Este vina celor care blestemă, dar este și vina celor care îi ascultă și nu protestează. Dacă ești creștin, nu vei tăcea. A vorbit, a sfătuit, a certat. Ce a spus Sfântul Cosma: „Dacă cineva o insultă pe mama sau pe tatăl meu, îl iert; dacă hulește pe Hristos și pe Fecioara mea Maria, n-am ochi să-l văd” (arh. p. 199). Numele mamei noastre, al tatălui nostru, al domnilor noștri este mare și înalt, iar numele lui Hristos și al Fecioarei Maria nu sunt? De aceea apărați sfântul și sfânta tăind vorba celor hulitori. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Când auzi un hulitor, sfătuiește-l o dată, de două ori, de trei ori; iar dacă nu ascultă, dacă ai o mână, lovește-l. O mână care lovește o plantă va sfinți. Cunosc un sat din Tracia, unde înainte toată lumea blestema, dar acum nimeni nu blestemă. Cum sa întâmplat asta; Un refugiat analfabet, dar cu profundă credință în Dumnezeu, a mers acolo. Și când cineva blestema, se ducea acasă, îl sfătuia, plângea, implora, amenința. Astfel, el singur a stins blasfemia.

    Așa că mărturisește-ți credința cu crucea și cu limba. Mărturisește din nou – cum? Cu lucrările tale, cu viața ta creștină. Când viața creștinului este conformă cu Evanghelia și cu poruncile lui Dumnezeu, ea strălucește și îi confirmă credința. Dimpotrivă, atunci când un așa-zis creștin nu are milă și se, apucă și fură, nu respectă cinstea celorlalți, aleargă la tribunal și bate din palme Evanghelia, se ceartă cu soția sa și obține un divorț, nu pune picior în biserică, nu se spovedește și nu se împărtășește, atunci viața lui este blasfemie; el dă prilej altora să acuze religia lui Hristos.

    Deci să-L mărturisim pe Hristos cu crucea, cu limba, cu faptele noastre; haideți să-L mărturisim în sfârșit – aici este partea grea – și cu sângele nostru . Nu sunt profet, nici fiu de profet; Sunt un păcătos și nevrednic să vă sărut picioarele. Cu toate acestea, cred în Evanghelie și Apocalipsa, care spun că urmează zile cumplite. Dumnezeu ne va cerne. Va fi o persecuție cumplită împotriva sfintei noastre Biserici și atunci vom vedea câți vor fi creștini. Să ne mărturisim nu numai cu mâna, cu limba și cu viața; fie ca și viața noastră să fie vrednică să i-o dăm lui Hristos. După cum a spus Sfântul Cosma din Etolos: „Te implor, Doamne, cum ai dat sângele Tău pentru mine, merită să-mi dau și eu sângele meu pentru Tine” (d. erg. p. …). Au arestat un creștin, care vorbea despre Domnul, și i-au tăiat limba. Apoi și-a luat sânge din gura însângerată cu degetul și a scris pe perete: „Cred în Hristos”. Să avem și noi o astfel de credință.

    * * *
    Iubiții mei, am terminat. Strămoșii noștri, patru sute de ani sub turci, și-au păstrat credința și mulți au fost martirizați mărturisind pe Hristos. Noi, cei care trăim astăzi, ar trebui să fim foarte atenți. Pentru a păstra credința părinților noștri. Să nu devenim cripto-creștini. Ce spune Evanghelia? „Oricine Mă va mărturisi, Eu îl voi mărturisi; oricine Mă va lepăda, Eu îl voi lepăda”.

    Dar Ortodoxia vrea cripto-creștini; vrea spovedanie, nu se ascunde ca copiii mici. Curajoși și îndrăzneți, să mărturisim credința ortodoxă pretutindeni. Și dacă vor veni zile grele, de persecuție și sânge și martiriu, să rămânem devotați lui Hristos. Și dacă toți îngenunchează în fața diavolului, nu-i așa. Și rămâi una, nu coborî steagul, ci spune: Cred, Doamne!
    Satana nu va învinge. Hristos va birui; dacă, copii ai grecilor, vă lăudați și vă înălțați în vecii vecilor; Amin.

    †Episcopul Augustin

    Discurs înregistrat, care a avut loc pe ἱ. Sfânta Treime din Ptolemaida la 21-9-1980.
    Traducere din engleză

    https://katanixi.gr/orthodoxia/mitr-florinis-aygoystinos-kantiotis-28/

    Apreciază

  14. Noile buletine de identitate
    Sfântul Cuvios Paisie Agjioritul

    – Părinte, a spus cineva: „Cum de folosiţi bancnota de 5.000 de drahme care are pe ea numărul 666? Acelaşi lucru este şi cu buletinul”.

    – Hârtia de 5.000 este ban. Şi lira Angliei are pe ea pe regina Elisabeta. Aceasta nu vatămă. Cele ale Cezarului, Cezarului[1]. Aici însă este vorba de identitatea mea, este ceva personal; nu este ban. Identitatea înseamnă ceea ce înseamnă şi cuvântul; adică cineva se identifică cu cele pe care le declară. Ei pun pe diavolul pe buletine şi îţi cer să semnezi că îl primeşti. Cum să fac aceasta?

    – Părinte, ce legătură are acest buletin de identitate cu pecetluirea?

    – Buletinul de identitate nu este pecetea, ci introducerea pecetluirii.

    – Părinte, lumea întreabă ce să facă în legătură cu noile buletine de identitate.

    – Atunci când vă întreabă, voi cel mai bine să le spuneţi oamenilor să întrebe pe duhovnicii lor şi să facă răbdare să vadă cum va acţiona Biserica, pentru că mulţi pun întrebări, dar puţini înţeleg răspunsurile. De vreme ce am scris clar despre acestea în broşura Semnele vremurilor, fiecare să acţioneze potrivit cu conştiinţa lui. Desigur, unii spun: „Ei, aceasta este o părere a unui călugăr, nu este poziţia Bisericii”. Eu însă nu mi-am spus părerea mea, ci am formulat simplu cuvintele lui Hristos, ale Evangheliei, pentru că propria noastră părere trebuie s-o supunem voii lui Dumnezeu, ce se exprimă în Evanghelie. Alţii spun cele contrare celor ce le-am spus eu, spunând că le-a zis Părintele Paisie. Unii care le aud, deşi lucrurile sunt aşa de serioase, nu întreabă dacă sunt aşa, dacă într-adevăr le-am spus, ci le cred. Eu nu mă tem, ci le spun cu curaj. Vin şi la Colibă şi aruncă 666 în cutie. În sfârşit, aceasta nu-i nimic! Într-o zi mi-au pus o inscripţie pe uşă… Am crezut că a venit cineva, nu m-a găsit şi a scris „lipseşte” ca s-o vadă şi altcineva. Dar când mă uit mai bine, ce să văd? Era scrisă o ocară. O astfel de ocară n-am auzit nici când eram mirean. Toată această situaţie va primi o măturătură bună, dar vom trece şi noi o furtună. Lumea s-a ridicat, trebuie să ne ridicăm şi noi cu multă rugăciune.

    Pe unii îi interesează subiectul buletinelor de identitate, alţii îl exploatează şi creează probleme. Biserica trebuie să ia o poziţie corectă. Să vorbească, să explice credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua buletinul de identitate, aceasta va constitui o cădere. În acelaşi timp să ceară de la stat ca noul buletin cel puţin să nu fie obligatoriu. Dacă Biserica ia o poziţie serioasă, se va respecta libertatea credincioşilor, astfel încât cel ce vrea îşi va lua noul buletin, iar cel ce nu vrea, să-l păstreze pe cel vechi. Atunci vor plăti numai câteva nuci tari, pentru că ceilalţi le vor sta împotrivă. Cea mai multă lume îşi va face treaba sa. Cei ce vor voi să se folosească (lumeşte) vor avea noul buletin, iar ceilalţi, sărmanii, cei credincioşi, vor avea buletinul vechi şi vor fi chinuiţi.

    Acum, fiindcă ministrul a făgăduit să nu pună 666 în buletinele de identitate, nici la vedere, nici în ascuns, şi aceasta este ceva. Vom avea răbdare şi vom vedea ce va fi. Chiar şi numai faptul că spun că nu îl pun pe 666, este ceva. Se leapădă şi ei înşişi. Să vedem în cele din urmă ce vor pune. Până să circule noile buletine de identitate, poate veni urgia lui Dumnezeu. După aceea, nu înseamnă că în 24 de ore toţi vor trebui să-şi scoată buletine noi. Să iasă primele; se vor examina, să iasă ministrul mincinos, şi atunci lupta va fi dreaptă. Dacă acum continuăm protestele, aceia vor spune: „Iată, aceştia pricinuiesc tulburare. Deşi nu s-a pus problema, ei strigă şi protestează”. Câinele, dacă este păzitor bun, latră atunci când vine hoţul. Când pleacă, tace. Dacă însă continuă să latre, atunci nu este păzitor bun.

    – Părinte, au mai spus că, deoarece avem toleranţă religioasă, să nu se mai treacă apartenenţa religioasă în noile buletine de identitate.

    – Da, pe ei nu-i interesează, pe mine însă mă interesează, pentru că este identitatea mea. Scrie de unde sunt şi ce sunt. Dacă nu va apărea apartenenţa religioasă pe buletin, se vor ivi probleme. De pildă, va merge cineva la biroul de căsătorii. Dacă buletinul spune „ortodox” – indiferent de câte carate este – e în regulă. Dacă însă nu scrie apartenenţa religioasă cum să i se dea certificat de căsătorie? Pentru Biserică lucrul acesta va produce încurcătură[2]. Iar dacă se va pune religia facultativ, aceasta va fi ca o mărturisire. Europa este Europa. Aici este altceva.

    [1] Mt. 22, 21; Mc. 12, 17.

    [2] În Grecia certificatul de căsătorie îl dă numai Biserica Ortodoxă, care nu admite căsătoria religioasă cu neortodocşi.

    Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

    Apreciază

  15. Să simtă toți iubirea ta

    Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privi­re, o mică rugăciune…

    Ea caută la frate, gata mereu să-i sară în ajutor. Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părinte­le Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor şi-a ta. Pe lângă asta, sunt ne­cazurile vieţii: citeşte numai ziarul şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă. N-au, oare, toţi aceşti oameni nefericiţi nevoie de mila şi bunătatea ta?

    Fiecare om pe care Domnul ţi l-a scos în cale să simtă că ţi-e drag, că-i vrei binele şi ai dorinţa vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toţi iubirea ta.

    Şi cum să nu-i iubeşti pe toţi, când sunt cu to­ţii de mare preţ în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt şi neîn­semnat cum e, are o soartă măreaţă şi zgudui­toare, vrednic de luat în seamă şi de plâns. Că pentru toţi, până la unul, S-a întrupat şi S-a jert­fit Hristos. Părintele Serghie spune sus şi tare că niciodată nu-i preţuim pe oameni aşa cum se cuvine şi de aceea pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. 1 Cor. 12, 23).

    Să-ţi pese de fiecare om, ajută-l, doreşte-i mântuirea. Cu gingăşie însă să-l ajuţi. Nu-i ţine predici, că nu-i sunt de folos nici lui, nici ţie. Nici sfat nu da, de nu ţi s-a cerut. De faci vreun bine, fă-l cu duh smerit. Să-ţi fie pildă adânca smerenie cu care Sfântul Serafim de Sarov îi în­tâmpina pe cei ce veneau la el, mic ori mare. (…)

    Mai înainte de a le vorbi oamenilor de Dumnezeu, roagă-L pe Duhul Sfânt să te lumineze cum şi ce să spui. Şi întotdeauna, cu rugăciune pentru cel de lângă tine, caută şi află cuvântul potrivit.

    Că rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată. Rugăciunea îţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia. Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.

    Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iu­bire, pe celălalt cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.

    Iar nevoia pe care o are fiecare ţi-o arată ru­găciunea. Ea îţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.

    Extras din ”Ține candela inimii aprinsă (Învățătura Părintelui Serghie)”- Jean-Claude Larchet, Editura Sophia

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundației Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica

%d blogeri au apreciat: