POCĂINȚA ESTE NUMELE MEU!

Numele meu este Pocăința! Prietenii de suflet care mă cunosc sau care mi-au cerut prietenia mă numesc Metanoia. Am aflat de la ei că înseamnă schimbarea minții. Am aflat prin experiență, văzând roadele pe care le aduc în sufletele oamenilor, mai ales acolo unde sunt lacrimi și suspine negrăite. Aș putea spune chiar că bucuria mea izvorăște din lacrimile și prihănirea de sine ale celor ce mă iubesc, însoțite mereu de Harul dumnezeiesc necreat. Fără Har nu am nicio putere de a transforma lăuntric pe om.

Am văzut multe manifestări false ale unor oameni care mimau sau schimonoseau pocăința, însă eu, Pocăința, nu eram acolo. Adeseori, am privit îndurerată chinurile și frământările sentimentaliste sau pietiste ale unora, care nu mă doreau cu adevărat ca prietenă, fiindcă nu mă cunoșteau. Credeau că mă cunosc, însă treceau nepăsători pe lângă mine fără ca măcar să mă privească. Întotdeauna mi-am ascuns frumusețea. Am primit sfatul acesta, cu mult timp în urmă, de la prietena mea, Smerenia. Mi-a șoptit atunci, cu vocea tremurândă și privirea timidă și luminoasă, să nu mă arat lumii cu adevărata mea bogăție și frumusețe, fiindcă voi suferi de pe urma falsității celor ce se vor folosi de mine.

Pe alții i-am văzut părăsind Adevărul, fără de care nu pot ființa, numindu-se pe sine pocăiți și crezând că au legături de rudenie sau de prietenie cu mine. Însă ei sunt păcăliți de întunericul din inimalor, nu sunt pocăiți! Nicicând nu i-am cunoscut pe aceștia și niciodată nu le-am acceptat prietenia. Mereu le șoptesc, prin cei care m-au cunoscut sau mă cunosc, că nu pot fi străină de Adevăr. Dacă vor să mă primească în viața lor, va trebui să primească baia Botezului, prin întreită afundare. Acolo sunt și eu, în Ortodoxie!

Mi-a trebuit mult timp ca să înțeleg puterea numelui meu și legatura pe care o am cu Cel ce mi-a dat viață și m-a așezat în inima omului. Am aflat că m-am născut, fără a vedea frumusețea Raiului, atunci când Adam și Eva mi-au dat viață în inimile lor, prin neascultarea care i-a alungat din Eden. Nicicând nu am văzut în istoria omenirii o tânguire și o plângere nemângâiate mai mari decât ale protopărinților neamului omenesc. Tot cosmosul participa la această durere a lor. Așa m-am născut eu!

De atunci și până la sfârșitul veacurilor voi fi mereu acolo unde mi se va cere ajutorul. Pe nimeni, în cei 7500 de ani de la nașterea mea, nu am refuzat, dacă au fost sinceri în plângerea lor. Pe toți i-am ajutat, fără a cere nimic în schimb. M-a învățat Harul să ofer totul gratuit. M-a învățat Hristos să mă ofer pe mine însămi, pentru a-l câștiga pe cel care m-a cunoscut și mi-a cerut ajutorul. Am învățat, cu cei ce mă poartă în inimi, să strig cu durere, împreună cu ei: ,,Tată, iartă-mă!”