MOARTEA – EFECT AL APOSTAZIEI

Tot mai des ne confruntam cu exemple din partea stăreţimii şi preoţimii, de refuz al cinstei de a mărturisi Adevărul Hristos, de recunoaştere a Sfintei Ortodoxii, a dogmelor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, spre paguba lor duhovnicească şi a obştilor pe care aceştia le conduc. Acest refuz e sinonim cu acceptarea tacită a panereziei ucigătoare de suflet, propovăduită de vârfurile ierarhiei BOR, şi generalizată la toate nivelele sale de conducere.

Au trecut mai mult de 6 ani de la pseudo-sinodul cretan şi observăm cum iconomia bisericească cucereşte tot mai mult loc în tainele Bisericii (Botezul, Sfânta Taină a Cununiei). Asistăm neputincioşi la înțelegerea eronată a Euharistiei, cu încălcări flagrante ale sfintelor canoane, iar spiritul «ecumenic» domină din ce în ce mai mult viața Bisericii, generând devieri de la credința ortodoxă şi o falsă spiritualitate. Mai pot, oare, credincioşii să fie deplin vindecați duhovniceşte, în «spitalul duhovnicesc», Biserica, în condițiile neîngrădirii de erezie? Când doctorii din «spital», cu toate că se mai numesc doctori, nu se mai pot vindeca nici măcar pe ei înşişi?! Fiecare mladiţă a ierarhiei BOR, de la vlădică la opincă, ţine cu dinţii de scaunul pe care îl ocupă, de însemnele arhiereşti sau preoțeşti, de realizările remarcabile obținute, folositoare sub aspect material şi profesional, (de obicei în instituții catolice, protestante), uitând că lumea şi Dumnezeu nu socotesc lucrurile după aceeaşi măsură, că „oricine încearcă să tâlcuiască Evanghelia lui Hristos şi Apostolul în duhul şi criteriile unei anumite epoci, deci conform cu valorile şi postulatele lumii, se pune pe sine în afara realităţii care este în Hristos şi devine un sperjur faţă de făgăduinţa lepădării de diavol de la Botez şi faţă de Mirungerea care îl sălăşluieşte în Taina Crucii şi a Învierii ce aduce roadă în dumnezeiasca Euharistie” (Părintele Ioannis Romanidis, Dogmatica patristică ortodoxă. O expunere concisă).

Această încrengătură de sorginte ecumenistă, de tip mafiot, în care s-au lăsat antrenaţi, (unii gândind că se vor desprinde poate la momentul potrivit), le-a deformat mintea, discernământul şi smerita cugetare, încălcând astfel jurămintele făcute în Taina Hirotoniei. Trădarea credinţei la Creta şi urmările ei, răsar pe zi ce trece ca neghina şi mătrăguna în mijlocul spicelor de grâu, care încep să se usuce, unul câte unul, şi rămân fără roadă ca frunzele unui smochin uscat, în absenţa harului tămăduitor. O parte dintre credincioşi au părăsit treptat ocolul Sfintei Biserici în căutarea unor miraje iluzorii, căzând din nefericire în braţele ereticilor şi schismaticilor sau ajungând prada lupului înţelegător, nemaivăzând braţele iubitoare întinse ale Împăratului Hristos.

Îmbolnăvirea mădularelor Trupului Lui Hristos, de această maladie ucigătoare a mântuirii, ecumenismul satanisto-masonico-sionist, generează tulburări grave, pe care le observăm cu tristeţe în viaţa Bisericii, şi care nu sunt deloc nişte fenomene trecătoare, pe care să le trecem cu vederea. O parte a pleromei s-a vatămat deja, prin efectele adverse ale vaccinurilor efectuate la recomandarea clerului ecumenist, şi-a modificat prin înțepare ADN-ul personal, şi a devenit obedientă la toate cerințele slugilor leviatanului, dovedită de-a lungul aşa zisei pandemonii.

Moartea trupească şi cea duhovnicească nu sunt altceva decât efectele întârziate, ale acceptării panereziei, care modifică conştiința, transformă omul într-un robot, sclav al sistemului globalisto-marxist, un rob al Noii Ordini Mondiale în care religia unică, aflată sub atenta supraveghere şi coordonare a CMB, cu concursul elitelor ierarhiei BOR, pregăteşte deja venirea antihristului.

Fie ca Domnul Dumnezeu să ne păstreze în Harul Său!

Dr. Gabriela Naghi

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

4 gânduri despre „MOARTEA – EFECT AL APOSTAZIEI”

  1. Sfântul Cuvios Părinte JUSTIN PÂRVU:
    – 5 august 2010
    Noi mergem tot cu mucenicia!
    Aşa mergem până la moarte şi nu renunţăm!

    -Părinte, există o nelămurire în rândul credincioşilor cu privire la problema cipurilor. Aţi folosit cuvintele: lepădare şi cădere din Har. Mulţi s-au scandalizat. Poate Sfinţia Voastră aţi avut o altă înţelegere a termenilor decât au înţeles ei. La ce v-aţi referit?

    -Când m-am referit la cădere din Har, n-am căutat să desfiinţez fiinţa umană în divinitatea ei. Chipul lui Dumnezeu rămâne, numai că este pervertit. Omul, chiar şi în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipseşte harul, lipseşte şi omul, şi divinitatea. Omul este o fiinţă care nu poate trăi izolată şi fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui Dumnezeu, sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existenţa aceasta, poate să ducă o viaţă pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se mişte toată viaţa. Evident că Harul creşte sau descreşte în viaţa omului, în măsura în care el lucrează virtutea, sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găseşte în Harul lui Dumnezeu, la înălţimea aceasta dorită de Creator. Dacă însă omul acceptă să se lase pervertit şi înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voinţa rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanţă cu voinţa Lui. Dar în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de Har.

    În conştiinţa noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viaţa asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez – ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălţimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfinţenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.

    Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, fiinţială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viaţa omului, poate duce la o pierdere mai mare a Harului. Cu cât sunt mai învechiţi în răutăţi şi în compromisuri, nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăţi, a uitat frumuseţea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăţi, Dumnezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Divinitate. Adevăratul creştin conştientizează că tot darul de Sus este şi pentru aceasta este foarte atent cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puţin Harul Domnului, prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi de puţin, prin gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceţii antihristice.

    -Din acest motiv mulţi v-au acuzat că sunteţi prea aspru, pentru că atâta timp cât nu este pecetea, înseamnă că nici lepădare nu e.

    -Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoţi şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunţă la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca asceţi trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii – au datoria de a lumina prin vieţuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiţia Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalţi nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovaţi pentru generaţiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistenţă? Dacă noi primim acum cipul, ceilalţi de după noi vor primi liniştiţi pecetea.

    Au căzut oameni şi cad în păcate diferite. Noi, în general, putem să ne situăm pe poziţie de înger, sau putem să ne situăm pe poziţie de demon, în funcţie de păcatele noastre. Trebuie să fim conştienţi că, tot ceea ce lucrăm în viaţa noastră creştină, afectează şi pe îngeri în ceruri. Bucuria cerească este cu atât mai mare cu cât viaţa noastră spirituală de pe pământ este mai apropiată de ceruri. „Precum în Cer, aşa şi pe pământ” trebuie să fie. Viaţa noastră este mereu într-o strânsă legătură cu Viaţa şi voinţa lui Dumnezeu. Cerurile nu se pot asemăna cu noi, nici noi cu Cerurile, decât dacă purtăm acelaşi veşmânt.

    Poziţia căzută a omului a fost o dată ridicată prin jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar este nevoie ca şi noi să trăim această jertfă, cei care ne-am botezat în numele Lui. Ca să revenim din nou la starea noastră de virtute, trebuie să ne ridicăm la nişte eforturi peste puterile noastre astfel încât să ajungem din nou în locul din care-am căzut.

    -Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu?

    -Cu ajutorul lui Dumnezeu, sigur că da. Vedeţi dumneavoastră acum? Se duc oamenii să urce muntele Ceahlău, chiar dacă este destul de prăpăstios, ca să serbeze de la înălţime Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, ca şi pe Tabor. De ce merge vizitatorul la înălţime? De ce se duc creştinii noştri, la 6 August, pe munţi, la înălţime? Se duc ca să ridice şi trupul, şi sufletul lor la înălţime. Că una este să te găseşti pe vârful a 2000 de metri altitudine, şi alta e să priveşti la o înălţime de 500 de metri. Ai un orizont mult mai redus, mult mai obscur, în ceea ce priveşte viziunea ta asupra lumii înconjurătoare. Aşa este şi cu viaţa creştinului în parte, cu cât se urcă mai la înălţime în virtute şi în necompromis, cu atât are o vedere mai clară a patimilor şi a luptei cu ele. Nu este o luptă uşoară, este o luptă grea pentru omul care se dezbracă de vechimea acestui veşmânt şi se îmbracă în sfinţenia cămăşii celei noi a lui Hristos. Dar ca să ajungi la cămaşa lui Hristos, se întâmplă fenomenele cotidiene ale vieţii: prigoană, osândă, batjocură, nemulţumiri şi greutăţi. Aceasta este haina de nuntă, cămaşa lui Hristos, cămaşa jertfei, nu a compromisului cu bucuriile şi comodităţile acestei lumi.

    -Vreţi să spuneţi că, pe cât eşti mai la înălţime, pe atât eşti mai responsabil şi te fereşti de orice cădere şi compromis?

    -Deci cu cât te găseşti mai la înălţime, cu atât vezi şi gândurile şi bogăţia şi frumuseţea lui Dumnezeu, care se pogoară asupra ta, ca să poţi deveni iertător, blând, milostiv, să fii cu dragoste, să îmbrăţişezi pe toată lumea, şi pe cel care-ţi vrea binele, şi pe cel care-ţi vrea răul, pentru că în tine nu mai există altă viaţă, decât Hristos. Şi cu cât ne vom sui la înălţime, cu atât ne va fi şi mai uşor să ne lepădăm de toate podoabele false ale lumii. Adesea confundăm falsul cu realul. Dar de la înălţime se disting lupii din spatele măştilor.

    -De ce consideraţi primirea cipului o lepădare aşa de gravă?

    -Am să vă povestesc ceva din închisoare. Viaţa în celulă nu e uşor de descris, pentru că nu o poate înţelege decât cel ce a trăit-o. Lepădarea noastră de lumea aceasta era într-atât încât pe noi nu ne mai deranjau nici cântecele străzilor de dimineaţă, nici ostaşi mergând pe câmpul de luptă, nici gingăşiile copiilor care mergeau, de la cei mai mici până la cei mai mari, la scoală, cu bucuriile lor, cu zâmbetele lor, cu jocurile lor, nici frumuseţile şi bogăţiile lumii nu ne mai ispiteau, nici dorul după codri şi izvoare şi nici torturile lor. Era una şi aceeaşi pentru mine – ori era viaţa aceasta, ori moartea. Eram împăcat cu toate stările de lucruri, şi cu viaţa noastră chinuită, şi cu plecarea noastră de-aici, din lume. Pentru că concepţiile şi trăirile noastre erau mult mai apropiate de viaţa nematerialnică decât de cea materială, a unei bucurii de scurtă durată. Că omul întotdeauna, fie că este într-o stare, fie că este în alta, îşi dă seama de deşertăciunea şi-a unora, şi-a altora; are această capacitate cu care se naşte. Deci ridicarea şi îndreptarea este posibilă din orice păcat şi până la sfârşitul vieţii. Dar dacă nu te păzeşti în smerenie poţi rata şi şansa aceasta şi să nu îţi mai revii. Pentru că noi, chiar dacă aveam aceste bucurii spirituale, totuşi nu am fost scutiţi de încercări ce porneau de la mici compromisuri şi te aduceau într-o stare de totală neputinţă şi inconştienţă. Era o grea ispitire şi cernere.

    Venea un caraliu şi-ţi punea în faţă o hârtie sau două, îţi dădea un creion sau un toc, şi trebuia să scrii că te lepezi de tot ce-ai gândit tu până atunci, şi de Dumnezeu şi de neam. Şi mulţi credeau că dacă se leapădă doar cu gura, sau în scris, dar îşi menţin credinţa în suflet, pot merge mai departe aşa, cu nădejdea că îi va ierta Dumnezeu. Dar nu a fost aşa, dragii mei. Am văzut cu ochii mei această mare durere – foarte puţini erau cei care îşi reveneau. Majoritatea cădeau din cădere în cădere. Au fost ispitiţi ca şi Mântuitorul pe Muntele Carantaniei – li s-a pus în faţă libertatea, li s-a pus în faţă familia, bucuriile şi toate valorile înafara crucii şi a suferinţei. Unii au cedat pentru o ţigară sau pentru un blid de mâncare, ce ţi se puneau înainte la anchetă. Erau acolo la anchetă, pe o masă – ţigări, erau pepeni, erau fructe. Şi ispititorul începea: „Ce te mai chinui? De ce nu spui ce ai pe inima ta, în mintea ta?” Nu prea foloseau ei cuvântul „suflet”, ei spuneau de „raţiune”. „Uite câte le pierzi tu, câte ai tu în faţă şi tu te lipseşti de ele. Spune, măi, dă-i aici, pe care-i mai ştii afară, în libertate, ca noi să-ţi reducem chinurile. Uite, ai zece, paisprezece ani, douăzeci de ani de puşcărie. Noi avem putere să-ţi reducem, în măsura sincerităţii tale şi a devotamentului pe care tu ni-l dovedeşti nouă”. Măi, şi te încântau aşa de frumos „bozgoreii” ăştia ai noştri, de parcă îţi dădeau o limuzină, şi te făceau să crezi ce spun ei.

    -Cred că lucrau şi cu putere satanică.

    -Lucrau cu toate puterile. Era o mare capcană. Pentru că ce se întâmpla apoi? Te rupeai la un moment dat, de cădeai în ispita lor, te rupeai şi de ai tăi, fraţii tăi de suferinţă, dar te rupeai şi de ei, în acelaşi timp. Pentru că în momentul în care nu mai puteai să le dai informaţiile pe care le voiau ei, nu mai erai bun de nimic, te părăseau. Şi atunci te găseai părăsit şi de Dumnezeu, şi de lume. Şi foarte mulţi dintre ei cădeau în disperare, cădeau într-o deznădejde, cădeau într-o durere, într-o supărare, de-şi pierdeau în scurt timp orice încredere şi convingere; îi cuprindea o boală, o tristeţe, o mâhnire, şi aşa se stingeau, sărmanii.

    -Dar sufleteşte îşi reveneau?

    -Nu, de aceea zic. O lepădare mică atrage alta mai mare după ea. Nu-şi mai reveneau, puţini din ei care îşi mai reveneau. Şi pe aceştia îi ţineau izolaţi, ca să nu aibă contact cu cei care puteau să-i pună pe o linie de plutire spirituală. Îi izolau acolo, în câteva celule, şi acolo îşi găseau sfârşitul în câteva luni. Meseria lor era să-i ucidă pe aceştia, pentru că deja cunoşteau prea multe din viaţa politică, din această viaţă satanicească de temniţă. Şi dacă (pe unul ca acesta) nu-l putea folosi, îl şi omorau. Nu te omorau aşa, într-un timp mai scurt; te omorau într-un timp mai îndelungat, ca să te chinuieşti. Era sigur că ai să mori după un an sau doi, sau după jumătate de an, era sigur că trebuia să mori, dar să mori în chinurile cele grele şi lepădat de neam şi de credinţă – aceasta era râvna lor. Cu cât lepădarea era mai puternică, cu atât şi moartea venea mai curând, pentru că omul acesta nu mai putea suporta şi durerea dinăuntru, şi durerea dinafară. Cei care nu s-au lepădat simţeau durerea numai înafară, dar înăuntru simţeau bucurie covârşitoare.

    -Îţi trebuia probabil o pocăinţă ca a lui Petru ca să-ţi revii.

    -Da, dar e şi mai greu pentru unul care nu are o temelie solidă a credinţei. Au fost încercări foarte grele, dar de acum înainte vor folosi altele. Acum ei se muncesc ca să găsească o modalitate nouă de chinuire. Şi pentru că toate formele trupeşti, materiale s-au epuizat, încearcă altele la nivel nevăzut.

    -Ş-i credeţi că n-au găsit?

    -Au găsit, într-adevăr, forma aceasta a sfârşitului prin chinurile îngerului digital. Acolo sunt nişte chinuri care aproape depăşesc limitele Piteştiului.

    Păi se pot controla simţirile de la distanţă. Măcar înainte duşmanul îl aveai în faţă. Aici nu ştii de unde te atacă.

    Aici nu ştii niciodată cu ce mentalitate vin şi cu ce arme. Acestea ne sunt străine cu totul. Că iudeii merg mereu într-o ascensiune a metodelor, din ce în ce mai satanice şi mai diabolice şi mai tari asupra vieţii umane. Încercările care vor veni, şi deja au început, vor fi aşa de puternice, că greu îţi vei putea păzi mintea de înşelările lumii. Numai rugăciunea lăuntrică ne va păzi. Va trebui să iasă pustnicii din pustietăţi şi să-i înveţe pe creştini rugăciunea prin care să se păzească de năluciri şi înşelări, şi să îşi păzească mintea necontrolată. Încă mai sunt pustnici bineplăcuţi lui Dumnezeu, neştiuţi de nimeni, şi care se roagă pentru omenire. Călugări care stau nemişcaţi într-o chilie, nemişcaţi într-un bordei, sub pământ, în peşteri, şi de acolo nu ies, nu ies nici măcar să vadă răsăritul soarelui sau revărsarea apei de prin faţa chiliei lui; nu are curiozitatea să vadă şi se înfrânează până şi de la această bucurie a contemplării naturii. N-au văzut călugării cum curg apele pe lângă chiliile lor, la fel trebuie să fie şi viaţa noastră ortodoxă. Va trebui să ne învăţăm ochiul şi simţurile de a nu privi frumuseţea materială a acestei lumi, pentru că vor veni multe înşelări.

    Viaţa noastră ortodoxă este foarte duşmănită de Occidentul acesta, de aceea ne şi aplică ei atâtea metode diabolice. Dar noi mergem tot cu mucenicia; aşa mergem până la moarte şi nu renunţăm. Aşa a fost şi Piteştiul, şi Gherla, aşa a fost generaţia de tineri între 1948-1964, care au înfruntat cu bărbăţie Fiara bolşevică. Şi prin ei s-a format temelia, esenţa vieţii creştine, ca o oglindă vie pentru viaţa occidentală care este aşa de decăzută. Când noi muceniceam în partea aceasta a Răsăritului, Occidentul îşi vedea de ciocnirea paharelor, se bucura de suferinţa noastră, de toate chinurile şi morţii pe care-i aruncau ca pe nişte cârpe lepădate. Dar tocmai jertfa Răsăritului îi va salva şi pe ei. Poporul nostru este un popor atât de frumos, de aur, încât şi Dumnezeu îl iubeşte şi nu-l lasă pradă căderilor cele mai grele, pentru că românii urcă munţii, piscurile cele mai înalte, că să poată de acolo vedea frumuseţea şi bucuriile raiului de dincolo.

    -Părinte, ce virtute sau faptă credeţi că ne poate păzi în vremurile acestea şi cele care vor veni, ca să nu ne lepădăm?

    -Lepădarea de sine. Nu ne rămâne decât să ne luăm jugul lui Hristos, să ne luăm cămaşa Lui, toate chinurile Lui. Şi aşa ne va da bunul Dumnezeu şi darul rugăciunii. Sunt şi la noi oameni care cad, se prăbuşesc, dar sunt şi oameni care rămân în demnitatea lor, şi cu rugăciunile lor vrednice pe care le primeşte Dumnezeu, va fi salvat şi neamul acesta. Dar să nu ne găsim în nepăsare. Să nu ne ispitească toate aşa-zisele bucurii ale acestei vieţi pământeşti. Noi trebuie să ne educăm de pe acum copiii, să ne formăm pe noi înşine, să putem posti, să ne putem ruga, să menţinem o stare în care să nu ne părăsească Dumnezeu. Atunci când ne părăseşte Dumnezeu cădem în deznădejde. Păzirea de deznădejde – aceasta este o chestiune foarte importantă. Să fim conştienţi că omul este în orice moment pe treapta aceasta a ridicării. Nu-i a creştinului deznădejdea. Deznădejdea este numai a omului lipit de material.

    -Credeţi că vom prinde vremurile apocaliptice?

    -Acum este de abia începutul durerilor. Dar va veni un război aprig, şi după război trebuie să fie acei 30 de ani de pace, după care se va încorona antihrist. Dar războiul deja a început. Noi suntem deja într-un război climatic şi biotronic. Nu vedeţi cum pot ei provoca şi cutremure, şi inundaţii, şi secetă, şi incendii? Dar bunul Dumnezeu îi va păzi pe aleşii Săi. Îmi amintesc, pe front erau şi soldaţi cinstiţi, jertfitori, şi alţii care prădau casele oamenilor. Care era rezultatul? Toţi cei care se lăcomeau la bogăţia şi averea acestor necăjiţi, întâlneau la vreo doi kilometri sau trei un bombardament de aviaţie şi toţi aceşti oameni erau doborâţi. Iar ceilalţi mergeau fără grijă şi nu aveau nicio pierdere. Atunci m-am gândit eu: Uite, acesta este adevăratul popor român, în bunătatea lui, în dragostea lui.

    -Şi părintele Paisie Aghioritul spunea că temelia vieţii duhovniceşti este să te gândeşti întâi la aproapele, şi mai apoi la tine. Într-o societate aşa decăzută moral, în criză şi sărăcie, cum vom mai putea împlini această temelie?

    -Măi, creştinii trebuie să înveţe să renunţe, să dăruiască; să poată împărţi puţinul pe care-l au cu fratele. Numai aceasta este metoda de rezistenţă a noastră în faţa vremurilor grele. Cu cât te apropii de aproapele tău, cu atât te apropii de Dumnezeu. Pentru că adevăratul om pe care trebuie să-l iubeşti nu este cel care merge în maşină şi în limuzină, ci cel care merge pe jos, bolnav, cu desagii goi. Aproapele nostru este cel în nevoie. Aici este aplicarea Evangheliei, nu expunerea în conferinţe. Aplicarea noastră practică aceasta este: să putem ameliora cât mai mult suferinţele, durerile, nu numai cele materiale, dar şi cele sufleteşti. Acum or să vină şi cipurile acestea şi alte metode de control al minţii. Acesta este examenul cel mai greu prin care va trece omenirea. Acum va fi căderea şi pierzarea multora. Vor cădea toţi cei care sunt legaţi de cele pământeşti. Nu poate să lase bogatul bogăţia lui, maşinile, întreprinderile, casele şi toată averea, să-i spună creştinului că nu trebuie să ia cipul acesta. Câţi dintre noi, creştinii, la ora aceasta suntem pe poziţie de suferinţă, de răbdare şi de a purta crucea? Foarte puţini. Dar, ca întotdeauna, nu cei mulţi duc poverile şi greutăţile crucii, ci cei puţini, cei aleşi.

    Dumnezeu să ne ajute în toate ispitele şi încercările care vin, cu tot curajul şi cu toată dragostea, pentru că toate acestea nu ne vor aduce decât bucuria cerurilor: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi eu vă voi odihni pe voi”. Amin!

    Revista ATITUDINI nr.12, interviu realizat de Monahia Fotini, 5 august, 2010

    Apreciază

  2. CUVIOSUL PĂRINTE PETRONIU TĂNASE

    „Doamne, să nu râdă vrăjmașul de mine!”

    Niciodată, Dumnezeu care l-a făcut pe om cu trebuință de mâncare și de lucruri, nu o să-l lase să moară de foame. De aceea și ăștia cu cipurile vor să creeze restricții, ca cei care nu vor să primească să nu poată vinde sau cumpăra și să fie siliți de nevoie să le accepte. Să nu faceți niciun compromis! Noi, să ne ținem credința cea dreaptă în Dumnezeu, să ne gândim la suflet și la viața cea veșnică! Știm viețile sfinților și ale mucenicilor, cât au suferit ei ca să nu se lepede de Hristos. Poate ați citit ce au pățit și cei închiși în timpul comunismului, câtă batjocură și câte chinuri au îndurat, cum au fost martirizați, dar nu s-au lepădat. Să fim egoiști în sensul cel bun! Să mă gândesc la mine, la situația mea! Să nu fiu ca un prost și să mă trezesc cu stăpânirea vrăjmașului peste mine! Este o rugăciune în biserică: „Doamne, să nu râdă vrăjmașul de mine!”. Diavolul este dușmanul cel mai înverșunat al omului și omul, când face un păcat, face voia vrăjmașului. Iar el îl învață ca să facă rele, ca să cadă în stăpânirea lui. Omul e înșelat să facă lucruri rele în detrimentul celor bune și nu-și dă seama de treaba asta și își face rău, singur.

    De aceea, avem Sf. Biserică, îi avem pe Sf. Părinți ca să-i lumineze pe credincioși, avem rânduielile bisericești, sfintele slujbe și de ele depinde veșnicia noastră. Să-I cerem lui Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă să nu cad!”. Dacă ne rugăm lui Dumnezeu cu credință, El ne ajută. Spun Sf. Părinți: „Când face omul un păcat, intră diavolul în el și primul lucru pe care îl face, îi întunecă mintea omului”. După aceea, îi sugerează să facă toate păcatele ca să-l facă cât mai vinovat înaintea lui Dumnezeu. Și în general, toate relele pe care le face omul, el nu își dă seama de ele. Mintea lui e întunecată.

    „LIBERTATEA ESTE SĂ-ȚI FACI BINELE SINGUR PENTRU CĂ ACEASTA ESTE ȘI VOIA LUI DUMNEZEU”

    Omul creștin, cu mintea sănătoasă, înțelege că Dumnezeu a pus în firea noastră o rânduială și se va împotrivi păcatului. Vedeți că e o lucrare drăcească cu cipurile astea. Vrăjmașul vrea să piardă pe cât mai mulți și cu desfrânările astea și cu milioanele de avorturi. Ești liber să-ți scoți ochii, să-ți tai o mână, un picior, să-ți spargi capul. Dar aceasta nu e libertate pentru că îți faci rău, singur. Libertatea este să-ți faci binele singur pentru că aceasta este și voia lui Dumnezeu. El i-a dat minte omului ca el să poată discearnă, să-și poată da seama ce e bine și ce e rău și să nu facă răul că e în paguba lui.

    Poporul român a ajutat mult Athosul. Nu există mănăstire care să nu fi primit ajutoare din partea Țării Române. Însă, din cauza bunătății lor sufletești, românii nu sunt prețuiți cum trebuie…

    Fragment transcris după o convorbire cu pelerini la Muntele Athos, Schitul Prodromu- via ATITUDINI

    Apreciază

  3. Părintele Andreas Agathokleous: Cine iubește desăvârșit?

    Nu știu dacă în alte vremuri oamenii au simțit confuzie în privința cuvintelor, adică au spus una și au vrut să spună alta. În ciuda marilor realizări ale progresului științific, al dezvoltării tehnologice, al reducerii distanțelor și al comunicării enorme, cred că în timpul nostru există următoarea contradicție deosebită: deși suntem mereu lirici cand ne referim la dragoste (în cântece, poezie și proză), în realitate nu știm ce este, pentru că nu o trăim!

    Izolarea, interesul personal și egocentrismul sunt principalele caracteristici ale timpului nostru, atât în ​​rândul tinerilor, cât și în rândul bătrânilor. Sentimentul de singurătate, indiferența față de viață sau moarte, nu se vede doar la unii, undeva; el se insinuează în lume și este confirmat de mulți oameni.

    Interesul propriu este văzut ca interes autentic, egoismul ca iubire. „Te iubesc” este interpretat ca „Te vreau doar pentru mine, pentru nevoile mele”. Orice încercare de a ajuta pe cineva cu probleme este un precedent pentru a cere ajutor pentru tine atunci când vei avea nevoie în viitor.

    Când totul este spus și făcut, este totul întuneric? Nimeni nu iubește cu adevărat? Toată lumea acționează numai din interes propriu ? Cu siguranță nu. Există întotdeauna unii care sunt „sarea pământului” și „lumina lumii”. Sunt oameni care iubesc desăvârșit și cu adevărat.

    Sfinții Părinți ne oferă o oglindă în care să ne privim și să vedem dacă iubim cu adevărat, dacă credem că iubim și dacă vrem să cunoaștem iubirea desăvârșită.

    Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Oamenii care își schimbă atitudinea față de ceilalți după caracterul lor nu au dobândit încă iubirea desăvârșită. Ei pot iubi o persoană și pot urî pe alta, sau chiar uneori să iubească și alteori să urască aceeași persoană, din aceleași motive.

    El continuă să explice „dragostea desăvârșită”, spunând că toți suntem oameni, cu aceeași natură. Toți suntem buni și răi. Și Dumnezeu ne iubește pe toți cu aceeași intensitate, chiar dacă noi înșine nu o înțelegem.

    Părinții nu numai că identifică problema, ci ne spun și cum să o rezolvăm.

    Cu alte cuvinte, nu numai că pun diagnosticul, dar oferă și vindecarea. Sfântul Maxim le spune celor care doresc să dobândească iubirea desăvârșită: „Oamenii care nu disprețuiesc slava și umilințele omenești, bogățiile și sărăcia, plăcerile și durerile, nu au dobândit iubirea desăvârșită. Pentru că iubirea desăvârșită nu este numai mai presus de toate aceste considerente, dar ea ignoră și această viață trecătoare sau chiar moartea însăși.”

    Ni se poate părea dificil, până în punctul în care spunem: „Nu este pentru mine. Nu pot. Cu siguranță, dacă accept că îmi este prea greu să urc pe un munte, atunci nu voi încerca să o fac, caz în care voi rata plăcerea vederii peisajului. Dacă mă predau gândului că iubirea perfectă nu poate fi atinsă, nu mă voi strădui niciodată pentru aceasta și apoi mă voi lipsi de bucuria de a o experimenta.

    Hristos nu a venit să ne împovăreze cu vinovăția și nici să ne întrebe dacă tot ce este peste puterea noastră dorim să facem Hristos vorbește despre ajutorul Lui cu care vom putea realiza lucruri care nu altfel ar fi imposibil a le realiza singuri.

    El nu ne va da numai picături din Harul Său, ci râuri întregi, pentru a putea astfel sa stingem setea lumii din jurul nostru, prin marea iubire a Mărețului nostru Dumnezeu.
    Traducere din limba franceză

    https://orthodoxologie.blogspot.com/2022/10/pere-andreas-agathokleous-qui-aime.html

    Apreciază

  4. CUVIOSUL PĂRINTE EMILIANOS SIMONOPETRTUL
    Numai cel bucuros poate fii sigur că este pe calea către Dumnezeu

    Prin urmare, dacă vrei să dobândești dragostea față de Hristos, vei începe mai întâi de la bucurie. Fiindcă așa cum am citit mai sus, bucuria o poate scoate cineva și din cele mai mici lucruri, când le încredințează lui Dumnezeu și când și le asumă pentru Dumnezeu. Bucurie îți poate aduce zâmbetul celuilalt, mângâierea celuilalt, lauda celuilalt. Poate să-ți dea bucurie și osânda celuilalt, fiindcă aceasta te face ca un erou înaintea lui Dumnezeu, ba încă și înjurătura celuilalt poate să-ți dea bucurie, fiindcă aceasta arată că tu stai drept cu adevărat înaintea Lui și nu în chip mincinos. Bucuria o poate da o floare, bucurie dă muntele, bucurie dă lumina naturală, bucurie dă și cea mai mică rugăciune, bucurie dă orice nădejde, bucurie dă și prezența tatălui, a mamei, toate pot da bucurie. Ba până și somnul poate da bucurie. Dumnezeu a umplut universul cu lucruri care pot să-ți dea bucurie.

    Și pornind de la această bucurie poți să urci la treptele mai înalte ale bucuriei și să ajungi la bucuria desăvârșitoare și după aceea la desăvârșita bucurie care este Însuși Hristos. Astfel încât trebuie cineva să dobândească bucuria și prin bucurie să urce scara, ca să ajungă la dragoste după chinuri și multe osteneli, și pierzanii, și nenorociri, și rugăciuni, și dureri, și fapte bune, și renunțări, și primiri de străini, și nădejdi, și nevoințe, și plânsuri și de la lacrimi și de la orice altceva. Trebuie să treci prin toate acestea, ca să-L iubești pe Dumnezeu. Dacă pentru toate aceste lucruri prin care trebuie să treci, asigurarea este bucuria, cum ne spune Sfântul Nil, cum voi putea ajunge acolo sus, fără bucurie ? Astfel încât bucuria este „întreținerea dragostei” și este ceea ce ne unește cu Dumnezeu.

    Să continuăm acum cu Sfântul Grigorie Palama : „Căci dacă nimeni nu poate vesti dulceața mierii celor care nu au gustat-o niciodată, cum oare va putea cineva să povestească dulceața harului și a sfintei bucurii a lui Dumnezeu celor ce nu le-au încercat niciodată”[1] ? Cum este cu putință, zice, să vorbești cuiva despre miere, celui care nu a gustat niciodată dulceața mierii ? Ce va înțelege ? Tot așa ce să spui unui om care nu a încercat, nu s-a nevoit să dobândească trăirea „dulceții harului și a sfintei bucurii a lui Dumnezeu ” ? Când cineva nu este bucuros și vrei să-l faci bucuros, îl doare, așa cum îl doare pe cineva căruia îi scot și îi strivesc mădularele. Fiindcă trăiește în durerea lui, se hrănește cu durerea lui.

    Bucuria conduce la Sfânta bucurie a lui Dumnezeu, la bucuria care provine din conlucrarea personală cu Dumnezeu, din legătura noastră față către față, din privirea ochilor noștri ațintită către Dumnezeu. Ochii noștri vestesc bucuria noastră și bucuria noastră ne descoperă strălucirea ochilor lui Dumnezeu. Când doresc numai pe Dumnezeu, scoțându-i pe toți afară din mine, atunci dobândesc „dulceața harului și a sfintei bucurii a lui Dumnezeu”. Exact acest lucru îl reușește în orice întoarcere și în orice stare omul bucuros.
    Vă amintiți ce i-a spus Dumnezeu lui Cain când l-a ucis pe Abel ? „Pentru ce te-ai întristat”[2] ? „De ce te-ai posomorât ?” „De ce ți-a căzut fața ?” „De ce te-ai supărat” ? „Liniștește-te”[3]. Fiindcă dacă nu-ți ridici ochii și dacă nu zâmbesc buzele tale și nu se bucură inima ta, păcatul care este ascuns la ușă va intra înăuntru și ca un urs va sări asupra ta ca să te jupoaie.
    Păcatul vine înaintea ta ca să te înece și al doilea, și al treilea, și al patrulea păcat. Vrem să reușim ? Vrem ca tot ceea ce facem, ostenelile noastre, rugăciunile noastre și cererile noastre și relelele noastre pătimiri, iubirile noastre și toate celelalte să fie adevărate ? Să ne menținem pe noi înșine în neîncetată bucurie. Celui care nu este bucuros să nu-i spunem nimic. Să ne rugăm doar să iasă din mizeria lui.
    Iar pentru cei care sunt bucuroși să ne rugăm să se bucure cu bucuria pe care le-o dă slava lui Dumnezeu. Și încă, să ne amintim că această bucurie a noastră și acest zâmbet al nostru este începutul sfintei bucurii a lui Dumnezeu și a dulceții harului.
    Numai cel bucuros poate fii sigur că este pe calea către Dumnezeu.

    (Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde,Indiktos Atena, 2005)

    [1]Către preacuvioasa între monahii Xeni, 68. P. Hrestou, Grigoriu tou Palama Syngrammata, ed. Kuromanos, vol. 5. Tesalonic, 1992, p. 229.

    [2]Fc. 4, 6.

    [3]Fc. 4, 7.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundației Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica

%d blogeri au apreciat: