Artizanii NOM nu vor putea birui Biserica lui Hristos!

Gândul îmi spune că războiul, care se configurează la nivel mondial, va avea ca scop principal o conflagrație care să cuprindă toate țările ortodoxe pentru a se nimici pravoslavnicii între ei, având victime colaterale pe toți participanții la inevitabilul conflict. Totul orchestrat, dirijat și controlat de către artizanii NOM și de către puterile întunericului, care urmăresc, pe lângă distrugerea Bisericii lui Hristos, reducerea drastică a populației și înrobirea digitală a celor rămași.

Tind să cred că dușmanii Bisericii urzesc în ascuns planuri prin care vor să șteargă Ortodoxia de pe fața pământului, să o înlocuiască cu o religie a viitorului, fără de care Noua Ordine Mondială, dorită de păpușari, nu va fi posibilă. Să ia aminte, însă, dușmanii Adevărului, că Biserica nu va putea fi biruită nici de porțile iadului, fiindcă biruința finală va fi a Mielului (Apocalipsa 20; 22).

,,Cred în biruința Mielului!” (Ioan Ianolide).

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

10 gânduri despre „Artizanii NOM nu vor putea birui Biserica lui Hristos!”

  1. Muftii musulmani au participat la întâlnirea Sinodului Bisericii Ortodoxe a Greciei
    5 octombrie 2022

    Muftii musulmani din Tracia au prezentat o colecție de rapoarte teologice despre non-violența domestică.
    Pe 5 octombrie 2022, muftii musulmani din Tracia au participat la o întâlnire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Elene, a informat publicația greacă Dogma.

    Muftii au participat la prezentarea cărții „Femeile în umbra violenței. Responsabilitatea pastorală și perspectiva religiilor”, scrisă în comun de teologi ortodocși și islamici.

    Evenimentul a avut loc în această după-amiază în sala de conferințe a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei. Potrivit serviciului de presă al BOG, importanta colecție de articole, scrise „de cetățeni greci, membri atât ai comunităților creștine, cât și ai comunităților musulmane, a prezentat informații substanțiale despre opiniile celor două mari religii monoteiste, Biserica Ortodoxă și Islamul, asupra unui subiect major de actualitate.”.

    Muftiul Osman Hamza a participat la reuniunea Sinodului BOG din comunitatea islamică din Tracia.

    Anterior, UJO a scris că la Sfântul Sinod al BOG a participat pentru prima dată în istorie o femeie.

    https://spzh.news/en/news/91024-v-zasedanii-sinoda-elladskoj-cerkvi-pouchastvovali-islamskije-muftii

    Apreciază

  2. Sfântul Isaac Sirul: Pe o inimă curată, râvnă și pocăință

    „Dacă îl iubesc pe Dumnezeu, mă smeresc cu mare simplitate”. ..

    288. Dacă ești curat cu inima, Dumnezeu te va ridica în vârful virtuților și te va face înțelept și desăvârșit.

    289. Când ai o tulburare a gândurilor, du-te la culcare, pentru că întunecarea este urmată de blasfemie.

    290. Suferinzii și bolnavii mintal au nevoie mai degrabă de compasiune decât de mustrare. Când nu-mi plac alții, îmi rănesc foarte mult sufletul.

    291. Principiul înțelepciunii lui Dumnezeu este mila și blândețea, care suferă slăbiciunile altora. Aceasta este o ispravă a sufletului curajos.

    292. Este imposibil să eviți ispita întunericului și a urâciunii, precum și să fii complet mângâiat în această viață!…

    293. Râvna copilărească și nebună alungă liniștea sufletească. Cel care caută cu râvnă să vindece greșelile altora, alungă sănătatea propriului suflet!…

    294. Bolnavul mintal, care îi corectează pe alții, este ca un orb care le arată altora calea!…

    295. Cine se roagă, în timp ce ține ranchiună, seamănă în mare!…

    296. Dacă îl iubesc pe Dumnezeu, mă smeresc cu mare simplitate.

    297. Cine vorbeşte chiar şi despre lucruri bune este nevrednic de sfinţenie.

    298. Pocăința care are loc după comunicarea cu ceilalți este un vas spart!…

    299. Înțelepciunea și conversațiile cu femeile sunt o leoaică și o oaie în aceeași cameră.

    300. Milostenia aduce beneficii celor care merită pedeapsa.

    301. Așa cum un grăunte de nisip nu poate fi comparat cu mult aur, tot așa dreptatea lui Dumnezeu nu poate fi comparată cu marea Sa milă!…

    302. Cine a dobândit smerenia a murit lumii și patimilor trupești!…

    303. Invidiosul are diavolul în inimă!…

    304. Smerenia și sobrietatea ne conduc la mântuirea sufletelor noastre!…

    305. În adunările de mulți oameni preferă tăcerea!… Teme-te de asociații rele.

    306. Mai cinstit pentru Dumnezeu decât orice jertfă este trupul celui cumpătat.

    Sfântul Călugăr
    475 Citate ale Sfântului Isaac al Siriei, inspirat de Dumnezeu
    Publicațiile „Kypseli ortodoxe”.

    https://katanixi.gr/orthodoxia/agioy-isaak-toy-syroy-peri-katharas-kardias-ziloy-kai-metanoias/

    Apreciază

  3. Cumpătarea vine din smerenie și doar prin smerenie intelectul este vindecat și întregit
    Sfantul Iustin Popovici

    „Smerenia înseamnă cumpătare, iar „acestea două închină în sufletul Sfintei Treimi.” Cumpătarea vine din smerenie și doar prin smerenie intelectul este vindecat și întregit. „Din smerenie izvorăște umilința și înfrânarea care reprezintă cumpătarea simțurilor”. „Smerenia împodobește sufletul cu cumpătarea.”
    Atunci când e îndreptat către lume, omul smerit își descoperă întreaga personalitate prin smerenie, imitându-L în acest fel pe Dumnezeul Cel întrupat. „Așa precum sufletul este necunoscut și nevăzut vederii celei trupești, la fel și omul smerit este necunoscut printre oameni”. El nu numai că dorește să treacă neobservat de către oameni, ci dorește să se adune cât mai mult cu putință înlăuntrul său, devenind „ca unul care nu există pe pământ, care încă nu s-a născut și care este cu totul necunoscut chiar propriului său suflet”.

    Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 59

    Apreciază

  4. Pocăinţa ne sfinţeşte
    SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL

    Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primeşte spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!

    Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam şi plecau toate. Zburam de bucurie. La fel şi acum. Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniştesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune şi să nu-l închid înlăuntrul meu.

    Păcatul îl încurcă pe om sufleteşte. Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mişcare o face Hristos. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi… (Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziţie, pe care o dovedim prin iubirea noastră faţă de Domnul, prin rugăciune, prin Taine.

    Pentru ca sufletul să se pocăiască, trebuie să se trezească. Aici, în această trezire, se săvârşeşte minunea pocăinţei. Şi aici se află intenţia omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăinţă. Aşadar pocăinţa se izbândeşte prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mişcare către Dumnezeu în chip simplu şi lin, iar de acolo mai departe vine harul.

    Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se fac toate”. Se întâmplă şi aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu… (Gal. 4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă nu există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.

    Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.

    Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, p. 290

    Apreciază

  5. Fiecare să încerce în fiecare zi să pună înlăuntrul său ceva duhovnicesc
    SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL

    Mă uit și mă bucur când văd suflete care iau aminte și se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun și drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia – de pildă bărbaților bărbăția, iar femeilor dragostea – ca să ne nevoim și să urcăm treptele duhovnicești cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru. Nu trebuie să uităm niciodată că avem alături de noi, afară de oamenii ce ne pot ajuta duhovnicește, și pe Iisus Hristos, Care ne ajută, pe Maica Domnului, pe Heruvimi, pe Serafimi și pe toți Sfinții.

    Așadar, curaj! Hristos este foarte puternic, este Atotputernic și ne va da puterea Sa cea dumnezeiască să sfărâmăm coarnele celui viclean. Ne urmărește mereu nevăzut și ne întărește atunci când noi avem intenție bună și ne facem, după Putere, mica noastră nevoință. Pe cât putem, să ne îndepărtăm de pricinile păcatului. Să luăm aminte la simțurile noastre, pentru că toate de acolo încep. Iar atunci când, uneori sau de mai multe ori, ne vine greu, să evităm cel puțin curiozitatea, ca ochii noștri să nu adune chipuri păcătoase, căci apoi diavolii ne vor rula filme. Dacă luăm un cărbune aprins și-l ținem în palmă, este firesc să ne ardă. Dar dacă îl mișcăm în mână – se înțelege că pentru puțin timp – nu ne va arde. Tot astfel se întâmplă și cu imaginile păcătoase, atunci când se mișcă repede, ochii nu le țin, ci numai trec peste ele și astfel nu ni se arde sufletul.
    Toți care n-au luat aminte și au dobândit obișnuințe rele trăind o viață lumească, după întoarcerea lor să primească fără murmur războiul vrăjmașului, însă fără să cultive dorințe rele. Dacă se vor nevoi astfel, se vor curăța și vor ajunge în starea oamenilor curați, care n-au cunoscut nici păcate mari, nici n-au dobândit obișnuințe rele și pentru aceasta nici război mare nu au. Iar dacă vor pune în valoare ca experiență căderile lor de mai înainte, vor spori mult. Dacă cineva merge pe un teren minat și nu cunoaște zona, va fi nevoit să înainteze foarte încet și cu atenție, căci altfel va fi aruncat în aer. Iar dacă va cunoaște mai mult sau mai puțin zona, deși se poate să fie rănit puțin, totuși cu experiența pe care o are înaintează statornic și repede. Dacă cineva se va ocupa de ogorul cel necultivat al sufletului său, va dezrădăcina toți spinii patimilor lui și va planta în locul lor virtuți. Dar această lucrare este obositoare și are trebuință de multă voință și răbdare.

    – Părinte, să ne spuneți practic cum se face această lucrare.
    – Fiecare să încerce în fiecare zi să pună înlăuntrul său ceva duhovnicesc, care va respinge ceva lumesc și păcătos, și așa, încet-încet, se va dezbrăca de omul cel vechi și în continuare se va mișca liber în spațiul duhovnicesc. Să-și pună în memorie închipuiri sfinte în loc de păcătoase. Să schimbe cântecele cu psalmodieri și revistele lumești cu cărți duhovnicești. Dacă omul nu se taie de la orice lucru lumesc și păcătos și nu are comuniune cu Hristos, cu Preacurata, cu sfinții, cu Biserica biruitoare și nu se lasă cu desăvârșire în mâinile lui Dumnezeu, nu poate dobândi sănătatea duhovnicească.

    – Părinte, în ce constă sănătatea duhovnicească?
    – Sănătatea duhovnicească înseamnă gânduri curate, minte luminată și inimă curată în care își fac sălaș mereu Hristos și Maica Domnului. Trezvia neîncetată împreună cu supravegherea de sine și cu rugăciunea ne ajută foarte mult să dobândim sănătatea sufletului. Rugăciunea este absolut necesară pentru curățirea sufletului, iar curăția pentru păstrarea unei stări duhovnicești bune.
    Desigur, viața nu este o tabără de vară. Are bucurii, dar are și mâhniri. Înainte de Înviere este Răstignirea. Loviturile încercărilor sunt absolut necesare pentru mântuirea sufletului nostru, deoarece ele curăță sufletul. Așa cum se întâmplă și cu rufele. Cu cât le frecăm mai mult atunci când le spălăm, cu atât se curăță mai bine. La fel și cu caracatița, cu cât o lovim mai mult, cu atât mai mult se curăță și se înmoaie. Și peștele este frumos atunci când înoată în mare și este viu; chiar ș atunci când este în piață cu solzii și măruntaiele lui. Dar se face folositor numai atunci când se curăță – deși se urâțește la exterior – iar apoi se frige. Tot astfel și omul, atunci când pierde ceva lumesc, deși la exterior se pare că își pierde viața, viabilitatea lumească, adică „solzii”, în realitate, însă, el se curăță de orice lucru nefolositor întru sine și se „frige”. Atunci se face folositor.

    Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, Ediţia a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 97-100

    Apreciază

  6. Teama noastră în faţa suferinţei
    MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

    A ne educa inima este departe de a fi un fapt simplu. În schimb educarea intelectului este relativ mai uşoară – în funcţie de capacităţi, fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte darurile sale intelectuale. Intelectul primeşte şi reţine tot ceea ce lasă asupra lui o anumită pecete. În privinţa aceasta inima este un organ duhovnicesc mult mai complex.

    Complexitatea sa provine din faptul că ea reacţionează şi se schimbă necontenit, nu în sensul că ar putea deveni necredincioasă primei iubiri, ci că după ce a trecut printr-o nouă trăire ea se schimbă, devine alta. În acest sens, singura forţă stabilă, în stare să menţină în inimă o armonie, o ordine desăvârşită, este rugăciunea, căci ne leagă de Dumnezeu, Cel ce nu se schimbă niciodată, şi Care totodată închide în Sine nesfârşite bogăţii. Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, “Dumnezeu este fiinţa cea mai simplă, în sensul integrităţii şi transparenţei Sale desăvârşite”; în El nu există acest caracter complicat, caracteristic omului, ci o bogăţie nemărginită. El este Cel Atotbogat.

    Principalul obstacol în calea educării inimii e teama noastră în faţa suferinţei, în faţa întristării sufletului, a tragediei duhului. Ne e teamă să suferim şi din această cauză ne îngustăm inima şi o acoperim cu o platoşă. Ne e teamă să privim şi să vedem, ne e teamă să ascultăm şi să auzim; ne e teamă să vedem suferinţa altcuiva şi să auzim strigătul sufletului său. De asemenea, ne închidem în noi înşine şi din această cauză devenim din ce în ce mai înguşti, prizonieri ai acestei zăvorâri.

    Există un poem minunat al lui Merejkovski, intitulat “Coralii” în care se spune despre corali că sunt cele mai fragile creaturi din mare; de aceea, pentru a se apăra şi supravieţui, ei se înconjoară de această materie dură, numită chiar coral, dar tocmai această autoapărare îi omoară. La fel se întâmplă şi cu omul care se apără de durere, de suferinţă, de groază, de frica faţă de ceea ce i-ar putea pricinui lui însuşi durerea aproapelui, boala, moartea celuilalt, pe scurt toată grozăvia şi tragedia veiţii pământeşti. Un astfel de om e bine ocrotit, dar în acelaşi timp el trăieşte o moarte lăuntrică.

    Pentru a ne educa inima spre a fi o inimă vie, trebuie să ne punem cu cea mai deplină sinceritate următoarea întrebare: “Suntem noi, oare, pregătiţi să lăsăm să intre în inima noastră orice suferinţă? Suntem, oare, gata să compătimim cu orice om care suferă de frig, de foame, de teamă, şi care în viaţă a avut parte de nenumărate lovituri? Suntem noi gata să împreună-pătimim cu aceştia, fără a încerca să aflăm dacă sunt sau nu vinovaţi, întrebându-ne doar: acest om suferă sau nu? Suntem noi gata să răspundem acestei suferinţe cu toată compătimirea de care ne simţim în stare?” Dacă vom deschide zăgazurile acestei împreună-pătimiri, ea va creşte, se va lărgi şi va îmbrăţişa într-o tot mai mare măsură durerea, tragedia vieţii pământeşti.

    Dar acest lucru ne înspăimântă pe toţi şi ne face să reacţionăm în două moduri diferite. Fie ne baricadăm în noi înşine, închizând ochii, astupându-ne urechile şi nevrând să vedem; fie începem să obiectăm: “Desigur că suferă, dar cine e vinovat pentru asta? Sigur că suferă, dar de ce trebuie să răspund eu? Nu e nimeni altcineva care să o facă? Este el, oare, omul cel mai apropiat mie, ori sunt eu cel mai apropiat lui? Nu e nimeni care să-i fie mai apropiat?”

    Un alt procedeu de care ne folosim pentru a ne apăra de violenţa durerii, de sfâşierea sufletului, este acela de a ne declanşa o stare de iritare, de mânie. Ne e mult mai uşor să ne mâniem împotriva minciunii care domneşte pe pământ, împotriva celor răspunzători pentru această suferinţă, uneori chiar împotriva celui suferind, care cere de la noi compătimirea pe care refuzăm să i-o dăruim. A suferi este o stare pasivă; a suferi înseamnă a te dărui şi, după cum zice Evanghelia, a îngădui altora să ne facă nouă ceea ce le va dicta lor inima să facă. A te mânia e însă uşor; în mânie există o activitate, o forţă vremelnică. În cea mai mare parte a timpului trăim mânia ca pe o reacţie virilă la răul din lume. Şi prin aceasta noi ne lipsim de orice participare la acea stare a sufletului, la acea atitudine faţă de lume şi de inevitabilele ei dureri, pe care le găsim în Hristos, în Dumnezeu.

    Toată suferinţa pe care a întâlnit-o aici pe pământ, Hristos a asumat-o în întregime, cu o iubire curată şi desăvârşită, cu o milostivire sfâşietoare. Şi, când această suferinţă s-a manifestat prin ură, printr-o nemăsurată ură, El a luat asupra Sa această suferinţă, după cum putem vedea în zilele Sfintelor Sale Patimi, Răstignirii pe Gologota, morţii şi pogorârii Lui la iad.

    Extras din Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertării, taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, p. 32-35

    Apreciază

  7. Orice și oricum, numai eretic – nu!

    Și cei smeriți se pot aprinde de râvnă, însă numai atunci când trebuie să apere comoara credinței Ortodoxe. Aceasta dovedește limpede că smerenia nu este vreo nepăsare, ci o adâncime în care, asemenea apelor unui ocean, se adună forțe uriașe care luptă împotriva celor mai puternici vrăjmași ai omului și ai mântuirii acestuia, cu dracii cei nevăzuți, cu patimile dinlăuntrul nostru și cu ereticii, acești diavoli văzuți din afara noastră. Numeroasele însușiri ale smereniei se vădesc deosebit de limpede în pilda următoare.

    Într’o mănăstire viețuia un părinte sfânt cu numele Agathon, vestit prin virtuțile sale: smerenia și răbdarea.

    Odată, au venit la el câțiva frați hotărâți a-l ispiti. Aceștia i-au spus: «Părinte, mulți vorbesc că ești clevetitor și că neîncetat osândești pe semeni.» A cugetat bătrânul în sinea sa la acestea și și-a zis în gândul său: «Oare nu am osândit niciodată, măcar în gând, pe frații mei?» Și le-a răspuns: «Adevărat este că sânt clevetitor și osândesc!» «Mai mult decât aceasta, ești și curvar!,» au continuat frații.
    Avva Agathon și-a amintit atunci de cuvintele Domnului «că tot cela ce privește la femeie spre a o pofti pre ea, iată a preacurvit cu dânsa în inima lui» /Mt. 5:28/ și a recunoscut smerit: «Adevărat este, sânt curvar!»

    Astfel, frații au înșirat multe păcate, învinuind pe Sfântul Agathon că le-a săvârșit, și de care acesta se recunoștea deplin vinovat. În cele din urmă, frații i-au spus sfântului: «Nu vom ascunde de tine și aceasta, că mulți te socotesc a fi și eretic!»
    Atunci ochii smeriți ai sfântului s’au aprins de râvnă dumnezeiască, iar acesta, cu mâna ridicată, le zise: «Nu! Viu este Dumnezeu! Martor îmi este că nu sânt eretic!»

    S’au mirat frații de acest răspuns hotărât și neașteptat, și l-au rugat pe bătrân să-i lămurească de ce a încredințat la toate învinuirile dintâi, iar pe ultima a respins-o atât de hotărât. Atunci, Sfântul Agathon le-a spus: «Păcatele cele dintâi de care m’ați învinuit le-am primit ca să dobândesc smerenie și ca să nu aveți o părere înaltă despre mine; pe cel din urmă însă, nu l-am primit, pentru că erezia este despărțire de Dumnezeu, iar eu păzesc sfânta credință, ca să nu pier împreună cu ereticii!

    Extras din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București 2010

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundației Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica

%d blogeri au apreciat: