Patriarhia Română și schisma din Ucraina

patriarhul-bartolomeu-si-patriarhul-daniel-la-cotroceni-1024x683

Patriarhia Română și schisma din Ucraina. Suspiciuni și îngrijorări în privința unor decizii necanonice. BOR va trebui să aleagă între dezbinarea ortodoxiei și supunerea față de coaliția politică SUA-Vatican. Cui vor sluji sinodalii BOR?

Patriarhia Română, 
În captivitatea Constantinopol-NATO sau liberă în Hristos?

Conjunctura bisericească actuală este foarte presantă. Erezia ecumenistă și schisma între Biserici cu sămânță de papism sunt factorii care pun la încercare viața în Hristos în Ortodoxie. Desigur că oricine își poate împlini rugăciunile și datoriile față de Hristos chiar și în condițiile actuale în maximă simplitate. Totuși cei care se maturizează duhovnicește și mai ales cei care au responsabilități în administrația bisericească se confruntă cu o dilemă: Pot fi nepăsători la deraierea Bisericii noastre de pe făgașul evanghelic? Altfel spus, putem fi indiferenți, dincolo de viața strict duhovnicească personală, la schimbările majore din Patriarhia Română?

Ecumenismul, legalizat la Sinodul din Creta, este în strânsă legătură cu dezbinarea produsă de schisma din Ucraina, cu ecou în toată Ortodoxia. Ambele direcții provin de la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol (PE), care a convocat Sinodul menționat și a emis pretenții papale de dominare asupra întregii Biserici Ortodoxe. Deocamdată celelalte Biserici Locale sunt doar târâte pe această direcție. Dar oare, după trădarea majoră din Creta, vor reuși să se opună ierarhii noștri direcției neortodoxe până la urmă? Această întrebare apare și ca urmare a articolului recent de pe site-ul oficial patriarhal în care este evocată elogios „personalitatea” Patriarhului Atenagora ca cel ce „«A îmbrățișat pe ortodocși și pe neortodocși» și «a deschis fereastra Patriarhiei Ecumenice către Occident»[1]. În general linia Patriarhiei este oficioasă, evazivă și surdă la problemele fierbinți de parcă totul este roz și imaculat la extrem. Până în acest moment este bună această poziționare ca așteptare a rezolvării rezonabile a chestiunii ucrainene, fără tiranie și implicații orgolioase. Totuși există un mare dubiu dacă Sinodul nostru va reuși să facă față presiunii sau va claca la fel ca în 2016 la Creta. Iar această îndoială că sinodalii vor apăra credința în momentele cheie este alimentată și de derapajele majore precum ale unor ierarhi ca Mitropolitul Teofan, care a participat religios fără remușcări la o sărbătoare evreiască.

În acest moment, există o problemă majoră în Ortodoxie: Patriarhia Ecumenică. Deși este prima în diptice, adică are cel mai înalt loc onorific, emite în ultimul timp (de un secol) pretenții papiste de dominare absolută. Acestea au fost scoase la iveală mai ales recent de presa rusească în urma schismei din Ucraina. Un personaj cheie a fost Patriarhul Atenagora, cel lăudat de trustul Basilica. Deși nu este el deschizătorul de drumuri, așa cum este prezentat în unele articole, rămâne o figură emblematică pentru sabotarea din interior a Ortodoxiei. Pentru a înțelege configurația actuală a lumii ortodoxe, este nevoie să cunoaștem actorii principali și acțiunile lor.

Jurisdicția ortodoxă în Ucraina

Creștinarea rușilor în 988 a fost făcută sub tutela Constantinopolului, astfel că ei au rămas pe o linie ortodoxă, nu catolică, cu Roma. De aceea au și apărut conflictele religioase și chiar politice cu Lituania, dar mai ales cu Polonia catolică în sec. XIII-XVII. Un moment important în istoria statelor slave l-a constituit domnia cneazului Alexandru Nevski, canonizat ulterior ca Sfânt. El a pus capăt războaielor fratricide și a dus o politică de unitate în jurul credinței. Ca „Mare Prinț de Vladimir și Kiev, pe scurt, a preferat să fie mai degrabă supus politic tătarilor decât să fie supus duhovnicește catolicilor[2]. Practic slavii s-au menținut în istorie prin puterea credinței ortodoxe, după dictonul cneazului: „Dumnezeu nu se găsește în putere, ci în Adevăr!”.

În momentul când a apărut unirea semnată la Ferrara-Florența, ea a fost expresia compromisului de credință pentru a primi ajutor în fața turcilor, tocmai pe dos decât conștiința slavă. „Și astfel, la acea vreme, Biserica Rusă de Răsărit – a Moscovei, împreună cu Marele Prinț Vasili a fost îngrozită de ideea unirii cu Roma schismatică, așa că și-au declarat autocefalia de Constantinopol. Biserica Rusă s-a ridicat la autocefalie pentru a scăpa de greșelile eretice-schismatice ale Constantinopolului.”[3] Recunoașterea oficială a statutului de Patriarhie a survenit în 1589 și definitiv în 1593 de la Constantinopol, când a fost discutată și problema calendarului gregorian, proaspăt apărută în 1592. La acea vreme Kievul, adică o mare parte din Ucraina de astăzi, era sub dominație poloneză. Unirea bisericească cu Moscova a intervenit abia un secol mai târziu, în 1686, deoarece Constantinopolul nu mai putea asigura bunul mers într-o zonă atât de îndepărtată și cu probleme deosebite provenite din partea greco-catolicilor.

În schimb, astăzi Fanarul hotărăște că revocă cedarea Kievului în mod unilateral, de parcă ar mai avea acest drept. Se folosește de faptul că acest teritoriu a fost cândva jurisdicție a sa, evitând să invoce alte motive. Ciudat și necanonic este faptul că recunoaște și acordă autocefalia unor facțiuni schismatice, nu Bisericii canonice din această zonă. La fel de greșit este și faptul că face acest lucru fără consultarea celorlalte Biserici Locale. Deci rupe din jurisdicția Bisericii Ruse și trece peste toate celelalte Biserici autocefale, de parcă ar fi un factor suprem de decizie.

În tomosul acordat sunt făcute unele afirmații de supremație papală[4], pe baza cărora a fost emis, de fapt, acest act. Cu toate că papismul a fost condamnat și este o rană serioasă în creștinism, ne putem întreba ce a determinat PE să cadă în aceeași greșeală evidentă. E greu de crezut că ar fi făcut acest gest din proprie alegere.

Pretențiile de superioritate ale Constantinopolului

Această dorință de supremație nu a fost exprimată pentru prima dată acum, ci doar la un nivel foarte strident. Istoria acestei ambiții este mai veche. Ea nu a început nici cu Patriarhul Atenagora, nici cu Meletie Metaxakis (1921-1923), ci cu Ioachim III (1878-1884, 1901-1912), care a emis un act în 1908 de transferare a diasporei din America de la Constantinopol către Atena[5]. Acesta socotea că toată diaspora era sub autoritatea Constantinopolului conform canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, ce prevedea doar administrarea teritoriilor foste bizantine, dar apoi cucerite de barbari.

Pe lângă aspirația de a avea jurisdicție asupra diasporei, au intervenit de-a lungul timpului și alte tendințe: ecumenismul și dominația cu iz papist. Cum se explică acestea? Doar cei ce le-au promovat pot ști aceasta, însă noi putem face unele observații și speculații pertinente pe marginea lor.

În primul rând, după independența Greciei (1821) și autocefalia Atenei (1850), Constantinopolul a rămas cu o jurisdicție foarte, foarte mică, cu teritoriile numite astăzi „noi”, care au fost înglobate mai târziu în statul grec și astăzi au un statut bisericesc dubios. Aceasta, coroborată cu independența statelor balcanice, a dus la dispute cu privire la diaspora, singura șansă de a-și lărgi arealul și a-și justifica existența. Între greci a fost un astfel de conflict cu privire la teritoriul din SUA în 1908. După ce teritoriile „noi” au trecut în componența Greciei după războaiele balcanice din 1912-1913 și după ce Asia Mică a devenit teritoriu al statului turc nou înființat, Constantinopolul a rămas practic fără jurisdicție. Aproape că nu-și mai justifica existența.

În perioada de după Primul Război Mondial, apare în scenă o figură notabilă, Patriarhul Meletie IV Metaxakis (1921-1923). A ajuns pe tron după ce fusese Întâistătător al Atenei și tocmai în perioada când era anchetat pentru o seamă de delicte și în primejdie să fie depus. Cu toate acestea, este ales Patriarh Ecumenic în 1921. Deși fusese ales un alt ierarh, Gherman, până să fie întronizat, acestuia i s-au propus sume mari de bani pentru a se retrage în favoarea lui Meletie. Dacă 10.000 de lire nu l-au convins, 100.000 plus alte ajutoare materiale pentru Biserica în ruină a Constantinopolului l-au determinat să cedeze locul[6] spre binele material al Patriarhiei. În acea vreme Meletie se afla în SUA, unde avea relații ecumeniste cu anglicanii. Se pare că ajutorul i-a venit din partea unor factori politici. Nu este de neglijat nici faptul că devenise mason în Cipru încă din 1909[7]. Iar activitatea sa, deși scurtă, a fost foarte prolifică în sens negativ. A avut o deschidere către anglicani, a pus stăpânire peste diaspora și a schimbat calendarul iulian fără un acord pan-ortodox, provocând o dezbinare ce durează până acum.

Nu poate fi trecută cu vederea afinitatea cu ecumenismul pe care au avut-o Patriarhii constantinopolitani începând cu Ioachim al III-lea, care a emis o celebră Enciclică în 1902. Însă cel mai notoriu este Atenagora, care a ridicat reciproc, împreună cu Papa Paul VI, anatema dintre catolici și ortodocși în 1965. Acest Patriarh este și cel care a sprijinit decisiv pregătirea unui Sinod Panortodox, care s-a întrunit în final în 2016[8].

Cu toate eforturile ecumeniste ale Fanarului, apropierea de eretici nu ar fi dat roade pentru că toți credincioșii aparțin de celelalte Biserici autocefale. Orice demers fără turmă rămâne doar pe hârtie. Astfel că a fost nevoie ca această direcție să fie impusă și celorlalte Biserici, lucru realizabil prin proclamarea dominației de la Istanbul asupra tuturor. Culmea acestor pretenții a fost atinsă de Patriarhul actual, Bartolomeu. În discursul său de anul trecut din cadrul Sinodului local, el a declarat printre altele: „Patriarhia Ecumenică constituie pentru Ortodoxie «aluatul care dospește toată frământătura» (Gal. 5:9) Bisericii și a istoriei… Începutul Bisericii Ortodoxe este Patriarhia Ecumenică… Patriarhul Ecumenic este capul a tot trupul… Dacă Patriarhia Ecumenică […] ar părăsi scena inter-ortodoxă, Bisericile Locale ar fi ca o ‘oaie ce nu are păstor’ (Mt. 9:36)… Este demn de menționat aici hotărârea canonistului Miodrag Petrovic, că ‘Arhiepiscopul de Constantinopol are privilegiul de a judeca și adjudeca conflictele dintre episcopi, cler și mitropoliții altor Patriarhi’[9].

Noua concepție papistă de la Constantinopol a fost trecută și în documentele din Creta. Iată câteva exemple observate de Pr. George Maximov:

  • „În probleme de interes comun și care cer… o revizuire pan-ortodoxă, președintele [adunării episcopilor] se va adresa Patriarhului Ecumenic pentru acțiuni ulterioare” (Diaspora ortodoxă, 6);
  • “Pe parcursul discuțiilor viitoare pan-ortodoxe, Patriarhul Ecumenic va stabili consensul unanim al Bisericilor Ortodoxe” (Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, 10):
  • „Pe teritoriul diasporei ortodoxe, nu vor fi stabilite Biserici autonome cu excepția cazurilor de acord pan-ortodox furnizat de Patriarhul Ecumenic” (Autonomia și modul ei de proclamare, 2d);
  • “În caz că se ridică diferențe de opinii… părțile participante se vor adresa împreună sau separat Patriarhului Ecumenic, încât cel din urmă să găsească o soluție canonică la problemă” (Autonomia și modul ei de proclamare, 2e).”[10]

Dacă până acum intențiile Fanarului au fost mai discrete, în ultima vreme, începând cu Sinodul din Creta și autocefalia Ucrainei, ele sunt evidente: distrugerea Ortodoxiei.

Istoria politică secretă a Patriarhiei Ecumenice

Lipsa de scrupule dovedită de unii Patriarhi stârnește curiozitatea. Cum de au ajuns în asemenea postură: neortodocși pe scaun patriarhal, în măsură să dicteze soarta Bisericii? Chiar dacă nu ar fi fost credincioși sinceri, totuși este foarte greu să-și imagineze cineva cum de acceptă asemenea personaje să lupte cu propria instituție, practic să întreprindă acțiuni în defavoarea lor. O explicație plauzibilă este că ar fi fost vânduți, că au fost determinați cu forța sau prin persuasiune să urmărească interese străine. Ipoteza aceasta nu este deloc de neglijat dacă este să luăm în calcul câteva aspecte din activitatea Patriarhilor Ecumenici.

După Meletie Metaxakis, un alt Patriarh cu legături evidente în sferele geopolitice este Atenagora (1948-1972). Acesta a avut legături strânse și evidente cu președintele Truman al SUA. A fost trimis pentru a-și prelua scaunul de Patriarh chiar cu avionul personal al președintelui. Chiar canalele oficiale ale Diocezei grecești din America, subordonate PE, afirmă negru pe alb:

„Nu cu mult în urmă, Președinții americani au înțeles că sprijinul activ al Washingtonului și apărarea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol nu erau doar consecvente cu principiul libertății religioase, ci erau chiar o resursă importantă, globală pentru a sublinia și comunica valorile americane în zonele gemene ale relațiilor internaționale și diplomației Marii Puteri. Istoria care cuprinde viziunea oficială a Patriarhiei ca un partener unic pentru accentuarea ideilor democratice în afară și pentru promovarea obiectivelor umanitare în lume a fost, în orice caz, sustrasă conștiinței publice în timp ce a fost constant erodată din memoria instituțională a elitei politice externe a acestei țări.

   Documentele recent declasificate ale Departamentului de Stat scot la iveală o poveste fascinantă, o narațiune alternativă a interesului american în și angajamentul cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol în perioada cea mai critică probabil a istoriei politicii externe a SUA.”[11]

Când realizezi că Truman a fost prima și singura persoană care a utilizat armele nucleare pe alte ființe umane și că Marile Puteri sunt rar preocupate cu altceva mai mult decât… ei bine… puterea, începi să vezi că aceste cuvinte plăcute sunt doar eufemisme. Întrebați pe creștinii din Orientul Mijlociu sau din Serbia pe acest subiect, cum i-a ajutat „promovarea democrației” occidentale când a venit sub forma unor „bombardamente așternute pentru pacea lumii. […]

Încă o dată, cuvântul cheie aici este unealtă; religia era pe post de a fi folosită ca o unealtă. El vedea Fanarul ca un aliat folositor, un pion în bătălia lui pământească cu Uniunea Sovietică – nu o luptă pentru mântuirea sufletelor, ci pentru victoria în propriile sale scopuri politice. „Ansamblul pan-religios” al lui Truman, care ar include, de asemenea, Vaticanul, a avut un scop cheie: plasarea unui cetățean american pe tronul de Constantinopol. […] Tot acest ecumenism începe să aibă o origine și un scop clar acum. Ca și în cazul Unirii florentine înainte, încă o dată Constantinopolul a crezut că ar fi putut să se salveze prin politica cu Occidentul[12].

Se pare că SUA nu doar că l-a folosit pe Atenagora, ci s-a implicat direct în alegerea lui[13], după mai multe surse. Mai mult, „[Truman]… a accentuat în mod deliberat statutul ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol – ca prim Scaun Patriarhal printre egali, care se bucură de o egidă spirituală asupra Bisericilor Ortodoxe – ca un prilej de a zădărnici eforturile politice ale Moscovei de a proiecta Biserica Rusă drept un rival global al Constantinopolului[14].

Relațiile actuale dintre PE și SUA nu s-au diminuat, ci pot fi întrevăzute din diferite situații. Practic, PE a devenit un domeniu al intereselor occidentale.

Participarea lui Michael Huffington la sărbătorirea întronizării episcopului Meletie[15], legăturile PE cu John Podesta, loial familiei Clinton, nu pot fi întâmplătoare. Iarăși, întâlnirea dintre fostul ambasador american în Ucraina, care a contribuit la realizarea Maidanului, cu Mitr. Ierotheos Vlachos la Vatopedi este dubioasă, cu comentariul: „Am avut o discuție importantă despre Ortodoxia din lumea largă și despre sprijinul SUA oferit Patriarhiei Ecumenice[16]. Probabil aceasta explică adeziunea Mitropolitului și Mănăstirii Vatopedi la politica Fanarului.

Sinodalitatea ca răspuns la supremația papistă a Fanarului

Nu doar că pretențiile de dominație ale Constantinopolului trebuie dărâmate și înlocuite cu credința într-o Biserică sobornicească, ci chiar este necesară convocarea unui Sinod Panortodox pentru a reglementa problemele spinoase deja puroiate. Atât ecumenismul, ca erezie, trebuie condamnat sinodal, cât și problema autocefaliei ucrainene trebuie abordată de toate Bisericile împreună, nu doar separat. Tergiversarea lucrurilor nu duce decât la o rană mai mare și mai greu de vindecat, ba chiar cu probabilitatea de a merge în mai rău. Lipsa de reacție în bine va da prilej răului să meargă mai departe.

Deocamdată se pune o problemă acută: cine să convoace un astfel de Sinod? „Dreptul de a convoca un Sinod Pan-ortodox nu ar trebui să aparțină numai primului Întâistătător din diptice, ci oricărui Întâistătător dintr-o Biserică Locală. Limitând acest drept doar la Patriarhul de Constantinopol face imposibilă convocarea unui Sinod în cazul unei acuzații împotriva Patriarhului de Constantinopol din partea unei Biserici Locale și, de fapt, face ca Patriarhul acelei Biserici să nu fie răspunzător nici unei proceduri juridice, ceea ce contrazice ordinea canonică din Ortodoxie.”[17] Ba este îndoielnică chiar și opinia că acest drept revine în ordinea dipticelor, după cum sugerează unii (clerici ruși)[18]. Orice Biserică autocefală ar trebui să aibă acest drept, dar în măsura în care răspund și celelalte. E drept că încă nu a sosit momentul convocării unui asemenea Sinod, dar el este iminent. După ce Sinoadele Bisericilor Locale vor fi luat în primăvara acestui an decizii cu privire la problema ucraineană, cu siguranță se va pune problema convocării. Ori pentru a stabili o hotărâre comună, în caz că vor exista divergențe, ori pentru a fi adeverită decizia majorității covârșitoare. Oricum există două părți, rusă și fanariotă, în divergență.

Pe lângă rezolvarea acestei probleme punctuale, mai este necesară definirea ordinii ierarhice în Ortodoxie, anume sinodalitatea. Doar Hristos este capul Bisericii, nici o altă persoană sau instituție pământească. Această definiție trebuie stabilită clar pentru a pune capăt expansiunii Constantinopolului, care a ajuns la un apogeu, și nu poate fi stopată altfel.

Cealaltă problemă, ecumenismul, trebuie definită iarăși foarte limpede: Biserica lui Hristos este doar cea Ortodoxă, iar celelalte sunt erezii și nu participă la unitatea creștină. Acesta este principiul dintotdeauna, nu cel semnat în Creta.

Pe lângă aceste chestiuni, desigur că mai există și alte puncte fierbinți, unul fiind chiar existența Fanarului în condiții care ar impune mutarea sau dizolvarea Patriarhiei. Și multe altele, cum ar fi diaspora, autocefalia, calendarul bisericesc, dipticele. Totuși primordiale sunt ecumenismul și primatul pretins al Constantinopolului.

Credincioșii români și Patriarhia

Fiecare își vede de credința sa și va da seama de faptele sale proprii. Mulți Sfinți au trăit în condiții adverse și s-au mântuit. Totuși există și o responsabilitate comună. Noi, ca români și creștini, putem fi indiferenți la direcția greșită pe care ne conduc ierarhii BOR? Nu avem nici o responsabilitate față de Biserica neamului nostru în prezent, dar mai ales pe viitor?

După cum am mai menționat, în conștiința rusă s-a impus Sf. Alexandru Nevski ca un cneaz care a unit pe slavi prin credință. Pe când bizantinii/grecii au căzut prin concesiile dogmatice făcute și au pierdut și dăinuirea pământească. Oare nu sunt acestea exemple relevante și pentru noi?

Un alt aspect: O Biserică slabă, supusă factorilor politici, nu va genera o credință slabă, ezitantă în adepții ei? Oare mai este cineva încrezător în Biserica noastră după Sinodul din Creta? Doar un nebun. Cum ne vom simți noi, în particular, după un eventual eșec și aderarea ierarhilor noștri la schisma ucraineană?

Până atunci, revenind la articolul elogios față de Patriarhul Atenagora de pe portalul Basilica, cum nu tremură sufletul în noi prevăzând iarăși decizii dezastruoase în ton cu Patriarhia trădătoare de Constantinopol? Ce încredere mai putem avea în ierarhia noastră? Nu uităm că suntem în mâinile lui Dumnezeu, nu ale episcopilor, totuși nu putem trece cu vederea nici atenționarea Mântuitorului cu referire la păstorii mincinoși: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16:6), „feriți-vă de proorocii mincinoși” (Mt. 7:15), „vedeți să nu vă amăgească cineva,… căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Mt.24:4,24).

Nu consider că ar fi potrivită o atitudine de dizidență, ci solidară cu ierarhia, chiar dacă au intervenit decizii eretice. Până la o hotărâre sinodală, Biserica îi cuprinde și pe ecumeniști. Lucrul acesta îl afirmă rânduiala canonică a Bisericii care pedepsește comuniunea doar cu cei condamnați[19]. Chiar și Sfântul Patriarh Iosif al Constantinopolului afirma că nu este condamnabilă comuniunea cu hulitorii necondamnați în răspunsul la solicitarea împăratului de a primi unirea cu Roma eretică: „Marele Chiril îl numea pe hulitorul Nestorie frate și împreună-slujitor și Sanctitate și îi scria lui? Da, cu adevărat, dar înainte de condamnare; nicidecum după caterisire. Dar și papa s-a arătat că este excomunicat și cum l-aș putea numi frate și împreună-slujitor?[20]. Este evident că se poate păstra comuniunea cu arhiereii aflați în greșeală până la condamnarea lor sinodală, cum la fel poate fi întreruptă pomenirea lor conform canonului 15 I-II. În situația de față, trebuie să contribuim la lămurirea subiectelor dogmatice și a problemelor provocate de schisma ucraineană fără a ne rupe inutil de comuniunea cu Biserica. Gravitatea greșelilor reclamă întreruperea pomenirii sau o atitudine similară de dezaprobare pentru a îndrepta cele săvârșite în Creta și pentru a preîntâmpina o viitoare adeziune la schisma ucraineană și la erezia primatului Patriarhiei de Constantinopol.

Cum ne putem numi credincioși ortodocși fără a lua atitudine față de ereziile și greșelile care bântuie Biserica? Acceptarea acestor deviații ne strivește duhovnicește sub greutatea politicii și intereselor pământești, făcându-ne să pierdem cerul și seninătatea inimii. Așa cum adeziunea la credința și trupul Bisericii ne sfințește, la fel și abdicarea de la puritatea principiilor ortodoxe ne întinează. Desigur că nu poate oricine să ia o atitudine coerentă și eficientă pentru că nu este la măsura aceasta. Dar fiecare poate să nu aprobe cu seninătate devierile care năvălesc peste noi. Iar duhovnicii, preoții și mai ales cei în funcții de decizie au chiar datoria să reacționeze și să îndrume corect turma cuvântătoare, altfel vor avea mare vină în fața lui Dumnezeu. Dacă ar fi lăsate deoparte rigiditatea pătimașă și laxitatea compromițătoare și ar prima interesul comun al Bisericii, o voce și o atitudine ziditoare sigur se vor contura.

Unitatea Bisericii, atât de trâmbițată astăzi, nu este doar o armonie exterioară între membrii Bisericii, ci unire și comuniune a lor bazată pe adevăr. Deci fiecare este dator să apere această unitate, să nu o saboteze nici prin trădarea dreptei credințe, nici prin atitudini de vrajbă și dihonie. Povara participării la ruperea unității Bisericii este de neiertat; de aceea e bine să fie preîntâmpinată măcar în Patriarhia Română.

ierom. Lavrentie Carp

Nota redacției:

Schisma ucrainenă rămâne una dintre cele mai grave probleme actuale în ortodoxie. Liderii acestor formațiuni schismatice au susținut homosexualitatea, dar și scandalurile politice din Ucraina împotriva unor lideri politici incomozi pentru SUA și UE. Aceleași forțe politice susțin financiar și Patriarhia Ecumenică, cea care s-a răzgândit peste noapte să nu-i mai declare schismatici pe cei răzvratiți împotriva Bisericii, ci de acum să le acorde recunoaștere. Este evident că aici este o lucrare a masoneriei, la fel ca și pseudosinodul din Creta care a fost organizat pe aceleași principii. Puternicii zilei s-au simțit ofensați că Biserica Rusă a respins deciziile din Creta, iar în același timp au devenit conștienți că această Biserică locală trebuie subminată.

Problema este legată și de atitudinea Patriarhiei Române. Vedem o tăcere pe siteurile ortodoxe din România, mai ales pe cele care (direct sau indirect) sunt sub influența Patriarhiei de la București. Site-uri care până nu demult condamnau schisma din Ucraina, iar acum, când problema a devenit tot mai acută, se abțin de la comentarii.

O altă problemă este aceea că grecii pun “patriotismul” elen mai presus decât dreapta credință și unitatea Bisericii Ortodoxe. Astfel au ajuns să susțină punctele controversate din Creta, iar acum dau semne că vor susține fracțiunea schismatică din Ucraina, doar pentru a “salva” imaginea unui patriarh compromis de origine greacă: Patriarhul Bartolomeu de la Constantinopol. Această mentalitate o au și unele mănăstiri athonite.

Menționăm că unele organe de presă ucrainene sunt optimiste în această privință, având convingerea că România și țările grecești vor acorda recunoaștere schismaticilor ucraineni. Aceste “semne” premergătoare aduc suspiciuni asupra unei decizii necanonice, dar sub influența politicului, pe care Patriarhia Română ar putea să o ia în viitorul apropiat.

http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2019/02/patriarhia-romana-si-schisma-din.html

Reclame

Nepomenitori greci, despre strategiile stiliste ale monahului Sava și ale însoțitorilor săi în România

hristos_-_pomul_vietii_-_vita_de_vie.jpg

Propunem spre lectură publicului românesc trei articole din presa ortodoxă greacă online, două scrise de domnul Ioannis Rizos din Grecia, creștin nepomenitor, și un mesaj publicat de un credincios participant la ultima conferință a monahului Sava din Ptolemaida, Grecia, cu câteva zile înaintea venirii delegației la București. Cele trei articole atrag atenția asupra apropierii monahului atonit Sava Lavriotul de gândirea stilistă.
Primul articol prezintă apropierea monahului Sava de grupări stilistă în toamna anului 2017, când în România preotul Staicu începea lupta contra preoților participanți la întâlnirea de la Beiuș și promova așa-numita sa „acrivie”, fiind un fel de „înaintemergător” monahului Sava, care, peste câteva luni a apărut în România și s-a pus în fruntea unui grup creat de cei ce au îmbrățișat pretinsa „acrivie” a celor doi.
Al doilea articol ne prezintă prima etapă a turneului monahului Sava din ianuarie 2019 și ne spune câte ceva despre ideile stiliste ale celor care l-au însoțit în acest turneu.
Al treilea ne vorbește despre audiența stilistă a ultimei conferințe a monahului din Grecia și despre caracterul secret al întâlnirii.

 

Leul ereziei și tigrul schismei[1]

De Ioannis Rizos

Există o acțiune de culise, ascunsă,  desfășurată de un grup format din monahi aghioriți nou-îngrădiți (nu mai mult de zece la număr) și un arhimandrit din afara Sfântului Munte, care pregătește terenul pentru ca cei nou-îngrădiți să treacă peste noapte în rândurile celor care țin calendarul pe stil vechi.

Poate că eșecul răsunător al modului de administrare a îngrădirii (a se vedea fiascoul cu p. Th. Zisis[2], a se vedea fiascoul numărului mic de semnături care s-au strâns pentru „Declarația de la Oreokastro”, la care au semnat 262 de oameni din întreaga lume!) i-a silit să cedeze în fața a ceea ce odată respingeau.

Acum doi ani, am avut o dispută cu ieromonahul X (membru al acestui grup) pentru că nu voia să folosim cuvântul „îngrădire” pentru a nu fi asociați cu [gruparea stilistă – n. red.] “Creștinii Ortodocși Autentici”[3]! Acum promovează el însuși fuziunea dintre nou-îngrădiți și [gruparea stilistă – n. red.] „Creștinii Ortodocși Autentici”.

În timp ce în Declarația de la Oreokastro se menționează: „…nu trecem la înființarea altei «biserici», departe de noi blasfemia aceasta!, nici nu aderăm la vreo altă formațiune bisericească”, mărturii recente ne spun că pr. S.[4], „lider” al acestui grup, a afirmat: „Creștinii Ortodocși Autentici au Taine”.

Susțin întoarcerea la calendarul iulian. Mă opun însă schismei, întreruperii comuniunii ecleziastice, „bisericii” și para-bisericilor create de cei care nu au fost de acord atunci cu introducerea noului calendar, de vreme ce problema putea afla tămăduire potrivit sfinților primului mileniu. De asemenea, mă opun și celor care improvizează post factum scuze pentru a dezvinovăţi abateri eclesiologice anterioare, care au dus la statornicirea unei schisme.

Susținătorii calendarului vechi și ai calendarului nou s-au acuzat unii pe alții în mod oficial că sunt schismatici, o parte considerând-o pe cealaltă a fi lipsită de Har și de Taine. Documentele oficiale încep, de o parte, cu Enciclica Bisericii Greciei din 1926 și, de cealaltă parte, cu Enciclica pr. Hrysostom Kavouridis din Florina, din anul 1935.

Dacă admitem că [gruparea stilistă – n. red.] Creștinii Ortodocși Autentici a fost și este biserica adevărată, va trebui să admitem în mod necesar că numai ei au Taine și prin urmare, Biserica pe stil nou din 1924 nu este biserică, fiind lipsită de Har și de Taine. Cu alte cuvinte, noi toți, din 1924 încoace, suntem nebotezați, de atunci și până acum preoții, episcopii, călugării și poporul credincios s-au născut și au murit în afara Bisericii și a mântuirii. Ne aflăm, în fapt, în aceeași situație cu papistașii, anglicanii, protestanții, monofiziții!

Astfel, monahii athoniți anterior amintiți (și credincioșii care îi vor urma) ar trebui să se reboteze sau să primească din nou mirungerea, iar preoții să se hirotonească din nou (?) Dacă își propun deci să aducă poporul „pe vechi”, să facă mai întâi ei înșiși în mod public „cele necesare” și după aceea să le spună credincioșilor că trebuie să „reia” Taina Botezului și cea a Mirungerii!

Înainte de a-și pune însă în aplicare planurile, ar fi bine să ne răspundă și la următoarele întrebări:

  1. De ce din anul 325 d.Hr. până în anul 800 d.Hr., perioadă în care au avut loc Sinoadele Ecumenice și zeci de Sinoade Locale ale Bisericii Răsăritene, niciun sinod sau vreun sfânt nu au declarat Biserica Apuseană (pe atunci, ortodoxă) ca schismatică și lipsită de Har și de Taine, de vreme ce, de-a lungul secolelor, Biserica Apuseană și mai ales Roma, nu a păstrat uneori aceeași rânduială calendaristică cu cea a Bisericii de Răsărit și mai ales cu privire la problema majoră a sărbătoririi Paștelui, care era stabilită cu strictețe de Sinodul I Ecumenic și de Can. 1 al Sinodului din Antiohia?
  2. Cum de ceea ce nu a fost o problemă doctrinară și soteriologică pentru sfinții din perioada mai sus amintită (Atanasie, Hrisostom, Grigorie, Ioan Damaschinul, Maxim etc.) care aveau comuniune în mod canonic cu cei care aplicau altă Pascalie, a devenit brusc problemă dogmatică și soteriologică în 1924 și mai ales în condițiile în care nu a fost atinsă regula pentru calcularea datei Paștilor, instituită la Sinodul I Ecumenic, așa cum mărturisește pr. din Florina?
  3. Cum de Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice și Locale din perioada de mai sus nu au înțeles că dezacordul calendaristic dintre Răsărit și Apus încalcă articolul 9 al Simbolului de Credință despre „Una, Sfântă și Apostolică Biserică …” și doar cei pe stil vechi au înțeles acest lucru în anul 1924?

La cele trei întrebări de mai sus a încercat să dea răspuns domnul Nik. Mannis, administrator al al blogului stilist Școala ascunsă.

La prima întrebare mi-a răspuns că am greșit când am scris că nu a apărut niciodată schismă în Biserica veche din cauza sărbătoririi Paștelui la date diferite și mi-a răspuns, arătându-mi greșeala: „…La sfârșitul domniei lui Iustin s-a creat o schismă între Biserica Franței și cea a Spaniei [în secolul al V-lea] din pricina datei Paștelui. Se dovedește deci că, deși a existat un dezacord calendaristic și după Sinodul I Ecumenic, acest lucru nu a fost indiferent, așa cum îl prezentați, ci a fost considerat drept ceva rău, fiindcă astfel apăreau schisme și controverse și Părinții și Sinoadele se străduiau permanent să ajungă la vindecarea acestui rău, pe care în cele din urmă au și reușit să o obțină! Venim noi astăzi să aruncăm luptele lor la coșul de gunoi?”.

(Citiți, vă rog, din nou, care a fost întrebarea și care a fost răspunsul).

La a doua și la a treia întrebare nu s-a dat, bineînțeles, niciun răspuns.

Și cu toate acestea, unicul răspuns dat și lipsa celorlalte două răspunsuri datorate au fost considerate drept un triumf al stiliștilor – și al prietenilor novici ai acestora – și  înfrângerea ideilor mele (ecumeniste)!

Fraților, fiți cu luare aminte!

 

 Cine a mințit atunci?[5]

De Ioannis Rizos

În data de 7 octombrie 2017 am scris un articol pe siteul Pateriki Paradosi [Tradiția ortodoxă], cu titlul „Leul ereziei și tigrul schismei”.

În acest articol atrăgeam atenția cititorului siteului Pateriki Paradosi asupra unor procese de culise, de unificare între monahii aghioriți nou-îngrădiți și cercuri de zelotiști din rândul [grupării stiliste – n. red.] Creștinilor Ortodocși Autentici (din grupări nespecificate).

Articolul a provocat furie și lansarea de insulte din partea monahilor aghioriți mai sus amintiți, dar și din partea multor mireni simpatizanți ai acestora, care au scos spada împotriva mea. Monahul Sava Lavriotul mai ales, a publicat un răspuns împotriva mea pe un blog stilist[6] – din întâmplare, oare?

Monahul Sava declara acolo că cele scrise de mine sunt „calomnii”, „atacuri demonice și imorale”, „nerozii”, lucruri pe care mi le-au pus în minte demonii, și altele asemenea. (De asemenea, a afirmat în mod fals că adoptăm teorii despre taine invalide etc., ceea ce articolele publicate pe pagina Pateriki Paradosi au respins prin analize extinse, dar nu voi face referire acum la aceste aspecte.)

Monahul Sava și-a încheiat cuvântul în felul următor: „nici nu ne alăturăm vreunei grupări stiliste a Creștinilor Ortodocși Autentici sau zelotiste… etc”.

În data de 26 ianuarie 2019, monahul Sava a ținut o cuvântare despre ecumenism în Ptolemaida[7]. Numai că alături de el au mai vorbit și alte două persoane, ieromonahul Hariton și Gheronda Alipie, ambii monahi trăitori la chilii ale Sfântului Munte.

Ieromonahul Hariton și-a arătat de curând acordul față de pozițiile zelotismului stilist, în cartea sa Sfântul Munte și atitudinea sa peste timp față de erezii [Το Άγιον Όρος και η διαχρονική του στάση έναντι των αιρέσεων], ed. I, 2017, de pildă, la pagina 235 și în alte locuri.

Gheronda Alipie este un cunoscut susținător al ieromonahului Teodoret Mavros, care proclama zelotismul, cu unele variații, e adevărat, dar întotdeauna ajungea la poziția „susținerea noului calendar este echivalentă cu ecumenismul” (Ierom. Teodoret Vechi și Nou [Παλαιόν και Νέον], ed. a II-a, Atena 2000, p. 97).

Așadar, pe când cei trei își ascundeau de publicul nou-îngrădiților „crezul” despre calendar, dar erau trădați de unele acțiuni ale lor, asupra cărora atrăgeam atenția, eu eram „calomniator” și „demonizat”. Acum, când apar în mod public drept colaboratori, ca unii ce au gândire și cuget asemenea, nu cumva se dovedește cine este cel care a înșelat, de fapt, atunci?

Fiindcă problema nu este – așa cum în mod meșteșugit se exprimă monahul Sava – dacă vor adera la vreo grupare stilistă, ci dacă acceptă poziția de bază a zelotismului, potrivit căreia, chiar dacă este îngrădit, susținătorul noului calendar este ecumenist, atâta vreme cât rămâne la noul calendar!

La acea manifestare a vorbit și ieromonahul Evghenios, care a fost hirotonit de Biserica Creștinilor Ortodocși Autentici” și care menține linia „Creștinilor Ortodocși Autentici” până azi.

Trecerea timpului și apariția unor condiții corespunzătoare vor conduce la descoperirea restului pașilor acestei tactici. Cine are urechi de auzit să audă.

Note:

[1] https://paterikiparadosi.blogspot.com/2017/10/blog-post_66.html.

[2] Referirea este la ruptura creată de gruparea Sava în preajma conferinței de la Oreocastro, când, schimbând radical strategia convenită de comun acord cu ceilalți nepomenitori, monahul Sava a pierdul sprijinul părintelui profesor Theodoros Zisis și al celorlalți preoți și credincioși greci, rămași adepți ai unei nepomeniri echilibrate (n. red.).

[3] “Biserica Creștinilor Ortodocși Autentici din Grecia este o grupare stilistă, care a rupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă a Greciei în 1935 din pricina acceptării de către aceasta a calendarului iulian revizuit. Gruparea nu are comuniune cu niciuna dintre Bisericile locale, fiind sprijinită de unii dintre monahii din Muntele Athos, inclusiv obștea de la Esfigmenu (n. red.).

[4] Este vorba despre monahul Sava Lavriotul, după cum rezultă din al doilea articol (n. red.)

[5] https://paterikiparadosi.blogspot.com/2019/02/blog-post_16.html.

[6] http://entoytwnika1.blogspot.com/2017/10/blog-post_35.html.

[7] https://www.youtube.com/watch?v=mCZRK-vEOXY.

 

Fără comentarii![1]

Mesaj primit de redacția TP pe email

Dragă T.P. [blogul Tradiția Patristică – n. red.],

Cu durere în suflet vă scriu pentru a vă aduce la cunoștință unele noi acțiuni neiubitoare de frați ale unor frați și părinți, care, din păcate, arată că ați avut dreptate în tot ceea ce ați scris despre tendințele de conducere ale unor părinți și despre excluderi.

În urmă cu câteva zile, în Ptolemaida, a ținut o cuvântare părintele Sava. Nu era singur. Alături de el s-au aflat părintele Alipie din Sfântul Munte și părintele Hariton. Publicul era alcătuit din aproximativ 30 de persoane, dintre care cei mai mulți proveneau dintre stiliști.

În discursul lor, printre altele, au vorbit despre ecumenism, despre îngrădire, dar a venit vorba și despre calendar și au lăsat să se înțeleagă că este necesară revenirea la vechiul calendar.

Într-o discuție privată, părintele Hariton a spus că unii care țin noul calendar au „făcut o dogmă din calendarul pe stil vechi” și că „cei ce țin calendarul pe stil nou sunt eretici”.

În afara faptului că ați avut dreptate când ați descoperit anterior ideologia pe care o au aceste persoane, fapt care mi s-a părut bizar și în privința căruia am avut îndoieli, aș vrea să îmi exprim nedumerirea, de ce această întâlnire a avut loc în mod secret.

Nu a existat nici un anunț și am aflat de ea telefonic. Nu este păcat ca astfel de întâlniri să se facă în secret, atâta vreme cât participanții se luptă pentru credința noastră? Ce rost are caracterul secret? Care este sensul excluderii altor frați și Părinți de la aceste întâlniri ? Este, oare, aceasta o atitudine creștinească? De ce să nu fi fost acolo 100 de oameni și alți părinți care sunt preocupați de starea în care ne aflăm? Despre caracterizările folosite de părintele Hariton nu vreau să spun mai multe.

Note:

[1] Scrisoare primită pe email: https://paterikiparadosi.blogspot.com/2019/01/e-mail.html. Sublinierile din text aparțin redacției MartOr.

Nota Redacției MartOr
Domnul Ioannis Rizos este un creștin grec, bine documentat, după cum se vede, care susține viziunea radicalistă a îngrădirii (teoria vaselor comunicante), dar, spre deosebire de adepții monahului Sava din România, a văzut planul său mai în detaliu și a refuzat să participe la el, dându-și seama că este schismatic.
Pateriki Paradosi este siteul unui teolog grec cunoscut în țara sa, domnul Panagiotis Simatis.
Din cele două articole apărute în presa ortodoxă online din Grecia, se pot trage câteva învățăminte:
1. Domnul Ioannis Rizos a scris primul articol despre schisma monahului Sava și despre planul lui de colaborare cu gruparea stilistă „Creștinii Ortodocși Autentici” în 7 octombrie 2017, adică exact în momentul în care în România preotul Staicu, ieromonahul Spiridon și ieromonahul Xenofont începeau atacurile dezlănțuite împotriva celor care refuzau “acrivia”, pe care preotul Staicu, după propriile declarații, o aducea din Athos, unde avusese în vară “sinaxe” cu “părinții athoniți” (nu a spus niciodată cu care).
2. Perioada în care trăgea domnul Ioannis Rizos semnalul de alarmă este aceeași cu conferința de la Krasnodar, din Rusia, în care monahul Sava a încercat, fără niciun succes, să îi atragă pe unii dintre nepomenitorii ruși de partea sa.
3. Datarea primului articol arată că deja planul monahului Sava fusese pus de mai mult timp în funcțiune, de vreme ce la 7 octombrie 2017 a simțit nevoia autorul să atragă atenția asupra acestei situații. În România, planul a avut corespondent în atacul dezlănțuit de către preotul Staicu și o grupare schismatică ce l-a susținut contra părintelui Claudiu Buză, acuzat de “criptoecumenism”, “erezie” etc. Acela a fost doar pretextul declanșării unui atac la adresa teologului Mihai-Silviu Chirilă, perceput atunci și acum ca cea mai mare piedică în calea devierii înspre schismă a mișcării antiecumeniste din România. Discursul despre “părtășia la erezie”, de altfel un concept patristic, a fost doar pretextul, fără nicio substanță teologică, a prezentării lui Mihai-Silviu Chirilă ca “eretic”, “criptoecumenist” etc. Devine din ce în ce mai clar că toată lucrarea din România a preotului Staicu a fost coordonată cu cea din Grecia a monahului Sava, pe fondul unui non combat tacit al Patriarhiei Române, care a avut cel mai mult de câștigat și până în acest moment nu a luat nicio măsură contra monahului Sava sau a celor care l-au însoțit în România.
4. Datarea celui de-al doilea articol corespunde inițierii celei de-a doua etape a planului monahului Sava: scoaterea la scenă a artizanilor mișcării schismatice pe care o pregătește. Pentru prima dată, monahul Sava apare alături de trei ieromonahi cu orientare (pro)stilistă, pe care îi prezintă în România unui public slab instruit și credul, ținut într-o ascultare orbească de niște duhovnici aserviți, la rândul lor, planurilor monahului grec.
5. Demascați de către Mărturisirea Ortodoxă, la conferința de la Târgu Frumos monahul Sava a fost obligat să recunoască faptul că unul dintre monahii aduși în România are legături cu gruparea schismatică stilistă greacă “Creștinii Ortodocși Adevărați”, însă a completat că acel părinte s-a detașat de gruparea stilistă, lucru pe care publicul grec nu îl știe, de vreme ce Ioannis Rizos, care pare un observator atent al mișcărilor din această luptă, spune despre ieromonahul Evghenie că “menține linia Creștinilor Ortodocși Autentici”. Autorul mai adaugă și că ieromonahul Evghenie a fost hirotonit la acea grupare stilistă, despre care afirmă în primul articol că “Dacă admitem că [gruparea stilistă – n. red.] Creștinii Ortodocși Autentici a fost și este biserica adevărată, va trebui să admitem în mod necesar că numai ei au Taine și prin urmare, Biserica pe stil nou din 1924 nu este biserică, fiind lipsită de Har și de Taine. Cu alte cuvinte, noi toți, din 1924 încoace, suntem nebotezați, de atunci și până acum preoții, episcopii, călugării și poporul credincios s-au născut și au murit în afara Bisericii și a mântuirii. Ne aflăm, în fapt, în aceeași situație cu papistașii, anglicanii, protestanții, monofiziții!”. Adică gruparea schismatică stilistă nu are taine și nu poate săvârși hirotoniri valide.
6. Înclinația stilistă a monahului Sava arată de ce a existat o reacție atât de virulentă contra Proiectului de Rezoluție din ianuarie, care desființa, ca și Rezoluția de la Botoșani, toate pârghiile prin care se poate îndrepta mișcarea spre stilism și schismă. Preoții de la Rădeni și toți cei ce ulterior au constituit gruparea schismatică Sava au semnat în grup acel rușinos comunicat asumat de către ieromonahul Spiridon, prin care se lepădau în grup de Proiectul de Rezoluție și îl prezentau poporului naiv ca un document eretic, în timp ce în Grecia documentul a fost considerat o platformă perfect ortodoxă a luptei contra ereziei.
7. Strategia monahului Sava este la fel în România ca și în Grecia: batjocorirea și acuzarea ca eretic a oricui nu îi împărtășește punctele sale de vedere, victimizarea și prezentarea sa și a grupului său ca “cei pastristici”, “ucenici ai Sfinților Părinți”, “acriviști” etc. Din scrisoarea credinciosului participant la Ptolemaida vedem că și în Grecia monahul practică aceeași secretomanie cu privire la întâlnirile pe care le organizează și același stil de excludere a celor ce sunt incomozi, în timp ce, în paralel, le adresează „invitații la dialog” (traducătorul cuvioșiei sale, preotul Staicu, a sintetizat în urmă cu ceva vreme această filosofie astfel: „Vii, îmi ești ca un frate, nu vii, îmi ești ca doi”).
8. Susținerea validității tainelor la ecumeniștii necondamnați sinodal pare a reprezenta un paravan în spatele căruia monahul Sava construiește gruparea sa schismatică, fără a se expune la acuzații directe de stilism. De vreme ce monahul Sava apare în Grecia și în România alături de oameni care susțin ideea că toți cei ce țin calendarul nou sunt eretici (după cum afirmă ambii autori ai textelor de mai sus), iar în înregistrarea conferinței de la Ptolemaida, la care fac referire cele trei articole, la minutul 1:00:00 monahul afirmă că „trei sinoade au anatematizat pe cei ce țin calendarul nou”, este de presupus că monahul Sava nu crede în realitate în tainele Bisericilor locale actuale. Ideea a fost preluată și de alți neostiliști români, printre care fostul preot (îl numim așa nu pentru caterisirea mincinoasă la acel moment, ci pentru că s-a rebotezat și “rehirotonit”) Ioan Miron și, mai nou, ieromonahul Pamvo de la Rădeni. Delimitarea monahului Sava de toți aceștia se datorează, se pare, mai mult strategiei decât convingerilor teologice: aceia au vorbit poporului “înainte de vreme” despre ceea ce monahul Sava îi pregătește, riscând să pună în pericol întreaga mișcare.
9. Aderența monahului Sava la publicul grecesc este demonstrat de numărul de semnături date “Declarației de la Oreokastro” din aprilie 2017: cei 262 de semnatari din toată lumea s-au tot împuținat, până când la Ptolemaida au mai ajuns 30, dintre care majoritatea stiliști din localitate, după cum relatează materialul respectiv. Același proces începe și în România.
10. Domnul Ioannis Rizos ne propune ideea unei strategii “asimetrice”: monahul Sava nu dorește să se asocieze în mod direct vreunei grupări schismatice existente deja, ci acceptă doar crezul acestora referitor la căderea generală a Bisericilor locale și la supraviețuirea unor “aleși” (membrii grupului), care vor duce Biserica mai departe. În felul acesta monahul Sava își satisface și vanitatea de a fi “the president” al unei grupări pe care o controlează, poate jongla de ochii lumii și cu ideea că “nu ne facem biserică separată și nu ieșim din Biserică”. În acest duh trebuie înțeleasă și relația cu schismaticul Artemie din Serbia. Întrebarea este: cât va putea rezista fizic această grupare fără a adera la un “episcop”?

https://www.marturisireaortodoxa.ro/nepomenitori-greci-despre-strategiile-stiliste-ale-monahului-sava-si-ale-insotitorilor-sai-in-romania/

Mănăstirile Dochiaru și Zografu au închis porțile schismaticilor ucraineni

Zographou.jpg
Alte două mănăstiri din Muntele Athos și-au închis porțile delegației schismatice ucrainene care vizitează în prezent Sfântul Munte, raportează Interfax-Religion.
Sfânta Chinonită se va întâlni astăzi, pentru a discuta problema Ucrainei.
Delegației, condusă de „Episcopul“ Pavel al Eparhiei Odesa a „Bisericii” schismatice din Ucraina, i s-a refuzat intrarea sâmbătă, la Mănăstirea rusă Sf. Pantelimon, iar ieri Mănăstirea Dochiaru și Mănăstirea bulgară Zografu au închis, de asemenea, porțile în fața „episcopului“ și delegației sale.
„Duminică, grupul de reprezentanți ai „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei „, condus de „episcopul „Pavel Yurist, a continuat să meargă la mănăstirile Athonite, care și-au închis porțile oaspeților nedoriți”, afirma o sursă din Patriarhia Moscovei, agenției de știri, Interfax.
La Simonopetra li s-a permis doar închinarea la sfintele moaște și apoi au fost imediat escortați, fără a li se permite intrarea în curtea mănăstirii.
Aceste informații au fost, confirmate pentru OrthoChristian de către Părintele Alvian Tkhelidze din Akhtubinsk, Eparhia Bisericii Ortodoxe Ruse, făcând referire la sursa sa din una dintre mănăstirile de Muntelui Athos.
Delegația a fost primită la Mănăstirea Pantocrator, unde falsul ierarh a slujit Vecernia și la Mănăstirea New Esfigmenu unde a slujit Sfânta Liturghie, înnoptând la Mănăstirea Vatoped, după ce le-a fost refuzată intrarea la Mănăstirea Sfântul Pantelimon.
O sursă din cadrul Patriarhiei Moscovei a raportat, de asemenea, agenției de știri Interfax că șapte călugări s-au hotărât să părăsească Vatopedi după ce delegația a fost primită acolo, deși în prezent nu este clar dacă erau frați ai Mănăstirii Vatoped sau doar vizitatori.
Sfânta Chinonită din Muntele Athos a votat în mod oficial împotriva trimiterii unei delegații la întronizarea lui Epifanie Dumenko, cu 13 mănăstiri vot împotrivă și 5 mănăstiri vot în favoarea participării: Iveron, Stavronikita, Xenofontos, Koutloumousiou și Pantocrator. Athoniții care au participat și au slujit, au făcut parte din delegația care a reprezentat Patriarhia Constantinopolului.
Astfel, 7 mănăstiri athonite au arătat până în prezent sprijin schismaticilor ucraineni, fie prin vot pentru  participarea la întronizarea întaistătătorului lor, sau prin primirea în mănăstirile lor: Iveron, Stavronikita, Xenofontos, Koutloumousiou, Pantocrator, Vatoped și New Esfigmenu.
Trei mănăstiri, Sf. Panteleimon, Dochiaru și Zografu au refuzat complet accesul în mănăstirile lor, iar a patra, Simonopetra, le-a permis doar închinarea la sfintele moaște ale mănăstirii.

Mărturisirea de credință antiecumenistă a Ieroschimonahului Paisie Prodromitul

67440_schitul-prodromu-athos
După întreruperea pomenirii Patriarhului Bartolomeu, din Decembrie 2016, la schitul Prodromu din Sf. Munte Athos, starețul Arhim. Atanasie a reușit prin provocări și minciuni să întoarcă situația de partea sa, întâi prin introducerea la slujire la Altar  a preoților ecumeniști, neregulamentar, fără aprobarea Sinaxei schitului, apoi prin provocarea demisiei care a fost ultima lui arma și cea mai eficientă. Aceasta a provocat derută, după ce mai înainte era gata să semneze o declarație oficiala de întrerupere a pomenirii împreună cu Sinaxa. Apoi după demisie și-a lăsat și niște hârtii pe care să le semneze Obștea, prin care să se declare dacă sunt de acord cu demisia lui. Aceasta a fost altă manevră care i-a reușit pe deplin, deoarece noi, neavând experiență, am luat-o ca pe o măsură legală și regulamentară, pe când ea era o tehnică de manevră. Dar el de fapt s-a înșelat singur, crezând că înșală pe alții, căzând singur în cursa care a pregătit-o altora. Fiindcă fiind fricos și temându-se de oameni  și de pierderea scaunului, el s-a îngrijit și cum să revină înapoi pe scaun, înainte de a-și da demisia. Deci totul a fost calculat și, cum era de așteptat, a reușit, deoarece fii veacului acestuia sunt mai deștepți în înțelepciunea lor, decât fii luminii. Ultima manevra și cea mai infamă a fost ca să șteargă orice urmă de întrerupere a pomenirii la Prodromu, prin minciunile făcute publice pe site-ul Patriarhiei Romane în iunie 2017, la care am răspuns printr-o dezmințire.
Realist fiind, eu nu mi-am făcut prea mari iluzii de izbândă prin oprirea pomenirii, dar aceasta a fost îngăduită de Dumnezeu „ca să se descopere gândurile de la multe inimi.” Noi am fost învinuiți, că vrem să facem dezbinare, schismă, că vrem să pierdem schitul, așa cum și Altcineva, la fel a fost învinuit înainte de noi că vrea sa dărâme Templul, toate cu scopul de a-și acoperi propria slăbiciune și lașitate. Marii antiecumeniști când au fost puși în situația practica de a pierde ceva, au dat bir cu fugiții. Mai sunt aceștia stareți, povățuitori? Nu sunt decât niște maimuțe, care știu doar să zâmbească frumos, ca să dea bine și care se laudă că ei sunt Mucenici, fiindcă fac ziduri trecătoare dar pierd la greu suflete omenești. Dar totul îți poate ierta cineva, mai puțin decât să nu încerci să te ridici mai presus de el. Durerea mare este că așa îi povățuiesc și pe ucenicii lor: să disprețuiască adevărul, să iubească minciuna, lingușirea și închinăciunile prin piețe. Vai lor și ucenicilor lor! Una este diplomația și alta mărturisirea adevărului. Nici o împărăție nu a dăinuit pe neadevăr și minciună. Toate s-au prăbușit. Mai degrabă s-au mai târziu. Așa și castelul de hârtie al ecumenismului se va prăbuși, dar cei ce l-au susținut vor fi umpluți de rușine. Când toată minciuna s-a dat pe fata, atunci a început prigoana. Am fost învinuit că am trădat secretele schitului și am fost aruncat în drum fără nici un drept de apel. Apoi am fost învinuit că am susținut și spus alte secrete ale mănăstirii, în legătură cu niște afaceri neoneste ale mănăstirii, lucruri despre care  doar le-am confirmat ca adevărate, dar nu le-am pornit nici provocat eu, ci prostia și lăcomia lor de bani. Pentru aceasta nu am fost primit nici să stau măcar o noapte în schitul Prodromu, după ce am petrecut acolo 25 de ani. Prigoana s-a întins și asupra celor cu care mai aveam eu legătură, mai ales cu părintele Iulian, căruia i s-a interzis să mă mai primească la spovedanie, cu amenințarea izgonirii din schit. Mai ceva ca pe timpul inchiziției! Nu mai vorbesc de ceilalți frați, cărora li s-a impus să nu mai vorbească despre Sinodul din Creta, altfel vor fi dați afară din Schit. Nu spun de epitetele cu care am fost etichetați. Eu nu am fost de partea dură a celor care au întrerupt pomenirea.
Ceea ce am făcut, adică oprirea pomenirii, am făcut cu binecuvântarea pr. Stareț Atanasie și Duhovnicului Iulian, și mai apoi și a Sinaxei și nu am silit nici influențat pe nimeni să facă asemenea mie, știind riscurile unei astfel de poziții, ci doar mi-am arătat poziția și hotărârea de a nu pomeni. Nu am încurajat la împotrivire și răscoală, ci am vrut să arat că oprirea pomenirii trebuie făcută în Biserica și nu în afara Bisericii, iar dacă ești scos de ei și prigonit din Biserica, aceasta nu este problema noastră, ci a lor, căci nu înseamnă că m-au și scos din Biserica, ci ei singuri s-au scos din Biserica, prin mărturisirea strâmbă. De aceia nu am fost adeptul împotrivirii fizice sau verbale violente, ca să fim fideli cuvântului Evangheliei care zice: „vă vor scoate pe voi din Sinagogi (biserici)” cu toate că până la un anumit punct e bună și împotrivirea, dar în limitele pe care ți le impun Canoanele și regulamentele bisericești și monahale. Contrar celor spuse de alții, nu văd niciun sens în a mai sta cu niște oameni, cu care ai întrerupt comuniunea euharistică și de rugăciune, pentru a-i sili să facă sau să creadă ca tine. Tocmai în aceasta constă și oprirea pomenirii, a te depărta de cei ce au comuniune cu un eretic. Din cauză că unii nu au înțeles corect acest Canon, spunând că nu e drept să fim izgoniți și umiliți, s-a ajuns să fim catalogați toți ca tulburători și schismatici.

În această privință, eu nu am fost de acord nici cu interpretarea forțată că oprirea pomenirii se face pentru a a se aduna un Sinod ca să fie judecat episcopul eretic și pentru asta trebuie să oprească pomenirea cât mai mulți și în acest sens dând obligativitate acestui Canon ca și unui Sinod. Oprirea pomenirii se face nu pentru a-l scoate pe eretic din Biserică, ci pentru a îngrădi Biserica și pe noi de erezie, fiindcă ereticul este deja în afara Bisericii, dar încă nu este caterisit și își exercita ilegal în fața lui Dumnezeu funcția de episcop. Se poate întâmpla să nu fie un Sinod ortodox degrabă și până atunci eu voi sta în comuniune episcopul eretic? Scopul nostru nu este de a provoca un Sinod, căci asta nu prevede canonul 15, ci a ne îngrădi de erezie. Canonul 15 tocmai îmi da posibilitatea sa tai comuniunea cu un astfel de episcop, înainte de un Sinod, fără a fi sancționat de acesta și nimic mai mult. Canonul 15 ne da posibilitatea ca să oprim pomenirea dar nu ne obligă, ci ne obligă conștiința și erezia să ne despărțim de ereticii și de părtașii lor. Ne obligă erezia vădită de sfintele Canoane și Sinoadele  Ecumenice care spun să fugim de eretici și de părtașii lor, adică de cei condamnați și de cei necondamnați, care se împărtășesc cu ei.

Trebuie să înțelegem, totuși, că oprirea pomenirii este o măsură de excepție în Biserica, în lipsa pronunțării unui Sinod ortodox, după care se va reveni la normal. Obligatoriu pentru restabilirea adevărului sunt hotărârile unui Sinod, iar în lipsa acestuia folosim măsură opririi pomenirii. Noi dacă vom adopta poziția cea bună, Biserica singură va reveni la Ortodoxie, căci Biserica suntem noi, iar ereticii vor rămâne pe dinafara, cu toate că acum se pare ca sunt înăuntru. Deci oprirea pomenirii nu este regulă în Biserica, ci se aplică doar în cazuri de erezie, de prigoană în Biserica. Nu toți cei care nu au oprit pomenirea sunt și eretici, ci doar cei ce învață pe alții o erezie și îi silesc să fie de acord cu ei. Pentru aceasta eu am păstrat încă comuniunea de rugăciune cu cei ce pomenesc până la o vreme, sperând în întoarcerea lor, mai ales știind că majoritatea nu sunt ecumeniști, ci mulți pomenesc din frică și din oportunitate, fără a mă împărtășii cu Sfintele Taine, decât în unele cazuri de excepție, unde am știut că episcopul nu prigonește pe cei ce au oprit pomenirea și nu-i socotește schismatici, cu toate că formal a acceptat Sinodul din Creta. Aceasta am socotit-ca o iconomie până la un timp, pentru a mărturisi adevărul. Dar mult timp adevărul nu poate sta cu minciuna, căci adevărul aduce la lumina minciuna, care nu mai răbdă să fie dată pe față.  A spus unul din sfinții Athosului, pr. Dionisie de la Kolciu, că cine nu știe să facă pogorământ, nu este adevărat mărturisitor, fiindcă de sila prigoanei mulți nu au puterea de a opri pomenirea, sau nu au unde se duce, toate Bisericile fiind ocupate în chip samavolnic de ei, și atunci putem să spunem că toți cei ce pomenesc sunt părtași la erezie sau eretici, dacă ei nu împărtășesc erezia, ci o detestă? Vedem că Biserica a făcut pogorământ cu aceștia la Sfintele Sinoade și că ei s-au întors în Biserică doar prin blestemul ereziei, de aceia trebuie să înțelegem situația critică și concretă, dar să nu facem nicio concesie ereziei și celor care o sprijină pe față. Aceștia sunt prigonitori și nu vor avea nici un cuvânt de îndreptățire, și vor fi judecați că au avut părtășie de bunăvoie cu ereticii condamnați deja de Biserica conform Canonului 45 apostolic sau ei înșiși au propovăduit o nouă erezie. Deci lupta trebuie dusă strict în limitele canonului 15, nu confundate lucrurile și amestecate, adică starea Bisericii înainte de o hotărâre Sinodală  și starea de după un Sinod. Biserica acum este într-o stare de luptă, fiindcă și oprirea pomenirii este  iconomie a Bisericii făcută pentru perioada de prigoană, nu este o stare normală de a nu pomeni pe episcop la Sfânta Liturghie; deci trebuie să înțelegem că trebuie să facem iconomie și cu frații noștri mai slabi, care nu au oprit pomenirea până vor putea să ia și ei poziția cea buna în lupta cu erezia.

Nu am avut mare speranța în reușită opririi pomenirii de obște, știind greutatea și răutatea celor care țin mai mult la liniștea lor, decât la pacea Bisericii, dar am încercat totuși să facem ceva, măcar să trezim conștiința Bisericii, iar în continuare nu e treaba noastră, ci treaba lui Dumnezeu. Dacă am reușit sau nu se va vedea în timp. Am păstrat tăcerea până acum, dar văzând lipsa de rușine și de bun simț a ecumeniștilor, care continuă să-și îndreptățească faptele lor în numele așa zisei iconomie cu ereticii, ca și cum ar avea ei dreptate, în loc să se pocăiască în sac și în cenușă, am hotărât să nu mai tac. Căci tăcerea este al treilea fel de ateism. Iconomia se face până la o vreme, în vederea întoarcerii sau cu cei care se pocăiesc și se întorc, dar dacă cineva stăruie în greșeală, pentru acela nu mai este iconomie. După cum vedem și „Preafericitul” Patriarh Daniel, care în virtutea unei iconomie false, calcă în picioare, în continuare, toate Sf. Canoane și rânduieli îndemnând și pe alții prin faptă și cuvânt să o facă, atunci cum vom tăcea? Desigur, atunci „pietrele vor striga”! Iconomie se face cu pliroma Bisericii, cu cei care nu cunosc încă bine legile bisericești, nu cu cei ce știu și nu fac și strâmbă legea lui Dumnezeu. Acestora li se aplica vai-urile adresate de Mântuitorul cărturarilor și fariseilor fățărnici. Propovăduiesc și aceștia „dulcea și Sfânta Ortodoxie”, dar după capul și mintea lor, grăbindu-se toți cât de repede să se lepede de Hristos și să-l înscăuneze pe Antihrist. Noi nu-i urâm, ci urâm faptele și răutatea lor cu care se grăbesc să înăbușe Adevărul în numele adevărului. Căci propovăduiesc și ei un adevăr, dar un adevăr relativ în funcție de interesele și de mersul vremii, iar pe adevărații apărători ai Adevărului îi prigonesc. Ca și iudeii din vremea Mântuitorului. Căci după ei există mai multe adevăruri, dar după spusa lui Petre Țuțea:  „mai multe adevăruri, nici un adevăr”. Doamne luminează mintea mai marilor noștri, ca „drept să învețe cuvântul adevărului” și să ne povățuiască pe calea mântuirii, să înceteze dezbinarea și prigonirea dintre frații aceleiași Sfinte Mame – Biserica, ca în unire și-n dragoste să te putem slăvi pe tine: Tatăl, Dumnezeul cel ceresc și pe Fiul Tău, pe care L- ai trimis pentru mântuirea noastra, Iisus Hristos, întru Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțita în veci. Amin.
Ieroschimonah Paisie Prodromitul
11 februarie 2019

De ce nu a participat preotul Staicu la „conferința” de la Rădeni?

IMG-20190129-WA0004-1024x768La Rădeni, pe data de 28 ianuarie 2019, preotul Staicu nu a fost prezent, în schimb a reapărut la conferința de la Târgu Frumos, desfășurată a doua zi după cea de la Rădeni, care a marcat sfârșitul, premeditat înclinăm să credem, al schitului nemțean, bastion timp de un an al luptei ortodoxe contra ecumenismului.

O analiză sumară a filmului conferinței de la Târgu Frumos (cam singurul lucru ce merită atenția în acea conferință, care altfel s-a desfășurat în aceleași linii cunoscute deja) ne arată că aceasta a fost organizată și prezidată de protosinghelul Ieronim Cozma, despre care se știa până la căderea Rădeniului că nu împărtășește toate teoriile schismatice ale grupului Sava.

Conferința de la Târgu Frumos a încercat să lase impresia că nimic nu s-a întâmplat cu o zi înainte, când probabil toți participanții din public la acea conferință au rămas fără un loc de închinare. Părintele Ieronim s-a aflat de data aceasta în prezidiu, în poziția centrală, așa cum, cu o zi înainte, la Rădeni, stătuse protosinghelul Antim Gâdioi. O prezență constantă în toate aceste manifestări este cea a protosinghelului Elefterie din Roman.

Alături de părintele Ieronim reapare preotul Staicu, cel care la Rădeni a lipsit. Dată fiind apropierea geografică dintre Rădeni și Târgu Frumos și cea temporală dintre prima conferință și a doua, nu putem să nu ne întrebăm de ce nu a participat preotul Staicu la Rădeni.

La această întrebare retorică, încercăm câteva ipotetice răspunsuri:

  1. Știa ce urmează să se întâmple și nu a vrut să fie implicat direct în distrugerea Rădeniului (foarte bună observația doamnei doctor Gabriela Naghi, pe una dintre paginile siteului nostru, că preotul Staicu a făcut un pas înapoi deoarece misiunea cu care a intrat în această luptă – crearea dezbinării între nepomenitori – s-a încheiat);
  2. Nu a vrut să riște o reacție negativă a celor de la Rădeni față de dezbinarea pe care a creat-o în rândul nepomenitorilor, care pe cei de la Rădeni i-a costat direct pierderea locașului de închinare și a comunității de rugăciune;
  3. Părintele Antim Gâdioi a condiționat din nou, ca și la Mestecăniș, participarea sa la Rădeni de neparticiparea preotului Staicu.
  4. O combinație între toate cele trei motivele de mai sus.

Cert este că preotul Staicu nu a intrat în fotografia de final a Schitului Rădeni, însă a venit a doua zi pentru a prezenta publicului nepomenitor ieșean proiectul de luptă al monahului Sava, care, cu câteva zile înainte, într-o conferință similară la București, la care a fost însoțit de un membru al unei organizații stiliste din Grecia, strecurase o blasfemie subtilă la adresa Sfântului Paisie Aghioritul, iar cu o zi înainte provocase dispariția Rădeniului și migrarea celor de la Rădeni într-o arhiepiscopie vecină, unde sunt trași pe linie moartă și transformați în repomenitori, prin utilizarea formulei de pomenire „pe episcopul nostru…”, impusă de același monah atonit.

Mihai Silviu Chirilă

https://www.marturisireaortodoxa.ro/de-ce-nu-a-participat-preotul-staicu-la-conferinta-de-la-radeni/

Există mântuire în afara Bisericii Ortodoxe? Sunt martirii eterodocşilor martiri adevăraţi pentru Hristos?

A-avut-Iisus-Hristos-frați-și-suroriAceasta este o întrebare care macină pe mulţi ce doresc mântuirea fraţilor întru umanitate. Şi este dovadă de altruism şi dragoste să doreşti ca toţi să se mântuiască, asemănându-te lui Dumnezeu care «vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină » (I Tim 2, 4).

De aceea mântuirea fraţilor întru umanitate, dar neortodocşi, trebuie să rămână o nelinişte în sufletul nostru. Sfântul Ioan Hrisostom spune «Cum vom putea fi atât de laşi încât să ne mulţumim cu mântuirea noastră, dat fiind că ne primejduim propria noastră mântuire, dacă nu ne îngrijim de cea a celorlalţi? Astfel, într-o luptă, cine nu se gândeşte decât să scape fugind, se pierde pe el însuşi înainte de a-i pierde pe ai săi; dar cine luptă cu vitejie pentru a-şi scoate tovarăşii din primejdie, se salvează pe sine însuşi, scăpându-i pe alţii. Viaţa aceasta e un război necontenit şi suntem mereu în prezenţa duşmanilor, să luptăm aşa cum ne porunceşte împăratul şi căpetenia noastră.”.

Continuă Sfântul Ioan Hrisostom « Ascultaţi cuvintele pe care le spune în numele Domnului [profetul Ieremia] (…) [Ir 15, 19]; e ca şi cum Dumnezeu ar spune: “Cine face cunoscut adevărul aproapelui său, cine îl aduce de la răutate la virtute, Mă imită atât cât e cu putinţă firii omeneşti”.(Omilii)

Din aceast cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom vedem că această nelinişte pentru mântuirea fraţilor, atât creştini dreptcredincioși cât şi necreștini sau rău credincioşi(sub erezii, atei sau păgâni), este neliniştea cea bună.

Sfântul Apostol Pavel le spune Romanilor că mântuirea nu vine din faptele Legii Vechiului Testament, Hristos fiind sfârşitul Legii, împlinirea Legii. Legea Vechiului Testament nu putea să aducă singură mântuire oamenilor, ea era pregătitoare pentru primirea de către umanitate a lui Hristos Dumnezeu şi Om. Hristos este plinirea Legii şi a Profeţilor, nimeni neputând doar din faptele sale, oricât de bune ar fi, să se mântuiască. Deci împlinirea Legii cu stricteţe, faptele bune fără credinţă în Hristos nu aveau cum să aducă mântuirea. (Romani cap. 10)

Dumnezeiescul Pavel spune : «De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui, căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire». (Romani cap. 10)

Deci mântuirea nu este un produs al vreunui efort omenesc („în dar sunteţi mântuiţi, nu din fapte, ca să nu se laude cineva”), mântuirea vine prin credinţa dreapta în Iisus Hristos, adică prin primirea acestui dar.

Mântuirea este realizată de Iisus Hristos, Dumnezeu și Om, după cum ne spune Sfântului Chiril al Alexandriei: “Mântuitorul a îndurat aceste lucruri (răstignire, moarte, batjocura) şi a făcut pace prin Sângele Crucii Sale, căci am fost vrăjmăşi ai lui Dumnezeu prin păcat, Hristos a purtat pe lemn păcatele noastre în trupul Său, ca prin moartea Sa să putem muri păcatului şi să vieţuim întru dreptate”(Cuvântări Catehetice – 23, 33 NPNF, p.91 ed. III). Și aceasta o numim mântuire obiectivă sau generală. Aceasta înseamnă că, în potență, toți suntem mântuiți, dar fiecare persoană trebuie să își însușească roadele întrupării, jerftei, morții și învierii lui Hristos. Însușirea acestei jertfe o numim mântuire subiectivă și se realizează prin unirea fiecarei persoane in parte cu Biserica prin Taina Botezului.

Hristos ne dă posibilitatea să ne mântuim, nu ne mântuieşte fără voinţă noastră, dar ne deschide Împărăţia Cerurilor, posibilitate inexistentă până la Întruparea lui Hristos, când, conform Sfintei Scripturi, toţi oamenii mergeau în iad, în locuinţă morţilor, în Șeol, sufletul rămânând nemuritor, dar nu şi în fericire cu Dumnezeu. Ruperea legăturii prin păcatul adamic rămâne valabilă şi după moartea trupească, iar omul intră în compania duhurilor căzute şi a sufletelor strămoşilor în starea de iad, de suferinţă, prin lipsa lui Dumnezeu. Deci Hristos deschide posibilitatea mântuirii, nu dă automat mântuire tuturor, indiferent de starea lor faţă de Hristos, indiferent de patimile lor, de concepţiile lor şi de viaţa lor . Mântuirea înseamnă, aşa cum spune Sfântul Pavel, comuniunea cu Hristos cel Înviat, credinţă conştientă, vie şi lucrătoare.

Mântuirea a început prin pogorârea lui Hristos în locuinţa morţilor, unde se afla și cel mai mare om născut din femeie, şi anume Sfântul Ioan Botezătorul. Nu toate sufletele au plecat cu Hristos din iad, ci numai drepții Vechiului Testament, din fiecare neam, care și-au facut alegerea lor în viața pamântească. Sfântul Ioan Hrisostom, în Omilia a XXXVI-a la Matei (pg 447-448), explică faptul că Ioan Botezătorul nu a mers în iad ca să propovăduiască sufletelor de acolo pe Hristos, ci pentru că Hristos nu se pogorâse încă la iad, si atunci el a mers acolo ca orice alt suflet. Sfantul Ioan Hrisostom spune: „Viața de acum este timpul viețuirii noastre (alegerii noastre), dupa moarte, judecata și osanda; că spune Scriptura:”In iad cine Te va lauda pe Tine?”(Ps. 6,5);” apoi ne arata ca mantuirea a venit numai prin pogorarea lui Hristos la iad: „Cum s-au sfaramat portile cele de arama, cum s-au frant zavoarele cele de fier?(ps106,16) Prin Trupul lui Hristos! Atunci, pentru prima data, s-a aratat nemuritor trupul, stricand tirania mortii. De altfel aceasta arata ca puterea mortii a fost distrusa, dar nu ca au fost iertate pacatele celor ce au murit inainte de venirea lui Hristos….”Mai usor va fi pamantului Sodomei si Gomorei”(Luca10,12)..vor fi pedepsiti locuitorii Sodomei si Gomorei; vor fi pedepsiti mai bland, dar tot vor fi pedepsiti. Desi au primit pe pamant cea mai grozava pedeapsa, totuși nu vor scapa nici de pedeapsa de dincolo……Nu este oare o nedreptate? Nicidecum! Era cu putinta sa se mantuiasca atunci, chiar daca nu au marturisit pe Hristos. Pe vremea aceea nu li se cerea asta, ci sa nu slujeasca idolilor si sa cunoasca pe Adevaratul Dumnezeu….de aceea sunt admirati cei trei tineri din Babilon, pentru ca au dus o viata stralucita, plina de fapte bune si pentru ca au pazit masura acestei cunoasteri a lui Dumnezeu; nimic mai mult nu li se cerea. Atunci era de ajuns pentru mantuire numai cunoasterea lui Dumnezeu”, mantuire ce avea sa vina prin pogorarea lui Hristos la iad unde se aflau si dreptii impreuna cu Ioan Botezatorul.Sfantul Ioan Hrisostom spune ca dupa venirea lui Hristos mantuirea este posibila numai prin cunoasterea Lui: „Acum insa, nu, ci trebuie si cunoasterea lui Hristos…Dar e drept sa fie aruncati in iad cei ce nici n-au auzit de iad? Vor spune: Daca ne amenintai cu iadul ne-am fi temut si ne-am fi inteleptit! -Nu cred! Ca si noi cei de astazi, auzim in fiecare zi vorbindu-ni-se de iad si totusi nu ne sinchisim deloc…..a supara pe Hristos este mai cumplit si mai infricosator decat gheena…” Sfantul Ioan Hrisostom ne arata ca Dumnezeu nu lasa pe nimeni in negura nestiintei de Dumnezeu, ci a proniat intodeauna ca orice om sa Il cunoasca, fie in Vechiul Testament, fie in Noul Testament, dar nu a mantuit pe nimeni cu forta. Şi aceasta este rodul libertăţii, faptul că Hristos nu ne mântuieşte cu forţa.

Deci, conform Părinţilor, Hristos ne-a deschis posibilitatea mântuirii, nu ne-a şi mântuit, această fiind rodul conlucrării omului cu Harul necreat al Duhului Sfânt care, numai prin dorinţa omului şi prin propovăduire creştin ortodoxă îl primim.

Ereticul Origen vorbea despre apocatastază, adică erezia conform căreia toţi oamenii şi chiar şi demonii până la urmă se vor mântui, indiferent că erau păgâni, eretici sau chiar îngeri căzuţi .

Pelagius, eretic din sec V, nega Harul Duhului Sfânt ca fiind absolut necesar pentru mântuire, afirmând că omul, indiferent ce crede se poate mântui dacă face fapte bune. De aici ereziile pelagianistă şi semipelagianistă care afirmau că omul nu are nevoie să fie în Biserica cea Una, Sfântă, Catholică (sobornicească) şi Apostolică că să se mântuiască, find suficiente faptele lui bune.

Această erezie apărută în Apus a fost condamnată de Sinodul de la Orange din anul 530, fiind eradicată.

Din păcate această erezie pelagiană revine astăzi sub formă panereziei ecumenismului care afirmă minimalismul dogmatic, sub formă extinsă, anume că e suficient să faci fapte bune în orice religie te-ai afla şi te mântuieşti, şi în formă restrânsă, (vehiculată de Consiliul Mondial al «Bisericilor» ) anume că e suficient ca cineva să fie botezat în numele Sfintei Treimi şi să creadă în Hristos ca Mântuitor personal ca să fie pe drumul mântuirii.

Există şi interpretarea eronată a citatului din Romani, luat din context, «Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruș lege, legea fiind înscrisă în inimile lor, … care îi şi apară» (Romani 2: 14).

Sfântul Pavel nu spune că păgânii se vor mântui, pentru că au în ei legea conştiinţei, sădită natural de Dumnezeu în toţi oamenii, ca un receptor pentru a-L putea cunoaşte pe Creator, ci afirmă că această conştiinţă a diferenţierii între bine şi rău îi judecă sau îi apără. Dar nu că s-ar mântui. Din contra, în contextul Epistolei către Romani tocmai acest lucru se afirmă, cum că fără credinţă în Hristos, chiar dacă eşti iudeu, sub lege, sau păgân, cu legea firii, nu te poţi mântui fără a intra în comuniune cu Hristos.

Sfântului Ciprian de Cartagina explică de ce este imposibilă mântuirea înafara Bisericii Ortodoxe : „asemenea oameni (cei născuţi în erezie), chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. (…) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: «Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela.» După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe” [221; 444].

Sinodul de la Laodiceea a dat acest canon care se găseşte în Cârma Bisericii numită Pidalion : «Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema. »(Laodiceea canon 34)

De aici se vede clar că înafara Bisericii Creştin Ortodoxe, nu numai că nu este posibilă mântuirea, dar nici martiriul pentru Hristos.

A muri înafara Bisericii pentru o concepţie eretică despre Hristos nu îţi poate da cununa martirilor, pentru că, Sfântul Pavel spune că cel care nu se luptă după reguli nu primeşte Cununa, chiar dacă luptă. (II Timotei, 2,5)

Canonul de la Laodiceea este întărit de toate canoanele Bisericii care vorbesc despre interzicerea părtăşiei cu ereticii.

Sfântul Ciprian de Cartagina spune că «Înafara Bisericii nu există mântuire» şi această afirmaţie nu a fost negată de conştiinţa Bisericii, ci întărită de Sfântul Ignatie Briancianinov care exprimă şi rezumă învăţătura Bisericii într-o scrisoare adresată unei creştine care se scandaliza la ideea că neortodocşii nu se mântuiesc :

«Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!…

Nu!… Biserică a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară la iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, se pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.» (Volumul IV, Propovedanii ascetice şi scrisori către mireni).

Toţi sunt chemaţi la credinţa în Hristos şi la mântuire, dar puţini sunt aceia care vin şi primesc roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos.

Sfântul Iustin Popovici pune foarte bine în lumină umanismul, sau gândirea după om, în contradicţie cu gândirea în Duhul lui Dumnezeu. Oare suntem noi mai buni ca Dumnezeu, Care «atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine care crede în El să nu piară ci să aibă Viaţă Veşnică» (Ioan, 3, 16) ? Sfântul Pavel spune că înţelepciunea şi dreptatea lumii acesteia este ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu. De aceea viermele umanismului european şi umanismul în general este o îndepărtare de Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea a fost un umanist prin excelenţă şi acest veac este asociat cu umanismul, luptătorii pentru dreptate socială (Mahatma Gandi sau Maica Tereza de Calcuta, Ioan Paul) sunt văzuţi ca mântuitori sociali, care sunt puşi în locul lui Hristos, reactivând pelagianismul.

Sfânta Scriptură vorbeşte de un singur mod de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume credinţa în Hristos şi comuniunea cu El.

Această comuniune se realizează faptic prin Taina Sfântului Botez în Biserica cea Una Sfântă, Catholicească şi Apostolică, adică Biserica Ortodoxă.

Mântuitorul îi spune lui Nicodim: «de nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3,3) şi apoi subliniază mai clar:

«Amin, amin grăiesc ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3, 5)

Porunca Mântuitorului către Apostolii Săi dar şi către noi toţi creştinii ortodocşi este: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16:15-16)

Tâlharul de pe Cruce a fost primul om care a ajuns în Rai, pentru că a mărturisit pe Hristos, şi s-a pocăit, s-a spovedit la Hristos. Talharul a ajuns in Rai, așa cum au ajuns toti drepții Vechiului Testament mai apoi. Duhul Sfant nu se pogorâse la Cincizecime si nu era încă intemeiată Biserica, deci nu se putea boteza talharul, la fel cum nu se puteau boteza Drepții din iad, care au fost luati de Hristos in Rai.
Tot Botez este si- Botezul Sângelui atunci cand cineva moare pentru Hristos.
Dar Botezul sângelui este valabil atunci când un păgân sau eretic lepădându-se de păgânism sau de erezia sa, mărturiseşte pe Hristosul Ortodox şi este martirizat pentru aceasta.

Cineva care moare în comuniune cu un hristos mincinos nu poate intra în Împărăţia Cerurilor.

Cunoaştem în mod excepţional Botezul dorinţei – pentru catehumenii care credeau în Hristos şi în Biserică Lui şi nu au apucat să primească botezul.

Dacă mântuirea însemnă comuniunea cu Hristos, aşa cum am văzut, însemnă că în momentul în care intri în comuniune cu Acesta intri în comuniune şi cu toţi cei care sunt “conectaţi” la Hristos – cu toţi prietenii Lui – care sunt atât cei vii cât şi cei adormiţi, sfinţii. Aceasta se numeşte Biserica. Deci în momentul în care intri în comuniune cu Hristos intri şi în Biserica Lui.

Hristos nu poate fi mincinos şi anume nu poate să I se descopere unuia cu sfinţii Săi, cu icoane, cu Sfintele Taine, cu ierarhia bisericească şi cu sfintele dogme şi canoane, iar altuia să I se descopere fără Taine, fără icoane, fără sfinţi, fără ierarhia bisericească şi fără sfintele dogme. Deci toţi care intra în comuniune cu Hristos nu pot avea crezuri diferite, ci toţi vor avea acelaş Crez.

Fiind acelas Hristos, El îl va îndemna pe cel căruia I S-a descoperit să intre în Biserica Lui descoperindu-i Taina Mântuirii în Sfântul Botez, în preoţie, în Sfânta Împărtăşanie şi în acelaş Crez în El.

Cine spune că e în comuniune cu Hristos dar nu se închină la icoane şi nu are preoţie şi nu crede ortodox, de fapt nu e în comuniune cu Hristos, ci e în înşelare, doar crede că e în comuniune, de fapt e în comuniune cu demonii care se prefac în îngeri de lumină şi chiar imită pe Hristos.

Dacă Hristos văzând inima unui iehovist, papistaş, penticostal, sau păgân I se va descoperi în chip tainic, îl va îndemna să părăsească eresul sau păgânătatea şi îl va conduce la Biserica Ortodoxă.

Ca exemplu avem cazul sutaşului Corneliu din Faptele Apostolilor, care era om drept şi bun, milostiv, cu multe virtuţi, dar toate nemântuitoare.

De aceea Duhul Sfânt a venit la el şi a grăit cu dânsul îndemnându-l să meargă la apostolul Petru ca să fie botezat, deci să intre în comuniune cu Hristos şi cu Biserica Lui.

Prin aceasta vedem că Dumnezeu este nepărtinitor şi nu lasă pe nimeni în bezna morţii, dar în acelaş timp cei care rămân înafara Bisericii Ortodoxe – în opoziţie cu kakodocsii (rău slăvitorii, cei care blasfemiază în felul acesta pe Duhul Sfânt) nu se bucură de roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos. Pentru ei Hristos este ca şi cum nu ar fi venit şi ca şi cum nu ne-a mântuit, ei trăind exact ca în perioada Vechiului Testament, în «umbra morţii» sufleteşti, aşteptându-i la sfârşit iadul.

Unii aduc ca argument împotriva învăţăturii Bisericii Ortodoxe cu privire la mântuire, pe care am expus-o mai sus, aşa numita vedenie a Sfântului Nifon al Constantianei, dar nimeni nu a demonstrat autenticitatea şi nici continuitatea patristică a acestei «vedenii» care afirmă că erau şi păgâni în Rai, dar erau orbi, nu aveau vedere. Chiar dacă această vedenie ar fi adevărată tot nu putem trage concluzia că aceşti păgâni erau în Rai, pentru că Împărăţia cerurilor însemnă în primul rând vedere duhovnicească, vederea Luminii Necreate, lipsa vederii însemnând de fapt iad.

Lumea dinafară Bisericii Ortodoxe este în puterea celui rău, a diavolului, iar acest lucru se vede cel mai bine chiar prin rugăciunile de exorcizare care se fac catehumenului sau copilaşului la Botez.

Până la Botez, spune Sfântul Isac Sirul, diavolul este cuibărit în inima omului, deci este stăpân pe om, împărăţind în inimă. Doar prin exorcizările de la botez, apoi prin lepădare şi prin Taina Botezului este gonit diavolul din inima copilului sau catehumenului. (Molitfelnic, măn. Petru Vodă – Şi suflă preotul de trei ori asupra inimii lui în chipul Sfintei Cruci, şi îl însemnează de trei ori, la frunte, la gura şi la inimă , zicând: GONEŞTE DE LA DÂNSUL PE VICLEANUL ŞI NECURATUL DUH CARE SE ASCUNDE ŞI SE ÎNCUIBEAZĂ ÎN INIMA LUI; aceasta se zice de trei ori. Înainte de acestea sunt exorcismele – care încep cu cuvintele: Să te certe pe tine diavole… exact ca la molitfele Sfântului Vasile cel Mare, iar la sfârşit de tot, exact înainte de Crez se fac lepădările.)

Tainele înafara Bisericii nu sunt mântuitoare, ele râmânând sub stăpânirea diavolului care înşeală prin pseudo creştinismele umaniste şi pseudo-taine.

Tot cel ce se împărtăşeşte cu împărtăşania eretică se face părtaş la tatăl minciunii care a inspirat erezia şi anume cu diavolul, spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Tainele ereticilor, conform tuturor sfintelor canoane sunt apă de ploaie, neavând caracter mântuitor.

Sintetizând învăţătura Sfinţilor Părinţi dar şi canoanele Sfintelor Sinoade, mai ales hotărârea Sinodului din Cartagina împotriva pelagianismului care susţinea mântuirea înafara Bisericii prin forţe proprii, profesorul Dimitrios Telenghidis afirma la Conferinţa de la Constanța:

“Nu există mântuire înafara Bisericii, pentru că dacă ar fi existat atunci s-ar fi golit întreaga lucrare de mântuire a lui Hristos, nu ar mai fi avut rost întruparea lui Hristos.

Când vorbim de mântuire înţelegem o comuniune de viaţă. Hristos când a plecat din această lume le-a spus ucenicilor : «Viaţa mea o dau vouă». Aceasta nu este viaţa Lui ca Om ci este viaţa Dumnezeului în Treime, este viaţa necreată, este dumnezeirea, la care noi trebuie să participăm ca să ne mântuim.

Hristos a luat firea umană ca să ne dea posibilitatea de a participa la viaţa Treimică. Mântuitorul spune «Eu sunt viţa, voi mlădiţele, dacă o mlădiţă nu aduce rod, se taie şi se aruncă în foc», ceea ce înseamnă că atunci când cineva nu are Dreapta Credinţă este tăiat din Biserică, ceea ce au făcut Sfintele Sinoade tăind pe eretici din trupul Ei. Aşadar nu e posibil ca unul rupt din Biserică să aducă rod, pentru că rodul Bisericii este mântuirea. Diavolul nu se mântuieşte pentru că nu are smerenie. Un om dinafara Bisericii nu poate fi smerit, pentru că nu urmează Adevărului descoperit de Dumnezeu Întrupat».

În Sinodiconul Ortodoxiei sunt trecute anatemele împotriva celor care consideră că ar există Har mântuitor înafara Bisericii Ortodoxe afirmând conform Sinoadelor Isihaste numite împreună şi Sinodul IX Ecumenic, care a pornit de la disputa cu ereticul Varlaam de Calabria cu Sfântul Grigorie Palama.

«Cei ce cugetă şi zic că toată puterea şi energia triipostaticei Dumnezeiri sunt create, ca unii care de aici ne silesc să credem că este creată însăşi fiinţa dumnezeiască – căci energia creată, potrivit Sfinţilor, va vădi drept creată şi firea (din care emană) iar energia necreată va caracteriza fiinţa necreată -, şi de aici sunt în primejdie de a cădea cu totul în ateism, ca unii ce atribuie credinţei celei curate şi ireproşabile a creştinilor mitologia elenică şi adorarea creaturilor, şi nu mărturisesc, potrivit celei teologhisite cu dumnezeiască insuflare şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că toată puterea şi energia naturală a Dumnezeirii celei triipostatice este necreată, să fie anatema» (Sinodiconul epocii Paleologilor – împotriva lui Varlaam şi Akindin).

Conform învăţăturii romano-catolice, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor este ea însăşi o creaţie şi atunci înseamnă că nimeni nu se poate împărtăşi de Dumnezeu. Umanismul şi raţionalismul având bazele tocmai în această erezie care spune că nu avem părtăşie directă cu Dumnezeu prin Har, prin Sfintele Taine şi atunci înseamnă că ei, care neagă Harul Necreeat cu ce anume se împărtăşesc din Potir? Cu o creaţie. Deci nu pot avea o comuniune cu Dumnezeu, deci nu pot avea mântuire, care este tocmai comuniunea directă cu Dumnezeu, nemijlocită de ceva creat.

“Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această credinţă mântuieşte lumea. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe» aşa afirma Sinodiconul Ortodoxiei (conform originalului grecesc – Triodul în greacă veche -traducerea îmi aparţine).

Cu alte cuvinte aceasta este singura credinţă mântuitoare care te pune în legătură cu Creatorul şi Mântuitorul. Lumina cea Necreată, Lumina Taborică este starea de mântuire, de Împărăţia Cerurilor, care nu poate veni atunci când te afli în neadevăr, în părtăşie cu duhurile necurate.

Evanghelia Înfricoşatei Judecăţi (Matei 25:31-46) nu vorbeşte despre fapte bune în sine, ci de Sfintele Fapte Bune, Hristos numindu-i fraţi mai mici pe cei care sunt credincioşi, nu necredincioşi: «Botezul şi împărtăşirea cu sfintele Taine ne fac fraţi» ( Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Matei, 897), arătând că Judecata lui Dumnezeu este dreaptă, şi că nu se va cere la judecată lucruri peste putinţă omului de realizat: să dai un pahar cu apă, să vizitezi un bolnav sau întemniţat.

Continuă Sfântul Ioan Gura de Aur : «de ar fi făcut drepţii mii şi mii de fapte bune, răsplătirea lor va fi tot un Dar de la Dumnezeu, că li s-a dar Cerul şi Împărăţia şi o atât de mare cinste în schimbul unor atât de mici şi neînsemnate fapte» (Omilii la Matei).

De aici se vede că totul este Hristocentric: în fiecare om trebuie să îl vedem pe Hristos. Dacă faptele milei trupeşti sunt atât de importante, dar faptele milei sufleteşti, cum ar fi să întorci pe eretic şi păgân de la răutatea lui şi să îl scufunzi în baia Sfântului Botez Ortodox? Nimeni nu va fi nedreptăţit la Judecată şi ar fi o blasfemie să gândim că cineva ar fi totuşi nedreptăţit.

Cineva spunea că Ortodoxia este firea omului, de aceea Duhul Sfânt luminează pe cei care sunt smeriţi şi primesc descoperire dumnezeiască venind în chip minunat în Biserica Ortodoxă.

Dar Dumnezeu a lăsat propovăduirea Bisericii în mâinile noastre, ale credincioşilor, având puterea de a vesti până la marginile lumii Ortodoxia, ca şi fraţii noştri întru umanitate să audă cuvântul Ortodoxiei şi să se mântuiască. De aceea părinţii din Sfântul Munte Athos au trimis monahi dar şi laici în Africa, la triburi îndepărtate, la aborigeni şi în toate colţurile lumii ca să vestească Evanghelia lui Hristos Ortodox.

Dacă avem întradevăr râvnă pentru mântuirea noastră, să ne gândim şi la mântuirea neortodocşilor şi să mergem să le vorbim de Ortodoxie, aşa cum ne pricepem şi Duhul Sfânt va vorbi prin noi.

Sfântul Mucenic Daniil Sisoyev spune că având în vedere această tragedie, cum că mântuirea aproapelui neortodox este în mâinile noastre, trebuie să devenim apostoli ai Ortodoxiei în lume prin toate mijloacele şi în felul acesta scoatem de sub robia satanei neamurile şi ne mântuim şi noi sufletul. Amin.

de Preot Matei Vulcănescu

sursa: ortodoxiacatholica.wordpress.com

https://www.marturisireaortodoxa.ro/exista-mantuire-inafara-bisericii-ortodoxe-sunt-martirii-eterodocsilor-martiri-adevarati-pentru-hristos-2/

35 de întrebări teologice despre corecta nepomenire, adresate monahului Sava și adepților „acriviei” cuvioșiei sale

radeni

Aseară s-a produs „a doua cădere a Rădeniului”, pentru același motiv: negarea harului în Biserică de către egumenul schitului.
Monahul Sava a fost de față, alături de toți cei ce timp de un an propovăduiesc un radicalism schismatic, încercând să oprească ceea ce singur a creat: ducerea ideilor sale schismatice la consecința ultimă, negarea cu totul a harului în Biserica Ortodoxă Română.
Cel care l-au încurajat pe preotul Ioan Miron să țină „calendarul pe vechi în particular”, alături de cei care i-au întreținut înșelarea că „știe Pidalionul pe de rost”, au încercat aseară să îl împiedice pe egumenul de la Rădeni să facă aceleași greșeli ca preotul ardelean.
Tulburarea de aseară arată că rigorismul extremist este doar o iluzie a dreptei viețuiri ortodoxe, în cazul de față el fiind o luptă pătimașă și pe alocuri personală cu cei ce au acceptat erezia ecumenismului, cu cei ce încă nu sunt în stare să se rupă de aceștia și, mai ales, cu cei care refuză această cale ce duce exact în fundătura în care s-a găsit aseară la Rădeni.
Constanta acestor conferințe: nicio viziune concretă despre lupta reală contra ecumenismului.

Monahul Sava Lavriotul a început un nou tur de conferințe prin România, având ca invitați trei părinți aghioriți, cu care speră să-i convingă pe adepții grupării cuvioșiei sale de corectitudinea drumului pe care merge.

După o serie de întâlniri care au trasat un parcurs schismatic grupării, marcând fiecare o cădere în prăpastia schismei, monahul Sava a ales calea conducerii grupului prin “decrete” ex cathedra, rostite în cadrul unor conferințe, în care se dezbat la nesfârșit aceleași probleme.

Prima astfel de conferință a ținut-o duminică la București, în fața unei audiențe căreia i-a vorbit, îmbinând un ton împăciuitor cu acuzații iresponsabile la adresa episcopilor mărturisitori și a credincioșilor nepomenitori care nu îi acceptă radicalismul schismatic, combaterea corectă a argumentelor contra celor care încearcă să justifice erezia (spunând că nu e momentul acum, că trebuie să așteptăm până după condamnarea sinodală a episcopilor, că trebuie să luptăm în Biserică etc.), cu acuzații nedemonstrate teologic la adresa unor episcopi mărturisitori precum IPS Serafim, IPS Hierotheos Vlachos, IPS Onufrie al Ucrainei, pe care îi consideră eretici, pentru că nu au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici, deși au o mărturisire clară împotriva ereziei, și la adresa nepomenitorilor care au comuniune cu aceștia, pe care îi numește “așa-zișii antiecumeniști, care au comuniune deplină cu erezia”.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/canonul-sfantului-atanasie-cel-mare-despre-reprimirea-celor-ce-nu-s-au-facut-partasi-eresului-de-bunavoie/embed/#?secret=Um5xbji2Lv

În timp ce ceilalți părinți aghioriți păreau din cu totul altă poveste decât cea pe care o spune monahul Sava în ultimul an prin România, vorbind mult mai echilibrat și mai aproape de realitățile teologice, acesta a reînnodat, mai ales în sesiunea de întrebări, aceleași idei pe care le tot auzim de un an încoace, pe criteriul fariseic “mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că nu sunt ca aceștia”. Constanta acestor conferințe a fost aceea că lupta s-a concentrat împotriva celor care nu sunt de acord cu strategiile schismatice ale grupului Sava, iar nu pe lupta antiecumenistă, despre care nu s-a spus nimic.

Tematica generoasă anunțată a conferinței a fost sacrificată de dragul unui discurs redundant, presărat cu autovictimizări și cu acuzații nefondate.

Unele afirmații categorice ale monahului Sava sunt doar aparent sau parțial adevărate, ele nerezistând la un examen teologic serios. De exemplu, afirmația că toți mărturisitorii au întrerupt pomenirea ereticilor este adevărată, dar prin omisiune se pierde din vedere că niciunul dintre mărturisitori nu a făcut ceea ce a făcut grupul Sava, adică nu a condamnat poporul credincios ca eretic, ci au procedat cu dragoste, înțelegând motivele pentru care unii nu au putut lua atitudine și i-au reintegrat după pocăința pentru slăbiciunea lor (nu pentru erezie) în Biserică.

Alte afirmații sunt de-a dreptul penibile. Ideea că schisma ucraineană este cauzată de faptul că IPS Onufrie nu a întrerupt pomenirea patriarhului eretic Kirill nici măcar nu merită tratată teologic, în condițiile în care tocmai neruperea legăturilor cu Moscova face ca în Ucraina să mai existe încă Biserică Ortodoxă canonică.

Unul dintre preoții din prezidiu a afirmat la un moment dat că, mergând la Artemie de Kosovo, a avut impresia că acolo este “Biserica din catacombe” care se va lupta cu antihrist, ignorând faptul că antihrist se va lupta cu rămășita Bisericii Ortodoxe canonice, nu cu grupările schismatice pe care le va găsi.

Concluzia conferinței de la București este că chiar dacă discursul monahului Sava pare coerent pentru cei nedeprinși cu teologia, mai ales pentru cei care experiază teologia printr-un trăirism difuz, el are o mulțime de lacune teologice și afirmații nedemonstrate, care fac diferența între abordarea patristică și cea schismatică a luptei, iar acestor probleme monahul Sava trebuie să le răspundă punctual, teologic, nu prin concluzii personale de ordin general.

A doua conferință a fost la Rădeni, fiind un eșec desăvârșit, monahul Sava reușind să ducă până la capăt lucrarea de risipire a schitului nemțean, pe care a început-o cu preotul Staicu în octombrie 2017. Din sursele noastre, conferința a fost organizată mai mult la insistențele protosinghelului Elefterie, artizanul adunării schismatice de la Roman, din ianuarie 2017, nefiind primită cu bucurie de mulți dintre credincioși și chiar și de unii preoți de acolo.

La Rădeni au fost prezenți aseară toți cei care au dus în schismă schitul în urmă cu un an de zile, încercând să oprească deraierea spre negarea totală a harului în Biserică, pe care au provocat-o prin doctrinele extremiste pe care le susțin de la Roman încoace: că toți pomenitorii sunt eretici, episcopii mărturisitori sunt eretici, dacă nu întrerup cu totul pomenirea, chiar dacă mărturisesc ortodox, că și pruncii sunt eretici, dacă nu întrerup pomenirea la vârsta de 10 ani etc., că nu mai există Biserici ortodoxe, că nu mai există episcopi ortodocși etc. Toate aceste idei au drept corolar concluzia eronată expusă de o vreme încoace de egumenul schitului, că nu mai este har în Biserică.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/monahii-sava-si-efrem-ruineaza-reduta-antiecumenista-de-la-radeni/embed/#?secret=wdY3j3xnqf

În mod ironic, cei care au provocat risipirea din nou a Rădeniului și căderea în extrema negării harului a egumenului său au pozat aseară în salvatori ai adevărului dogmatic și în “echilibrați”, când de fapt a fost o înfruntare între unii care au ajuns la capătul schismei și alții care sunt încă pe drum, dar vor ajunge acolo cu siguranță.

Unii dintre cei care, în discuțiile particulare, neagă ei înșiși existența harului în Biserică, încercau cu disperare să îl convingă de contrariu aseară pe egumenul de la Rădeni. Disperare pentru soarta luptei noastre sau pentru sufletul celui care i-a primit pe toți la schit și și-a asumat bărbătește caterisirea, spre deosebire de mulți dintre cuvioșiile lor, iar acum riscă să cadă cu totul în schismă, sau îngrijorare pentru faptul că ucenicii pe care i-au retras din nou de la schit îi vor face presiuni să le dea un nou lăcaș de închinare, tulburându-le liniștea?

Victime ale tulburărilor provocate la Rădeni sunt sutele de credincioși, rămași fără un loc de închinare, supuși unei perioade de un an de tulburare constantă, cauzată de aceste pendulări schismatice ale celor care aseară au încercat să pară a arăta calea corectă a luptei. Cei ce au ținut să facă neapărat conferință la Rădeni aseară se pot felicita încă o dată pentru că l-au scutit pe mitropolitul ecumenist al locului de o mare bătaie de cap, distrugând ei ceea ce timp de ani de zile a încercat și nu a reușit să distrugă Înaltpreasfinția Sa.

La conferința de la București, monahul Sava și-a manifestat disponibilitatea de a-mi asculta întrebările (deși cinci întrebări zac nerăspunse încă din noiembrie anul trecut). Îi propun un set de 35 de întrebări, care ar putea să îi edifice pe toți cei ce sunt implicați în această mișcare care dintre poziții este corectă: cea echilibrată sau cea extremistă.

Chiar dacă timpul afectat răspunsului acestor întrebări este scurt, consider că, fiind patru conferențiari, pot organiza în așa fel încât să le cuprindă cel puțin până la sfârșitul acestui „turneu”. La urma urmei, sunt întrebări pe teme pe care se vorbește exclusiv de un an de zile și răspunsurile ar trebui să fie la îndemână. Dacă răspunsul nu poate fi dat în timp așa de scurt, se poate da în scris, cu rugămintea să mi se arate și mie unde îl pot citi.

Consider că un răspuns onest la aceste întrebări ar putea rezolva majoritatea neînțelegerilor dintre nepomenitori, readucând lupta pe făgașul ei normal de combatere a ecumenismului, nu a confraților de luptă.

Iată cele 35 de întrebări:

  1. Dacă, așa cum spune sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui pomenire am săvârșit-o duminică, “omul devine eretic când începe să cugete eretic”, nu vi se pare că este greșit să îi numim eretici pe cei ce nu cugetă defel eretic, adică pe majoritatea mirenilor și pe mulți dintre preoți, care, chiar dacă sunt încă în pomenire, nu sunt spurcați de erezie, cum se exprimă Sfântul Atanasie cel Mare în canonul de reprimire în Biserică a celor ce nu s-au făcut părtași ereziei de bunăvoie?
  2. Dacă toți creștinii și preoții care nu au întrerupt pomenirea ar fi eretici, cum s-a afirmat la Roman, cum se face că sinoadele ecumenice nu i-au condamnat în grup pe toți creștinii și preoții, ci doar pe cei care au propovăduit și au fost deschis de partea ereziei, celorlalți impunându-le să rupă din acel moment înainte, nu înapoi, comuniunea cu ereticii condamnați?
  3. Dacă toți pomenitorii ar fi eretici, cum se face că Sfântul Teodor Studitul îl numește pe preotul care pomenește de frică „preot ortodox”, iar pe episcopul care nu este de acord cu sinodul, nu a participat la el, dar îl pomenește de frică pe superiorul său, „episcop ortodox”?
  4. Dacă părtașii la erezie din orice motive ar fi eretici, cum s-a afirmat la Roman, cum se face că Sfântul Atanasie operează o distincție cu valoare de lege, deoarece este consemnată de canonul 2 al Sinodului local din Alexandria, din 362, între cei care au părtășie cu ereticii din convingere și cei care au părtășie cu ei din frică sau neștiință, pe cei dintâi considerându-i ca și pe eretici și reprimindu-i ca mireni, iar pe ceilalți neconsiderându-i eretici și reprimindu-i în treptele clericale în care au fost, după ce se pocăiesc pentru delăsarea, lașitatea, nepriceperea cu care au stat în stare de părtășie la erezie (condamnată)?
  5. Dacă Sfântul Atanasie cel Mare, despre care Sfântul Teodor afirmă că a spus că “părtașii la erezie sunt la fel de vinovați ca și ereticii”, explică în canonul 2 al sinodului din Alexandria din 362 că cei ce nu s-au făcut vinovați de bunăvoie de părtășie cu ereticii (condamnați) merită iertați, după pocăință sinceră, de slăbiciunea lor, pentru că “nu s-au păgânit”, adică nu au devenit eretici, nu înseamnă că Sfântul Atanasie se referea strict la părtașii de bunăvoie la erezie, când spunea că au aceeași vinovăție ca și ereticii?
  6. Dacă sfinții vorbesc de părtășie la erezie, de faptul că cei ce nu propovăduiesc erezia, nu o apără, nu o cred și nu împreună slujesc cu ereticii (toate condițiile sunt obligatorii) nu sunt eretici, chiar dacă sunt părtași la erezie de nevoie, înseamnă că sfinții aceștia propovăduiesc “a treia cale”, despre care s-a tot vorbit timp de un an de zile și în numele căreia, noi, cei ce în Rezoluția din ianuarie 2018 am operat exact aceeași distincție ca și sfântul Atanasie, am fost acuzați că suntem “criptoecumeniști”, “eretici”?
  7. Cum explicați faptul că în calendarele ortodoxe apar și Sfântul Teodor Studitul, și sfinții patriarhi Nechifor și Tarasie, a căror pomenire a întrerupt-o sfântul Teodor? Se poate spune că cei doi sfinți au fost eretici, de vreme ce a întrerupt Sfântul Teodor pomenirea lor, sau doar că Sfântul Teodor a practicat o viziune acrivistă, iar cei doi una iconomică, fără a afecta mântuirea niciunuia dintre ei?
  8. Care este argumentarea canonică a afirmației că toți episcopii sunt ecumeniști pentru că nu au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști, chiar dacă luptă împotriva ereziei deschis, așa cum fac IPS Serafim în Pireu, IPS Longhin în Ucraina, IPS Ierotheos Vlachos?
  9. Unde găsiți un canon care să interzică strict episcopului să mai aibă comuniune cu episcopul care a îmbrățișat erezia în faza acesteia de propovăduire, înainte de judecarea acestuia sinodală, dat fiind faptul că în canonul 15 I-II acest lucru nu este impus?
  10. Din faptul că în canonul 15 I-II nu există o prevedere imperativă de genul “Preotul/episcopul, auzind pe episcopul/mitropolitul/patriarhul său propovăduind cu capul descoperit o erezie, să întrerupă imediat pomenirea sa”, nici o sancțiune/epitimie de genul “Și de nu va întrerupe pomenirea, să se caterisească, iar mireanul să se afurisească”, nu se înțelege că acest canon acordă preotului posibilitatea de a se îngrădi de erezie, ca o datorie morală, neobligându-l canonico-juridic la un act imperativ și nesancționându-l canonic dacă nu o face înainte de condamnarea episcopului respectiv ca eretic de către Biserică? Dacă da, de ce îi judecați și condamnați pe episcopii, preoții și mirenii care încă nu au întrerupt pomenirea?
  11. Cum vi se pare faptul că IPS Longhin din Bănceni este considerat de către ecumeniștii ucraineni un obstacol în calea ecumenismului din acea țară și din lumea ortodoxă, alături de IPS Onufrie, în timp ce cuvioșia voastră și ceilalți părinți care vă susțin îi numiți ecumeniști și trădători ai Ortodoxiei?
  12. Dacă sfaturile Sfântului Teodor au caracter obligatoriu, normativ și imperativ pentru toți cei ce întrerup pomenirea, de ce ele nu au fost introduse în canonul 15 I-II, care a fost dat la câteva decenii de la trecerea sa la Domnul, de către sinodul Sfântului Fotie cel Mare, și nici în hotărârile sinoadelor ulterioare, nefiind cuprinse în paginile Pidalionului ca normative canonice? E posibil ca membrii Sinodului I-II să le fi considerat doar ca formă de evlavie a Sfântului, ce poate fi urmată de cei ce doresc, dar nu obligatorie pentru toți?
  13. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur, alungat din scaun pe nedrept, a părăsit scaunul patriarhal fără a-și înființa o episcopie paralelă, nu credeți că același model trebuia să îl urmeze episcopul Artemie din Kosovo, pentru a fi cinstit ca un luptător pentru dreptate și credință, așa cum este sfântul Ioan?
  14. Credeți că toți semnatarii Scrisorii Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia adresate episcopului Artemie în 2015, printre care se numără profesori renumiți precum patrologul profesor protopresbiter Teodoros Zisis, istoricul bisericesc protopresbiter G. Metallinos, profesorul de dogmatică D. Țelenghidis, duhovnicul preot Sarandi Sarandis și mulți alții, s-au înșelat cu toții în privința încălcării canonului I apostolic, 34 apostolic, 9 Antiohia de către episcopul Artemie, atunci când i-au trimis scrisoarea și l-au rugat să revină în canonicitate, iar numai cuvioșia voastră și “teologii” de ocazie de prin România aveți dreptate când spuneți că episcopul Artemie nu a greșit hirotonind horepiscopi și nu a încălcat sfintele canoane? Nu este aceasta oare o dovadă a unei mândrii această afirmație?
  15. Nu credeți că episcopul Artemie din Serbia a căzut în schismă și prin faptul că a încălcat, pe lângă canonul 1 apostolic, canoanele 34 apostolic și 9 Antiohia, care cer episcopului să nu facă nimic important în episcopia sa fără a se consulta cu superiorul său, în speță el hirotonind trei horepiscopi fără acordul Bisericii sale și refuzând să renunțe la primul dintre ei, când i s-a cerut, fiind anatemizat pentru refuzul de a reveni în starea de canonicitate, deși i se propusese o anulare a caterisirii sale anterioare?
  16. Credeți că se poate invoca “starea de necesitate” a hirotonirii acelor horepiscopi, în speță erezia ecumenistă, în condițiile în care dintre episcopii care l-au anatemizat pe fostul episcop Artemie în 2015 un număr de 17 au votat în sinodul ecumenist din Creta din anul următor contra documentului eretic care numește ereziile “biserici”?
  17. Care este Biserica ortodoxă din Serbia: Biserica Ortodoxă Sârbă sau Episcopia din exil a episcopului Artemie?
  18. Dacă episcopul Artemie este adevărata Biserică sârbă, ce este Biserica Ortodoxă Sârbă, de vreme ce nu a fost condamnată de niciun sinod și nu a fost exclusă din trupul Bisericii Universale?
  19. Dacă Biserica Ortodoxă Sârbă este Biserica ortodoxă din Serbia, atunci ce este episcopia din exil a fostului episcop Artemie?
  20. Considerați corectă o posibilă hirotonire de horepiscopi și preoți „misionari” pentru România, de vreme ce susțineți că Artemie este ortodox și ce face el este spre binele Bisericii Ortodoxe?
  21. Dacă fostul episcop Artemie are dreptate și este ortodox, de ce nu îi recunoașteți ca ortodocși și pe stiliștii români și greci? Există vreo diferență între ei?
  22. De vreme ce formula de pomenire “pe toți arhiereii ortodocși” este folosită în fiecare Sfântă Liturghie, cum se poate afirma că ea este “schismatică” și “greșită”? Să înțelegem că toate liturghiile ortodoxe care o folosesc sunt schismatice?
  23. Care sunt motivele pentru care insistați atât de mult pe schimbarea formulei de pomenire, de vreme ce este evident că formula de acum nu este greșită? Are legătură cu episcopul Artemie sau cu ideea pe care vreți să o lansați, că nu mai există niciun episcop ortodox pe lume?
  24. Dacă se pomenește “pe episcopul nostru…”, nu înseamnă că nepomenitorii care o folosesc devin de fapt repomenitori, de vreme ce episcopul nostru, până la condamnarea sinodală a sa, este episcopul eparhiot ecumenist de acum?
  25. Care credeți că este scopul luptei noastre: să devenim toți în Ortodoxie nepomenitori sau să convingem, prin mărturisire antiecumenistă, fiecare în măsura în care poate, împotriva ereziei și să determine ierarhia să se delimiteze de ea?
  26. Cu cine din întreaga Ortodoxie sunteți în comuniune?
  27. Cum vedeți viitorul luptei pe care o duceți? Ce sperați să se întâmple?
  28. Dacă toți ierarhii sunt eretici, cum afirmați, de la cine așteptați să ducă mai departe succesiunea apostolică în Biserica lui Hristos și să facă un sinod ecumenic de condamnare a ecumenismului?
  29. Credeți că este umană, creștină și duhovnicească ura desăvârșită a adepților dumneavoastră față de cei ce suntem nepomenitori, nu avem comuniune cu ereticii semnatari sau sprijinitori ai sinodului ecumenist din Creta, mărturisim public constant contra ereziei și ecumenismului (unii dintre preoți, cu mari jertfe, pe care câțiva dintre adepții cuvioșiei voastre nu și le-au asumat nici până acum printr-o mărturisire publică a nepomenirii), dar refuză ideile greșite legate de modul de nepomenire pe care le propovăduiți?
  30. Cum se face că de un an de zile toate întâlnirile pe care le organizați se concentrează asupra fraților nepomenitori, pe care îi prezentați ca eretici, nefăcând însă practic nimic contra ecumenismului?
  31. Nu vi se pare că afirmația de la adunarea din Mestecăniș, potrivit căreia copilul care împlinește vârsta înțelegerii (10 ani după canonul 18 al Sfântului Teofil din Antiohia, invocat acolo) trebuie să facă mărturisire antiecumenistă pentru a nu fi considerat eretic (a i se recunoaște botezul, după cum s-a exprimat cineva la Rădeni acum câteva luni), este asemănătoare practicilor eretice papisto-protestante ale confirmării, prin care copilul de 10-14 ani primește “mirungerea” papistă sau “botezul” protestant doar după ce face mărturisirea de “credință”? Unde ați găsit asemenea practică în trecutul Bisericii noastre?
  32. Cum interpretați afirmația unui părinte duhovnic din Moldova, adept al ideilor cuvioșiei voastre, care a spus unor ucenici că “Biserica sobornicească (universală) reprezintă toate Bisericile locale, dar… fără sobornicitate”?!!!  Cu ce credeți că este acest părinte diferit de ecumeniști, de vreme ce aceia au scos din Crez unicitatea Bisericii, iar părintele respectiv elimină sobornicitatea, în numele principiului vaselor comunicante pe care îl propovăduiți?
  33. Cum interpretați afirmațiile unor membri ai grupării dumneavoastră care susțin că nu mai au nimic de a face cu Biserica Ortodoxă Română, că se află în “Biserica Universală”, în “Biserica Sfinților” etc.?
  34. Sunteți de acord cu afirmația monahului Efrem Prodromitul că părintele Iustin, părintele Arsenie Papacioc și alți mari duhovnici ortodocși, români sau greci (Sfântul Paisie, Sfântul Porfirie etc.), au fost eretici pentru că nu au întrerupt pomenirea ecumeniștilor sau pentru că au întrerupt-o doar o vreme?
  35. Vă rog să ne spuneți dacă Patriarhia Română v-a deranjat cu ceva în tot acest timp de când țineți conferințe și sinaxe în România, unde v-ați organizat o grupare din membri ai Bisericii noastre locale, în condițiile în care pe alți părinți din Grecia sau din alte Biserici locale Patriarhia i-a declarat personae non gratae pentru participarea la unele conferințe încă dinainte de sinodul mincinos din Creta, care nu aveau ca tematică protestul față de ierarhie sau, și mai grav, organizarea și conducerea unei grupări paralele în Biserica noastră.

Va mulțumesc pentru răbdare. Aștept cu speranță răspuns la aceste nelămuriri, pentru ca adevărul de credință să triumfe și sper că ele nu se vor da în același duh „polemic” în care se discută de un an încoace.

Mihai Silviu Chirilă

https://www.marturisireaortodoxa.ro/35-de-intrebari-teologice-despre-corecta-nepomenire-adresate-monahului-sava-si-adeptilor-acriviei-sale/