Împreună-slujire a unor părinți mărturisitori antiecumeniști la Beiuș, într-o episcopie rămasă fără păstor

beius-12-1-1024x768

Duminică a avut loc o întâlnire informală ad hoc a câtorva dintre părinții nepomenitori care țin calea corectă a nepomenirii.
Întâlnirea a fost o surpriză pentru toți cei ce am venit din diverse părți ale țării fără a ști că vor fi prezenți și ceilalți. Pe fiecare ne-a adus la Beiuș Dumnezeu pentru diverse treburi și ne-am întâlnit cu localnicii, pe care i-am încurajat în lupta contra ereziei unui episcop care se pare că a trecut deja la uniație, dacă este să ne uităm la ectenia greco-catolică în care a fost pomenit ca „episcopul nostru”.
A fost prima slujbă oficiată de preoți nepomenitori la care a participat un părinte diacon.

Duminică, 15 septembrie 2019, a avut loc o slujbă în sobor la Paraclisul „Sfântul Andrei” din Beiuș, unde slujește părintele Cosmin Tripon, preot nepomenitor caterisit pe nedrept în luna ianuarie a anului 2017 de către episcopul ecumenist Sofronie Drincec, care a participat cu o duminică în urmă la o slujbă a greco-catolicilor, la care a fost pomenit ca și când ar fi „ierarh” greco-catolic.

La slujbă au participat părinți nepomenitori din zonă: părintele Vasile Iovița și părintele Mihai Cantor, din Zalău, județul Sălaj, și părintele diacon Lucian Miclăuș, diacon misionar și profesor de limba română din Timișoara.

Slujba a cuprins Utrenia, Sfânta Liturghie și Sfântul Maslu și s-a desfășurat în prezența a aproape 120 de credincioși veniți din localitate și din județele învecinate pentru a participa la slujbe unde nu sunt pomeniți ierarhi ecumeniști.

Părintele Mihai Cantor a ținut un frumos cuvânt de învățătură, iar părintele Cosmin Tripon a mulțumit celor care au participat la slujbă, venind, unii dintre ei, de departe.

După slujbă, preoții și credincioșii au participat la o agapă frățească în curtea paraclisului, unde s-au discutat problemele actuale ale Bisericii, un subiect foarte disputat fiind cel local, legat de participarea ierarhului local, episcopul Sofronie, la o „liturghie” greco-catolică, unde a fost pomenit cu titulatura „episcopul nostru”, de ca și când ar fi fost „episcop” al acestei grupări religioase. Imaginile filmate ne arată că episcopul Oradiei s-a închinat evlavios, în loc să protesteze pentru că a fost trecut în rândul ereticilor.

În discuții, credincioșii și-au manifestat îngrijorarea că episcopul a participat la o slujbă eretică în ziua în care în Biserica Ortodoxă se sărbătorea Nașterea Maicii Domnului, neparticipând la slujba Bisericii din care face încă formal parte.

Beiușenii care au o conștiință teologică vie sunt scandalizați și de faptul că participarea episcopului Sofronie la astfel de slujbă, care elogiază „păstorirea” pseudoepiscopului greco-catolic, arată că păstorul eparhiei nu are niciun respect față de istoria de trei secole a zonei, unde ortodocșii au opus o rezistență îndârjită efortului de trecere la uniație, mulți fiind uciși pentru dreapta credință, dar nici pentru istoria recentă a zonei, unde ortodocșii actuali au dus lupte grele cu greco-catolicii pentru a păstra sau recupera bisericile pe care statul postcomunist a dorit să li le dea ca „reparație” pentru că au fost trecuți la Ortodoxie prin decret prezidențial în 1945, acțiune prin care au reușit să injecteze în trupul Bisericii Ortodoxe Române virusul ecumenismului și papismului, creând complicații liturgice și canonice uriașe.

În ceea ce privește pomenirea sa la slujbele greco-catolice, părerea generală este că prin pomenirea sa la slujbe și prin acceptarea acestei pomeniri episcopul Sofronie a apostaziat de la Ortodoxie, devenind „prelat” al „Bisericii” Greco-Catolice și ar trebui caterisit de către sinodul BOR, care l-a iertat în 2008, după ce a săvârșit Agheasma Mare împreună cu același „episcop” greco-catolic.

Se poate vedea pe acest link, la ora 1:17:47, cum numele episcopului Sofronie este pomenit ca „preasfințit episcopul nostru”, https://www.youtube.com/watch?v=CZuZD0G2ZZo&feature=player_embedded.

Din informațiile pe care le avem, episcopul Sofronie a participat la o slujbă de Înălțarea Sfintei Cruci chiar la parohia din Beiuș din care l-a scos abuziv pe părintele Cosmin Tripon, un gest cu evidente conotații de încercare de salvare a imaginii și de contracarare a poziției ortodoxe pe care părintele Cosmin a luat-o prompt prin articolul publicat pe siteul nostru.

Întâlnirea de la Beiuș a fost o surpriză atât pentru părinții de la Zalău, cât și pentru mine, niciunul dintre noi neștiind de participarea celorlalți. Părintele Cosmin ne-a făcut tuturor o surpriză, profitând de faptul că l-am anunțat că voi participa la slujbă deoarece eram în zonă.

La agapa frățească ținută sâmbătă seara, despre care a relatat succint de siteul sfinției sale părintele Vasile Iovița, am rememorat și întâlnirea de la Beiuș, din 11-12 septembrie 2017, ultima întâlnire a tuturor nepomenitorilor din România, înainte de diversiunea pusă la cale de cei ce au scindat lucrarea.

Întâlnire frăţească a clericilor şi mirenilor îngrădiţi de erezie

Într-o atmosferă de frățietate și preocupare pentru problemele cu care se confruntă Biserica noastră, am discutat temele pe care părintele Iovița le-a enumerat, dialogul nefiind unul oficial, ci o consultare a unor oameni care se află în același gând.

Pe măsură ce situația din Episcopia Oradei degenerează din pricina atitudinii filouniate a episcopului său, comunitatea mărturisitorilor antiecumeniști din Beiuș va deveni o soluție pentru cei ce nu doresc să meargă pe calea trecerii la uniație, pe care merge episcopul Sofronie Drincec și care vor avea curajul și puterea duhovnicească de a se despărți de un asemenea ierarh, care trebuie să răspundă pentru recidiva în împreună-rugăciune cu ereticii în fața sinodului Bisericii.

Mihai Silviu Chirilă

Împreună-slujire a unor părinți mărturisitori antiecumeniști la Beiuș, într-o episcopie rămasă fără păstor

Mai este episcopul Sofronie al Oradiei ortodox?

Screenshot-308-1024x576.png

Preasfințitul Sofronie, Episcopul Oradiei, unul dintre cei mai înveterați episcopi  ecumeniști din Biserica Ortodoxă Română, nu încetează să ne surprindă cu încălcări repetate ale Sfintelor Canoane. Deși rânduielile bisericești interzic rugăciunile în comun cu ereticii, Preasfinția Sa, aplicând hotărârile mincinosinodului din Creta unde a participat și și-a asumat prin semnătură învățături eretice, nu ratează ocazia, ori de câte ori este invitat, să participe la manifestări cu caracter religios împreună cu papistașii, greco-catolicii, protestanții, neoprotestanții sau mozaicii.

Astfel, duminică 8 septembrie, când în Biserica Ortodoxă se prăznuiește Nașterea Maicii Domnului, Preasfinția Sa care, potrivit portalului de știri Basilica al Patriarhiei Române, trebuia să liturghisească în Catedrala Episcopală Învierea Domnului din Oradea, a lipsit de la slujbă, find prezent însă la evenimentele ocazionate de sărbătorirea a 25 de ani de „episcopat” a „episcopului” greco-catolic Virgil Bercea.

Potrivit cotidianului Bihoreanul,

La evenimentul care s-a dorit unul modest au participat, printre mulţi alţii, Nunţiul Apostolic în România şi Republica Moldova, Monseniorul Maury Buerdia, episcopul romano-catolic László Bocskei şi cel ortodox Sofronie Drincec care a participat la slujbă în calitate de invitat.

Prezența unui episcop care se pretinde ortodox la slujbele săvârșite într-un lăcaș de cult greco-catolic este mai mult decât smintitoare pentru preoții și credincioșii ortodocși din Eparhia Oradiei, în condițiile în care cultul greco-catolic este deopotrivă atât schismatic, cât și eretic. Schismatic pentru că s-a rupt din trupul Bisericii Ortodoxe din Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea și eretic pentru că a adoptat în timp dogmele papismului asupra cărora sinodul Sfintei Biserici din Constantinopol a aruncat anatema în anul 1054.

Pe de altă parte, oamenii acestui „episcop” greco-catolic, în speță avocați, „preoți”, „protopopi” au făcut un calvar din viața preoților și credincioșilor ortodocși din fostele parohii greco-catolice, bulversându-le într-un mod inimaginabil viața și liniștea personală, în special din Țara Beiușului, dar și din alte colțuri ale Bihorului, târându-i pe aceștia în tribunale unde au revendicat pământ, case parohiale și biserici, în unele cazuri au pierdut, iar acolo unde au avut câștig de cauză, credincioșii ortodocși, cu mari jertfe materiale, au clădit bisericii noi din temelie.

Nu peste multă vreme aceste biserici urmează să fie târnosite, si nu putem să nu ne întrebăm cum va explica Preasfințitul Sofronie acestor preoți și credincioși că au procedat corect construindu-și biserici noi, dar că și Preasfinția Sa a procedat politic corect, omagiindu-l pe cel care a încuviințat maltratarea psihică a acestora timp de mai mulți ani.

În atare situație este perfect normal ca acești preoți și credincioși să se simtă trădați de episcopul lor care, cel puțin din solidaritate cu păstoriții săi, dar și din conștiința misiunii sale, nu ar fi trebuit să participe niciodată la astfel de evenimente. Situația este cu atât mai ciudată, mai greu de înțeles, cu cât în urmă cu câțiva ani, prin 2003, Preasfințitul Sofronie prezent la un simpozion care marca 90 de ani de învățământ teologic ortodox la Oradea a spus despre Atanasie Anghel următoarele:  „Faptul că a acceptat să fie rehirotonit e o palmă pe obrazul dialogului dintre biserici şi un model de laşitate!”, acuzându-l pe acesta de sperjur, pentru că „a jurat în faţa patriarhului Ierusalimului că va rămâne ortodox şi, întorcându-se în Transilvania, acasă, a trecut la ceilalţi”.

Observăm că există o mare diferență între modul cum aborda atunci problema greco-catolicismului și cum o abordează azi. Atunci mărturisea un adevăr istoric, iar azi s-a lepădat de el de ca și cum aceste afirmații nu le-ar fi rostit niciodată, sau de ca și cum nu ar cunoaște împrejurările istorice în care a luat ființă greco-catolicismul sau metodele prin care a fost impus românilor ortodocși transilvăneni sau despre existența mucenicilor ortodocși care s-au opus acestuia.

Gravitatea acestei situații constă întâi de toate în faptul că prin astfel de gesturi, Preasfințitul Sofronie, îi legitimizează pe schismaticii și ereticii greco-catolici, dând impresia că între Ortodoxie și aceștia nu există diferențe, sau dacă totuși ele există nu sunt atât de mari sau atât de grave încât dacă de acum înainte unii ortodocși ar imita gestul Preasfinției Sale, nu ar exista niciun pericol ca aceștia să-și pună în primejdie propria mântuire. În esență, gestul Episcopului Sofronie desființează granițele dintre Ortodoxie și schisme sau erezii, contribuind la dezideratul ecumenist de nivelare a religiilor, de „unitate în diversitate”, care în mod concret înseamnă dragoste fără discernământ. În mod normal acestora se aplică axioma teologică enunțată de părintele Theodor Zisiss: „Pe eretici nu-i cinstim, îi condamnăm”.

În al doilea rând, în cadrul acestei slujbe au fost aduse spre închinare „moaștele” „episcopilor martiri” “beatificați” de Papa Francisc la Blaj cu ocazia recentei vizite efectuate în România, către care s-au înălțat rugăciuni. Este de-a dreptul revoltător pentru preoții și credincioșii ortodocși sa-l vadă pe episcopul lor aducând prin simpla sa prezența cinstire unor „episcopi” „martiri” greco-catolici care au preferat moartea decât să accepte Ortodoxia, vreme în care, în calitate de Episcop al Oradiei, Preasfințitul Sofronie, ignoră adevărații martirii ai Bisericii Ortodoxe, preoții Flore din Beiuș și Mihai din Sânmartin, uciși la 1744 alături de alți robi mulți tocmai pentru că nu s-au lepădat de Ortodoxie, refuzând totodată convertirea cu forța la greco-catolicism, credinciosul Găvruța Petru din Pocola, decedat în 1749, ca urmare a bătăilor primite pentru că s-a dus personal la Carloviț să ceară ajutor Mitropolitului sârb ortodox ca să-i scape pe credincioșii ortodocși din părțile Beiușului de cumplitele silnicii și prigoane la care erau expuși din partea papistașilor, care încercau cu orice preț sa-i convertească la greco-catolicism, și pe Episcopul Nicolae Popovici, aprig luptător împotriva fiarei comuniste, scos cu forța din scaun și exilat la Mănăstirea Cheia, unde a murit în urma otrăvirii.

Deși este Episcop al Oradiei din anul 2007, nu avem cunoștință ca Preasfinția Sa să fi propus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române canonizarea acestor patru adevărați mucenici ai Ortodoxiei bihorene.

Constatăm astfel, cu multă durere sufletească, că Preasfințitul Sofronie arată mai multă aplecare și preocupare spre manifestările religiose, slujbe și rugăciuni în comun cu ereticii, decâ față de problemele propriei eparhii, cum ar fi aceste canonizări, față de care manifestă indolență totală.

În acest caz este firească întrebarea: Cui slujește Presfințitul Sofronie? Ortodocșilor sau ereticilor? Ce se poate înțelege din gesturile acestea decât o aplicare punctuală a îndemnului ereticului papă Francisc „Să mergem împreună!” sub egida căruia s-a desfășurat vizita sa în țara noastră din vara acestui an. Pot merge ortodocșii împreună braț la braț cu ereticii atâta vreme cât nu renunță la ereziile lor? Au slujit sau au participat Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul la slujbele „episcopilor” arieni așa cum s-a întâmplat cu Preasfinția Sa? Desigur că nu.

Înseamnă că episcopul Sofronie n-a înțeles nimic din evenimentele din 2008 când a săvârșit slujba de sfințire a Agheasmei Mari cu acest „episcop” greco-catolic, și care erau pe punctul de a duce la caterisirea Preasfinției Sale. Dar azi printre sinodali nu mai este Mitropolitul Bartolomeu Anania, care a cerut caterisirea de care vorbeam, și de aceea  se manifestă fără nicio frică sau rușine nici față de Dumnezeu, nici față de Sfinții Părinți, nici față de preoții sau credincioșii din Eparhie, căci cine să-l mustre sau să-l îndrepte atâta vreme cât și Mitropolitul Ardealului, și Patriarhul României, și o mare parte dintre membrii Sfântului Sinod sunt de un cuget cu Preasfinția Sa. Doar Dumnezeu o mai poate face, căci de la oameni nu mai putem avea nicio speranță. Și o va face, căci Dumnezeu nu se lasă batjocorit și nici nu-și părăsește Biserica Sa, ci o apără și îi poartă de grijă.

Pentru a răspunde la întrebarea din titlu vom supune atenției cititorilor noștri ce precizează Sfintele Canoane în privința rugăciunii în comun cu ereticii și a celor ce intră într-un lăcaș de cult eretic ca să se roage.

Canonul 45: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.

Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că, întrucât ereticii sunt afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie sancționat ca atare.

Canonul 46: “Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.

În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid. Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși valide, este supus caterisirii.

Canonul 64 apostolic: Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se caterisească și să se și afurisească”. 

Canonistul arhid. Ioan N. Floca, tâlcuind acest canon, explică mai întâi că anumite relații ale creștinilor cu ereticii și necreștinii nu puteau fi evitate și, ca atare, nefiind interzise, desigur, fiind vorba de ralațiile sociale. În privința relațiilor cu caracter religios, care ar fi de natură sa-i aducă în situația de a se ruga împreună cu aceștia nu puteau fi îngăduite, pentru că ar fi însemnat o recunoaștere implicită a credinței lor, fapt care este contrar poziției principale pe care s-a situat Biserica față de eretici și necreștini.

Doar Biserica este singura depozitară a adevărului mântuitor revelat, și ea singură, prin mijloacele harului sfințitor, poate asigura mântuirea credincioșilor. Recunoașterea valorii soteriologice a practicilor religioase ale altor religii și ale ereticilor, înseamnă implicit recunoașterea netemeiniciei poziției pe care s-a situat Biserica față de necreștini și eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, să se roage cu ereticii și necreștinii, fie în locașurile de cult ale acelora, fie în afară. Același lucru este interzis și laicilor, sub pedeapsa afurisirii.

Ce înseamnă afurisire sau excomunicare, ne explică același canonist arhid. Ioan N. Floca în cazul canonului 10 apostolic, care osândește comuniunea cu cei afurisiți: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.

Prin afurisire sau excomunicare, orice creștin era pus în afara Bisericii. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis sub nicio formă să păstreze legături cu membrii Bisericii și nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu el. Opreliștea mergea atât de departe încât membrilor Bisericii nu li se îngăduia nici măcar să se roage împreună cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgență a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicate de Biserică. Prin izolarea impusă astfel celui afurisit se înțelege că respectivul trebuia să mediteze asupra păcatului săvârșit și să se pocăiască, pentru a se face vrednic de a fi primit în Biserică, prin aceasta urmărindu-se nu moartea păcătosului, ci reabilitarea lui.

Nesocotirea de către ceilalți creștini a oricăror pedepse care se aplică vreunuia ce se abate de la rânduiala bisericească, înseamnă uneori sprijinirea greșelii, încurajarea păcatului, iar nu ajutorarea celui căzut ca să se ridice.

În lumina celor enunțate aici, nu vom formula noi un răspuns la întrebare, ci îi vom lăsa pe cititori să concluzioneze singuri dacă episcopul Sofronie mai are cugetare și făptuire ortodoxe, dacă există consens între învățătura si faptele sale cu învățătura și faptele Sfinților Părinți ai Bisericii, și să decidă ceea ce le dictează propria conștiință.

Vom încheia tot cu o întrebare, adresată în mod special preoților și credincioșilor din Eparhia Oradiei. De câte ori și cât de grav mai trebuie ca Preasfințitul Sofronie să încalce și să desconsidere Sfintele Canoane astfel încât sfințiile și frățiile voastre să luați o atitudine în conformitate cu învățăturile Sfinților Părinți în astfel de situații?

Preot Cosmin Tripon

Mai este episcopul Sofronie al Oradiei ortodox?

„Pace și unitate între nepomenitori!” Cu ce preț?

20170618_145833-1024x768

Din ce în ce mai multe mesaje vin din partea unor nepomenitori, în care aceștia reclamă dezbinarea existentă la ora actuală în rândul celor care, în 2016, au pornit într-un gând lupta contra ereziei ecumeniste, cu prilejul semnării de către delegația română din Creta a documentelor eretice ale acelui pseudosinod.

Unele dintre aceste mesaje provin de la oameni de bună credință, care suferă în mod real pentru faptul că această luptă are și un aspect al admonestării și încercării de îndreptare și recuperare a unora care au luat-o pe căi greșite în anii ce au trecut.

Altele provin de la oameni interesați de a ne face pe noi să părem dezbinatori și vinovați pentru ce se întâmplă. Aceștia nu doresc niciun fel de pace și unitate, ci doar o atribuire a vinei pentru ce se întâmplă celor care nu o au.

Una dintre cele mai iscusite manipulări este aceea care acreditează ideea că disensiunile dintre nepomenitori se datorează unui pretins conflict personal între Mihai-Silviu Chirilă și preotul Ciprian Staicu.

Această afirmație nu are nicio bază în realitate. Personal, m-am întâlnit cu preotul Staicu de vreo trei ori în viață. Dacă aș fi pus să aleg dintr-o mulțime de 10-20 de persoane îmbrăcate preoțește și cu trăsăturile fizice asemănătoare, nu sunt sigur că aș putea să îl aleg pe preotul respectiv. Cum să existe, în aceste condiții, vreun conflict personal între noi?

Dacă ar exista un astfel de conflict și dacă aceasta ar fi singura problemă a nepomenitorilor români, aceasta s-ar rezolva ușor, printr-o simplă iertare reciprocă și o smerire cel puțin din partea unuia dintre noi.

Dacă aș ști că doar iertarea și un gest de smerenie ar putea readuce pacea și unitatea în mișcarea nepomenitorilor, nu mi-ar fi greu să mă așez la poarta părintelui Staicu, a părintelui Antim, a părintelui Ieronim, a părintelui Spiridon, a părintelui Elefterie sau a altuia dintre cei care se consideră lezați de mărturisirea pe care o fac și să stau ca săracul Lazăr de la poarta bogatului din Evanghelie, până când mi-ar arunca o firimitură din mila și iertarea sfințiilor lor.

Dacă aș ști că retragerea mea din această luptă, așa cum a cerut părintele Antim în 2018, înainte de a mă alunga de la scaunul spovedaniei, pentru că am decis, la sfatul unui episcop mărturisitor, să continuu, ar rezolva disensiunile dintre nepomenitori și ar readuce întreaga mișcare pe linia corect patristică a luptei, acceptată de întreaga Ortodoxie, m-aș retrage bucuros în studiile mele de Drept și i-aș lăsa pe ceilalți să ducă cu înțelepciune lupta în continuare. Parcursul schitului Rădeni după plecarea mea de acolo stă însă mărturie că un astfel de gest nu ar rezolva în niciun fel problema.

Din păcate, problema este cu mult mai profundă decât un simplu conflict de orgolii între două sau mai multe persoane. Cei care împing discuția înspre mine și preotul Staicu, prin intermediul ucenicilor pe care îi scot la luptă în locul sfințiilor lor, ascund un mare adevăr: conflictul actual dintre nepomenitori este conflictul dintre Ortodoxia normală, echilibrată, și trăirea credinței într-o manieră exaltată, fără nicio bază teologică, în temeiul unei spiritualități aproximative, create în general mai curând pe impresii despre ce li se pare exponenților săi a fi cugetarea Sfinților Părinți decât pe ceea ce sfinții și sfintele canoane spun cu adevărat.

Această tensiune internă există în Biserica Ortodoxă de generații întregi, poate de secole, fiind însă ținută cu înțelepciune sub control de către personalități marcante din ambele „tabere”, în așa fel încât ea să nu producă dezbinări și schisme.

Cei ce ne acuză acum pe noi și ne tratează cu o ură fără rest încearcă să conserve un stil de viață, un rol în societate autoasumat de conducători spirituali ai poporului, chiar în detrimentul conducătorilor de drept ai poporului, episcopii, căzuți din păcate, în ultimele generații, în duhul ecumenismului.

Lupta care se duce acum între nepomenitorii români este ceea ce profesorul Todorov din Bulgaria a anticipat la sinaxa din Salonic, din iunie 2018, când a spus că ecumenismul a scos la suprafață cele două extreme, ortodoxia neortodoxă și fanatismul religios. Teologul bulgar anticipa atunci că unul dintre efectele ieșirii la suprafață a ereziei ecumeniste în Biserică este acela că cele două extreme vor fi eliminate, iar la sfârșit Biserica va reveni la trăirea sa normală.

Ecumenismul, prin ideologia sa eretică, a slăbit la maximum trăirea normală a Ortodoxiei de către toate stările Bisericii, întărind, ca reacție adversă, la maximum viziunea extremistă despre trăirea credinței din partea unora. În peisajul ultimelor generații, puține personalități au reușit să țină linia dreaptă, necăzând nici în intelectualismul sec al teologiei proecumeniste, nici în extremismul cu iz schismatic al celor care se proclamă “creștinii ultimelor zile”. Personalități precum părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Ilie Cleopa, episcopi precum PS Iustinian Chira, unii teologi, preoți, monahi, intelectuali laici, creștini obișnuiți, martirii închisorilor sunt dintre cei ce au ținut în această perioadă cârma Bisericii, navigând printre cele două extreme la fel de nocive.

Conflictul a rămas mocnit, dar a persistat în toată această perioadă. Ca să dăm un exemplu de astfel de ciocnire a modurilor de trăire a credinței în Biserică este suficient să ne referim la cei care au frecventat școlile teologice în anii 1990, care mai au probabil vie amintirea schizofreniei în care toți am trăit în acei ani, în condițiile în care, în anumite medii monastice, exista un dispreț sincer față de învățământul teologic (în parte justificat de faptul că învățământul teologic este vehiculul ecumenismului), în timp ce în mediile teologice academice exista o puternică desconsiderare a trăirii duhovnicești, percepute ca lipsită de baze teologice (în cazuri particulare actuale era adevărat, dar în general, la nivelul monahismului pe parcursul istoriei, este complet greșită această afirmație). Prins între aceste viziuni contrare, seminaristul/studentul teolog nu mai știa ce cale să apuce.

Poate că cele două moduri de a trăi credința ar fi putut conviețui în rândul celor care au ieșit deschis la luptă împotriva ereziei ecumeniste, așa cum s-a întâmplat în Rădeniul primului an, perceput de mulți dintre nepomenitori ca un fel de “paradis pierdut”, spre care se îndreaptă privirile celor care cer încetarea disputelor dintre nepomenitori.

La Rădeni exista o linie oficială corectă teologic, pe care o urmam toți, chiar dacă unii aveau păreri teologice diferite, pe care însă le păstrau pentru sine sau le spuneau cel mult ucenicilor lor. Părintele Pamvo nu era primul sau singurul dintre preoții nepomenitori care au negat continuitatea lucrării harice în Biserica de după Creta, mulți dintre cei ce au părăsit în ianuarie 2019 schitul siderați le spuneau același lucru ucenicilor de ani de zile.

Cât timp însă s-a urmat o linie teologică corectă a luptei, aceste opinii diferite nu au ieșit la suprafață și nu au provocat niciun prejudiciu. În acea epocă, fiecare își făcea treaba sa, cu conștiința că în Biserica lui Hristos toate darurile sunt date de Dumnezeu pentru triumful luptei Sale. De aceea, în ciuda atacurilor furibunde ale ierarhiei ecumeniste, în sufletele celor prezenți acolo domnea liniștea, și pacea, și unitatea pe care o cer acum unii, nostalgici după aceste zile.

Dacă atmosfera de la Rădeni din 2017 ar fi continuat, cu siguranță diferențele de opinie s-ar fi rezolvat în duhul frățietății și al dragostei care la acea vreme exista din plin.

În aceasta constă, în esență, schisma pe care a produs-o monahul Sava Lavriotul în Biserica Ortodoxă Română. Discursul său, complet opus celui din prima perioadă a luptei, în care și-a adus o contribuție notabilă la ținerea luptei pe o linie corectă teologică, pentru că la acea epocă era încă conectat la lupta teologică corectă din țara sa, a dat glas și chip tuturor pornirilor extremiste existente în Biserica Ortodoxă Română în general, nu doar în acea parte a ei care a ieșit în linia întâi a luptei antieretice.

Dincolo de ideile cu iz schismatic propovăduite de monahul grec și de cei ce îl urmează în România, vina sa este și aceea de a fi rupt relativul echilibru existent în Biserica noastră între cei ce au o trăire normală și cei ce au una radicală a credinței, care, în mod normal, nu se pot concilia decât prin cunoaștere personală și descoperire comună a căii patristice a vieții duhovnicești, prin respect, dragoste, multă rugăciune și multă primire sufletească a celuilalt.

Monahul Sava a introdus un duh extremist, radical, fără nicio înțelegere față de realitățile din teren, de necesitățile pastorale ale acestei lupte. O confuzie gravă între acrivia dogmatică, absolut obligatorie și manifestată fără rezervă de toți cei ce suntem implicați în această luptă, și nevoia unei pastorații corecte teologic, care să țină seama de faptul că cei pe care îi abordăm și îi invităm să lupte contra ereziei sunt membri ai Bisericii noastre, nu sunt păgâni sau eretici din afara zidurilor Bisericii, a făcut ca toți cei ce încă nu au reacționat la trădarea credinței la Creta să fie considerați și tratați ca eretici, la grămadă, fără nicio preocupare pentru faptul că cineva nu poate fi considerat eretic până când nu crede, mărturisește, propovăduiește și apără erezia, după cum ne învață sfântul Atanasie cel Mare.

Îmi amintesc că la întrunirea de la Beiuș părintele Claudiu Buză a fost acuzat de “acrivie cu dragoste”, concept considerat de către ieromonahul Spiridon Roșu cu acel prilej o adevărată erezie. Acuzația a fost soluționată atunci în duhul păcii și al dialogului dintre frați, dar ea surprindea un anumit duh pe care cei ce au formulat-o se pregăteau să îl injecteze mișcării noastre, care, la acel moment, se bucura de pacea și unitatea pe care i le dăduse manifestarea reușită de la Botoșani, din iunie 2017.

Acest duh, care în Grecia nu a avut nicio șansă de izbândă, a prins foarte bine la cei care se închipuie de mult ultimele redute ale credinței, îi judecă și îi condamnă în cugetele lor pe cei ce nu sunt la fel de vii în credință și mai ales în acțiune. Așa s-a ajuns ca acum câteva zile unul dintre exponenții “acriviei patristice” să semneze un material în numele “obștii ortodoxe”, prin această expresie înțelegându-i doar pe cei ce au întrerupt pomenirea și țin linia radicală propovăduită în România de monahul Sava. O definiție de manual a schismei.

Odată adoptată această atitudine, e greu să mai putem vorbi în acest moment despre pace și unitate și este cu totul necinstit să îi acuzăm de dezbinare și de “criptoecumenism” pe cei ce au refuzat să meargă pe calea radicală a monahului Sava, mai ales că printre ei se află unii dintre cei mai chinuiți și persecutați preoți ai nepomenirii românești.

De asemenea, acuzele de dezbinare care ni se aduc insistent de către cei ce susțin dezbinarea și pe dezbinatorii reali ai luptei, sunt necinstite, pentru că noi nu am făcut decât să dăm mărturisirea noastră contra tuturor abaterilor de la calea cea corectă. Nu este vina noastră că cei despre care scriem merg pe o cale greșită și continuă să acționeze greșit. Noi avem datoria să arătăm public că nu urmăm asemenea drum. Nu facem mai mult de atât.

Cu toții ne-am dori revenirea la pacea și unitatea dinainte de octombrie 2017, când s-a lansat public atacul furibund contra preoților adunați la Beiuș tocmai pentru a aplana unele dintre viziunile diferite pe multe teme duhovnicești, un dialog care, dacă nu ar fi intervenit acest scandal în mass media, ar fi produs rezultate remarcabile în privința păstrării păcii și unității luptei antiecumeniste.

Cei ce ne acuză că suntem dezbinatori uită că la atacurile purtate atunci luni de zile nonstop, noi nu am răspuns timp de mai bine de o jumătate de an, prima noastră luare de poziție fiind în aprilie 2018, când era clar că se dorea îndreptarea întregii mișcări în direcția greșită a schismei produse în Serbia vecină de episcopul Artemie.

Cei care înghit pe nerăsuflate intoxicarea că noi am provocat acest scandal și dezbinarea mișcării să caute pe internet vreo dovadă semnată de noi din septembrie 2017 până în aprilie 2018 a vreunui răspuns la atacurile uneori penale dezlănțuite la adresa noastră. Atunci am fost fideli deciziei de la Beiuș de a nu ne ataca în presă, o decizie corectă în sine, din perspectiva evitării tulburărilor, dar care a permis celor ce aveau de pus la cale o scindare a mișcării să își pună planul în aplicare, captând luni de zile atenția publicului fără a fi deranjați de cineva.

Chiar dacă ar exista posibilitatea unor discuții, chiar dacă la nivel personal nu există niciun fel de luptă între noi, cum e și firesc pentru creștini, există însă multe lucruri asupra cărora cu greu s-ar mai putea cădea de acord.

De exemplu, admițând că am dori să revenim la pacea și unitatea de acum doi ani:

  1. Ce facem cu cei ce nu au întrerupt încă pomenirea, credincioși și preoți români? Îi considerăm pe toți eretici și îi tratăm ca atare sau îi luăm pe fiecare după conștiința sa, îndepărtându-ne de cei ce au cuget eretic nepocăit și îndemnându-i la o mărturisire mai vie pe cei ce nu au fost afectați în cuget direct de erezie?
  2. Ce facem cu pomenirea la rugăciuni și slujbe a celor care încă sunt în comuniune cu ierarhii semnatari la Creta? Îi scoatem din pomelnice complet, ca pe ereticii condamnați, deși până la ultima suflare ei rămân membri ai Bisericii Ortodoxe Române și nu au acceptat în cuget erezia ecumenistă?
  3. Ce facem cu preoții hirotoniți după iunie 2016? Le negăm preoția, cum i s-a întâmplat acelui părinte care zilele acestea caută să dea dovezi de loialitate în fața celor care nu l-au primit în rândurile lor ca preot pentru că a fost hirotonit după Creta?
  4. Ce facem cu Biserica Ortodoxă Română? Mai suntem membri activi ai ei sau suntem în “Biserica universală”, în “Biserica sfinților”, cum cred unii?
  5. Ce facem cu IPS Longhin? Îl considerăm eretic, pentru că pomenește pe mitropolitul Onufrie, care îl pomenește pe patriarhul Kiril, sau înțelegem cu discernământ lupta cumplită pe care cei doi o duc în țara lor și cât de catastrofală ar fi o decizie a mitropolitului de a rupe comuniunea cu Moscova, în condițiile în care statul din care face parte susține intens o “biserică” etnofiletistă și schismatică?
  6. Ce facem cu ceilalți puțini episcopi din lume care încă mai mișcă contra ecumenismului? Îi decretăm pe toți eretici sau privim cu discernământ la mărturisirea lor antiecumenistă, care îi scoate din rândul ereticilor, chiar dacă, din motive de tactică, încă nu au rupt comuniunea cu cei ce susțin erezia, pe care ei o condamnă, o dezmembrează teologic, se detașează de ea prin mărturisiri personale sau prin dezicii ale sinoadelor pe care le conduc?
  7. Ce facem cu Biserica Bulgară? O considerăm “mai înșelată decât noi” pentru că la Patriarhia din Sofia este pomenit în diptice patriarhul Bartolomeu, sau ne vedem lungul nasului și observăm că această Biserică ieșit din CMB, nu a participat la Creta, nu a acceptat deciziile acelui minciunosinod, nu a semnat acordul de la Chieti și nu i-a acordat papei Francisc niciun fel de asistență cu ocazia ultimei sale vizite în țara de la sud de Dunăre, adică are o trăire de Biserică ortodoxă?
  8. Ce facem cu Biserica Georgiei, care, în decizia sinodală de respingere a sinodului din Creta, a afirmat clar că deciziile, toate, ale acestui sinod nu respectă învățăturile Bisericii, adică, cu alte cuvinte, sunt eretice, dându-ne astfel o primă condamnare ca eretic a sinodului din Creta? O considerăm eretică pentru că nu a întrerupt comuniunea cu celelalte Patriarhii, sau constatăm că se află pe o poziție patristică prin care și-a pus la adăpost credincioșii de erezie și a făcut și o mărturisire la nivel de Ortodoxie?
  9. Dacă tot vorbim de cele două Biserici neecumeniste, le recunoaștem lupta sau le condamnăm pentru gesturile reprobabile ale unora dintre ierarhii lor, care mai sunt surprinși uneori în gesturi ecumeniste compromițătoare, pentru care sunt vinovați personal, neatrăgând vinovăției întregii lor Biserici?
  10. Ce facem cu cei ce au o vie simpatie față de episcopul schismatic sârb Artemie și care au căzut sub canonul care le interzicea, sub pedeapsa caterisirii, respectiv a afurisirii, să participe la adunările schismaticilor condamnați? De unde știm că vreunul dintre aceștia nu a primit vreo minciunohirotonire întru minciunohorepiscop din partea acestui episcop aflat în afara Bisericii? Dacă am decide să reluăm comuniunea și pacea și unitatea, ar trebui să îi credem pe cuvânt?
  11. Ce facem cu cetatea ortodoxă a Rădeniului? Acceptăm că părintele Pamvo, care nu a pregetat să primească caterisirea pentru a oferi nepomenitorilor români un loc de închinare, este vinovatul pentru dărâmarea acestuia sau acceptăm că părintele Pamvo nu a făcut decât să ducă un discurs extremist ținut de un an de zile de la Rădeni la ultima consecință? Sau, și mai simplu, achiesăm la părerea personală a unui cetățean care se exprimă de pe marginea luptei spunând că Mihai-Silviu Chirilă este „groparul Rădeniului”, pentru că a plecat din schit, într-un moment în care aceasta era singura soluție pentru cineva care dorea să evite transformarea schitului în teren al unei lupte fratricide cumplite?
  12. Ce facem cu sufletele care s-au rătăcit după ce Rădeniul a dispărut? Cine dă socoteală pentru ele?
  13. Ce facem cu monahul Sava? Ne indignăm că patriarhul ecumenist Bartolomeu se amestecă în viața internă a Bisericilor locale și își arogă roluri pe care nu le mai are demult, dar rămânem impasibili când unul dintre monahii din eparhia sa face același lucru în teritoriul canonic al Bisericii noastre, unde și-a organizat o grupare pe care o conduce ca un papă, netulburat nici de Patriarhia Română, nici de cea din care vine?
  14. Ce facem cu părintele Ioan Ungureanu? Acceptăm afirmația halucinantă că părintele Ioan nici măcar nu a întrerupt pomenirea, că de fapt el se află în continuare în legătură cu ecumeniștii, prin comuniunea cu profesorul Zisis, cu IPS Longhin, cu Biserica Bulgară etc. sau ne smerim și ne cerem iertare pentru aceste vorbe nebunești și recunoaștem că actualmente la Orășeni se duce cea mai eficientă luptă contra ereziei, care ține toată Patriarhia cu sufletul la gură, că din pricina acestor evenimente zeci de mii de români, poate sute de mii, au putut afla despre lupta care se duce în interiorul Bisericii contra ereziei, că de la oameni obișnuiți până la oameni ai legii, mesajul antiecumenist a fost transmis? Ne mulțumim să îl acuzăm pe părintele Ioan că “provoacă tulburare” sau ne uităm la propria mărturisire și constatăm că ea nu a produs niciun fel de tulburare, adică a trecut neobservată, pentru că nu a fost dată cu toată convingerea și cu curaj?

 

Întrebările de acest fel pot continua, arătând că dezbinarea dintre nepomenitori este motivată de chestiuni teologice esențiale, care fac diferența dintre Biserica Ortodoxă și parasinagogă, nu de simple certuri personale. Pentru a se putea reveni la pace și unitate este necesar ca cei ce au deviat să revină la mărturisirea corectă. De aceea s-a lansat acea Declarație la sinaxa Botoșani II, la 1 mai 2019, pentru a-i invita pe cei depărtați de mărturisirea corectă să revină la ea.  Îi așteptăm. Altceva nu putem face.

Mihai Silviu Chirilă

Gruparea Sava-Staicu recurge la un fals grosolan pentru a-și mări „obștea ortodoxă”

Screenshot-293

Ieri, siteurile grupării Sava-Staicu au publicat un document fals, pus pe seama a doi părinți monahi, a unei monahii și a unei surori de mănăstire, toți viețuitori ai schitului vrâncean Paltin. Din acel document rezulta că semnatarii se dezic de Proiectul de Rezoluție din ianuarie 2018, de calea corectă a luptei antiecumeniste, că dau „anathemei” pretinsa „erezie a părtășiei la erezie”, și că aderă fără rezervă la deciziile schismatice ale adunărilor de la Roman, Satu Mare și Mestecăniș, din 2018.
În dimineața acestei zile, părinții de la Paltin au publicat pe siteurile ortodoxe o dezmințire, denunțând documentul ca pe un fals și reafirmându-și adeziunea pentru calea corectă a luptei, cuprinsă în Rezoluția de la Botoșani din 2017 și în Proiectul de rezoluție din ianuarie 2018.
Documentul de ieri a fost prezentat de siteurile care susțin grupul Sava ca pe o mare victorie a „acriviei patristice”. Grupul respectiv încearcă, prin astfel de mișcări de imagine, inspirate mai curând din activitatea politică decât din lupta duhovnicească, să lase impresia că este viu și că luptă cu adevărat împotriva ereziei, însă modul în care administrează această „tactică patristică” denotă o luptă îndreptată de ani de zile contra celor ce duc nepomenirea corect patristic.
La începutul acestui an, membrii grupului Sava au dărâmat cetatea ortodoxă antiecumenistă de la Rădeni, după care s-au risipit și au trecut în pretinse „catacombe”, părăsind cu totul lupta contra ereziei și activând, după un plan pus la punct, în comunități discrete în care nu știe nimeni ce se petrece exact. În care, mai precis, nu se petrece nimic.

Siteurile grupării schismatice Sava-Staicu au prezentat ieri o „mărturisire de credință” pusă pe seama unor părinți monahi din obștea nepomenitorilor din Schitul Paltin, din Județul Vrancea.

Documentul a fost publicat inițial pe siteul despre al cărui proprietar preotul Staicu spunea că avea pașaport biometric în timp ce organiza o conferință a călugărului grec Sava, proprietar la rândul său al unui pașaport biometric, în care monahul grec afirma că cine are acte biometrice „se leapădă în scris de Hristos”.

Monahul Sava recunoaște că „a avut” pașaport cu cip, afirmă indirect că „s-a lepădat în scris de Hristos”

Textul a fost preluat de către siteul preotului Staicu, care, în stilul caracteristic, adaugă un comentariu personal, din care putem deduce scopul acelui document fals. Interesantă este strategia de „comunicare”, identică cu cea care a prevestit conferința monahului grec cu actele biometrice, în care acesta s-a autodenumit indirect „lepădat în scris de Hristos”: publicarea pe siteul respectiv, apoi preluarea de către preotul Staicu, cu comentarii personale care indică o anumită tensiune față de cel de la care se preiau informațiile.

Pretinsa „mărturisire” a părinților de la Vrancea cuprinde o dezicere de semnătura pusă pe proiectul de rezoluție din ianuarie 2018, o dezicere de „erezia părtășiei la erezie” și o „anatema” aruncată acestei „erezii”. Menționarea nominală a doi dintre luptătorii antiecumeniști arată împotriva cui se îndreaptă demersul celor care au creat această „mărturisire”.

Ca și în cazul preotului Nicolae Zorilă, care și-a prezentat în iulie mărturisirea de despărțire de episcopul eretic și de adeziune la ideile grupului Sava, „mărturisirea” conține o adeziune la acest grup și la adunările schismatice de la Roman, Satu Mare și Mestecăniș.

„Născut pe 4 iulie”… direct în schismă

Comentariile preotului Staicu încep printr-o „corectură” „procedurală”, în care preotul respectiv atrage atenția că anatema nu o poate arunca decât un sinod. Cel care la data de 6 martie 2017 i-a anatemizat personal pe patriarhul Daniel și pe ceilalți membri ai sinodului BOR, numindu-i ca pe cei care au fost deja caterisiți,  îi avertizează, corect, de altfel, pe părinții de la Paltin că anatema nu o poate da decât un sinod.

Cel care în adunările de la Roman, Satu Mare și Mestecăniș a condamnat fără nicio reținere, fără nicio dragoste preoțească și creștinească și fără nicio diferențiere ca eretici întregul popor român, toată preoțimea română, toate Bisericile locale, pe puținii ierarhi antiecumeniști din lume, îi învață pe cei care îl mai ascultă că „se cuvine a face, cu părere de rău și cu lacrimi numai un sinod: anathematizarea celor care până în pânzele albe nu renunță la erezia lor”.

Un detaliu „criminalistic” important: dacă luăm cuvântul „Anathemei” din pretinsa „mărturisire” a părinților vrânceni și cuvintele „anathemei”, „anathema” și „anathemizarea” din nota preotului Staicu, în condițiile în care limba română are formele oficiale „anatema” și „anatemizare”, formele cu „th” fiind folosite în general de cei obișnuiți cu limba și cu mediul teologic grecesc, și le comparăm cu forma românească „anatema”, folosită în documentul holograf autentic de dezicere de pretinsa mărturisire al părinților vrânceni, publicat pe siteurile ortodoxe, ne putem face o idee cam din ce direcție vine documentul fals publicat de preotul Staicu și de prietenul sfinției sale, suficientă pentru a ne întemeia unele suspiciuni, nu îndeajuns însă pentru a acuza pe cineva deschis de ceva.

După ce îi învață pe părinții vrânceni să facă ceea ce nu a făcut personal în urmă cu ceva timp, preotul Staicu face referire la Sinaxa interortodoxă de la Botoșani, lăsându-ne să credem că demersul pus pe seama părinților de la Paltin se vrea un răspuns la acea sinaxă și, mai ales, la Declarația sinaxei, prin care participanții s-au dezis de rătăcirea schismatică în care preotul Staicu a dus o parte din lucrarea de nepomenire.

Cu o argumentare lipsită de substanță, din care ar trebui să rezulte că despărțirea de schismă de la Botoșani II este „o trădare a luptei”, preotul Staicu rămâne în continuare fidel ideii stiliste a vaselor comunicante, fără niciun fel de înțelegere a luptei pe care o duc în condiții grele episcopi precum IPS Longhin din Bănceni sau Onufrie din Kiev (primul este acuzat că îl pomenește pe al doilea, care, în opinia autorului ar fi „eretic”).

Ultima frază a notei preotului Staicu este o… dezicere de mărturisirea preoților vrânceni, arătând că ceea ce au făcut ei nu este o „metodă din panoplia tacticii patristice de înfruntare a ereziilor”. În condițiile în care tot articolul este dedicat acestei ”mărturisiri” și se numește „Trezirea ortodoxă”!!! :))

Ca un adevărat „patriarh” al schismei, preotul Staicu semnează adăugând numelui sfinției sale expresia „și obștea ortodoxă”. Cu adâncă smerenie a trecut de această dată peste titlul de doctor.

Denumirea de „obștea ortodoxă”, în numele căreia pretinde preotul Staicu că vorbește, este definiția de manual a schismei pe care a creat-o pe teritoriul canonic al BOR. „Obștea ortodoxă” este, în viziunea semnatarului, doar gruparea din care face parte și pe care o conduce de la distanță monahul neostilist Sava Lavriotul. Restul Bisericii universale este, pentru aceștia, eretică.  Gândire tipic stilistă.

Pentru informarea credincioșilor care încă mai cred că aceasta este calea „acriviei Sfinților Părinți”, conspectăm istoria, cum ne învață preotul Staicu, și vedem că și întemeietorii grupării stiliste de la începutul secolului XX au pornit de la aceleași premise, că ei sunt „obștea ortodoxă”, în timp ce restul poporului este căzut în erezie. Unde au ajuns ei se îndreaptă grăbită și gruparea condusă de călugărul grec Sava.

Ca și cum această farsă nu ar fi fost de ajuns, preotul Staicu publică pe siteul personal și un mesaj al monahului grec Sava, bucuros nevoie mare că cei patru viețuitori de la Paltin „au recunoscut greșeala pe care au făcut-o” și „greșeala pe care o fac urmându-l pe Chirilă”.

Monahul Sava se bucură de ca și când l-ar fi readus la Ortodoxie pe patriarhul Bartolomeu (pe care, altfel, nu îl deranjează cu nimic de ani buni de când acționează pe teritoriul românesc), nedându-și seama că de fapt nu face decât să arate întregii lumi obsesia luptei contra „lui Chirilă”, iar nu contra ecumenismului, pentru care a întrerupt acum trei ani pomenirea.

În dimineața acestei zile, pe siteul Daniel Vla – Ortodoxie, Țară, Românism a apărut o dezmințire, preluată de pe un alt site, a părinților vrânceni respectivi, în care aceștia denunță ca pe un fals „mărturisirea” de credință pusă pe seama cuvioșiilor lor și anunță că își asumă în continuare proiectul de rezoluție din ianuarie 2018 ca poziția canonică de urmat.

Monahii vrânceni afirmă că acest proiect de rezoluție se plasează în continuarea Sinaxei Naționale de la Botoșani, pe care și-o asumă de asemenea.

După o recitire atentă atât a Proiectului de Rezoluție, cât și a documentelor adunărilor din Roman, Satu Mare și Mestecăniș, cei patru semnatari au decis să accepte Proiectul și, indirect, să respingă deciziile celor trei adunări.

Se nasc firesc câteva întrebări, nu pentru noi, care știm răspunsurile la ele, ci pentru cei care încă mai cred că ceea ce propovăduiesc monahul Sava și preotul Staicu este calea „acriviei patristice”:

1. Dacă acest document a fost un fals asumat de cei ce l-au promovat ca pe o victorie a „obștii ortodoxe”, oare restul a ceea ce spun și fac aceștia nu ar putea să fie un fals? Noi știm că toată „acrivia” la care fac mereu referire este un fals grosolan.

2. Cine în afară de monahul Sava mai participă la „bucuria athonită” față de căderea în schismă a cuiva, în condițiile în care, conform unor spuse auzite de noi prin Grecia, și părintele Evstratie, duhovnicul cuvioșiei sale, s-ar fi dezis între timp de acesta pentru acțiunile pe care le săvârșește în numele sfinției sale, deși în Grecia monahul Sava nu mai reprezintă pe nimeni, toată „lucrarea” cuvioșiei sale fiind transferată în România?

În anul 2017, preotul Staicu și monahul Efrem Ciubotariu au inventat și pus pe seama noastră o pretinsă „erezie a părtășiei la erezie”, bazată pe o înțelegere limitată a conceptului patristic de „părtășie la erezie”, care se referă strict la modul în care poporul ortodox ia contact cu o erezie propovăduită în Biserică.

Sfidând logica bunului-simț și dovezile patristice care vorbesc despre acest concept și ar trebui să îi fi ajutat să îl înțeleagă corect, cei doi au afirmat că am fi susținut vreodată că între Ortodoxie și erezie ar exista o stare intermediară, adică un fel de struțocămilă în care cineva e și eretic, și ortodox în același timp.

Noi nu am afirmat niciodată că între Ortodoxie și erezie mai există în general ceva intermediar, pentru că nu este adevărat. Tot ce am susținut este că în perioada de propovăduire a ereziei lucrurile nu pot fi tranșate așa cum o face monahul Sava, care a împărțit lumea în nepomenitori și eretici, condamnând întreaga Biserică Ortodoxă din lume ca eretică.

Tranșarea situației o face un sinod ecumenic, care condamnă erezia și desparte apele, readucând situația la normalul în care cei ce merg pe calea corectă sunt ortodocși, iar cei ce rămân fideli ereziei sunt eretici și sunt scoși din sânul Bisericii. Acesta este rolul sinodului ecumenic de a menține mereu distincția de netăgăduit între Ortodoxie și erezie.

În perioada tulbure a propovăduirii ereziei însă trebuie avută mare grijă de modul în care cineva se face părtaș la erezie, adică ia contact cu aceasta. Păstrându-se o acrivie dogmatică fără compromis, trebuie aplicată o iconomie pastorală în privința modului în care pot fi ajutați membrii Bisericii să nu cadă în erezia care se propovăduiește la un moment dat.

Acrivia dogmatică este semnul dragostei față de Dumnezeu Cel în Treime slăvit și față de Adevărul Său, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în timp ce aplicarea ei cu discernământ pastoral este dovada dragostei față de aproapele membru al Bisericii și a înțelegerii cuvintelor Scripturii, care spune că „Dumnezeu voiește ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1Tim. 2,4) și „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Lc. 15,7).

Discernământul pastoral înseamnă luarea în calcul a tuturor situațiilor particulare, cu grijă pentru a nu oferi cuiva justificare pentru a nu face ceea ce trebuie făcut în fața pericolului ereziei (această nuanță a fost mereu scoasă în evidență de noi, ultima dată în Declarația sinaxei Botoșani II).

Aplicarea unei acrivii oarbe, care nu ține cont de starea fiecăruia, și condamnarea celor incapabili să reacționeze la pericolul eretic în cel mai înalt grad de trezvie este semnul unei gândiri fariseice, pătimașe, strict omenești, care ignoră condițiile actuale de viață ale ortodocșilor, nivelul de secularizare a societății, vechimea și, mai ales, viclenia fără precedent a acestei erezii, căreia îi cad victimă și iluștri teologi, care ar trebui să aibă instrumente de combatere a ei mai performante decât ale credinciosului de astăzi, cu totul diferit față de cel din epoca sfintelor sinoade sub aspectul conștiinței dogmatice ortodoxe.

Condamnarea cu dispreț a aplecării cu dragoste, dar și cu responsabilitatea de a nu greși înaintea lui Dumnezeu în stabilirea granițelor acestei dragoste, față de neputința celuilalt este străină duhului ortodox, deoarece, așa cum bine sesiza preotul Staicu, fără a învăța ceva din cele spuse, Părinții sinoadelor ecumenice recurgeau la tăierea din Trupul Bisericii a ereticilor numai ca măsură profilactică extremă, cu lacrimi și durere, și numai după ce aceia tăiați prin caterisire și anatemizare se dovedeau a fi irecuperabili eretici. Chiar și după scoaterea din Biserică, ușa pocăinței și a revenirii le rămâne în continuare deschisă până la ultima suflare de viață.

Potrivit acestei nevoi de a face diferențe între modurile diferite în care se poziționează poporul credincios față de erezie, se poate spune că cel care ia contact cu erezia, o acceptă și o propovăduiește mai departe capătă o cugetare eretică, devine eretic în cuget, însă nu i se aplică încă acele canoane care vorbesc despre comuniunea cu ereticii condamnați și tăiați de la trupul Bisericii. Față de acesta, episcopii, preoții și credincioșii au libertatea și datoria creștină (nu și obligația canonică) de a se depărta prin nepomenire, fără însă a-l considera lipsit de lucrarea Sfintelor Taine și fără a acuza dispariția harului în Biserică. Cel căzut are posibilitatea de a reveni în Biserică prin lepădarea de cugetarea eretică și prin pocăință.

Există preoți, episcopi sau credincioși care au luat contact cu erezia prin faptul că se află în teritoriul jurisdicțional al unui episcop care propovăduiește erezia, însă o resping în cugetul lor sau nu o înțeleg de niciun fel, continuându-și viața de credincioși ortodocși, chiar dacă deocamdată nu au capacitatea (sau știința că trebuie) de a se despărți de episcop prin nepomenire. Aceia nu pot fi numiți eretici, așa cum a făcut-o adunarea de la Roman, fără ca cei ce îi numesc așa să cadă ei înșiși în schismă.

Canonul Sfântului Atanasie cel Mare despre reprimirea celor ce nu s-au făcut părtași eresului de bunăvoie

Pe cei care nu sunt de acord cu erezia, chiar dacă încă nu au întrerupt pomenirea, trebuie să îi tratăm cu grijă pastorală și cu înțelegere, explicându-le că rămânerea în contact cu ereticii nu este bineplăcută lui Dumnezeu și îi expune la pedeapsa Acestuia care vine față de oricine persistă indiferent în păcat, îndemnându-i să mărturisească deschis contra ereziei, iar când sunt pregătiți, să întrerupă comuniunea prin nepomenire, pentru ca mărturisirea lor să fie deplină.

Pe aceștia din urmă nu i-a condamnat nimeni în sinoadele ecumenice, niciun Părinte al Bisericii nu îi numește la grămadă eretici. Sfântul Teodor Studitul  numește „episcop ortodox” și pe episcopul care de frică își pomenește superiorul ierarhic, dar este contra ereziei, și „preot ortodox” pe acel preot care își pomenește ierarhul de frică, dar are viață ortodoxă.

Sinoadele ecumenice au caterisit propovăduitorii ereziei și pe cei ce au promovat-o, nu întregul popor care nu a întrerupt pomenirea, nici întreaga preoțime. Acestora li s-a statornicit să se depărteze de erezie și de promotorii ei din momentul caterisirii și scoaterii promotorilor acesteia din Biserică.

35 de întrebări teologice despre corecta nepomenire, adresate monahului Sava și adepților „acriviei” cuvioșiei sale

Toată această strategie pastorală a fost pusă în proiectul de rezoluție Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, prin care grupul semnatar al acelui document a încercat oprirea căderii în schismă a celor care urmau a se aduna la Roman în ianuarie 2018. Din păcate, unii dintre preoții nepomenitori s-au mobilizat și, în unele situații, prin prezentarea situației altfel decât era în realitate, au siluit conștiința celor mai puțin pregătiți, vorbind despre o „erezie a părtășiei la erezie”, prin care i-au determinat să respingă în grup proiectul de rezoluție.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

La câteva zile după aceasta, proiectul a fost semnat de eminentul profesor Theodoros Zisis, publicat în celebra publicație Theodromia, citit în Duminica Ortodoxiei în fața a mii de credincioși greci de către duhovnicul sfântului Paisie Aghioritul, părintele Maximos Karavas. Toată lumea ortodoxă care luptă canonic împotriva ereziei știe că în România lupta se duce pe baza principiilor sănătoase ale acestui proiect, când, ironic, o parte a acestei lupte se duce pe principiile opuse acestuia.

Printr-o manipulare a celor care cred că cu cât ești mai înverșunat cu atât ești mai ortodox, preotul Staicu a convins pe unii dintre nepomenitori să se adauge luptei sale contra „părtășiei la erezie”, de fapt o răfuială personală, după cum se vede din textele la care am făcut referire mai sus.

În timp ce lupta contra ereziei practicată de grupul părinților echilibrați se duce de doi ani în jurul principiilor teologice ale Proiectului de Rezoluție, al Rezoluției de la Botoșani, al Declarației de la Botoșani II, al deciziilor de la Salonic din 2018, grupul alcătuit și condus de monahul Sava Lavriotul are un singur numitor comun: ura viscerală împotriva unei persoane. Cu asemenea scop, lupta acestora e de mult pierdută.

Mihai Silviu Chirilă

https://www.marturisireaortodoxa.ro/gruparea-sava-staicu-recurge-la-un-fals-grosolan-pentru-a-si-mari-obstea-ortodoxa/

Scopul dogmelor este combaterea ereziilor și călăuzirea credincioșilor

afis_lansare_dogmatica_ortodoxa_libraria_doxologia_cropDogmele Bisericii sunt axiomele născute din această experiență a curățirii, luminării și îndumnezeirii. Prin urmare, dogmele nu sunt niște rezultate ale speculațiilor raționale, așa cum își închipuie teologii și istoricii apuseni ai dogmelor – ca, de altfel, și-ai noștri care le calcă pe urme.

Dogmele nu au apărut dintr-un efort speculativ al unor teologi deștepți care stau și filozofează. Ci dogmele sunt formulări ale învățăturii Bisericii, pe care Părinții Bisericii le-au întocmit ca să păzească Biserica de erezii. Pentru că, ori de câte ori s-a formulat o dogmă, s-a făcut cu scopul de-a se combate o erezie anume.

Niciodată Biserica nu s-a întrunit ca să formuleze o dogmă doar de dragul virtuozității speculative a unor teologi care stau frumos la catedrele lor universitare și meditează filozofic, sociologic ș.a.m.d. Niciodată nu s-a întâmplat așa ceva. Toate Sinoadele Ecumenice și Locale, ori de câte ori s-au ocupat cu redactarea dogmei, erau de fiecare dată puse față în față cu o erezie concretă.

Aceasta este exact realitate istorică. Din punctul de vedere al tradiției patristice, formularea dogmei pentru combaterea ereziei era o expresie a vieții liturgice a Bisericii. Pentru că erezia era contrară vieții Bisericii, adică se împotrivea experienței Bisericii. Și experiența aceasta, în fond, ce este? Este curățirea, luminarea și îndumnezeirea. Și tot ce este în acord cu experiența aceasta este Ortodoxia.

Părintele Ioannis Romanidis

Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica Empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ionnis Romanidis, trad. Tatiana Petrache, 2014, pp.121-122.

Victorie definitivă a Parohiei Schit Orășeni împotriva MMB în dosarul ordonanței președințiale de evacuare

IMG_20190806_075732-min-1024x768

Liniștea coboară încetul cu încetul în sufletul greu încercat al credincioșilor de la Orășeni și al parohului lor, pe măsură ce justiția își face datoria și respinge ca neîntemeiate acțiunile prin care Mitropolia Moldovei și Bucovinei încearcă să îl scoată cu forța din parohie pe preotul mărturisitor Ioan Ungureanu.
Tribunalul Suceava a respins apelul la sentința Judecătoriei Suceava, prin care se hotărâse că ordonanța președințială de evacuare a preotului este inadmisibilă.
Așteptăm ca presa națională și locală să își facă datoria de a prezenta victoria părintelui Ioan cu aceeași tragere de inimă cu care a prezentat scandalurile create de MMB în parohia Schit Orășeni.

Tribunalul Suceava a decis astăzi, 13 august 2019, respingerea ca neîntemeiat a apelului făcut de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, prin care se contesta sentința dată pe 7 iunie 2019 de către Judecătoria Suceava, de respingere a cererii de ordonanță președințială de evacuare a părintelui Ioan Ungureanu ca inadmisibilă.

Parohia Orășeni câștigă un nou proces intentat de mitropolitul ecumenist Teofan

Decizia pronunțată de către Tribunalul Suceava este definitivă, nemaiputând fi atacată în alt nivel de jurisdicție. Pe rolul Tribunalului Suceava se află și apelul MMB contra deciziei Judecătoriei Suceava de respingere a cererii de evacuare de urgență a părintelui Ioan din 12 martie 2019.

Victorie uriașă pentru Schitul Orășeni: Judecătoria Suceava respinge cererea de evacuare formulată de MMB

Dacă apelul respectiv va fi respins ca și cel de astăzi, MMB va pierde definitiv toate acțiunile de evacuare în procedură de urgență a preotului Ioan Ungureanu din parohia sa.

Victoria parohiei Schit Orășeni are un răsunet național, întrucât Parohia Schit Orășeni este la ora actuală singura parohie ortodoxă din Patriarhia Română în care preotul și credincioșii au respins hotărârile sinodului ecumenist din Creta din 2016, au întrerupt pomenirea ierarhului, necăzând în același timp în vreo rătăcire schismatică.

În efortul său de apărare a mitropolitului ecumenist Teofan, MMB a recurs la toate mijloacele imaginabile pentru a înfrânge rezistența credincioșilor și a preotului din Orășeni. Faptul că parohia rezistă și începe să câștige proces după proces în justiție demonstrează că Dumnezeu luptă alături de acești oameni, într-o luptă în care nimeni nu dădea vreun sorț de izbândă micii comunități care înfruntă întregul Goliat ecumenist național și nu numai.

Această a treia victorie și faptul că Dumnezeu luptă alături de poporul de la Orășeni arată oricui că lupta preotului Ioan Ungureanu contra ecumenismului este dreaptă, pentru că ecumenismul este erezie, iar mitropolitul Teofan este părtaș la această erezie, fiind, în același timp, și purtată corect, deoarece preotul și credincioșii sfinției sale nu au căzut în diverse rătăciri schismatice, așa cum s-a întâmplat cu unii care au început această luptă corect și s-au pierdut pe parcurs, ci au rămas în grupul celor care mărturisesc corect, patristic și echilibrat contra ereziei.

Parohia Schit Orășeni rămâne în acest moment singurul punct de rezistență antiecumenistă în Moldova, după dispariția celorlalți care au fost implicați în această luptă în ultimii ani și care la începutul acestui an au părăsit complet scena luptei antiecumeniste, fiind și una dintre cetățile Ortodoxiei din lumea ortodoxă, cum o descria părintele Teodor Zisis în cadrul Sinaxei interortodoxe de la Botoșani, din 1 mai 2019.

În aceste condiții, cei ce au fost opriți de duhovnicii lor nepomenitori să mai participe la slujbe la Orășeni din diverse motive neserioase ar trebui să înceapă să se întrebe dacă nu cumva sunt opriți de duhovnicii lor să meargă să se întâlnească în biserica din Orășeni cu Dumnezeu, unde se duce lupta antiecumenistă cu adevărat, iar Dumnezeu, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sfinții ocrotitori Sila, Paisie și Natan luptă alături de preotul paroh și de inimoșii răzeși ai satului împotriva acestei erezii cumplite?

Preoților cu cuget ortodox, care încă nu au întrerupt pomenirea, victoria de astăzi le arată că se poate să câștigi în fața mamutului ecumenist atunci când lupți corect și Dumnezeu luptă alături de tine. Victoria de la Orășeni e un îndemn pentru aceștia să nu aștepte ca papa să vină să slujească direct cu ei în parohii pentru a întrerupe pomenirea ierarhilor ecumeniști sau măcar pentru a lua atitudine public cu curaj contra ereziei, pentru că dacă așteaptă asemenea moment va fi prea târziu pentru mântuirea sufletelor lor.

Le rămâne și celor care, instigați de MMB, sperau astăzi într-o victorie a ecumenismului în satul lor, să își dea răspuns la întrebarea: Cum putea cineva să își închipuie că Dumnezeu va da victoria celor care în urmă cu câteva zile batjocoreau marele praznic al Schimbării la Față a Domnului și Postul Adormirii Maicii Domnului cu mici, bere și muzică de petrecere?

Mihai Silviu Chirilă

Victorie definitivă a Parohiei Schit Orășeni împotriva MMB în dosarul ordonanței președințiale de evacuare

Căsătoriile mixte surpă Biserica lui Hristos din interior

lup

„Căci cuvântul lui Dumnezeu, prin firea lui, nu se poate lega şi puterea nicidecum nu a fost dată ierarhilor ca să poată face vreo călcare de canon, ci numai ca să urmeze cele dogmatisite şi să calce pe urmele celor care le-au primit înaintea lor … Însă, precum se pare, zidindu-şi casa lor pe locuri putrede, când erezia a lovit asupra lor ca o furtună, au căzut cu cădere preacumplită, numind iarăşi iconomie lepădarea adevărului… Şi cei mai mulţi sunt gata spre împărtăşirea cu răul, căutând în nevoi să afle oarecare dezvinovăţire prin care, fără necaz şi supărare, să ducă lupta pentru dreapta credinţă. Au avut părtăşie [cu ereticii] pe baza tăgăduirii lui Hristos, a Născătoarei de Dumnezeu, a tuturor Sfinţilor”.*

Din cele spuse de dumnezeiescul Părinte Theodor Studitul, nu poate fi folosită iconomia în legătură cu Sfintele Canoane, aşa cum au făcut şi fac în continuare pseudoierarhii BOR, mult înainte şi după ereticescul sinod cretan. S-au lepădat de Adevăr, minţind cler şi popor, care nu poate după cum se vede să-şi găsească dezvinovăţire în niciun fel, acceptând răul drept bine. Devierea de la canonul 72 are, de asemenea, foarte grave urmări eclesiologice, de neacceptat, din moment ce amestecă eclesiologic împreună „oaia” şi „lupul” și „partea” lui Hristos cu „moștenirea” păcătoșilor. În temeiul Canonului 10 Laodiceea, ,,nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii – adică creştinii ortodocşi, să împreune, din indiferenţă, pe fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei”. Potrivit interpretării dată de unii canoniști ortodocşi, canonul respectiv interzice căsătoria unui creştin ortodox cu orice persoană aflată sub anatema Bisericii Ortodoxe, a cărei erezie a fost deci anatematizată. (Can. 1 II Ec.; 1 Sf. Vasile cel Mare ; 45 Apost.) Căsătoria mixtă surpă Biserica din interior, căci deschide poarta rugăciunilor în comun, deschide poarta întrebuințării falsei iconomii și pentru administrarea restului tainelor celor neortodocși.

Astfel, prin căsătoriile mixte:

1. Se acceptă botezul ereticilor, şi se aplică doar Mirungerea, prin urmare se legalizează rugăciunea în comun cu ereticii, întrucât acesta nu a fost botezat ortodox (a considera valid „botezul”ereticilor, înseamnă a considera valide toate ,,tainele’’ lor.)

2. Căsătoria mixtă fiind lovită de nulitate, cei doi parteneri vor trăi în desfrânare sub iluzia unei binecuvântări date de către Biserică.

3. Ea lipsește pe partenerul ortodox de posibilitatea unirii cu Hristos în Sfânta Taină a Euharistiei, iar fără aceasta cine va putea sta împotriva vrăjmașului mântuirii neamului omenesc?

4. Căsătoria mixtă lucrează implicit la disoluția familiei, și astfel a societății, alături de atacurile generalizate în lumea actuală împotriva familiei, prin faptul că este lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu, iar ceea ce este lipsit de această binecuvântare, nu poate dăinui, nici nu poate spori în bine.

5. Copiii dintr-o căsătorie mixtă vor suferi de grave confuzii de credință, relativism dogmatic.

6. Căsătoria mixtă introduce o rupere între Bisericile locale, în funcție de acceptarea sau neacceptarea acestei false iconomii.

7. Se anulează scopul căsătoriei care este mântuirea în Hristos a celor doi soți, prin introducerea ecumenismului în familie.

Sinodul BOR va continua nestingherit aceste lucrări vătămătoare, cu acordul clerului laic şi monahal, în acceptul pleromei tăcute şi supuse, ignorând cu desăvârşire, precum mai – marii lor, Sfintele Canoane, învăţăturile Sfinţilor Părinţi, însăşi Evanghelia, spre pierderea mântuirii. „Dacă se va da deoparte”, zice, „nu va binevoi sufletul Meu întru el”(Avac. 2, 4). Şi iarăşi, Apostolul zice: „Noi nu suntem ai dării deoparte spre pierzanie, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evr. 10, 39). Amin.

Dr. Gabriela Naghi

*Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi/ Sf. Theodor Studitul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Amfilohie; trad. din limba greacă veche de pr. Marcel Hancheş, Bucureşti, Ed. Sofia, 2006, vol. I