Chemare la unitate și la răspuns ortodox

Coperta-1Cu mila lui Dumnezeu, încercând să păstrăm în cuget și în viață moștenirea sfântă lăsată neamului românesc de părintele Justin Pârvu, ne-am gândit (autorii broșurii ”40 de argumente că Sinodul din Creta nu a fost în Duhul Sfinților Părinți”, împreună cu alți noi colaboratori) să facem o lucrare de dimensiuni medii în care să tratăm următorul subiect: răspunsuri la motivele invocate de români (episcopi, preoți, monahi, profesori de teologie, mireni etc) pentru a nu întrerupe pomenirea episcopilor apostați, pentru a nu mărturisi dreapta credință, pentru a nu lupta împotriva hotărârilor eretice ale adunării cretane, pentru a nu se implica etc. Cartea s-ar putea intitula ”Atitudini și răspunsuri ortodoxe împotriva adunării eretice din Creta, iunie 2016” sau un alt titlu, mai bun (așteptăm propuneri)

De aceea, punând ca titlu mențiunea ”Atitudini ortodoxe”, cei care doriți, vă rugăm să trimiteți mărturia voastră la adresa ciprioan@yahoo.com. Mărturia poate fi ceva de genul: ”am fost și am discutat cu preotul meu paroh (sau duhovnic) despre sinodul din Creta și mi-a spus……..” Iar noi vom încerca să răspundem la toate aceste ”răspunsuri” ale ecumeniștilor, filo-ecumeniștilor, nepăsătorilor etc.

De asemenea, cartea va cuprinde și o analiză a reacțiilor ecumeniste la lupta anti-Creta apărute în presa scrisă și în mediul on-line (vreo 30-40 mai sugestive din ambele domenii, la care de asemenea vom răspunde)

Scopul nostru este unitatea în adevăr, ca fii ai Bisericii Ortodoxe. Nădăjduim ca și această strădanie să contribuie la urnirea ierarhilor noștri, membri ai Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române, să mărturisească cu curaj adevărul de credință și să fie în fruntea luptei cu panerezia ecumenismului.

Orice propunere constructivă și obiectivă prinde bine.

Perioada de trimitere a mărturiilor (care pot cuprinde și răspunsul pe care dvs înșivă l-ați dat ecumeniștilor, poate că noi nu putem da altul mai bun, ci îl vom pune pe al dvs) este până la 1 iunie 2017.

Cartea o vom dedica memoriei sfinte a Părintele Justin Pârvu Mărturisitorul!

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, să biruim pe satana care ne dezbină și să avem ierarhi mărturisitori ai ortodoxiei Sfinților Părinți!

Echipa de redacție

Sursa: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2017/05/11/chemare-la-unitate-si-la-raspuns-ortodox/

Anunțuri

Jean Claude Larchet – Despre împărtăşirea deasă

Larchet1Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi în des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Aceasta viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere.

În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: «Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui sfânt.» (Canonul 94).

Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţa faţă de împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că deși trebuie să fim vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi: «Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a obţine sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici. » (Convorbiri, XXIII, 21).

Al doilea canon de la Sinodul din Antiohia (341) este obligat să reglementeze acest aspect şi merge până la a considera drept păcat abţinerea de la împărtăşanie atunci când participăm la Sfânta Liturghie: « toți aceia care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi dar, (…) întorc spatele sfintei împătășiri din Euharistie potrivit vreunei neorânduieli, toți aceștia trebuie să fie dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertare mărturisindu-se , arătând roade de pocăință și cerând iertare.»

Abandonarea împărtăşaniei, mărturisită de textele precedente va deveni şi mai evidentă la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că constata că unii creştini nu se împărtăşesc decât de Botezul Domnului, în timpul Postului mare şi la Paşte, dar că este obligatoriu, pentru ceilalţi, să se stabilească minimul la o dată pe an, încurajând în acelaşi timp împărtăşirea deasă în cazul acelor credincioşi care continuă această practică. Vorbind de Sfânta Jertfă zilnică, el regretă că nu toţi se împărtăşesc zilnic.

Faptul că, după Constantin cel Mare, dar mai ales în timpul împăratului Iustinian (sec. VI), Biserica a devenit Biserica oficială la care mulţi cetăţeni au aderat din obligaţie a avut şi efecte negative, în special în privinţa împărtăşaniei : mulţi creştini nu erau decât creştini cu numele şi veneau să se împărtăşească fără să aibă dispoziţia duhovnicească necesară. Clerul s-a preocupat de protejarea Euharistiei de « mulţimea » care a înlocuit în mare parte « poporul lui Dumnezeu ». Încă din timpurile Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii au început să predice din ce în ce mai mult pregătirea, postul şi examenul de conştiinţă prealabile împărtăşirii. Scrierile lui Dionisie Areopagitul (începutul sec. al VI-lea) manifestă o tendinţă de a prezenta Euharistia ca un « simbol » al Sfintelor Taine, idee reluată în sec. al VII-lea de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, ceea ce nu nega « prezenţa reală », dar îi făcea pe credincioşi să realizeze caracterul profund şi înalt al Euharistiei şi, în consecinţă, al împărtășirii euharistice. Aceasta i-a împins pe unii să înlocuiască participarea la Sfintele Taine cu contemplarea lor, iar iconoclaştii, în sec. al VIII-lea, afirmau, extrapolând această concepţie, că singura icoană admisibilă a lui Hristos este Trupul şi Sângele euharistic. Apărând ortodoxia, Sfântul Teodor Studitul aminteşte că Euharistia este însuşi « adevărul », iar patriarhul Nichifor reafirma că Euharistia este « carnea lui Dumnezeu », identică cu sângele şi trupul lui Hristos.

În secolele ce au urmat, această practică a fost variabilă. În timp ce în unele locuri sau în unele medii, împărtășirea deasă dispărea, în altele ea a rămas vie. Conform mărturiilor Sfântului Varsanufie (sec. al VI-lea) şi ale Sfântului Teodor Studitul (sec. VIII-IX), majoritatea călugărilor din timpul lor, se împărtăşeau zilnic.

În diferite epoci şi locuri, practica împărtășirii dese a fost restaurată. Astfel, în Grecia, în sec. al XVIII-lea de către acei călugări “colivari” (în special de către Sfântul Macarie al Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul) sau în Biserica rusă, la început de secol XX de către patriarhul Serghie, care, în acord cu Sfântul Sinod, cere împărtăşirea săptămânală după spovedanie.

Putem, în orice caz, constata că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila (care nota că creştinii luau parte la aceasta « pentru că este Sfânta Taină desăvârşită, iar cei care se împărtășesc nu trec prin nici o încercare pe care să nu o biruiască »). Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea aproape zilnică iar Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma « Toţi sfinţii cred că nu există mântuire fără împărtăşire şi că nu există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă »). Constatăm ca în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi duhovnicești au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă de reînnoire din acest punct de vedere.

Diferitele Biserici ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare pregătire care implică : mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă sexuală şi rugăciune înainte de împărtăşanie.

Perioada de post cerută este variabilă în diferitele Biserici ortodoxe (mereu preocupate de a lua în considerare condiţiile de viaţă locale ale credincioşilor). Dacă recomandarea de abţinere totală de la hrană şi de la băutură (mai puţin în cazuri speciale : copii, bolnavi, femei însărcinate) cu 12 ore înainte de împărtăşanie este comună tuturor, obligaţia de a ţine post (abţinerea de la produse de origine animală, ulei şi vin) prealabilă acestui timp de abstinenţă este variabilă : de la masa precedentă până la trei, patru, chiar şase zile, aceste perioade fiind în general cerute în cazul credincioşilor care nu ţin în mod normal posturile mari şi zilele de post stabilite de Biserică.

Spovedania înainte de împărtăşire era cerută, în general. Trebuie însă să constatăm că, dacă acest principiu este aplicat cu stricteţe în Biserica rusă, în Biserica greacă faptul că nu toţi preoţii sunt şi duhovnici a avut drept consecinţă, în parohiile rurale, o discordanţă între ritmul de spovedanie şi cel de împărtăşire. Este totuşi adevărat că cele două Sfinte Taine nu sunt legate în mod obligatoriu, transformarea spovedaniei înainte de împărtăşire într-o obligaţie riscă să subordoneze una celeilalte şi să banalizeze spovedania. Pe de alta parte, separarea completă între împărtăşanie şi spovedanie şi concepţia conform căreia credincioşii nu trebuie să se împărtăşească decât atunci când simt nevoia, risca să îi abată de la efortul de recunoaştere a propriilor păcate şi mărturisirea lor şi contribuie, de asemenea, la banalizarea împărtăşaniei. Credincioşii trebuie oricum să ia la cunoştinţă regulile în vigoare în Biserica lor şi să consulte preotul parohiei lor pentru variaţiile posibile din aplicarea lor. Este exclusă cu desăvârşire împărtăşirea în caz de păcat grav sau fără pregătire (Biserica ortodoxă nu poate accepta practica împărtăşirii improvizate în forma în care este azi răspândită în cadrul confesiunilor catolice şi protestante).

Obligaţia postului prealabil de lungă durată a jucat, fără îndoială, în unele Biserici ortodoxe un rol descurajator (împărtăşirea frecventă, chiar săptămânală, implica deci un post cvasi-permanent) sau limitativ (împărtăşirea frecventă era redusă la perioada marilor posturi). Există riscul ca sâmbăta să nu mai fie pentru om, ci omul pentru sâmbătă (cf. Mc. 2, 27), regula având drept efect îndepărtarea omului de ceea ce ar trebui să îl apropie… Exista riscul de a considera regula mai importantă decât însuşi Hristos, de a-L subordona sâmbetei în timp ce «Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei» (Mt 12, 8). Pentru a evita un astfel de efect negativ, folosirea « iconomiei » părea preferabilă pe plan pastoral, preotul care permite împărtăşirea cu Sfintele Taine preocupându-se în general de a ţine cont de condiţiile particulare în care sunt încadraţi credincioşii pentru care este responsabil. În ce priveşte spovedania prealabilă, ea nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru credincioşi, dacă este percepută, nu ca o obligaţie apăsătoare, ci ca ocazia de a primi de la Dumnezeu mai mult har, acela al iertării păcatelor lor, al curăţirii sufletului de urmările lor şi de vindecare duhovnicească şi ca o nouă etapă pe calea progresului duhovnicesc unde ne despărţim de « omul cel vechi » pentru a ne îmbrăca cu « omul cel nou ».

Ceea ce este important, nu este aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire, de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei : trup şi suflet. Postul şi abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului (dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea acestuia.

Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii, înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.

Care ar trebui să fie această dispoziţie ? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți pentru a-L primi, nici să fim puri şi fără păcat : este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel care s-ar crede desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol Ioan, un mincinos (1 Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul să arate Sfântul Potir, el spune: « Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor », credincioşii răspund : « Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl! Amin ». Acest răspuns ilustrează bine atitudinea care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie : este vorba de recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici de a primi un asemenea dar, adică de avea înainte de toate o atitudine de pocăinţă şi de umilinţă şi de a cere cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne primească la Sfânta Împărtăşanie, să o rugăm pe Maica Domnului, pe sfinţii faţă de care suntem apropiaţi şi pe Sfântul Înger păzitor să mijlocească pentru noi pentru ca să fim vrednici de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe credincioşi in această atitudine, preotul cerând: « Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă ».

Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi, bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm că însuşi Hristos a spus că a venit printre oameni ca să îi mântuiască pe cei care au nevoie de un doctor, nu pe cei ce sunt sănătoşi (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31), şi că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Unele din efectele împărtăşaniei sunt de altfel cele pe care preotul le cere de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii: « curăţirea sufletului », « iertarea de  greşeli», « mântuirea de păcate ». Toate acestea sunt amintite în cele trei rugăciuni care preced împărtăşirea : « Miluieşte-mă şi iartă-mi toate greşelile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul […] Nu spre judecată sau osândă să îmi fie mie împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului. »

Împărtăşirea permite de asemenea, aşa cum indică de două ori Sfânta Liturghie, să primim încă din această lume viaţa de veci. Aşa cum, dacă încetăm să mâncăm şi să bem, murim, tot aşa trebuie să avem sentimentul că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne privăm singuri de Viaţă, de viaţa adevărată şi veşnică a cărei singură sursă este Dumnezeu. Avem deci nevoie de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie simţind nevoia de viaţă veşnică şi fiind înfometaţi de această hrană cerească care poate să ne-o ofere, şi care este hrana Împărăţiei cereşti la care Sfânta Împărtăşanie ne deja face membri.

O altă atitudine necesară este credinţa, nu numai în faptul că ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi în faptul că comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastra, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin.

O altă atitudine trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu : împărtăşirea trebuie să fie motivată de către nevoia de a ne uni mai strâns, într-un mod mai intim cu Dumnezeu, de a nu face nimic fără El acum şi în veci. Aceste atitudini diferite sunt rezumate de către preot înainte de împărtăşire atunci când spune, arătând Sfintele Daruri: « Cu frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! »

Această propoziţie, ca şi multe altele din timpul Sfintei Liturghii mărturisesc faptul că aceasta este concepută pentru ca toţi cei care participă la ea să se împărtăşească şi indică faptul că împărtășirea este în fond regulă. În mijlocul aceleaşi Liturghii  se găsesc cuvintele lui Hristos, care sunt cât se poate de explicite : «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu»; «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu». Să amintim că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică nu propune credincioşilor Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea catolică a « sfântului sacrament» şi nu le păstrează într-un « chivot » ca să poată fi venerate de credincioşi în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie consumate în timpul Sfintei Liturghii , aceasta fiind finalitatea lor autentică. Putem deci cu toţi să răspundem invitaţiei lui Hristos care ne spune prin vocea preotului în momentul comuniunii : « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! » şi să urmăm de asemenea în această privinţă  exemplul de credinţă al Sfinţilor Părinţi.

Căci într-adevăr Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. « Nu putem să mai mergem dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva », spune Sfântul Nicolae Cabasila. Cu adevărat, ea este, cum spune Sfântul Teodor Studitul « taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti ». În această taină, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, primim nu numai « darurile Duhului, oricât de bogate ar fi, ci şi pe însuşi Făcătorul de bine, comoara care conţine întreg harul », « este vorba de stăpânirea celui ce a înviat », « îl avem pe EL însuşi şi nu ceva ce face parte din El ». De asemenea, această Taină reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a dumnezeirii (Col 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru. Euharistia nu doar ne formează după Hristos, precum celelalte taine, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, ci ne « hristifică » în mod real : « Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el», ne spune Hristos (Ioan 6, 5-6). Trupul şi Sângele lui Hristos se răspândesc în toate mădularele noastre, « astfel devenim purtători de Hristos » afirma Sfântul Chiril al Ierusalimului, « în acest mod, după preafericitul  Petru (2 Pt. 1, 4), trebuie să ne facem părtași dumnezeieștii firi ». Prin această taină, «Dumnezeu se amestecă cu firea noastră trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om împărtăşindu-i dumnezeirea Sa», remarca Sfântul Grigorie de Nyssa, care mai scrie : « Aşa cum puţină drojdie, după cuvântul Apostolului (1 Co 5, 6), face pâinea să crească, aşa şi trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte din ale nostre, îl schimbă şi îl transformă în propria sa substanţă. »

Cum să refuzăm acest dar ? De ce nu am face tot posibilul pentru a-l primi de fiecare dată când ni se oferă ?

Traducere de Andreea-Cătălina ALEXANDRU

Împărtăşirea cu vrednicie sau cu nevrednicie?!

150964__euharistiaAdepţi ai unei împărtăşiri mai rare, duhovnici şi teologi mai ,,tradiţionalişti”, bine intenţionaţi în demersul duhovnicesc, dar, promotori ai unor învăţături de influenţă apuseană (Catehismele sec. XVII), susţin fără echivoc că nu putem exercita o împărtăşire deasă sau continuă, motivând nevrednicia sau lipsa de evlavie. Această atitudine, susţin ei, contravine învăţăturilor patristice referitoare la primirea Sfintelor Taine, iar aderenţii acestei practici ar trebui să dobândească starea de ,,vrednicie” printr-o pregătire intensă şi la vremea stabilită de ,,normele” bisericeşti în vigoare (cele patru posturi, 40 de zile!), căutând totodată, să stingă toate patimile, pentru realizarea unei bune aşezări sufleteşti, potrivită împărtăşirii. Sfântul Chiril al Alexandriei răspunde acestora: ,,Dacă iubim viaţa veşnică, dacă vrem şi rugăm pe dătătorul nemuririi Hristos să fie cu noi, să nu ne lipsim de împărtăşirea cu Sfintele Taine, cum fac unii leneşi. Ca nu cumva adâncul în răutate, diavolul, să meşteşugească din vătămătoarea de suflet evlavie faţă de dumnezeieştile Taine, o cursă pentru sufletele noastre. Dar tu ce-mi răspunzi? Pavel aşa scrie, că cine mănâncă Pâinea şi bea Paharul Domnului cu nevrednicie, spre judecată luişi mănâncă şi bea. Deci şi eu, cercetându-mă pe mine nu mă văd vrednic de împărtăşire. La aceasta îţi răspund şi eu: Când dar o să fii vrednic? Când vrei să te înfăţişezi înaintea lui Hristos? De te vei teme totdeauna de cele mai mici greşeli ale tale şi greşeşti şi aluneci în ele, nu vei înceta niciodată, ca un om ce eşti (deoarece zice sfântul Prooroc David: Cine poate cunoaşte greşelile omului cele mici şi nu de moarte?). De unde urmează ca să nu te împărtăşeşti niciodată şi să rămâi lipsit de sfinţirea cea de suflet mântuitoare a Sfintelor Taine. Ci mai bine este să te gândeşti şi să trăieşti o viaţă mai evlavioasă, potrivit cu legile şi poruncile lui Dumnezeu şi aşa să te împărtăşeşti cu Sfânta Cuminecătură; crezând că este nu numai stricătoare a morţii, ci şi a neputinţelor celor sufleteşti şi trupeşti, pe care le avem. Pentru că Hristos, când se va sălăşlui în noi prin împărtăşire, încetează cugetul cel sălbatic al trupului nostru şi aprinde evlavia cea către Dumnezeu şi omoară toate patimile şi vindecă păcatele noastre ca a unor bolnavi. Deoarece ca un bun Păstor ce este, îşi jertfeşte sufletul său pentru oi, leagă pe cea zdrobită şi ridică pe cea căzută.”

Sesizarea sinceră a nevredniciei personale, întemeiată adeseori pe învăţături şi practici inexacte, nu motivează însă îndepărtarea de Sfintele Taine, considerând că este suficientă această constatare. E necesară recunoaşterea stării de nevrednicie ca realitate duhovnicească, dar e nevoie să dobândim o oarecare vrednicie pe care părintele duhovnicesc să o identifice în conformitate cu normele canonice existente în viaţa Bisericii. Este limpede pentru toată suflarea creştinească că ,,oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat de Trupul şi de Sângele Domnului” (I Cor. 11, 27)  şi că este necesar ,,să se cerceteze însă omul pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (I Cor. 11, 28), însă Sfântul Apostol Pavel nu a rostit aceste cuvinte pentru a ne îndepărta de Izvorul Vieţii, ci de a ne apropia de El, nu oricum, ci cu cercetare şi pregătire. Acest lucru îl reliefează apoi, întreaga Tradiţie Răsăriteană prin încurajarea credincioşior de a participa la Euharistie, lepădând păcatul şi crescând în iubirea faţă de Dumnezeu, cunoscând că ,, cel ce se abține de la Sfintele Daruri se separă în chip evident de Hristos” (Sf. Teolipt al Filadelfiei) şi că ,,este cu neputinţă să se mântuiască credinciosul şi să primească iertarea păcatelor şi să dobândească Împărăţia cerurilor, dacă nu se împărtăşeşte cu frică, cu credinţă şi cu dragoste de tainicul şi neprihănitul Trup şi Sânge al lui Hristos” (Sf. Nil).

Biserica exprimă prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ideea deosebit de preţioasă, fundamentată scripturistic (I Ioan 5, 16-17), că cei care au păcate grave, ,,de moarte”, nu pot primi Sfintele Taine. „Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, – spune nicolae_cabasila_2Sfântul Nicolae Cabasila – trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).”

Îndepărtarea celor nevrednici de la Sfintele Taine şi-a avut întotdeauna temeiul pe pocăinţă, ca mijloc de îndreptare (vindecare), Biserica pronunţându-se împotriva păcatului şi a lepădării lui, nicidecum  a respingerii acestora de la cuminecare. Păcatul de moarte este cel care face mădularul mort, împărtăşirea neajutând în viaţa duhovnicească, fiind de cele mai multe ori spre osândă, neputinţă, boală şi moarte (I Cor. 11, 29-30). Atunci când însă păcatul nu este ,,de moarte”, împărtăşirea cu Sfintele Taine este permisă şi încurajată pentru creştinii râvnitori în a primi sfinţenia, nu printr-o participare formală şi indiferentă, ci conştientă şi cu pregătire, starea de pocăinţă şi lupta cu păcatul fiind atitudini permanente în viaţa duhovnicească. Sfântul Ioan Casian spune că: „Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici… să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult însă este mai drept ca de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de Acele Sfinte Taine s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine…”

Starea de vrednicie, paradoxal, se dobândeşte prin recunoaşterea propriei nevrednicii, nu ca o constatare pasivă la nivelul intelectului, ci printr-o lucrare conştientă de izolare a păcatului şi dobândire a virtuţii. Însă, abia când ne apropiem de Sfântul Potir ,,cu frică de Dumnezeu, credinţă şi dragoste”, având binecuvântarea duhovnicului şi încredinţarea lăuntrică că avem nevoie de Hristos, că fără El nu putem trăi, putem spune că suntem oarecum vrednici de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi că Îl primim nu pentru succesele noastre duhovniceşti, ci din iubire şi mulţumire pentru ,,Sfintele ce se dau sfinţilor”.

A fi refuznici în primirea Sfintelor Taine, motivând nevrednicia, poate da drepturi puterii diavoleşti de a ne ţine departe de sfinţenie. Blindaţi cu certitudini pseudoduhovniceşti, că nu putem primi Sfintele Taine decât după împlinirea ,,ritualului” ascetic, la soroacele stabilite de catehismele noastre şi încredinţaţi că suntem împlinitori ai poruncii a 4 a bisericeşti (!), amânăm cuminecarea, ajungând să respingem sistematic iubirea lui Hristos din viaţa noastră, manifestată jertfelnic în Sfânta Liturghie. Mai mult decât atât, devenim potrivnicii propriului nostru bine existenţial, ajungem să ne împotrivim binecuvântării lui Dumnezeu şi să facem loc răului sub toate formele lui. Iată 143735_sfantul-ioan-de-kronstadtcât de mare este durerea Sfântului Ioan de Kronştadt, văzând această lipsire a omenirii: ,,Sărmani oameni – obișnuia să spună – dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de-viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a întrarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!” ,,Bieți sărmani, nenorociți oameni! De ce vă lipsiți voi sub pretexte zadarnice ale grijilor lumești! Zici: ,,Eu sunt păcătos, nevrednic!” Căiește-te! Aici e curăția, aici e Fiul lui Dumnezeu Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, iar nu pe cei drepți!”

Indiferenţa, prejudecata, falsa evlavie, substituirea învăţăturilor sănătoase cu privire la împărtăşire, individualismul, stereotipia, conducerea după criterii ,,tradiţionaliste verificate”, calculul rigorist şi, de ce nu trufia, pot sabota viaţa duhovnicească autentică, participarea la Euharistie devenind permisă doar la anumite soroace, în anumite condiţii impuse de o legislaţia formalistă şi după criterii nepotrivite cu structura canonică, eclesiologică şi liturgică a Bisericii lui Hristos.

A trăi Ortodoxia ca pe un ansamblu de îndatoriri şi obligaţii pentru a câştiga prin propriile eforturi şi strădanii starea de vrednicie potrivită împărtăşirii, nu se justifică nici teologic, nici duhovniceşte. Riscul de a rămâne prizonierii unor concepte şi clişee pseudoduhovniceşti, este mai mare decât cel al banalizării actului împărtăşirii printr-o continuă apropiere de Sfintele Taine, ,,pretextul nedemnităţii mulţimii covârşitoare a mirenilor de a se apropia deseori de Potir” fiind expresia unei atitudini indolente, menite să limiteze manifestarea iubirii lui Dumnezeu în spaţiul tainic al Bisericii.

Preot Claudiu Buză

Părintele Elpidie : ,,Puterea noastră în vremurile eshatologice va fi, pe lângă credința în adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Sfânta Împărtășanie”

cip,,… Atunci vor recurge cu viclenie la metode iscusite cum ar fi cipul. Nu vor pune cătuşe. Nu ştim exact în ce formă va fi folosit acest cip. Vor face aceasta, pentru a cerceta. Vor experimenta pe greci, felul în care pot fi influenţaţi oamenii, iar în final să fie controlată întreaga lume.

Aceasta va fi o etapă premergătoare, iar atunci când se va împlini vremea şi prorocul mincinos se va instala în scaunul Vaticanului, va influenţa întreaga lume cu hotărârile lui. Toţi liderii politici vor fi de partea lui. Să nu credeţi însă, că Vaticanul va avea vremuri uşoare, dimpotrivă, va avea parte de multe tulburări. Vor încerca să aleagă un alt papă. Va fi format un antipapa. Va fi un papă, un antipapa şi  un antipapa secund. Toate acestea vor depinde de noi, de cât ne vom ruga ca să se schimbe situaţia. Dar acest pseudo-profet va aduce multă pagubă, el va aduce cipul.

Antihristul le va găsi pe toate pregătite, pentru că va lucra prin el. Să nu credeţi că acest cip va fi, cum auziţi despre altele, că-l introduc subcutanat aici sau acolo şi apoi îl pot scoate, nu! Nu va fi la fel. Sfântul Duh zice că ceea ce va fi implantat oamenilor în vremurile acelea, va fi lucrat după o tehnologie atât de înaltă, microtehnologie, încât va putea influenţa hotărârile omului. Va fi implantat astfel încât nu va putea fi scos nicicum. Va fi incizat (gravat) în om. Va avea o frecvenţă atât de înaltă şi asemenea capacitate, încât va putea influenţa până şi simţirile şi sentimentele omului. Iar cel care va deţine calculatorul central, va putea induce tuturor care vor avea cipul implantat asemenea senzaţii, încât de durere vor scrâşni din dinţi. De aceea, cei care vor lua acest cip pentru a scăpa de dureri, vor fi primii care se vor distruge. Iar ei vor şti totul despre om, îi vor cunoaşte gândurile, sentimentele şi vor putea interveni în viaţa lui.

Sfânta Împărtăşanie va da putere celor ce nu se vor închina lui Antihrist

72546_sfanta-impartasanie Toate acestea vor veni şi dacă nu vom avea credinţă desăvârşită în Dumnezeu, cine va putea rezista acestor timpuri? Iar încredere desăvârşită ştii ce înseamnă? Cu simplitate, cu smerenie şi pocăinţă, să veniţi să primiţi Sfânta Împărtăşanie. Cei care nu se vor împărtăşi, nu vor putea rezista celor ce vor fi. Sfintele Taine vor avea o asemenea putere în sufletul omului, încât aceştia nu vor putea fi influenţaţi sau manipulaţi nici prin gânduri, nici prin simţiri.

Microtehnologia digitală va fi de o asemenea capacitate, încât vor putea afecta până şi mintea omului. Vă daţi seama ce minţi satanice există? Veţi vedea, nu acum, peste puţin! Dar nu vor avea nicio putere asupra omului care va înţelege şi se va împărtăşi. Sfânta Împărtăşanie va răspândi în jurul acelui om o asemenea putere, va fi apărat de îngeri atât de tare, încât Lucifer şi slujitorii săi nu vor putea vătăma cu nimic acel suflet. Şi va trăi acel om cu puţină hrană şi va supravieţui, iar cei ce vor avea de toate… vor muri.

Ce vrea Dumnezeu de la noi? Să avem credinţă în El. Nu doar credinţă, ci încredere desăvârşită. Să ne schimbăm viața începând de astăzi, să-L iubim pe Dumnezeu și să alergăm în brațele Lui ca un copil în brațele mamei sale. Şi chiar de va avea vreo supărare, nu va alerga în braţele altei mame. Ce înseamnă asta? Că deşi Dumnezeu ne mai ceartă, pentru a ne ajuta să ne schimbăm viaţa, noi nu trebuie să ne îndepărtăm, ci iarăşi să revenim în braţele Sale. Binecuvântarea Domnului să fie peste voi”!

***

(…) ,,Ceea ce va urma, va fi foarte greu. Va urma multă violență împotriva noastră, a celor ce vor să ne transforme în niște pioni. Prin intermediul controlului alimentelor, a aerului, a apei, chiar și a gândurilor noastre și a sentimentelor noastre și a creierului nostru… și spun asta pentru că ceea ce ne pregătesc sataniștii este ceva ce nu își poate imagina nimeni, și totuși acești sataniști și-au imaginat și vor ști cum să manipuleze și să controleze mintea oamenilor. Cum ne vor controla? Și nu mă refer acum la controlul exercitat acum prin televizor sau internet, sau la controlul prin telefonul mobil… (…) ci ceea ce va veni, va fi ceea ce spune și Apocalipsa, pecetluirea oamenilor cu cipuri. Nu vor fi ca aceste cip-uri de azi, astea nu înseamnă nimic… acestea sunt doar o prefigurare a cipului pe care îl va pune Antihristul cui va accepta. Nu vor obliga pe nimeni, dar vor ști ca nu vom putea supravietui fara ele.

Acest semn, cum va fi? Această pecete va fi o invenție satanică extrem de complexă, dar pe de altă parte și foarte subtilă, care va funcționa pe două nivele.

nanotehnologiePrimul nivel va fi similar cu antena de satelit prin care putem să recepționăm programe la televizor. Prima oară, vor încerca să ne dea această antenă, pe căi ocolite, în special prin asa zise ,,vaccinuri” vor încerca să ne implanteze nano-echipamente în corp, invizibile cu ochiul liber si care vor juca rolul unui spion. Aceste echipamente vor putea citi și interpreta semnalele corpului uman. Acesta va fi o parte din pecete.

Al doilea nivel, va fi un cip extrem de subtil pe care îl vor implanta pe mână sau pe frunte, un nano-cip (nu ca cele pe care le știm acum) care va comunica cu echipamentele pe care le vom avea deja în corpul nostru și care vor funcționa ca un tot unitar, ca un computer și vor transmite informații. Acest dispozitiv, va putea să interacționeze strâns cu materialul genetic al omului, cu creierul și cu sistemul nervos, astfel încât nimeni nu va putea să-l mai scoată. De aceea, cei care vor primi acest semn vor fi robiți de Antihrist. Și cine va înțelege că ceva nu e în regulă, nu-l vor mai putea scoate. Cine va încerca să îl scoată va muri. Aceia care vor primi semnul, vor suferi mai mult decât creștinii. Dar asta nu se va întampla acum. Generația noastră nu va trăi aceste vremuri (vedem totuși în vremea/generația noastră existența nanotehnologiei, impunerea ,,vaccinării” și grăbirea unei dictaturi electronice mondiale – n.n). Urmatoarea generație va vedea aceste lucruri. Să nu vă imaginați însă că Antihrist va reuși să cucerească toată lumea. Nu va fi așa! Foarte multe suflete se vor revolta împotriva Antihristului. Vor fi războaie, prigoane, plângere și mult sânge. Dar, aceia vor fi cei mai mari sfinți ai tuturor vremurilor. Până acum ne gândeam la Sfântul Dimitrie, Sfântul Gheorghe, Sfânta Ecaterina și ziceam: “Doamne, de am fi trăit și noi în vremurile acelea sfinte!” Acum, cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, vor avea în față, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremuri de mărturisire și posibilitatea de a învinge.

Totuși, subliniez, ca să învingă acești oameni care doresc să-L mărturisească pe Dumnezeu și nu vor primi pecetea trebuie să aibă totală încredere în Dumnezeu, să I se încredințeze total lui Dumnezeu ca niște prunci, și așa de mare va fi puterea Harului peste ei, că nimic nu va putea să le facă rău, și nu în ultimul rând, ceea ce îi va întări și îi va apăra cel mai mult, este Sfânta Împărtășanie. Cine nu se va împărtăși, cu credință și cu dragoste, înțelegând că primește Sângele și Trupul Dumnezeu-Omului, acela va suferi mult.

euharistie3-680x459.jpgPuterea noastră în vremurile eshatologice va fi, pe lângă credința noastră în adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, va fi Sfânta Împărtășanie. Și încrederea noastră în Dumnezeu, ne va face una cu El și, Sfânta Împărtășanie ne va da puterea să vedem ceea ce ceilalți nu vor putea vedea. Nu vor putea exista în noi ceea ce sataniștii vor încerca să ne introducă prin înșelaciune, acele nano- dispozitive. Sfânta Împărtășanie va avea o asemenea putere, încât va anihila puterea a ceea ce vor să implanteze (nano-dispozitivul introdus prin ,,vaccinare”, nu pecetea în sine – n.n). De aceea, vă rog, vă implor să vă schimbați atitudinea față de Sfânta Împărtășanie. Sfânta Împărtășanie nu este un premiu pentru virtute, ci este izvorul vieții, este Însuși Iisus Hristos care Se dăruiește celor Care Îl doresc și Îl caută ca și Salvator. Nu vine Hristos să premieze sufletele luptătoare, ci vine ca să întărească sufletele luptătorilor.

Împreună cu El vom învinge, împreună cu Duhul Sfânt. Este greșit ceea ce spun cei care gândesc că vor lupta [doar prin forțele proprii, n.n.] să devină buni, smeriți ca să primească Duhul Sfânt. Cine credeți că poate reuși să ducă această luptă împotriva diavolului fără ajutorul iubitului nostru Iisus Hristos? Cu acest ajutor Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea ca, întăriți, noi împreună cu El, să ne luptăm cu diavolul. Și când Dumnezeu vede că Îl rugăm din tot sufletul acest lucru, atunci ne dă Duhul Sfânt ca să ne întărească și să putem lupta. Și, când va vedea că noi luptăm cu inima smerită. ne va acoperi cu toate darurile Duhului Sfânt. Atunci, sufletele noastre se vor sfinți prin Dumnezeiescul Sânge, prin Duhul Sfânt pe care l-am primit prin Sfânta Împărtășanie (…)”

Sursa: extras din articolul publicat în revista ATITUDINI, nr. 28
Traducere din limba greacă de Monahul Mercurie şi Monahia Gudiila; sursa: youtube.com

http://veghetorul.blogspot.ro/2015/02/profetii-actuale.html

Cuvinte de foc pentru o lume lipsită de strălucire, ale arhimandritului Paisios Papadopoulos: ”Evlavia în Ortodoxie nu se exprimă prin prisma lui Cain”!

paisios-papadopoulos-1(Arhimandritul Paisie slujește în Mitropolia de Florina și este un ieromonah antiecumenist, prigonit de mai-marii lui, ecumeniști pro-Creta)

Motto: ”nu înţelegi că deşi purcezi în cuget bun să oferi jertfa, însă alegerea acesteia nu se face cu bun discernămînt, păcat este?” (Facere 4, 7)

Punerea în practică a ceea ce înţelegem prin Ortodoxie este întâlnită pentru prima dată în Vechiul Testament şi anume în jertfa lui Abel, nu cea a lui Cain. Ce înseamnă Ortodoxia? Dreaptă slăvire (ορθή + δόξα), deci, cuget bun – în speţă, cuget bun întru alegere bună, cu discernământ, referitor la ce fel de ofrandă va aduce lui Dumnezeu cel ce intenţionează să o facă.

Iar Dumnezeu spune clar: ”nu înţelegi că deşi purcezi în cuget bun să oferi jertfa, însă alegerea acesteia nu se face cu bun discernământ, păcat este?” (Facere 4, 7) Abel a fost de părere să aleagă cu atenţie ceea ce urma a oferi ca jertfă Domnului. De aceea şi Dumnezeu a fost mulţumit de ofranda lui. Nu s-a întâmplat acelaşi lucru, însă, cu ofranda lui Cain, cu toate că a acestuia fusese, iniţial, ideea de a aduce jertfă.

Din moment ce, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu cere de la omul căzut [din Paradis], să discearnă, aşteptând de la credincios ofrande alese, iar aceasta încă înainte ca Harul să fi lucrat cu mântuitoarea sa Iconomie, este cu putinţă ca în vremea Noului Testament, când comuniunea noastră cu Domnul trece la un nivel superior, să accepte Dumnezeu în Biserică ofranda Sfintei Anaforale liturgice întinată de crezul ereticilor? Nu trebuie defel să îngăduim a se întâmpla aşa ceva!

Şi totuşi Ierarhia Bisericii grecești este, în marea ei majoritate, într-un cuget cu Cain în ceea ce priveşte Pseudo-Sinodul de la Kolimbari, în aşa fel încât nu numai că nu discerne, nefăcând, deci, diferenţa dintre teologia ortodoxă şi panerezie, dar şi acceptă ca fiind corecte deciziile „sinodului Kolimbăresc”. Iar cea mai mare tragedie este faptul că în comunicatul cu titlul „Către POPOR”, dat de curând publicităţii, încearcă să muşamalizeze cele întâmplate la Kolimbari, în aşa fel încât în loc să informeze POPORUL, mai degrabă îl dezinformează! Şi apoi Arhiereii ne cer să le mai dăm şi ascultare!

Ce spune însă Sfântul Nectarie: „comuniunea cu acesta [cu cel de rea-credinţă şi eretic] întinează credinţa şi [cel ce se găseşte în comuniune cu ereticul] îşi asumă responsabilitatea pentru consecinţele care rezultă din aşa ceva. Aşadar, exteriorizarea necomuniunii previne alterarea sinelui” („Despre relaţiile cu ereticii”).
Iar Sfântul Vasile cel Mare scria: ”Iar dacă la cei care au greșit în cele morale, vătămarea este așa de mare, ce trebuie să spunem despre cei ce învață greșit despre Dumnezeu, a căror rea-credință dacă nu se va vindeca, aceasta îi va preda pe aceștia și unor patimi de necinste?”
Aşadar, dacă încă de pe vremea Vechiului Testament nu era permis nici măcar să se rostească numele lui Dumnezeu în deşert și să nu se ofere jertfă Domnului în mod neglijent, cum va permite Domnul ca în Biserica lui Hristos, în epoca Harului Dumnezeiesc, în care s-a revelat Adevărul, să oferim Sfânta Liturghie noi fiind adepţi ai înşelării?

Dacă nu toţi arhiereii oferă jertfă plăcută lui Dumnezeu, noi, turma raţională a lui Hristos, cunoscându-l pe Păstorul cel bun, îi vom părăsi pe păstorii cei răi şi auzind vocea lui Hristos Îl vom urma chiar de-ar fi să se năpustească asupra noastră toate forţele întunericului din epoca de renegare a lui Hristos prin care trecem. Din nefericire Biserica, în rolul acesteia de for administrativ instituţionalizat, nu a dorit să păstreze şi moştenirea sa duhovnicească, pentru a ţine dreapta slăvire – Ortodoxia -, adică să se adreseze în mod acceptabil lui Dumnezeu Tatăl, prin Fiu, întru Duh Sfânt.
Responsabili pentru această atitudine inadecvată sunt:

A. ECUMENIŞTII

Este vorba despre acei păstori bisericeşti, în primul rând episcopii, dar în special patriarhii, arhiepiscopii, iar din rândurile teologilor de mir, în special profesorii universitari, din fericire nu toţi, totuşi cei mai mulţi dintre aceştia, care l-au urmat pe [Patriarhul] Constantinopolului, cel ce conduce hora Panereziei, unde se antrenează reciproc întru Ecumenism, din narcisism şi corupţie. Despre aceştia s-au scris şi se scriu multe pe internet, deci în direcţia aceasta nu avem prea multe de adăugat şi nici nu va ieşi ceva folositor prin cultivarea polemicii. Cei care sunt cu adevărat interesaţi a se informeze, pot căuta şi vor găsi referinţe.

B. CEI ÎN COMUNIUNE CU ECUMENIŞTII

Mă refer la acei păstori – episcopi, preoți şi „teologi” care, deşi îşi dau seama că lucrurile nu merg bine, neavând îndrăzneala să-şi exprime dezacordul şi să se opună panereziei, fiind şi interdependenţi unii de alții, au devenit şi aceştia, până la urmă, datorită lucrărilor lor, eretici. Şi asta pentru că prin colaborarea cu ei, nu numai că nu informează turma, ceea ce este datoria lor în faţa lui Dumnezeu, din moment ce au dorit să devină păstori, dar îi mai şi acoperă pe ecumenişti atunci când protestează credincioşii, deşi aceştia lucrează de ani de zile, în mod cinic, fără a întâlni nici măcar o rezistenţă semnificativă, ca să nu mai vorbim de vreo tactică de luptă consecventă. De strategie, nici vorbă, căci „strategii” [generalii] au dat bir cu fugiţii!

Una peste alta, marginile temporale şi spaţiale de mişcare pe care aceştia le lasă la îndemâna ereticilor contemporani, le alterează şi propriul crez, din moment ce suportă ca glasul conştiinţei să devină din ce în ce mai estompat, aducând astfel prejudicii Ortodoxiei: mai întâi prin tăcere şi inerţie, în continuare prin a găsi scuze ecumeniştilor şi, în final, fiind slăbiţi şi lipsiţi de Harul lui Dumnezeu, trădând Biserica lui Hristos şi identificându-se cu ecumeniştii. Deoarece, pe când păcatul este considerat ca fiind o ofensă, a găsi scuze păcatului reprezintă ofensa la pătrat!

Aceşti păstori, deci, aduc prejudicii turmei Ortodoxe în aceeaşi măsură ca ecumeniştii, deoarece, prin a nu informa clerul şi poporul despre ceea ce se întâmplă cu-adevărat, privitor la erezia ecumenismului – în momentul în care aceasta a fost infiltrată în mod oficial, sinodal, în sânul Bisericii – şi neluând atitudine, ca nişte nesimţitori – din punct de vedere duhovnicesc – ce se află, considerând, pe motive de confort propriu, că „totul merge bine”, permit membrelor putrede să infecteze şi pe cele sănătoase.

Din cauza acestora pliroma ortodoxiei este dezinformată în aşa grad încât dacă cineva îndrăzneşte să ia atitudine, este caracterizat ca fiind cel puţin fanatic. Am citit de curând în astfel de texte date publicităţii, că cei ce protestează sunt caracterizaţi ca fiind „necurăţenii” umane!

Aceşti aşa-zişi „Kolimbarişti”, nu purced la încetarea comuniunii prin întreruperea pomenirii, deoarece consideră respectiva luare de atitudine ca fiind o rătăcire, cu toate că această modalitate de rezistenţă ne-a fost lăsată de Sfinţii Părinţi. De la cei în comuniune cu ecumeniştii vei auzi lucrurile cele mai de neimaginat, iar prin confuzia pe care o sădesc prin faptele lor, sunt, în final, ei cei care îi debusolează pe credincioşi, pentru că nu le spun lucrurilor pe nume. Ei vorbesc despre ascultare de Biserică, despre luptă din interiorul, ci nu din afara Bisericii, despre unde va fi condusă turma fără episcopi (dar o turmă numeroasă şi dinamică, i-ar încuraja şi pe episcopi să iasă în faţă!), şi tot aşa, până când „castrează” îndrăzneala credincioşilor, acesta fiind şi motivul pentru care nu dau roade întru mărturia de credinţă!

C. CEI ÎN INDIRECTĂ COMUNIUNE CU ECUMENIŞTII

Referitor la cei care nu sunt de-acord cu ecumenismul dar nici nu au intrat în lupta mărturisitoare, păstrând comuniunea cu ecumeniştii şi pomenindu-i pe aceştia, consider că aduc cele mai multe prejudicii pentru că nu ajută la limpezirea înceţoşatei situaţii, în aşa fel încât să vadă turma la ce nivel s-a ajuns şi să poată confrunta întru trezvie Panerezia, nepermiţând astfel luarea de atitudine şi intrarea în luptă.

Pe cînd ecumeniştii sunt născătorii panereziei, segmentul acesta, al, aşa-numiţilor anti-ecumenişti, zişi şi „αχρικαιρίτες” (cei care aşteaptă până în pânzele albe), îşi asumă rolul de doici care alăptează panerezia şi o întăresc. În ce fel? Având de partea lor „nume mari”, de prestigiu (bătrâni, duhovnici, profesori), neavând însă flacăra credinţei, din moment ce acţionează în mod antropocentrist, ci nu întru Duhul Sfânt, mai degrabă sting focul [luptei], ca pompierii.

Deoarece având Avva (Bătrânul) prestigiu, dar neluând o poziţie clară, se declanşează o criză în conştiinţa celor care-l cunosc, pentru că aceştia intră în dilemă din moment ce şi „bunul” duhovnic tace. Când cineva are un aşa fel de duhovnic sau Gheron nu-i este uşor să intre în luptă deoarece este, într-adevăr, legat şi ar trebui să fie foarte viteaz ca să rupă legăturile şi să se alieze cu Hristos, ci NU cu duhovnicul sau Avva sau profesorul „cutare”.

În fine, duhovnicii aceştia vin să unească sufletele cu Hristos sau cu sinele lor? Te conduc spre Mire sau se erijează ei înşişi în „miri”? De mulţi ani încoace tot auzim şi citim despre ecumenism dar, într-un mod ciudat, cei care scriau despre această erezie a vremurilor de pe urmă, nu se arată dispuşi – cu mici excepţii – să ia o atitudine fermă pentru a şi împiedica, cu hotărâre, răspândirea panereziei. Conferinţe, articole, afişări pe internet, întruniri, la obiect, însă, nimic concret, din moment ce continuă a pomeni episcopi care rămân în comuniune cu ereticul Patriarh al Constantinopolului şi cu cei de un gând cu el.

Pe deasupra, îi mai şi înfierează ca rătăciţi pe acei clerici care au procedat la întreruperea comuniunii cu ecumeniştii. Amintesc aici de cazul unei anumite Egumene care se duce în Australia unde propovăduieşte la discuţii că întreruperea pomenirii este o rătăcire şi că aşa procedau precedentul Mitropolit de Florina, ÎPS Augustin şi teologul Nikolaos Sotiropoulos, cel demn de aducere aminte, creând prin asta o nemaiîntâlnită confuzie. Cum putem califica aşa ceva?

Greşeala este că în loc de a ne bizui, în această luptă, pe Hristos, ne rezemăm şchioapa credinţă de oameni-cârje. Astfel, ne tot uităm la ce va face profesorul „cutare”, sau „cutare” Gheron, neglijând faptul că fiecare este dependent de o conjunctură specifică, iar, ca om ce se află, nu este o autoritate. În loc, deci, să ne uităm la exemplele sfinţilor, care şi-au terminat drumul într-un mod plăcut lui Dumnezeu şi să ţinem asta drept canon, noi căutăm pe traseele celei mai antihristice epoci, uitând de prezenţa Globalizării şi a Noii Ordini Mondiale, oameni cărora nu le-a fost încă evaluat drumul în viaţă.

Este oare posibil ca cineva să poată da lupta cu aceeaşi intensitate, indiferent de vârstă sau de etapă a vieţii? Cel căsătorit are aceleaşi caracteristici cu cel necăsătorit? Conjuncturile create nu sunt cu totul speciale, în aşa fel încât să ne gândim că nu este obligatoriu să ne spună Gheron „cutare” să ne aruncăm în luptă, din moment ce vedem şi singuri că au intrat lupii la oi? Este asta viziune de om duhovnicesc? În loc să-i „spargem capul” ereziei încă din faşă, să fie „ca un pui izbit de piatra” mărturisirii, noi stăm şi căutăm nu ştiu ce nume şi Gheroni; nu ne este ruşine?

Ne vor judeca strămoşii! Ce fel lupte au dus ei? Vede şi aude cineva blasfemie? Trebuie să ia poziţie! Trebuie să iasă în faţă cu credinţă, să vorbească şi să acţioneze! Cât de simplu, dar şi cu câtă putere şi hotărâre spunea aceasta eroicul general Makrigianis: „Am auzit de la oameni onorabili căci cateheza străinilor împotriva religiei noastre progresează. Atunci mi-au scânteiat ochii. Mă duc la Koletis şi-i zic: Nu ne mai laşi deloc să trăim în pace, în ţara noastră însângerată, cu religia noastră, ci ne calci şi ne dezbini. Cunoaştem acţiunile spionilor dintre străini ce lucrează împotriva religiei noastre, [dar] religia noi n-o schimbăm şi nici n-o vindem. O să te nenorocească lucrările tale şi ale celor de-o seamă cu tine, că lăsaţi şi pe străini să lucreze într-ale religiei noastre. Îmi zice: Guvernul trebuie să ia măsuri în ceea ce te priveşte. I-am zis: să vă vedeţi de treabă, tu şi guvernul tău! M-am ridicat şi-am plecat. Atunci a trimis soldaţi, noaptea, de-mi dădeau târcoale casei. Veneau tot timpul oamenii să-mi zică să mă feresc, căci mă vor omorî, căci am mulţi duşmani. Le zic: dacă mi-i i-am făcut duşmani, nu-mi pare rău, căci n-am făcut nimănui rău spre a-mi apăra interesul. Când, însă, nu-mi lasă-n pace ţara şi religia, voi vorbi, voi acţiona şi n-au decât să-mi facă ce vor vrea.”

Clericii, astăzi, în loc a intra în luptă, vedem că o iau la fugă. Mirenii sunt îngrijoraţi, se roagă, mărturisesc credinţa, iar „conducătorii” spirituali sunt ca nedumeriţi! De ce? Pentru că dacă funcţionezi în baza logicii seci este ca şi când ai tăia capul credinţei, neacţionînd duhovniceşte, ci în mod antropocentrist.

Tot vorbim despre umanismul european, despre Varlaam de Kalavra, fără să ne fi lecuit însă de bolile europene pe care le contracasem. Şi vin credincioşi simpli şi ne-ntreabă: este necesar să se organizeze un congres pentru a întrerupe oarecine comuniunea bisericească cu cei ce-au intrat în rândurile ereticilor?

Este necesar să fim mulţi la număr pentru a avea „spate”? Şi-i văd pe mireni care discută cu noi ca şi când ar fi teologi, vorbindu-ne cu o înţelepciune pe care nu o întâlneşti la episcopi. Şi-i admir pe cei care străbat drumul preţ de trei ore pentru a participa la Liturghie unde nu sunt pomeniţi cei ce acceptă pseudo-sinodul de la Kolimbari şi îmi vine-n minte cuvântul Scripturii: ”Atunci vor fi cei din urmă primii și cei dintâi ultimii, căci mulți sunt chemați, puțini aleși” (Marcu 20, 16).

Toţi cei care afirmau că vor proceda la întreruperea pomenirii celor în comuniune cu ereticii, dar nu au făcut-o, au pierdut deja următoarele:

a. Momentum, cu alte cuvinte conjunctura temporală optimă pentru atingerea a ceea ce este prin excelenţă ţelul întreruperii pomenirii: episcopii ar fi fost nevoiţi să ia o atitudine corectă în plenul Sinodului Ierarhilor [vezi: Sinodul Permanent al Bisericii Elene, Decembrie 2016 – n.tr.], dacă comuniunea ar fi fost întreruptă pre-sinodal.

b. Unitatea, pentru că s-a produs, până la urmă o dezbinare, din moment ce nu toţi au fost dispuşi să se supună nevoinţelor, încercărilor şi prigoanelor implicite.

c. Stabilitatea, pentru că aşteptându-se la întărire din partea factorului uman, negăsind-o s-au descurajat.

d. Credibilitatea, din moment ce, în practică, anunţurile nu au fost urmate de fapte.

e. Puritatea, din moment ce se întinează prin comuniunea cu erezia prin pomenirea episcopilor.

f. Ocazia de a se face pasul întru întărire, deoarece pe măsură ce trece timpul, creşte nu numai probabilitatea să nu procedeze, până la urmă, la întreruperea pomenirii, dar să şi înceapă a-şi găsi scuze, dacă nu chiar să înceapă a înfiera pe puţinii care au avut curajul să o facă.

g. Combatanţii, pe care i-au lăsat singuri; în consecinţă, mulţi dintre aceştia, găsindu-se sub papucul egumenilor în Sfântul Munte, cei patronaţi de Patriarhul Constantinopolului, s-au retras.

Vrând-nevrînd, situaţia în Biserică a evoluat în direcţia formării a trei grupări distincte, care corespund celor de pe vremea Arianismului:

1. Pe cei prin excelenţă eretici ecumenişti îi compar cu arienii extremiști eretici neruşinaţi;
2. Pe cei aflaţi în comuniune cu ereticii îi compar cu semiarienii, care erau şi aceştia eretici confuzi;
3. Pe cei care au întrerupt comuniunea cu ecumeniştii îi compar cu Ortodocşii şi aveau o atitudine foarte clară.

Pe de altă parte, cei puţini, care – Har Domnului – am întrerupt comuniunea după pseudo-sinodul de la Kolimbari, am reuşit următoarele:

1. Să ţinem tema în actualitate prin aceea că din pricina noastră s-au scris multe articole antieretice, dar şi câteva de rea-credinţă, fără suport teologic, în aşa fel încât:
a. S-a realizat o campanie intensă şi importantă de informare suplimentară;
b. Să cadă măştile spre a fi revelate adevăratele feţe ale unora;
c. Să câştigăm timpul necesar pregătitor în numele celor ce nu-şi dădeau, încă, seama în ce direcţie evoluează situaţia;

2. Să încurajăm pe acei mulţi credincioşi care au fost foarte scandalizaţi şi disperaţi de inerţia aşa-zişilor anti-ecumenişti. Încă de mult timp poporul credincios urmăreşte cu mare nelinişte evoluţia situaţiei din sânul Bisericii, tot sperând să vadă cel puţin câţiva episcopi, clerici şi monahi dispuşi să iasă în faţă. Această turmă de credincioşi, care în marea lor majoritate ştiu ce vor, nu au găsit luptători, ci vorbăreţi. Vorbe, vorbe, vorbe! Ajunge! Abia acum au înţeles unii că în luptă este nevoie şi de altceva? Se impune a decide întreruperea comuniunii. Amânările de până acum au creat numai probleme deoarece: Întreruperea pomenirii se face în scopul respingerii ereziei, astfel încât să nu apuce ecumeniştii a înrădăcina reaua-credinţă. „Toate la timpul lor”! Cine doreşte poate întrerupe pomenirea şi mai târzium dar va reuşi numai să se despartă el singur de întinare – prin căinţă, bineînţeles – dar în perioada de timp petrecută în comuniune cu ecumenismul, dacă într-adevăr crede că acesta este erezie, nu s-a întinat? Cu ce a fost de folos Bisericii? Nu a făcut decât să amâne momentul luptei astfel încât nu numai că nu se poate bucura de vreun rezultat, dar nici măcar a începe vreo luptă nu mai e în stare!

3. S-au limpezit câteva teme teologice cu privire la canoanele credinţei, cum ar fi:
a. Interpretarea canonului al XV-lea de la Sinodul I-II;
b. Dacă tainele şi în special Sfânta Liturghie sunt valide fără pomenirea episcopului;
c. Dacă poate exista Biserica lui Hristos acolo unde nu există Adevărul credinţei revelate;

De-a lungul istoriei noastre bisericeşti luptele pentru credinţă din Ortodoxie nu au fost date nici de cei mulţi şi nici de cei proeminenţi ai fiecărei epoci în parte. Când cineva începe lupta pentru credinţă uitându-se în jurul său ca să vadă cine-l va urma este, duhovniceşte vorbind, terminat din start. De ce asta? Pentru că, pur şi simplu, nu se bizuie pe Dumnezeu. Credinţa îl face pe creştin să contempleze, să vadă diversele probleme duhovniceşti cu ochii minţii, forţa principală a sufletului în cazul celor „după chip”. Conştiinţa, care reprezintă, într-un sens, vocea intrinsecă a sufletului, ceea ce numim cunoaştere naturală, care îl face pe fiecare om să discearnă dacă punctul său de vedere este corect.

Dacă punctul de vedere se identifică cu discernământul, atunci omul ia hotărâri despre dorinţele sale în cuget, activând astfel voinţa, din moment ce voinţa este însăşi dorinţa pentru ceva anume. Prin urmare cu mintea contemplăm, în cuget discernem, în duh dorim. Ca să ştim ce să ne dorim trebuie mai întâi să discernem. Iar pentru a discerne trebuie mai întâi să vedem (să contemplăm) întru credinţă prin Duhul Sfânt: ”întru lumina Ta vom vedea lumină.”
De aceea Sfântul Simion Noul Teolog atrage atenţie: ”Căci cu nimic nu îi este de folos celui care umblă în întuneric, dacă ține în mâini multe lumânări frumoase stinse – căci nici pe sine, nici pe ceilalți nu îi vede –  nici dacă cred că are toate virtuțile, dacă nu are în el lumina Sfântului Duh, nici lucrările Lui nu le poate vedea bine, nici nu poate să fie bineplăcut lui Dumnezeu, nefiind în cunoștință de cauză în mod deplin. Dar nici nu poate să îi călăuzească și să îi învețe pe alții voia lui Dumnezeu, nici nu este vrednic să arate care sunt gânduri străine, chiar dacă s-ar naște patriarh între oameni, până când nu se va sălășlui lumina în el. Căci zice Hristos: “Umblați până aveți lumina, pentru ca să nu vă cuprindă întunericul și cel care umblă în întuneric nu vede unde merge.” Dacă acela nu vede încotro merge, cum să arate calea altora? Care este folosul să pui un fitil stins în altă candelă, căci fără focul aprins nu poate să se vadă nimic. Nu trebuie să facem așa!

Aşadar, fără lumina Sfântului Duh nu putem păşi drept, întru ortodoxie!

Lumina, însă, este credinţa. Care credinţă? Cea prin viu grai, lăsată din tată-n fiu sau cea concretizată în scris? Fără credinţa lăsată din tată-n fiu, ca dreaptă învăţătură dogmatică a Bisericii, nu este posibil să se ajungă nici la stricta delimitare a credinţei. Prin urmare, învăţătura ortodoxă dogmatică a credinţei, ceea ce reprezintă învăţătura revelată a lui Hristos, pe care au interpretat-o îndumnezeiţii Părinţi peste care s-a revărsat strălucitoarea necreată lumină, este premiza pentru trăirea empirică a credinţei concretizate. Deci, dacă ne dezicem de această învăţătură, bâjbâim orbeşte în întuneric şi ce-am realizat prin asta? Vom mai avea Harul şi comuniunea neziditelor energii ale lui Dumnezeu? Vom mai fi Biserica lui Hristos?

Aşadar, dacă nu discerni cum trebuie, alegînd cu atenţie ceea ce oferi Domnului slujindu-L, ai păcătuit! Altfel spus, este necesar, din moment ce noi înşine am ales să fim într-o relaţie de comuniune cu El, să-i purtăm nu numai respect, dar şi evlavie,
respect, în aşa fel încît să stăm în faţa Lui cu veneraţie şi frică de Dumnezeu, care să izvorască din cunoaşterea de sine, din conştientizarea faptului că suntem oameni creaţi şi trecători; să stăm în faţa Demiurgului şi Creatorului nostru cugetînd la măreţia lui Dumnezeu.

Evlavie pentru că noi, de unii singuri, fără de supranaturala, chiar personificata Sa revelaţie nu ne-am fi putut crea o opinie corectă despre El şi nici nu I-am fi putut aduce dreaptă slăvire, din moment ce El este de neînţeles şi de nepătruns, iar omul însuşi, prin forţe proprii, nu are capacitatea de a cunoaşte adevărurile credinţei.

Aşadar, din moment ce ni s-a revelat adevărata credinţă, din moment ce această credinţă nu conţine închipuiri şi fantezii omeneşti, dacă dorim, într-adevăr, să avem o relaţie concretă cu Dumnezeu, nu avem dreptul să improvizăm, cugetând, cântărind, contemplând şi într-un sfîrşit spunând (iertare!), prostii. Cu atît mai mult cu cât vorbim de membri ai Bisericii sau care alcătuiesc corpul Ierarhiei; căci, de când au episcopii dreptul de a falsifica credinţa dată nouă prin revelaţie, alterînd-o cu rătăcirile şi relele-credinţe ale nu-ştiu-cărei erezii sau religii, din moment ce ne diferenţiem de celelalte denominaţii prin aceea că Biserica Ortodoxă nu este o religie, ci trupul lui Hristos, întru credinţa pe care însuşi Domnul ne-a revelat-o.

Astfel, Ortodoxia nu este, în nici un caz, vreu crez precum acele erezii creştine care exact pe motiv că ele sunt erezii, NU SUNT Biserica lui Hristos.

traducere din limba greacă de S.D.

Comentariul meu:

Este un cuvânt de foc, care vine la fix, acum când ecumeniștii deghizați în anti-ecumeniști își arată chipul de dincolo de mască. Să ne întărească Dumnezeu în mărturisire, chiar dacă vom fi singuri, însă cu Cel Singur (așa Îl numea pe Dumnezeu, în rugăciunea sa, Sfântul Efrem Sirul, spunând: ”Tu, Cel Singur (adică Unic), vino la mine, cel singur”)!

Cu mulțumire și recunoștință

pentru munca doamnei traducătoare,

pr. Ciprian Staicu

Sursa: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2017/05/03/evlavia-in-ortodoxie-nu-se-exprima-prin-prisma-lui-cain-de-arhimandrit-paisios-papadopoulos/

Tainele săvârșite de serghianiști, slujeau spre osânda celor conștienți de batjocorirea Bisericii, iar comuniunea de rugăciune cu serghianiștii era condamnată. Cu atât mai mult astăzi, Tainele mântuitoare săvârșite de ecumeniștii care au trădat Biserica și au modificat dogme și canoane, precum și comuniunea cu ereticii, sunt spre osânda celor ce se fac părtași acestora!

chiril de kazan,,Tainele săvârșite de serghianiștii care sunt hirotoniți corect și nu sunt caterisiți de la slujirea de preot, sunt fără îndoială Taine mântuitoare pentru cei care le primesc cu credință, în simplitate, fără discuții și îndoieli privind eficiența lor, și nici nu suspectează măcar ceva incorect în ordinea serghianistă a Bisericii. Dar, în același timp, ele slujesc spre judecată și spre condamnare pentru cei care le săvârșesc și pentru cei care se apropie de ele înțelegând bine neadevărul care există în serghianism și, prin lipsa lor de opoziție față de aceasta, arată o indiferență criminală față de batjocorirea Bisericii. De aceea, este esențial pentru un episcop ortodox sau pentru un preot să se rețină de la comuniunea de rugăciune cu serghianiștii. Același lucru este esențial pentru laicii care au o atitudine conștientă față de toate detaliile vieții bisericești”.

(Epistola Nr. 5 a Mitopolitului Chiril de Kazan[1] către un ierarh nenumit)

,,Apostazia vremurilor noastre, într-un grad unic în istoria creștinismului, continuă în primul rând nu prin învățături false sau prin deviații canonice, ci mai degrabă printr-o falsă înțelegere a ortodoxiei de către cei care pot fi chiar perfect ortodocși în învățătura lor dogmatică și în situația lor canonică. O ,,ortodoxie” corectă, lipsită de duhul adevăratului creștinism – acesta este sensul serghianismului, și nu poate fi combătut fiind numit ,,erezie”, ceea ce nu este, nici prin detalierea neregulilor sale canonice, care sunt secundare față de ceva mult mai important”.

Ivan Andreev, Sfinții Catacombelor Rusiei, p. 221-222.

[1] Cel mai remarcabil dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse după moartea Patriarhului Tihon, ales de însuși Patriarh ca primul dintre cei trei locțiitori.

Cum se cuvine a fi primiți cei care se întorc de la erezie! Cum trebuie să mărturisească ierarhii căzuți pentru a fi iertați și primiți alături de cei care iubesc și apără Ortodoxia!

Sinod Ecumenic VII dela Niceea, an 787 despre iconoclasmHotărârile Sfintelor Sinoade ecumenice au avut și au un rol însemnat în viața Bisericii. Acestea (Sfintele canoane și învățăturile Sfinților Părinți), reprezintă hotarul sfânt ce trebuie păstrat și apărat în fața celor ce nesocotesc ,,învățătura sănătoasă” și propun un alt mod de a înțelege sau de a trăi Ortodoxia. Disprețuirea acestor învățături, zădărnicește întreaga moștenire dobândită cu preț de sânge de la Sfinții Părinți și de la toți cei care s-au jertfit pentru ca noi să avem Cuvântul care mântuiește.

Exemplele pe care le avem din trecutul Bisericii, sunt repere pentru vremurile de apostazie pe care le trăim. Unul dintre aceste exemple, după prima fază a luptei iconoclaste, la Sinodul VII ecumenic (787), este, spunem noi, reprezentativ pentru episcopii noștri care au acceptat panerezia ecumenismului în viața Bisericii. Este nevoie ca și aceștia să mărturisească Adevărul, chiar înainte de a avea loc un Sinod panortodox (care poate nu va fi organizat niciodată dacă nu vom mai avea timp de pocăință sau dacă Hristos nu va voi!), pentru a reveni la curăția și frumusețea Ortodoxiei.

Iată un exemplu de mărturisire a unor ierarhi care și-au recunoscut căderea și au cerut să fie primiți alături de cei care ,,drept învață Cuvântul Adevărului” :

”La prima ședință a Sinodului s-au prezentat ca acuzați trei episcopi iconomahi, care și-au cerut iertare și au citit o mărturisire de credință ortodoxă. Unul dintre aceștia, Teodosie al Amoreei, declara: ,,Preasfințiți și de Dumnezeu cinstiți Stăpâni ai mei și toată adunarea acestui Sfânt Sinod, și eu, păcătosul, vrednicul de milă și amăgitul, care multe răutăți am grăit împotriva cinstitelor icoane, înțelegând adevărul, recunoscându-l și prihănindu-mă pe mine însumi, am dat și dau anatemei pe față cele ce rău am grăit și am învățat în lumea aceasta. Și cer și rog fierbinte Sfântul vostru Sinod să mă primească și pe mine, nevrednicul vostru rob, împreună cu toți cei ce cred în Numele lui Hristos”.

Cât de sinceră, cu adevărat, și vrednică de laudă mărturisire! Asemenea acesteia așteptăm și din partea ereticilor din zilele noastre – fie ei și începători sau capi ai falselor ,,Biserici” -, și atunci unirea lor cu Biserica se va înfăptui de la sine, fără dialoguri consumatoare de timp și întorsături diplomatice.

Sfântul Tarasie a întrebat dacă este drept ca episcopii care se pocăiesc să-și reia scaunele lor, iar Sinodul a încuviințat. Monahii au adăugat: ,,Precum îi primeau Sfintele Sinoade a toată lumea pe cei ce se întorceau de la erezie, așa îi primim și noi”.

În continuare s-au înfățișat alți șapte episcopi iconoclaști care luaseră parte la tulburările din anul precedent și și-au cerut și aceștia iertare. Așadar, în Sinod s-a pus problema ,,cum se cuvine a fi primiți cei care se întorc de la erezie”. La dialogul dintre patriarh și episcopi pe această temă au participat activ și monahii, îndeosebi egumenul Sava al Studionului.

S-a dat citire mai multor canoane și texte patristice privitoare la situația ereticilor care se pocăiesc. Monahii au cerut să se citească epistola canonică a Sfântului Atanasie către Rufinian. În urma lecturii, ei susțineau că, potrivit Sfântului Atanasie, cei care se întorc dintr-o erezie vor fi primiți la pocăință, dar nu și la treapta preoțească. Sfântul Tarasie le-a explicat că Marele Părinte vorbește numai de capii ereziilor, și nu despre cei ce au fost târâți în erezie cu de-a sila. Monahii s-au arătat de acord, întrebându-i însă pe episcopii care se pocăiseră, dacă și ei ,,au fost târâți sau au suferit vreo silă, încât s-au depărtat de adevăr”.

            … În cea de-a treia ședința (a Sinodului), iconoclastul Grigorie al Neocezareei a cerut să fie primit în comuniune cu Sfinții Părinți. În discuția care a urmat, monahii au propus să fie primit doar la pocăință, și nu în treapta preoțească, de vreme ce fusese unul din capii ereziei. Sfântul Tarasie i-a lăudat pe monahi, numindu-i ,,râvnitori ai rânduielilor canonice și evanghelice”. În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți episcopii care și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”.

Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 264-267