Biserica are temelii sfinte şi nu administrative

 

Pseudo-episcopi1

Este absolut necesar ca oamenii să înţeleagă că Biserica are temelii sfinte şi nu administrative; atunci nu vor păţi ceea ce li s-a întâmplat occidentalilor, care l-au urmat pe papă în greşelile lui, căci au crezut că dacă nu îl urmează vor fi automat în afara Bisericii.

Astăzi feluritele patriarhii şi arhidieceze2 trec prin mari presiuni din partea puterilor politice, care încearcă să-i dirijeze pe ortodocşi potrivit propriilor interese. Se ştie că Patriarhia Moscovei acceptă influenţa politicii sovietice. Dar şi Patriarhia Constantinopolului acceptă influenţa politicii americane. În virtutea acestei influenţe a avut loc contactul Patriarhiei Ecumenice cu lumea protestantă, influenţată tot de politica americană, contact ce a luat forma Consiliului Mondial al Bisericilor, iar caracterul servil al acestuia faţă de papă a început să ia dimensiuni periculoase şi chiar să exercite presiuni dominatoare asupra celorlalte biserici din lumea ortodoxă.

America crede că va întări facţiunea vestică împotriva comunismului, dacă prin aceste „concilieri” artificiale îi unifică forţele spirituale. În felul acesta, însă, Biserica devine o jucărie a puterilor politice ale lumii, cu consecinţe imprevizibile pentru Ortodoxie3.

Sunt obligaţi ortodocşii să urmeze o patriarhie atât de servilă pentru totdeauna?4

Faptul că această patriarhie a deţinut secole la rând primatul importanţei şi al cinstei în lumea creştină nu-i justifică pe cei care o vor urma spre o capitulare unificatoare cu erezia. Şi Roma a avut odinioară primatul importanţei şi al cinstei în lumea creştină, dar acest lucru nu i-a obligat pe creştini s-o urmeze pe drumul ereziei. Comuniunea cu şi respectul pentru o anumită biserică din partea celorlalte biserici rămâne şi continuă doar atâta vreme cât acea biserică trăieşte şi stăruie în duh şi în adevăr. Când o patriarhie încetează a fi o biserică, îngăduind comuniunea cu ereticii, atunci şi recunoaşterea ei de către celelalte biserici încetează5.

Ortodocşii trebuie să devină conştienţi de faptul că ei nu datorează ascultare unui episcop, oricât de important ar fi titlul său, atunci când acel episcop încetează să mai fie ortodox şi îi urmează în mod făţiş pe ereticii cu pretenţii de unire „în termeni de egalitate”6. Dimpotrivă ei sunt obligaţi să se îndepărteze de el şi să-şi mărturisească credinţa, încă din clipa în care acesta încetează a mai fi ortodox. Episcopul este om persoană sfinţită şi, chiar dacă este păcătos în mod vădit, i se cuvine respect până când este judecat de sinod. Dar dacă devine în mod vădit eretic, ori se află în comuniune cu ereticii, atunci creştinii nu trebuie să aştepte decizia sinodului, ci trebuie să se îndepărteze imediat de el.

Iată ce spun în această privinţă canoanele Bisericii:

Drept urmare dacă un preot, episcop ori mitropolit îndrăzneşte să înceteze comuniunea cu patriarhul său şi nu îi menţionează numele aşa cum se cere în mistagogia divină şi dacă, înainte de a fi învinuit de sinod şi condamnat deplin [de patriarh], el provoacă o schismă; Sfântul Sinod a hotărât ca această persoană să fie înlăturată din orice funcţie preoţească, doar dacă se dovedeşte că a încălcat-o pe aceasta. Prin urmare, aceste reguli au fost pecetluite şi stabilite în privinţa celor care, sub pretextul unor acuzaţii aduse mai-marilor lor, se separă făcând schismă şi sfărâmând unitatea Bisericii. Cât despre cei care pun capăt comuniunii cu mai-marele lor din pricina unei erezii a acestuia7 pe care o condamnă Sfintele Sinoade sau Sfinţii Părinţi, şi anume [că] acesta (aceştia – n. mea) predică eresul cu capul descoperit în Biserică, se va socoti că ei au încercat cu toată convingerea să mântuiască Biserica de schisme şi dezbinări (Canonul XV)”.

Bibliografie:

Dr. Alexandros Kalomiros, Împotriva falsei uniri bisericeşti, Ed. Cristiana, Bucureşti, 2005.

1 Se poate folosi şi antiteza episcopi (luminaţi) – episcoti (întunecaţi) sau axios (vrednici) – anaxios (nevrednici).
2 Alexandros Kalomiros fiind grec utilizează termenii potriviţi împărţirii administrative din ţara sa.
3 Cartea a fost editată în anul 1964 în Grecia şi în 1967, în traducere în Anglia, când lumea era împărţită în cele două blocuri antagonice, comunist în est, respectiv capitalist în vest. Dacă urmărim cu atenţie, însă, vom constata că multe din cele afirmate de Dr. Kalomiros sunt valabile şi astăzi, ba chiar mai mult: au evoluat spre rău.
4 Şi atunci, ca şi acuma era nu numai servilă ci şi eretică. Drept dovadă Mânăastirile Athonite au întrerupt de mai multe ori comuniunea cu patriarhul ecumenic. Acum, cu toate că ar fi necesar acest lucru (întreruperea pomenirii patriarhului Barto-lomeu) nu au făcut încă acest gest.
5 Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care o patriarhie sau mai multe recunosc ecumenismul şi ereziile ca biserici (papistaşi, protestanţi şi neoprotestanţi, ş.a.) cum s-a întâmplat la Sinodul I ecumenist din Creta, de anul acesta.
6 Tocmai aceasta au făcut reprezentanţii BOR în Creta, acte care au fost ratificate în Sinodul local al BOR de la Bucureşti, în octombrie anul curant.
7 În cazul de faţă a acestora, cei 24 arie, plus iuda vânzătorul, la care se adaugă ceilalţi care din laşitate au pus partea cu ei.

Sursa: http://sinodultalharesc.tk/biserica-temelii-sfinte-si-nu-administrative/

Oprirea pomenirii Episcopului Locului: Schismă? Erezie? Protest?

Unii afirmă sus şi tare că a opri pomenirea Ierarhului la Sfânta Liturghie pe motiv de erezie (că predică erezia în public sau e în comuniune cu erezia) ar fi schismă. Dar acești oameni se pare că nu au noțiunea de ce însemnă schisma, pe care după cum spune Sfântul Vasile cel Mare „nici sângele muceniciei nu îl poate spăla”. Schisma înseamnă depărtare de Hristos şi de Biserica Lui, înseamnă lipsa Harului şi a Mântuirii. Cine e în schismă nu mai are nici Har, nici Taine, nici Mântuire. Dar oare a opri pomenirea episcopului în caz că învaţă erezia e schismă? Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol din Pidalion ne spune că cei (Preotul) care opresc pomenirea pentru că episcopul e în erezie, atunci acei preoţi nu numai că nu se fac vinovaţi de schismă, ci şi de mare cinste sunt învredniciţi, ca unii care au ferit Biserica de schismă, tocmai prin oprirea pomenirii şi îngrădirea de Episcopul ce învaţă erezia.

        Iată că prin oprirea pomenirii, Preotul şi credincioșii se îngrădesc de erezia propagată prin episcopul respectiv, la fel şi Episcopul se îngrădeşte de mitropolit, mitropolitul de sinod, sinodul de patriarh, Biserica Autocefală de altă Biserică Autocefală, etc.

            Dacă cei care au întrerupt pomenirea episcopului pe motiv de erezie şi numai pe acest motiv ar fi schismatici (rupţi de Biserică) ar însemna că Sfântul Maxim Mărturisitorul a murit schismatic, Sfântul Teodor Studitul a murit schismatic, Sfântul Marcu al Efesului a murit schismatic, etc. Să nu fie!

            Pleiada de sfinți ai Bisericii s-au îngrădit pe ei înşişi de erezie prin întreruperea pomenirii canonice a Episcopului locului.

            Toţi Sfinţii după ce au întrerupt pomenirea episcopului (numit de canoane pseudo-episcop, sau mincino-episcop  – din moment ce nu înfierează erezia) au continuat să slujească Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi toate Tainele Bisericii, rămânând în deplină comuniune cu Biserica Ortodoxă, dar îngrădindu-se de numitul Episcop de care aparținea. În momentul în care un episcop se leapădă public de erezie şi mărturisește ortodox, se reia şi pomenirea lui de către preoți.                                            

            Din momentul încetării pomenirii nici o caterisire nu îi atinge pe cei ce au întrerupt pomenirea, pentru că Episcopul care se află în erezie nu are puterea de a caterisi pe nimeni. Sfântul Ignatie Teoforul spune că nu poate exista Biserică fără episcop şi fără preoţi, iar episcopul este ca o chitară, iar preoţii sunt corzile chitării. Dar tot Sfântul Ignatie Teoforul spune că, în cazul în care Episcopul este în erezie, trebuie să te desparți de el, ca de un lup în blană de oaie, iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că trebuie să fugim de ei şi să ne delimităm de ei.

            Iată că sintagma: „Biserică fără Episcop nu există” e valabilă numai în vreme de pace pentru Biserică, dar dacă un Sinod devine tâlhăresc, atunci se schimba situația, nu mai suntem datori a asculta de Episcopul ce are părtăşie cu Sinodul Tâlhăresc, iar preotul în deplinătatea Preoției harice ce o are de la Hristos, nu de la Episcop, care este doar organul prin care se dă Harul Preoției, slujește în continuare până ce se adună un Sinod al Ortodocşilor care va anatematiza pe acei episcopi eretici şi sinoadele lor.

            Am expus pe scurt învăţătura ortodoxă despre îngrădirea de erezie. Aşa a procedat si Sfântul Munte Athos pe timpul Patriarhului de tristă amintire Athenagoras, dar şi Mitropoliți din Biserica Greacă ce au oprit pomenirea Patriarhului Athenagoras în istoria recentă.

În situația dată, legat de întreruperea pomenirii Patriarhului Chiril, consider că pomenirea lui Chiril trebuia întrerupta nu de acum, ci trebuia întreruptă pomenirea Patriarhului Alexei a toată Rusia, Românii trebuiau să întrerupă pomenirea Patriarhului Iustinian Marina si Grecii pomenirea Patriarhului Athenagoras, pentru că acești Patriarhi au băgat Biserica Ortodoxa în WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor).  Iată că e puţin cam tardivă oprirea pomenirii, dar, în fine, mai bine mai târziu decât niciodată. De Mănăstirile din Sfântul Munte ce să mai vorbesc… sunt mulţi Ieromonahi care nu mai pomenesc demult la Chilii si Mănăstiri athonite pe Patriarhul Bartolomeu  al Constantinopolului. Ucenicul Cuviosului  Efrem Katunakiotul ne-a confirmat că la el la chilie niciodată nu a fost pomenit numele Patriarhului Bartolomeu. Nici Mitropolitul Augustin de Florina în ultimii 30-40 de ani nu a pomenit pe niciunul dintre Patriarhii ecumenişti ai Constantinopolului. Slavă lui Dumnezeu! Creștinii se cern. Numai cei răuvoitori şi ignoranți îi vor numi schismatici pe cei care se îngrădesc de eretici şi erezie…

Ascultarea este până la erezie, iar ruperea comuniunii nu este faţă de Biserică, ci, faţă de Episcopul, Preotul sau Patriarhul care învaţă erezia, conform Sfinţilor Părinţi şi Canonului 15 al Sinodului I-II  de la Constantinopol (vezi Pidalion).

            Unii au impresia greşită că dacă nu mai pomenesc Episcopul, s-au rupt de Biserică. Biserica este Hristo-centrică, nu Episcopo-centrică. Dacă Episcopul învaţă ortodox, atunci el păstrează Ierarhia şi Succesiunea Apostolică, dacă însă nu învaţă ortodox, nu mai are niciun rol, numit fiind minciuno-episcop (Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol). Sf. Ierarh Marcu Evghenicul a murit în afara comuniunii cu Patriarhia Constantinopolului, rupându-se de ea, şi a cerut ca la înmormântarea lui să nu vină vreun Episcop sau vreun cleric care semnase unirea cu papistaşii.

Mulţi sfinţi mari (Sf. Teodor Studitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Damaschin, etc.) au întrerupt comuniunea cu episcopii eretici, iar după mintea unor „teologi” ar însemna că aceşti sfinţi nu sunt sfinţi, ci „schismatici” şi „rupţi de Biserică”. Nu este vorba de „revoltă” sau de „repulsie” faţă de un om sau Patriarh, ci e vorba de îngrădire faţă de erezia promovată de acel om sau Patriarh.

            Întreruperea pomenirii este pedagogică, este o delimitare faţă de idei și mustrare față de persoană (grup de persoane). Întreruperea pomenirii nu este același lucru cu anatema, ci este un mod de a atrage atenția unui frate ortodox ce a alunecat pe căi greșite (înșelări și erezii) și de delimitare față de ce nu este ortodox în ideile sale sau faptele sale.

Preot Matei Vulcănescu – Sfânta Mitropolie a Pireului

Sursa: https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/04/07/oprirea-pomenirii-episcopului-locului-schisma-erezie-protest/

A se vedea şi: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/11/10/pasul-3-intreruperea-pomenirii-ierarhilor-ecumenisti/

Comuniunea euharistică este precedată de comuniunea mărturisirii de credinţă (rostirea solemnă a Crezului) la Liturghie. Mai rostim acelaşi Crez, noi ortodocşii şi cu ecumeniştii?

„Harul şi Adevărul prin Hristos au venit” (Ioan cap 1). Pot fi despărţite oare cele două: Harul de Adevăr? Adică: poate exista dezbinare înlăuntrul lui Hristos?…
Noi mărturisim: „Un Domn, o Credinţă un Botez”, spre deosebire de ecumenişti, care la Creta au legiferat dogmatic mai multe Credinţe-Biserici şi mai multe Botezuri (fiecare credinţă având cate unul şi toate fiind „valide”).
În stadiul actual, după ce „a luat act” de ereziile pseudo-sinodului din Creta, sinodul BOR a deviat oficial de la Ortodoxie. Adevărul fiind cu semnul întrebării la toţi cei ce conştient au deviat de la Ortodoxie, tot aşa este şi cu Harul, în ceea ce-i priveste pe ei. Un sinod local sau ecumenic – deci nu noi, comentatorii mai mult ori mai puţin inspiraţi de pe net – va clarifica situaţia, fie prin anatema, fie prin reprimirea cu iconomie la Ortodoxie a celor ce s-au lipsit de ea prin faptele lor.
Punctul de maximă importanţă în prezent pentru drept-slăvitori este ne-comuniunea cu cei ce conştient (arhiereii) sau inerţial (popii&protopopii „ascultători”) au deviat de la Dreapta Credinţă. Comuniunea euharistică este precedată de comuniunea mărturisirii de credinţă (rostirea solemnă a Crezului) la Liturghie. Deşi rostim acelaşi Crez, din cauza ereziei ecumenismului, există deja 2 înţelegeri/interpretări a lui:
1. Cea ortodoxă = când zicem „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” noi înţelegem strict Biserica Ortodoxă.
2. Înţelegerea ecumenistă a aceleiaşi afirmaţii dogmatice, conform căreia aceasta „Biserica Una” este suma prezentă sau viitoare a tuturor cioburilor-biserici membre CMB. Deci „Biserica cea Una, Sfanta, Sobornicească si Apostolesca” = pentru ecumenişti CMB (sau altă organizaţie similară a viitorului, probabil îmbunătăţită antihristic).
            Întrebare: Mai rostim acelaşi Crez, noi ortodocşii şi cu ecumeniştii? Fiindcă am arătat că înţelegem lucruri diferite prin aceleaşi cuvinte.
Şi dacă erezia ecumenismului modifică/alterează eretic Crezul, cum mai putem să ne împărtăşim din acelaşi potir noi ortodocşii din Biserica cea Una cu ecumeniştii care se mărturisesc mădulare ale CMB-ului?…
În prezent apele încă sunt amestecate, sub aceeaşi cupolă stau şi apostaţii şi cei înşelaţi de ei şi ortodocșii veritabili, deci anti-ecumenişti. Cupola se numeste BOR, e o instituţie cu şefi trufaşi, subalterni slugarnici şi mult popor necatehizat, nepăstorit, şi adesea indiferent la fundamentele credinţei noastre.
În viitor, cu mila Domnului, apele se vor desparţi, nădăjduim, spre a rămâne doar firul de apă vie a Ortodoxiei în Biserica neamului nostru. Însă vom trece prin foc!…
Suntem gata oare?…

Comentariu preluat de pe:

https://monahulteodot.wordpress.com/2016/11/04/raspuns-parintelui-dragos-bahrim-privind-talcuirea-canonului-15-de-la-sinodul-i-ii-861/comment-page-2/#comment-5111

Este important să se păstreze rugăciunea catehumenilor în Sfânta Liturghie! Toţi ecumeniştii au îndepărtat-o fără binecuvântarea Bisericii pentru împlinirea visului ecumenist: participarea ereticilor la Sfânta Jertfă.

Motivând prin vocea unor profesori de Liturgică ,,că acest ritual nemaicorespunzând nici unei realități din viața bisericească actuală”, ecumeniştii folosesc această „experienţă academică” pentru a încuraja ereticii să participe la Liturghia celor chemaţi, ca unii ce au trecut de faza catehumenatului fără pocăinţă şi lepădarea de rătăcire! N-au ascultat nici măcar de îndrumarea părintelui Stăniloae care spune că: ,,nu numai considerații istorice pledează pentru menținerea acestei rugăciuni de ieșire a celor chemați, în Liturghie, ci și unele întemeiate pe realități cu totul obiective. Cei chemați încep să devină și astăzi o categorie reală. Au apărut din nou persoane care n-au fost botezate ca mici copii, dar care, trăind alături de credincioșii care frecventează biserica, intră și ei uneori în ea, și aceasta îi poate determina cu vremea să se boteze. S-au înmulțit apoi indiferenții de diferite grade care intrând uneori la o Liturghie se trezesc la credință, dar încă nu sunt pregătiți pentru Sfânta Împărtășanie”. Apoi, cuvântul ,,cei chemați, ieșiți” poate răsuna ca un avertisment pentru o mare parte din toți participanții la Sfânta Liturghie (n.n. – de ce nu şi pentru eretici?!).

Preotul Petre Vintilescu găsește că acest ritual de ieșire a catehumenilor nu mai are nici un sens: ,,Fapt este că acest ritual nemaicorespunzând nici unei realități din viața bisericească actuală, el rămâne nu numai fără înțeles pentru credincioși, dar chiar fără obiect pentru liturghisitori, care sunt obligați să se roage în (taină) ca Dumnezeu să facă vrednici de baia Botezului o categorie inexistentă de asistenți, pe care mai înainte i-a îndemnat la rugăciune, iar după aceea, la plecarea capetelor, la ieșirea din biserică. Deci, deși în favoarea menținerii ritualului de la finele Liturghiei catehumenilor s-au făcut diverse considerații sentimentale, totuși nu se poate contesta caracterul ei anacronic și că, găsindu-se golit de sens, prezența lui în Sfânta Liturghie de astăzi nu este decât efectul unei legi sau al unui proces mecanic de așa zisă ,,succesiune ereditară liturgică”.

Dar aceasta ar însemna să înlăturăm și numele de ,,Liturghia catehumenilor”, sau ,,a celor chemați”.

Noi socotim că nu numai considerații istorice pledează pentru menținerea acestei rugăciuni de ieșire a celor chemați, în Liturghie, ci și unele întemeiate pe realități cu totul obiective. Cei chemați încep să devină și astăzi o categorie reală. Au apărut din nou persoane care n-au fost botezate ca mici copii, dar care, trăind alături de credincioșii care frecventează biserica, intră și ei uneori în ea, și aceasta îi poate determina cu vremea să se boteze. S-au înmulțit apoi indiferenții de diferite grade care intrând uneori la o Liturghie se trezesc la credință, dar încă nu sunt pregătiți pentru Sfânta Împărtășanie. Desigur, prin aceste cuvinte nu li se mai cere nici acestora o ieșire propriu-zisă din biserică în acest moment, căci e bine ca ei să cunoască până la sfârșit ceea ce se săvârșește în Sfânta Liturghie. Dar ei încep din acest moment o separare lăuntrică de cei ce vor înțelege și vor primi cu inima cele ce se vor săvârși în continuare.

Într-un fel oarecare acești ,,chemați” ,,ies” din râul vieții liturgice care-i conduce pe cei credincioși până la unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie, deși în alt fel ei rămân și privesc, până la un grad, care poate deveni tot mai accentuat, participă la el.

Apoi, cuvântul ,,cei chemați, ieșiți” poate răsuna ca un avertisment pentru o mare parte din toți participanții la Sfânta Liturghie (n.n. – de ce nu şi pentru eretici?!).

Mulți se pot întreba: e bine să rămân eu în această stare de nevrednicie de a mă împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului? Oare am ajuns eu destul de departe, ca se nu fiu în realitate unul dintre cei ce se despart de cei mai înaintați în Hristos? Conștiința trezită în ei, că sunt încă în categoria celor ce ar trebui să iasă, sau că sunt vrednici să se împărtășească, îi poate face să intre în miezul misterului liturgic. ,,Anumite texte biblice se referă la importanța ce se acordă dintotdeauna intrărilor. Cel ce știe să intre și să iasă ,,cu vrednicie” este capabil să țină în mâinile sale destinația sa și a lumii”. A nu fi conștient că nu ești vrednic să te afli undeva, înseamnă a nu fi în stare să-ți simți lipsurile, deci să te străduiești spre depășirea lor.

Astfel, într-un anumit sens, fiecare participant la Sfânta Liturghie se poate simți un ,chemat’ și un ,îndemnat’ la o ,ieșire’ din pretenția că e un credincios deplin. Dar, pe de altă parte, toți cei ce sunt botezați și nu sunt opriți de duhovnic să se împărtășească, pot înainta la acest final, iar ceilalți pot asista numai până la sfârșitul Sfintei Liturghii, simțindu-se încă numai chemați, deci datori ,,să iasă” din categoria celor ce se pot împărtăși. Unii sunt astfel numai în stare de chemați, alții de chemați – credincioși, alții de credincioși, deși subiectiv și cei din urmă se pot simți credincioși – chemați. Dumnezeu are înălțimi nesfârșite. Chiar cei uniți cu El se simt chemați să urce și mai sus, sau încă incapabili de a urca mai sus, cum a arătat Sfântul Grigorie de Nyssa. Într-un fel, și credincioșii se pot simți încă în stare de catehumeni, în sens larg: în faza de învățătură.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – ,,Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă”, p. 350-352

 

Astăzi, credinţa noastră este persecutată şi cine tace îşi refuză credinţa!

Suntem în siguranţă numai când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele puse de ei. De aceea, primim ceea ce ei au primit şi condamnăm ceea ce ei condamnă şi trebuie să nu avem comuniune cu cei ce aduc inovaţii în credinţă. Cei ce vorbesc despre dragoste ar trebui să arate că singura cale de mântuire este ortodoxia. Bineînţeles, ca şi creştini ortodocşi trebuie ca viaţa noastră să fie corectă şi să luptăm pentru mântuirea noastră – pentru că dintre noi se vor mântui doar cei ce se luptă cu râvnă. Aceasta este valabil pentru toţi, şi pentru monahi şi pentru mireni şi pentru episcopi şi pentru preoţi, pentru că Evanghelia este comună pentru toţi. Episcopii trebuie să ştie că poziţia lor este una de slujire. Sunt slujitorii lui Hristos şi ai poporului. Ei slujesc poporul. Gesturile prin care se arată ca fiind autoritari sunt greşite. Hristos în Evanghelie nu îi interzice cuiva să fie primul. Dar cine vrea să fie primul trebuie să fie slujitorul celorlalţi.

Dacă tot spun episcopii că ei sunt chip al lui Hristos (cum şi sunt), trebuie să-L imite pe Hristos şi pe Sfinţii Apostoli şi să spele picioarele credincioşilor, adică să slujească poporul şi să se jertfească pentru el, dacă va fi nevoie, precum a făcut Hristos, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii episcopi. Să imite viaţa lor şi nu numai să zică că sunt urmaşii apostolilor, ci să şi urmeze viaţa lor. Pe Sfinţii Apostoli i-au batjocorit, i-au bătut, i-au lovit cu pietre, precum şi pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile, Grigorie, Fotie, Marcu, Palama, Atanasie. Toţi sunt mari stâlpi ai Ortodoxiei. Cine pătimeşte astăzi aşa ceva pentru credinţă? Care episcop, care preot, care monah, care mirean? Trăim un creştinism nepericulos.

Dar să nu vrem să fim noi creştini privilegiaţi în faţa milioanelor de fraţi de-ai noştri care au primit mucenicia. Întâi de toate, episcopii trebuie să-i alunge pe lupi din turma lor, adică pe ereticii care duc turma lui Hristos la pierzanie. Pentru acest motiv protestăm nu numai în faţa patriarhului Bartolomeu, dar şi în faţa oricui urmează ecumenismul – şi nu pentru că îi simpatizăm.

Fii ai Bisericii suntem şi noi. Dar pentru că noi vrem să fim fii credincioşi şi să rămânem în Biserică dând mărturia cea bună (numai în Biserică există mântuire) cerem de la ei cuvântul adevărului şi dacă nu vor, pot să se ducă la papistaşi sau protestanţi sau să se ducă unde vor şi să-i lase pe ortodocşi să mărturisească cuvântul adevărului. Dar dacă vrei să fii episcop, sau simplu creştin ortodox, trebuie să aperi dogmele Bisericii. Şi dacă va fi cazul, atunci ierarhul să primească mucenicia şi să sufere – şi nu numai să-i pupe credincioşii mâinile şi să facă metanii. Acestea sunt înşelări papistăşeşti. Dar şi poporul este responsabil, pentru că trebuie să-i atenţioneze pe episcopi. Poporul trebuie să fie slujit de episcopi, nu să i se slujească. Deci, când episcopii nu îşi fac datoria, poporul trebuie să-i atenţioneze.

Vedem în societatea noastră (Grecia) că se dau jos icoanele din şcoli şi clădirile publice şi nimeni nu vorbeşte. Dacă ne aflam în perioada iconoclaştilor, primii dintre toţi, episcopii şi-ar fi vărsat sângele ca să rămână icoanele la locul lor. Nimeni nu reacţionează. Vor să scoată crucea din steagul nostru şi nimeni nu vorbeşte. Vor să pună 666 în buletinele noastre şi ne spun că nu contează. Ne vom implanta cipul în mână (să ne ferească Dumnezeu! – nn) şi ne vor spune: ,,Nu contează, faceţi ascultare Bisericii. E de ajuns să vă spovediţi, să vă împărtăşiţi şi (cel mai important) să ne ascultaţi pe noi”!

Şi pe noi, cei care reacţionăm, ne caracterizează ca fiind fanatici, nebuni şi talibani. Şi asta ne-o spun nu numai politicienii, stareţii, episcopii, ci şi unii monahi. Şi ce se înţelege prin ascultarea în Biserică pe care o cer? Ce este Biserica? Nu cumva aceia dintre episcopi care nu mărturisesc cuvântul adevărului? Biserica este Însuşi Hristos, trupul sunt credincioşii, mirenii, monahii şi clerul – dar cei ce nu schimbă adevărurile credinţei. Cel ce spune ceva diferit este în afara Bisericii, chiar dacă este patriarh. Înaintea tuturor monahul are datoria să păstreze credinţa curată şi neîntinată. Pentru aceasta am alcătuit şi un text (,,Mărturisirea de credinţă împotriva ecumenismului”) care a ajuns şi în România. Nu mai putem tăcea. Astăzi credinţa noastră este persecutată şi cine tace îşi refuză credinţa. Astăzi, credinţa noastră este persecutată de unii episcopi ecumenişti. Bineînţeles, îndatorirea de a atenţiona clerul o are poporul.

Spovedania unui monah de la Muntele Athos, carte apărută cu binecuvântarea ÎPS Justinian Chira, p. 45-49.

Conferinţa de la Braşov a părintelui Sava Lavriotul – mărturisirea care-ţi poate schimba viaţa!

Conferinţa de la Braşov este, fără nici o îndoială, mărturisirea părintelui Sava Lavriotul care lămureşte cu claritate patristică situaţia Bisericii de după aşa numitul sinod din Creta, cu exemple concrete, practice de atitudine ortodoxă pentru preoţi, monahi şi mireni. N-am spus şi pentru arhierei, pentru că aceştia ,,au luat act cu apreciere” de cele hotarâte la Creta în sinodul BOR din 29 octombrie, fără să manifeste părere de rău pentru trădarea ortodoxiei şi fără să dialogheze cu pleroma Bisericii tulburată şi, pe bună dreptate neliniştită din cauza evenimentelor apostate din ultima vreme. Asta nu înseamnă că întrerupem rugăciunea pentru aceşti nefericiţi arhierei. Noi, ortodocşii mărturisitori, le dorim pocăinţă sinceră, luminare şi mărturisire publică a adevărului lui Hristos. Nu întrerupem rugăciunea, ci întrerupem pomenirea acestora la slujbele bisericeşti! Şi asta pentru că şi-au exprimat punctul de vedere şi au mărturisit, indirect, că iubesc mai mult întunericul decât lumina!

Este singura modalitate, deocamdată, de a lua o atitudine ortodoxă, sprijinită pe canoanele Bisericii şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi pentru ca molima ereziei ecumenismului să nu ajungă la mlădiţele sănătoase ale Trupului lui Hristos.

Conferinţa de la Braşov, este conferinţa pe care nu trebuie să o piardă nimeni! Este conferinţa care-ţi poate schimba viaţa!