Redescoperirea sensului evanghelic al ascultării

Ascultarea, abuzuri și pretexte

Sfânta neascultare!

monax-2-inA mărturisi adevărul de credință în vremuri de erezie nu înseamnă a instiga la neascultare ci a reface sensul evanghelic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos.

Într-o vreme caracterizată parca mai mult ca oricând de confuzii și falsificări, când duhul minciunii, mai viclean ca niciodată, se deghizează din ce în ce mai bine în adevăr și în virtute, când se cunoaște din ce în ce mai puțin gustul „natural”, „original” al realităților duhovnicești, trăindu-se aproape numai din surogate și din închipuiri, când mai toată lumea caută siguranța și confortul psihologic al ideilor gata-făcute, al șabloanelor și culcușul călduț al autorității și nimeni nu mai înfometează dupa adevăr, un cuvânt despre ascultare vine ca o gură de aer curat și ca o sabie despărțitoare de ape.

Un foarte important aspect al vieții duhovnicești, care a alimentat întotdeauna verva criticilor Bisericii, este ascultarea. Sub pretextul ascultării s-au comis nu puţine lucruri stupide, iar alteori tragice. În numele ascultării s-a tăcut atunci cînd era nevoie de mărturisire sau au fost ucişi oameni atunci când era nevoie de diplomaţie, aşa cum este cazul tăcerii din timpul comunismului sau al încrâncenării îndreptate prosteşte împotriva ortodocşilor de rit sau de stil vechi.

Tot aşa, de câte ori ierarhia, împinsă din spate de liderii politici, lansează cîte o poruncă deocheată, cum ar fi măsurile de epurare a mănăstirilor din vremea lui Cuza sau a lui Hruşciov, sau impunerea măsurilor adoptate la sinodul diplomatico-eretic din Creta din iunie 2016, vedem nu cu puțină uimire că totul se face sub deviza „ascultării”. „Ascultăm! Ascultăm! Şi iar ascultăm!” Ordinele nu se discută, ci se execută. Mentalitatea și sentimentul de armată, în care ascultarea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a conturat, din nefericire, nu doar în ochii criticilor Bisericii, ci chiar şi în ai credincioşilor înşişi.

Scopul nostru aici nu este să instigăm la neascultare, ci doar să refacem sensul evanghelic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos. Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii. „Cel ce Mă iubeşte pe Mine – spune Hristos – ascultă cuvintele Mele” [1]. Aşadar ascultarea este o expresie şi o dovadă a iubirii – ascult pentru că iubesc. În sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o virtute, ascultarea iraţională sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor.

Exemplele din mediile monahale timpurii care se aduc în sprijinul ascultării oarbe trebuiesc înţelese separat de filosofia ascultării în sine. Ele privesc un nivel spiritual superior şi nu este cazul să le aplicăm cu referire la situaţiile „politice” concrete, în care credincioşilor li se impune tăcerea cu referire la integritatea dogmatică şi morală a Bisericii.

Lepădarea totală de sine a unui călugar precum Acachie Ascultătorul, care moare în urma bătăilor primite de la starețul său, despre care povesteşte Cuviosul Ioan Sinaitul în Scara sa, capătă sens numai datorită libertăţii depline a gestului său. Adică acest Sfânt Acachie, „fiind simplu la purtări, dar înţelept cu mintea” (- atenţie! -), spune Cuviosul Ioan, și-a adus propria libertate în jertfă, după modelul lui Hristos, acelui bătrân necioplit care îl bătea zilnic. Care a fost rezultatul acestei jertfe? Bătrânul leneş şi rău a fost trezit la pocăinţă după ce a auzit glasul lui Acachie din mormânt. Aşadar dragostea hristică a lui Acachie s-a adus pe sine, prin renunţarea la propria libertate, drept jertfă mantuitoare pentru un om care, altminteri, părea iremediabil pierdut [2]. Această idee este exprimată şi de Apostolul Pavel, cînd zice: „Deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobandesc pe cei mai mulţi” [3].

Toate cazurile de ascultare totală relatate în literatura patristică se referă la răbdarea umilinţelor de tot felul, nu şi la supunerea faţă de o poziţie dogmatică sau morală nedreaptă. Ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptatea şi minciuna, căci dragostea, despre care am spus că este condiţia ascultării evanghelice, se bucură doar de adevăr [4]. Ascultarea nu se face doar pe linie ierarhică, ci, mai ales, pe linia adevărului şi a iubirii. Oricine vesteste o altă Evanghelie, fie episcop, patriarh, sinod sau chiar înger din ceruri, spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, anatema să fie. Pentru noi nu există autoritate în afara Evangheliei iubirii şi a jertfei lui Hristos.

Este nepotrivită şi convingerea că doar Sinodul episcopilor este infailibil, putând, chipurile, să impună porunci de necontrazis, căci aceasta nu e decat o replică, puţin mai înmuiată, la infailibilitatea papală. Nu numărul şi rangul celor adunaţi sfinţeşte adunarea, ci adevărul mărturisirii lor. Sinoadele Ecumenice au fost numite sfinte pentru că au fost conforme adevărului. Au existat însă şi sinoade de episcopi cu totul păcătoase, cum a fost, de exemplu, sinodul denumit ulterior „tâlhăresc”, la care a fost condamnat Sfântul Ioan Gură de Aur. Orice credincios trebuie să ştie acest lucru, pentru a nu cădea în capcana „ascultărilor” şi „binecuvantărilor” mincinoase.

Aşa se explică paradoxul că mari învăţători ai smereniei şi ai ascultării, precum Ioan Gură de Aur sau Maxim Mărturisitorul, au fost de neînduplecat atunci când li s-au cerut lucruri nedrepte de către suveranii lumii acesteia, dar şi de către adunarea episcopilor vânduţi; în cazul lui Ioan, să renunţe la apărarea săracilor şi la mustrarea făţişă a lăcomiei şi înfumurării împărătesei [5], iar în cazul lui Maxim, renunţarea la a mai condamna în public mărturisirea de credinţă greşită a împăratului şi a patriarhului Constantinopolului din timpul său [6]. Atat marele Ioan, cat şi marele Maxim au murit departe de ţară, condamnaţi de Biserică, pentru ca mai apoi să li se ducă în toată lumea slava de stâlpi şi dascăli ai Bisericii.

De fapt, fenomenul martirajului din Imperiul Bizantin, imperiu declarat oficial ortodox, trebuie să spulbere desăvârşit mitul ascultării oarbe pe linie ierarhică a creştinilor. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, depus de cinci ori de pe scaunul patriarhal, Ioan Gură de Aur (secolele al IV-lea-al V-Iea), depus de pe scaunul Constantinopolului, monahul Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea), ucis prin epuizare după ce i se taie mâna dreaptă şi limba, monahul Ioan Damaschin (secolul al VIII- lea), anatemizat de trei ori, monahul Teodor Studitul (secolul al VIII- lea) şi mulţi alţii, mai puţin celebri, dar care au fost prigoniţi sau ucişi exclusiv de împăraţi şi episcopi „ortodocşi”, sunt cei care, ,,ascultând de Dumnezeu mai mult decat de oameni” [7] , au dus Biserica lui Hristos de-a lungul secolelor.

Acestora li se alătură şi cei care, în perioada comunismului ateu, nu s-au speriat nici de chinurile temniţelor, nici de caterisirile ierarhilor vânduţi, ci şi-au păstrat intactă integritatea lăuntrică, mărturisindu-L pe Hristos în numele unui popor întreg, atât în Rusia, cât şi în România şi în multe alte locuri. Fiecare să se cerceteze pe sine, căci cugetul singur îi va spune unde se termină „fericita şi pururea pomenita ascultare”, cum dulce o numeşte Ioan Scărarul, şi unde începe nefericita şi pururea osândita laşitate. Vorba Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Nu este nimic mai silnic decât o conștiință care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără [8] „.

Trăim într-o lume bisericească, astăzi, în care se vorbește atât de mult și se scrie enorm, inflaționist, încât te întrebi chiar cine mai și citește totuși, cine mai ascultă dacă toată lumea are ceva de spus. Însă toată mareea asta gigantică de vorbe „deștepte” și deșarte, babilonic revărsate peste noi camuflează perfid o mare tăcere, un pustiu de adevăr și de viață. Se vorbește mult, dar te bucuri ca un copil de cuvânt numai atunci când… „pietrele” încep să vorbească! Și abia atunci realizezi cât de grea era tăcerea care se lăsase, în realitate …

Atunci când, în Biserică, se urmărește impunerea prin forță a unor măsuri nelegitime, arbitrare, adoptate după păreri și interpretări personale, mărturisirea adevăratei credințe devine extrem de importantă și de necesară oricui vrea să țină calea Părinților și să nu se rătăcească prin hăţișurile „oficialului” și ale lașității diplomatice. Nu știm câți își mai asumă astăzi curajul de a denunța instrumentarea necinstită și interesată a ascultării, deturnarea sensului ei de la voia lui Dumnezeu și abuzul de autoritate în Biserică, însă ascultarea pe linie ierarhică nu devine în zilele noastre pur și simplu capitală, date fiind mesajele divergente pe care le primim astăzi din partea atâtor instanțe și autorități din interiorul Bisericii, mesaje între care suntem chemați să alegem pe cel căruia să-i dăm cuvenita … ascultare. Ce vom alege? …Doar „Adevărul ne va face liberi”.

Bunul și multmilostivul Dumnezeu să ne lumineze pe toți a urma Sfinților din veac care cu dreaptă credință, socoteală și ascultare și-au dobândit locașuri în Împărăția Cerurilor!

 

[1] Evanghelia după Ioan 14, 24.

[2] Vezi relatarea despre Cuviosul Acachie din Scara Sfântului Ioan Sinaitul, „Filocalia”, vol 9, pag. 127, Ed. Humanitas.

[3] Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 9, 19 .

[4] Idem, I Cor 13, 6.

[5] Este vorba de tânăra Eudoxia, împărăteasa Constonstantinopolului, pe care Patriarhul Ioan o înfruntă, refuzându-i intrarea în biserică, pe motivul că împărăteasa, declarându-se creştină, suferea de cultul propriei persoane, impunand obiceiurile împăraţilor păgani. Aceasta, aliindu-se cu adunarea episcopilor nemulţumiţi de refomele apostolice întreprinse de marele Ioan, convoacă un sinod în 403, rămas în istorie sub numele de „sinodul tâlhăresc”, prin care Sfântul Ioan este depus din treaptă şi trimis într-un exil la capătul căruia a şi murit.

[6] Este vorba de patriarhul Constantinopolului Pavel al II-lea şi împăratul Constans, care în 647 formulează un decret imperial prin care, sub ameninţarea cu pedepse grave, se interzice discutarea despre cele două firi şi voinţe (omenească şi dumnezeiască) ale lui Iisus Hristos.

[7] Faptele Sfinţilor Apostoli 5, 29.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 129

Sursa: https://monahulteodot.wordpress.com/2017/01/11/in-apararea-p-tihon/comment-page-1/#comment-6394

 

Anunțuri

Motivația teologică invocată de Părintele Tihon pentru întreruperea pomenirii ierarhului Teofan

Preacuvioase Părinte Stareţ,

ierom-tihon-de-la-man-petru-vodaSubsemnatul, ieromonah Tihon Bivoleanu, respectuos vă aduc la cunoştinţă că am întrerupt pomenirea pomenirea Mitropolitului Teofan la sfintele slujbe, ca urmare a participării Înaltpreasfinţiei sale la sinodul din Creta şi a aprobării documentelor cu caracter eretic adoptate acolo.

Motivele teologice care m-au determinat să iau această decizie sunt:

1.Sinodul a fost organizat după criterii care ţin mai mult de organizaţiile politice lumeşti decât de tradiţia sinoadelor ecumenice ale Bisericii Ortodoxe. Sistemul de reprezentare nu a ţinut seama de egalitatea de har a episcopilor, dând drept de vot doar patriarhilor, ceilalţi episcopi participând la vot în interiorul delegaţiei fiecărei Biserici, după un sistem al “majorităţii interne”, care a făcut ca orice opoziţie faţă de deciziile acestui sinod să fie anihilată (în delegaţia sârbă, de exemplu, cea mai mare parte a episcopilor a votat contra documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, iar votul final al patriarhului a fost în favoarea documentului respectiv).

2.Sinodul s-a dorit o “afirmare a sinodalităţii ortodoxe”, în schimb a eşuat într-o manifestare a disensiunilor din interiorul Ortodoxiei, provocate, din păcate, de raţiuni teologice ce ţin de conţinutul eretic al documentelor propuse spre aprobare, determinând patru delegaţii să nu ia parte la lucrările acestuia.

3..Spre deosebire de toate celelalte sinoade ecumenice, acest sinod nu a stabilit o graniţă între Ortodoxie şi erezie, dimpotrivă a şters-o, prin faptul că nu a condamnat niciuna dintre ereziile apărute de la ultimul sinod ecumenic, ci a legiferat conlucrarea Bisericii Ortodoxe cu toate ereziile existente actualmente în lumea creştină.

4.Sinodul a avut un mesaj dublu, pe de o parte, pentru ortodocşi, pe care i-a asigurat de caracterul ortodox al dezbaterilor şi documentelor aprobate, şi, pe de altă parte, pentru partenerii de dialog ecumenist, pe care i-a asigurat că Biserica Ortodoxă îşi respectă angajamentele asumate prin semnarea unor documente ecumeniste anterioare, ţinute departe de opinia publică ortodoxă.

http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functiona…/.

http://prieteniisfantuluiefrem.ro/…/scrisoarea-nr-21-nu-re…/.

5.Sinodul nu a rezolvat niciuna dintre problemele actuale ale creştinilor ortodocşi din lume, confruntaţi cu secularizarea agresivă, cu agresiunea sprijinită de stat asupra modului creştin de viaţă, cu avansul periculos al tehnologiei biometrice, care riscă să îngrădească şi chiar să distrugă libertatea personală, cu avansul extrem de periculos al anumitor forme de tehnologie care dezumanizează şi pun în pericol identitatea şi demnitatea umană etc. Preocuparea pentru problemele creştinilor ortodocşi a fost invers proporţională cu cea faţă de conlucrarea cu ereticii şi schismaticii, în ciuda faptului că colaborarea cu aceştia din urmă este osândită şi interzisă de sfintele canoane ale Bisericii.

6.Sinodul a aprobat ecumenismul ca modalitate de gândire eclesiologică şi de misiune în raport cu ereticii şi schismaticii din afara Bisericii. Deşi a fost condamnat de către cei mai mari sfinţi părinţi ai secolului XX: sfântul Iustin Popovici, sfântul Nicolae Velimirovici, sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, sfântul Paisie Aghioritul, de sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil (anatemă confirmată şi de către Biserica Ortodoxă Rusă, odată cu unirea acesteia cu Biserica Rusă din Exil), de către Conferinţa Panortodoxă de la Moscova din 1948, de către Mitropolitul Serafim al Pireului şi de alţi mari teologi contemporani ca erezie şi panerezie, ecumenismul a fost adoptat de către sinodul din Creta ca singura manieră de relaţionare cu cei din afara Bisericii.

7.Sinodul a promovat ideea că dialogul cu ereticii este o practică dintotdeauna a Bisericii, afirmaţie lipsită de orice bază teologică sau istorică, deoarece Biserica a dialogat doar cu ereticii care doresc să revină la Ortodoxie şi vor să afle ce să facă spre a se mântui, nu a negociat niciodată doctrina ortodoxă cu ereticii. Sfântul apostol Pavel învaţă că “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10).

8.S-a admis “denumirea istorică de biserici” acordată ereticilor. Această eroare eclesiologică fundamentală este o recunoaştere în mod eretic a unui caracter eclesiologic ereziilor şi schismelor. Prin aceasta, Biserica Ortodoxă şi-a însuşit doctrina romano-catolică promovată de Conciliul II Vatican referitoare la “bisericile nedepline”, pe filiera premisei IV.4 a Declaraţiei de la Toronto, care spune: “Apartenenţa la Consiliul Mondial nu implică faptul că bisericile trebuie să privească celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”. Această premisă susţine ideea eretică potrivit căreia există o Biserică deplină, în cazul nostru Biserica Ortodoxă, în cazul Conciliului II Vatican, “Biserica” Romano-Catolică, şi mai multe “biserici nedepline”. În realitate, există o singură Biserică deplină, Biserica Ortodoxă, şi mai multe erezii şi schisme, care sunt în afara Bisericii şi nu pot aspira la statutul de Biserică. Acest adevăr este stabilit clar de către Sfinţii Părinţi, fiind definit succint de către Sfântul Simeon Noul Teolog: “Biserică sobornicească (universală) este adunarea dreptslăvitorilor care mărturisesc credinţa ortodoxă”; “adevărata Biserică este unirea întru adunare a dreptslăvitorilor din toată lumea” Despre faptul că ereziile nu pot fi numite “biserici” ne vorbeşte şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»” (s.n.). Termenul “biserică” nu poate fi atribuit ereziilor şi schismelor fără a le atribui şi o anumită bisericitate, întrucât un lucru nu poate fi denumit într-un anumit fel fără ca el să aibă anumite caracteristici care să impună denumirea respectivă. Expresia “biserici eterodoxe” este un nonsens, deoarece ea presupune existenţa unui Iisus ortodox, Capul Bisericii Ortodoxe, şi a unuia eterodox, care să conducă acele erezii şi schisme, concluzie cu desăvârşire eretică.

http://prieteniisfantuluiefrem.ro/…/scrisoarea-nr-21-nu-re…/.

Ibem

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 335.

9.Sinodul a vorbit excesiv despre “unitatea creştinilor”, “refacerea unităţii creştinilor”, sugerând că scopul misionar al Bisericii Ortodoxe în dialogurile ecumeniste este mărturisirea mesajului creştin ortodox în rândul acelor erezii şi schisme. În realitate, discuţiile se poartă exclusiv cu conducătorii ereziilor şi schismelor respective, iar pretinsa refacere a “unităţii creştinilor” este de fapt un proiect de unire sincretistă între Ortodoxie şi toate ereziile şi schismele din afara ei. Unitatea creştinilor se manifestă deplin în interiorul Bisericii Ortodoxe, iar în ceea ce îi priveşte pe eretici şi schismatici, ei se pot uni cu Biserica Ortodoxă doar prin întoarcerea la Ortodoxie, prin lepădarea de erezie, pocăinţă, botez şi mărturisire şi trăire a dreptei credinţe.

10.Sinodul a aprobat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto şi le-a transformat în izvoare de drept bisericesc ortodox. Cele două documente ecumeniste sunt pilonii pe care se sprijină întregul demers la Consiliului Mondial al Bisericii. Constituţia CMB impune principiul eretic al minimalismului dogmatic ca mod de realizare a “unităţii creştinilor”, acreditând că pentru a participa la CMB în calitate de “biserică” tot ce se cere este mărturisirea credinţei în Hristos Mântuitorul, aşa cum Îl propovăduiesc Scripturile (principiul protestant sola Scriptura), fără a conta cum Îl învaţă şi sfintele sinoade ecumenice, care explicitează Scripturile, clarificând Taina Treimii şi Taina Întrupării, şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Adaosul “aşa cum este mărturisită de către Sinodul Niceo-Constantinopolitan” aparţine sinodalilor din Creta, ea nefiind impusă de către Consiliul Mondial al Bisericilor. La rândul său, Declaraţia de la Toronto conţine premise eclesiologice eretice, de inspiraţie protestantă, pe care sinodul din Creta le consideră “de importanţă capitală pentru participarea BO la Consiliul Mondial al Bisericilor”. Aşa cum se vede din formularea articolului 19 a documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, sinodul a aprobat toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei. Dacă ar fi aprobat doar premisele citate în text, ar fi trebuit să facă o precizare în acest sens, de exemplu: „Ele au convingerea profundă că următoarele două (ulterior, patru) premise ale Declaraţiei de la Toronto sunt de o importanţă capitală pentru participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericii, însă nu le acceptă pe cele care nu au un caracter ortodox”. În schimb, textul face o referire generală la premisele eclesiologice ale Declaraţiei, iar faptul că în documentul presinodal este citată o singură premisă şi este parafrazată încă una, iar în documentul final sunt citate două şi parafrazate alte două arată că au fost aprobate toate premisele, însă au fost citate dintre ele doar cele necesare argumentării textului sinodal (de exemplu, premisa IV.4 a fost introdusă pentru a explica expresia “biserici eterodoxe” din articolul 6 al documentului). Altfel, cum se poate înţelege că documentul presinodal aproba doar două premise, iar în forma finală a mai inclus încă două dintre cele care iniţial nu erau considerate în acord cu eclesiologia ortodoxă? Chiar dacă am admite ideea că au fost acceptate doar cele citate sau parafrazate în textul sinodal, acestea ridică probleme grave, deoarece prima postulează ideea că Consiliul Mondial al Bisericilor “realizează un contact viu între biserici”, promovând “studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (premisa III.2), fără a ne spune la ce face referire expresia “unitatea Bisericii”. Este vorba despre unitatea Bisericii Ortodoxe pentru care luptă CMB? Are Biserica Ortodoxă nevoie de refacerea unităţii sale interne? Premisa care spune că admiterea în Consiliul Mondial nu înseamnă că bisericile membre trebuie să vadă în celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, aprobată pentru a argumenta faptul că sinodul recunoaşte denumirea de biserici ereziilor fără a le recunoaşte şi caracterul eclesial deplin (un nonsens, în realitate), anihilează complet mărturisirea ortodoxă a unicităţii, sobornicităţii, apostolicităţii şi sfinţeniei Bisericii Ortodoxe, deoarece permite tuturor membrelor CMB să judece şi să afirme, după propria lor eclesiologie, dacă Biserica Ortodoxă este Biserică în deplinul sens al cuvântului sau nu. Astfel de relativizare a caracterului eclesial al Bisericii Ortodoxe este eretică.

http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-biser…/.

  1. Acceptarea Declaraţiei de la Toronto implică acceptarea ideii expuse în premisa IV.3, că “apartenenţa la Biserica universală este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul corp eclesial”, “toate Bisericile creştine afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la propria Biserică”, adică Biserica Universală este mai cuprinzătoare decât Biserica Ortodoxă. Această idee protestantă este eretică. De asemenea, conform premisei IV.5, “bisericile membre recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate”. Cu alte cuvinte, conform acestei premise, membrele CMB recunosc reciproc existenţa unor taine, a predicării cuvântului şi a învăţăturii Scripturii. Or, tainele şi predicarea eretice nu pot fi recunoscute de către Biserica Ortodoxă.

http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-biser…/.

12.Documentul referitor la posturile ortodoxe permite anumite pogorăminte în cadrul posturilor, care să fie decise de Bisericile locale, slăbind astfel unitatea de practică în cadrul Ortodoxiei. Acceptarea ideii că Biserica Ortodoxă respectă în egală măsură impedimentele civile şi pe cele religioase la cununie deschide calea acceptării căsătoriilor homosexuale, în ciuda condamnării lor în interiorul documentului, deoarece există riscul ca însoţirile homosexuale să se reglementeze de către legea civilă prin înlăturarea impedimentului la căsătorie al apartenenţei la acelaşi sex.

13.Documentul referitor la Sfânta Taină a Cununiei permite căsătoriile mixte între ortodocşi şi eterodocşi, slăbind practica unitară ortodoxă în acest domeniu, deoarece deciziile sunt lăsate la latitudinea Bisericilor locale, şi introduce ecumenismul la nivel de familie, considerând familie unirea dintre ortodocşi şi eretici.

14.Documentul referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea contemporană face concesii inacceptabile religiei panteiste New Age, prin accentul pus pe implicarea Bisericii Ortodoxe în proiecte ecologice internaţionale, ştiut fiind că ecologia este arma ideologică a New Age. De asemenea, pe această linie se înscrie şi aprobarea zilei de 1 septembrie ca zi de rugăciune pentru mediu şi de rugăciune pentru mediu, împreună cu romano-catolicii, care, au proclamat şi ei această zi de rugăciune pentru creaţie.

Pentru toate aceste motive, am considerat hotărârile sinodului din Creta eretice, în contradicţie cu Sfintele Sinoade Ecumenice şi cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi am urmat paşii prescrişi de sfintele canoane pentru a mă îngrădi de această erezie prin nemaipomenirea ierarhului care s-a făcut părtaş la sinodul din Creta.

Această măsură este permisă de canoanele 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol. Canonul 31 apostolic prevede că preotul să se caterisească, dacă se desparte de episcopul său “nicio vină ştiind asupra episcopului întru buna credinţă şi întru dreptate”, însă dacă ştie o astfel de vină, preotul are voie să se despartă de episcopul care învaţă eretic, conform canonului, explicat de tâlcuirea sa din Pidalion: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau vreun eres, unii ca aceştia nu numai că certării celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor”.

Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura “Credinţa Strămoşească”, 2007, p. 70

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

Profesorul de Drept canonic arhid. prof. dr. Ioan N. Floca interpretează acest canon în maniera următoare: “Se apreciază că şi complicii clericilor schismatici cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă un cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de un episcop, ci de o erezie”. Din această explicaţie rezultă că în cazul abaterii episcopului de la dreapta credinţă clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor prin nepomenire şi să iasă de sub ascultarea acestuia. Interpretând prevederea canonului 15 I-II, profesorul afirmă că în această situaţie preotul se poate despărţi de episcopul părtaş la erezie fără nicio formalitate, adică fără să ia în calcul dacă episcopul se află sau nu în comuniune cu alţi episcopi sau cu alte biserici, scuză care s-a invocat mereu de când a început această stare de părtăşie la erezie a episcopilor după sinodul cretan, sau să aştepte un sinod care să judece această părtăşie la erezie a episcopului. Foarte importantă este şi precizarea că prin nepomenire, preotul nu se desparte de episcop, ci de erezia propovăduită de acesta.

Canonul 15 I-II are două părţi. Prima vorbeşte despre schisma care se creează atunci când patriarhul nu mai este pomenit de către mitropoliţi din alte motive decât erezia; această parte este în continuarea canoanelor 13 şi 14 I-II şi se referă la despărţirea de episcop “pentru oarecari vinovăţii”, adică pentru orice vinovăţie în afară de erezie. Cea de-a doua parte a canonului vorbeşte despre o situaţie excepţională, aplicabilă tuturor celor menţionaţi de către canoanele 13, 14 şi 15 (prima parte): situaţia în care episcopul nepomenit învaţă ceva potrivnic sfintelor sinoade ecumenice sau Sfinţilor Părinţi. Tâlcuirea din Pidalion interpretează acest canon în felul următor: “Iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor s-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela, unii ca aceştia despărţindu-se de unii ca aceia nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schismă şi eresul minciuno-episcopilor acelora”. Din această interpretare aflăm că preotul se poate despărţi de episcop prin nemaipomenire înainte de cercetarea sinodală a vinovăţiei episcopului, fără a putea fi sancţionat pentru aceasta, trebuind, dimpotrivă, cinstit ca apărător al Ortodoxiei şi că nepomenirea episcopului pentru motivul participării acestuia la o erezie nu poate fi considerată schismă, fiind de fapt o apărare a Bisericii de schismă.

Ibem

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

Părintele profesor Floca interpretează acest canon astfel: “În cazul în care superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci clericii au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancţionaţi, dar vor fi şi lăudaţi, pentru că au osândit legal pe cel vinovat şi nu s-au răsculat împotriva acestuia” (s.n.). Din această tâlcuire aflăm că preotul are dreptul şi datoria de a se despărţi de episcopul eretic imediat, că nu poate fi sancţionat, deoarece a condamnat legal pe cel vinovat. Mai aflăm şi că nepomenirea ierarhului nu este o revoltă contra acestuia, ci o despărţire de erezie.

Întreaga Sfântă Tradiţie ne vorbeşte despre importanţa pe care o are episcopul în viaţa Bisericii. Acest statut central al episcopului presupune însă o condiţie sine qua non: episcopul trebuie să înveţe ortodox. Cât timp propovăduieşte ortodox, orice separare de el prin nepomenire este schismă. În momentul în care însă el devine părtaş la erezie, separarea de el nu este schismă, ci apărare a Bisericii de schismă.

Despre necesitatea separării prin nepomenire de episcopul părtaş la erezie ne vorbesc Sfinţii Părinţi: Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe”. Sfântul Ignatie Teoforul: „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor”. Sfântul Marcu al Efesului: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”. Sfântul Nicodim Aghioritul: ”Se cuvine să ne îngrădim pe noi înșine și să ne separăm de episcopii care în chip vădit, stăruie în greșeală, privitor la cele ce țin de Credință și de Adevăr, așadar se vădesc a fi eretici sau nedrepți”. Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă (Galateni 1,8)”.

 

http://www.aparatorul.md/fragmente-din-procesul-intentat-d…/

Istoria Bisericii consemnează situaţii de sfinţi care s-au despărţit de episcopii lor: sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul, părinţii din Sfântul Munte din vremea patriarhului Ioan Veccos, sfântul Marcu Eugenicul, sfântul Paisie Aghioritul şi alţii.

Despărţirea de episcopul eretic nu face ca liturghia să nu mai fie validă, cum afirmă unii, deoarece, dacă ar fi astfel, atunci Sfinţii Părinţi nu ar mai fi statornicit canoanele 31 apostolic şi 15 I-II. Episcopul este cel prin care se transmite harul Duhului Sfânt, însă nu este el sursa acestui har, ci Hristos.

Pentru toate aceste considerente, vă rog să binevoiţi a-mi accepta poziţia faţă de sinodul din Creta, admiţând că nemaipomenirea ierarhului nu este o revoltă contra Înaltpreasfinţitului nostru Mitropolit Teofan, ci o măsură de apărare contra ereziei din Creta, că prin această măsură atrag atenţia asupra infestării cu erezia ecumenistă şi îi ofer Înaltpreasfinţiei Sale timpul de care are nevoie pentru a lua măsurile ce se impun, în vedere eliminării consecinţelor adoptării documentelor eretice ale sinodului. Pentru această poziţie nu trebuie să fiu persecutat în niciun fel, ci trebuie să mi se ofere posibilitatea de a-mi săvârşi misiunea de ieromonah fără nicio constrângere administrativă sau de altă natură.

Vă solicit să onoraţi amintirea şi moştenirea iubitului nostru Părinte Iustin şi să participaţi activ la lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului eretic din Creta, întrerupând pomenirea ierarhului în întreaga mănăstire Petru Vodă şi sprijinind Schitul “Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Rădeni, care a fost clădit tot cu binecuvântarea Părintelui, în acest moment, lupta cea bună pentru apărarea credinţei ortodoxe

09.01.2017 Cu respect,

Ieromonah Tihon Bivoleanu

Preacuvioşiei Sale Arhimandrit Hariton Negrea, Stareţul Mănăstirii Petru Vodă

Sursa: https://www.facebook.com/gabriel.andrei.758/posts/1435118593219427

 

Părintele Grigore de la Lacul Frumos cere Arhiepiscopiei Râmnicului încetarea abuzurilor comise și lepădarea de erezia din Creta

Înaltpreasfinţia Voastră,

manastirea-lacul-frumos-678x381Am primit Adresa nr. 15/04.01.2017, pe care aţi avut bunăvoinţa să mi-o trimiteţi, în care vă manifestaţi grija de a ne convinge “să revenim la starea canonică de comuniune în mănăstire, cu stareţul, chiriarhul Arhiepiscopiei Râmnicului şi cu ierarhii, clerul, monahii şi dreptmăritorii creştini din Biserica Ortodoxă Română”.

Am luat cunoştinţă cu durere de comunicatul emis de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la data de 21 decembrie 2016, în care îşi manifesta ataşamentul faţă de “ecumenismul lucid”, în ciuda faptului că toţi Sfinţii Părinţi ai secolului XX (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Paisie Aghioritul şi mulţi alţii) au condamnat la unison ecumenismul ca erezie şi chiar panerezie. Faţă de acest comunicat împărtăşesc deplin şi subscriu la cele afirmate în răspunsul “Oferiţi-le şi ortodocşilor o fărâmă din dragostea şi grija pe care le arătaţi ereticilor”, adresat Sfântului Sinod de către părinţii şi credincioşii mărturisitori antiecumenişti din Neamţ. Din acest motiv, consider că demonstraţia de acolo este suficientă pentru clarificarea afirmaţiilor Sfântului Sinod cu privire la ecumenism, la pseudosinodul din Creta şi la măsurile ce se propun faţă de cei ce refuză să accepte deciziile eretice adoptate cu acea ocazie.

Ne bucură să auzim că Înaltpreasfinţia Voastră manifestă faţă de noi “grijă părintească” şi că doriţi să ne ascultaţi cu “dragoste părintească”. Profităm, prin urmare, de ocazie pentru a vă spune că, din ziua în care am aplicat măsura canonică a întreruperii pomenirii Înaltpreasfinţiei Voastre, ca urmare a sinodului din Creta, cu ale cărui documente eretice aţi fost de acord, am fost supuşi unui şir de abuzuri atât pe linie bisericească, cât şi de natură penală.

Deşi canonul 31 apostolic, în conglăsuire cu canonul 15 I-II Constantinopol, prevede că preotul ce se desparte de ierarhul său pentru că acesta propovăduieşte o erezie nu poate fi sancţionat, ci trebuie lăudat ca unul care apără Biserica de schismă, eu am fost îndepărtat din funcţia de egumen şi am fost obligat să mă retrag în chilia mea, fără a mai putea participa la săvârşirea celor sfinte, aşa cum se cuvine unui ieromonah, întrucât în locul meu a fost adus alt stareţ, care a decis ca la slujbe să se pomenească numele Înaltpreasfinţiei Voastre. În lumina canoanelor mai sus menţionate, schimbarea mea din funcţie a fost abuzivă. De astfel de abuzuri au avut parte şi părinţii care mi-au fost alături în acţiunea de oprire a pomenirii.

Pentru că noul stareţ nu a reuşit să ne determine să părăsim schitul sau să participăm la slujbe unde sunteţi pomenit, la începutul anului a fost instalat un alt stareţ, în persoana părintelui Sebastian Mihalcea. În mod cu totul nejustificat, la numirea părintelui stareţ, preasfinţitul Emilian Lovişteanu a invitat o maşină a poliţiei rurale, cu scopul vădit de a ne intimida pe noi, vieţuitorii nepomenitori, şi pe credincioşii care ne urmează. În cuvântul de numire, preasfinţitul a arătat că scopul schimbării stareţului a fost de “a se face ordine în această mănăstire”. Preasfinţia Sa a ţinut să arate şi că noi, cei ce am întrerupt pomenirea, am înţeles greşit prevederile documentelor sinodale, că ne informăm prea mult de pe internet şi că se vor lua măsuri pentru remedierea acestei situaţii. La rândul său, noul stareţ a promis că va fi mai dur decât precedentul şi că “va rezolva” cazul părinţilor nepomenitori.

Măsurile nu au întârziat să apară. În după-amiaza zilei următoare, câţiva enoriaşi au dorit să vină să se spovedească la mine,  iar noul stareţ i-a împiedicat să intre în chilia mea, săvârşind cu această ocazie un abuz incalificabil sub aspect canonic – împiedicarea săvârşirii Sfintei Taine a Spovedaniei de către un preot care are preoţie lucrătoare şi nu se află sub nicio caterisire oficială şi validă –, dar şi sub aspect penal, împiedicând nişte creştini să participe la un serviciu religios, în speţă Sfânta Taină a Spovedaniei, faptă pedepsită de articolul 381, alin. 1) Noul Cod Penal, care stipulează: “(1) Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. După ce credincioşii au reuşit în cele din urmă să intre la mine, nu au mai putut părăsi, după spovedanie, decât cu greu schitul, fiind practic sechestraţi înăuntru o perioadă, deoarece, între timp, poarta fusese din nou închisă.

În ziua următoare, noul stareţ a schimbat toate încuietorile la uşi şi a pus lăcate la toaletă şi bucătărie, gest care contravine chiar şi principiilor umanitare laice, ca să nu mai vorbim de cele ale filantropiei creştine. Prin această măsură, am fost practic sechestraţi în propriul schit, ceea ce în limbaj juridic penal se poate traduce prin infracţiunea de lipsire de libertate, prevăzută de art. 205, alin. 1) Noul Cod Penal: “Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 7 ani”.

Sub pretextul că am spart yalele cele noi pentru a ne elibera din starea de sechestru în care ne aflam, stareţul a chemat în ziua următoare poliţia, care, la faţa locului, a constatat că cele reclamate de stareţ nu făceau obiectul de activitate al poliţiei, plecând din schit fără a lua niciun fel de măsură.

Un fapt deosebit de grav s-a produs în ziua de Bobotează, când, după ce a încercat să îi împiedice pe oameni să participe la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari şi a acatistului, pe care le-am săvârşit în chilia mea, nereuşind, noua conducere a chemat poliţia, care, la faţa locului, a încercat să-i disperseze pe cei aflaţi la slujbă, încălcând în mod grosolan libertatea de exprimare religioasă garantată de Constituţie. Pentru acest abuz, şi eu, şi credincioşii prezenţi la slujbă vom depune câte o plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii contra libertăţii de exprimare religioasă pedepsită de art. 381 Noul Cod Penal.

Prin urmare, Vă solicităm ca, în baza afirmaţiei că ne purtaţi o grijă părintească, să dispuneţi de urgenţă încetarea abuzurilor săvârşite de stareţul proaspăt numit la Mănăstirea Lacul Frumos împotriva vieţuitorilor nepomenitori şi a credincioşilor care îi urmează pe aceştia. „Un dialog paşnic, pozitiv şi ziditor spre lămurire canonică şi restabilirea comuniunii vieţii liturgice, aşa cum propuneţi Înaltpreasfinţia Voastră, nu se poate desfăşura în condiţiile în care nouă ni se încalcă de către funcţionari ai Episcopiei drepturi ale omului fundamentale, demnitatea de oameni, de monahi şi de ieromonahi şi, mai ales, dreptul nostru de a urma propria conştiinţă în deciziile pe care le luăm cu privire la mântuirea noastră.

În conformitate cu canonul 31 apostolic şi cu canonul 15 I-II Constantinopol starea noastră de canonicitate este perfect ortodoxă şi în regulă, întrucât, întrerupând pomenirea Înaltpreasfinţiei Voastre pentru că v-aţi făcut părtaş la erezia ecumenismului aprobată în sinodul din Creta, noi ne-am despărţit de erezie, nu de Sfânta Biserică Ortodoxă, nici de comuniunea cu sfinţii şi cu cei ce au trăit înainte, trăiesc acum şi vor trăi în viitor în duhul Ortodoxiei. Cei care au nevoie să reintre în “stare de canonicitate pentru mântuirea sufletelor lor” sunt cei ce s-au despărţit de Biserică prin participarea la erezia ecumenismului, devenind minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Profesorul de Drept canonic arhid. prof. dr.  Ioan N. Floca spune, interpretând canonul 31 apostolic, că “dacă vreun cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de episcop, ci de o erezie[1] (s.n.). Comentând canonul 15 I-II Constantinopol, acelaşi renumit profesor afirmă: “În cazul în care superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci clericii au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancţionaţi, dar vor fi lăudaţi, pentru că au osândit legal pe cel vinovat, nu s-au răsculat împotriva lui”[2]. Din acest comentariu extragem următoarele concluzii:

1) clericii au dreptul şi datoria de a se despărţi de episcopul lor imediat ce iau la cunoştinţă că acesta propovăduieşte o erezie;

2) pentru această decizie ei nu pot fi sancţionaţi în niciun fel, ci lăudaţi ca apărători ai Ortodoxiei;

3) acţiunea lor este legală din punct de vedere canonic;

4) nepomenirea nu este o revoltă contra episcopului, prin urmare nu poate fi tratată ca atare şi nici nu poate fi sancţionată ca schismă, neaplicându-i-se articolul 11, alin. 1) din Regulamentul autorităţilor canonice discipliniare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, deoarece nu este o abatere disciplinară, ci o măsură de păzire a Ortodoxiei.

Cu ierarhii din Sinodul Bisericii Ortodoxe Române vom relua comuniunea prin pomenirea la sfintele slujbe în momentul în care ei se vor lepăda de deciziile eretice ale sinodului din Creta, când vor denunţa ecumenismul ca ceea ce este, o erezie a tuturor ereziilor, nu “o atitudine spirituală de dialog între creştini”, şi vor lua decizia abandonării “ecumenismului lucid”, pentru a practica misionarismul lucid în rândul propriilor credincioşi mai întâi, iar apoi în rândul celor din afara Bisericii care doresc să cunoască Ortodoxia şi să se mântuiască în interiorul Bisericii Ortodoxe, singura Biserică a lui Hristos. Nu este întâmplător faptul că dragostea faţă de eretici şi schismatici i-a determinat pe participanţii la sinodul din Creta să dedice un document întreg acestora, în timp ce pentru problemele reale ale creştinilor ortodocşi nu s-a acordat nici măcar o singură frază în vreunul dintre documentele sinodului, în condiţiile în care vieţuitorii ortodocşi în această societate anticreştină şi antihristică se confruntă cu nenumărate provocări care cer o rezolvare de la un astfel de sinod. Singura referire mai consistentă la credincioşii ortodocşi este cea din articolul 22 al documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, în care oricine se opune ecumenismului şi deciziilor sinodului din Creta este osândit pentru “tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice”[3].

Participarea ortodoxă la mişcarea ecumenistă nu a produs niciun rezultat misionar notabil, în sensul conştientizării lumii “postcreştine” occidentale că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească şi al întoarcerii la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor. Aceste rezultate nici nu puteau şi nu pot fi aşteptate, atât timp cât Consiliul Mondial al Bisericilor este construit pe baza principiilor eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto, însuşite şi de ierarhii ortodocşi participanţi la sinodul din Creta, potrivit cărora “apartenenţa la Biserica Universală este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la corpul eclesial propriu” (premisa IV.3), cu corolarul că există “Biserică în afara Bisericii” şi “membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii”; sau teoria romano-catolică a “bisericilor nedepline”, promovată de către Conciliul II Vatican şi aprobată de către sinodul din Creta sub forma premisei IV.4 din Declaraţia de la Toronto, care prevede că “prin admiterea în Consiliu, nici o biserică nu este obligată să recunoască altă biserică drept biserică în adevăratul sens al cuvântului”, având ca aplicaţie practică “admiterea denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe”[4] din articolul 6 al documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine; sau premisa potrivit căreia “bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elementele ale adevăratei Biserici” (premisa IV.5), în baza căreia se admite, mai mult sau mai puţin discret, că ereziile ar avea Sfinte Taine sau că “predică Evanghelia iubirii”, aşa cum atât de nefericit se exprimă textul sinodal pe care mi-l citaţi în scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o.

În schimb, prezenţa ortodoxă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor a produs o slăbire a conştiinţei dogmatice ortodoxe, o contaminare a Ortodoxiei cu diferite idei protestante sau romano-catolice, pătrunse atât de adânc în gândirea teologică ortodoxă, încât ele sunt din ce în ce mai dificil de detectat şi înlăturat. Nu în ultimul rând, acest “dialog spiritual” cu ereticii îmbracă forme care sunt condamnate de către Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe (rugăciunile comune pentru “unitatea creştinilor” sunt condamnate de către canoanele 45 şi 46 apostolic, admiterea bisericităţii ereziilor încalcă Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan etc.). Din această perspectivă, nu este de mirare că toată ierarhia ortodoxă priveşte acţiunile noastre ca pe o schismă, deoarece duhul ecumenist care stăpâneşte teologia noastră actuală face imposibilă perceperea şi înţelegerea de către ierarhi a mesajului nostru ortodox. Atât de mult a pătruns relativismul ecumenist în mentalul ortodox, încât strigătul nostru de durere faţă de pervertirea valorilor Ortodoxiei nu mai este auzit şi înţeles de nimeni dintre cei ce cârmuiesc poporul ortodox.

 

Pentru aceea, prin acţiunea noastră, noi rămânem în Biserica Ortodoxă, în mijlocul Bisericii, şi nu ne vom despărţi de ea niciodată. Aşteptăm, la rândul nostru, ca Înaltpreasfinţia Voastră să vă lepădaţi de părtăşia la erezia ecumenistă a sinodului din Creta, să dispuneţi încetarea oricărei persecuţii contra noastră şi a credincioşilor care ne urmează, conştienţi de faptul că cei ce se îngrădesc de erezie, nu săvârşesc schismă, ci apără Biserica de schismă şi dezbinare.

 

06.01.2017                                                                                           Cu deosebit respect,

Ieromonah Grigore Sanda

Înaltpreasfinţiei Sale Varsanufie, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Râmnicului

 

 

[1] Arhid, Prof. Dr.Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 26.

[2] Ibidem, p. 347.

[3]http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

[4] Ideea de “biserici istorice” fiind ea însăşi o teorie eclesiologică protestantă, în baza căreia, distrugându-se unitatea văzută a Bisericii, prin schismele din 1054 şi 1530, în locul Bisericii una, sfântă, sobornicească şi apostolească au apărut “bisericile istorice”. Ideea este susţinută în cuvântul de întâmpinare a “săptămânii de rugăciune comună pentru unitatea creştinilor” de anul acesta, adresat de către reprezentantul luteranilor din România. http://www.aidrom.ro/proiecte/saptamana-de-rugaciune-ecumenica/.

Sursa: http://aparam-ortodoxia.ro/2017/01/08/parintele-grigore-de-la-lacul-frumos-cere-arhiepiscopiei-ramnicului-incetarea-abuzurilor-comise-si-lepadarea-de-erezia-din-creta/

 

Sensul duhovnicesc al întoarcerii Iordanului la Botezul Domnului

138844_botezul-domnuluiRâul Iordan a rămas consemnat în istorie prin mai multe evenimente, dar mai ales în legătură cu propovăduirea și cu Botezul Sfântului Ioan Înaintemergătorul și prin faptul că Însuși Hristos S-a botezat în acest râu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iordanul este chipul neamului omenesc. El se numește astfel, pentru că are în alcătuire două izvoare: Ior și Dan. Aceste izvoare formează râul Iordan, care se varsă în Marea Moartă. Potrivit unei tâlcuiri referitoare la originile noastre, întregul neam omenesc se trage din două izvoare, adică din Adam și Eva, dar prin păcat, el a fost îndreptat spre moarte, adică spre marea moartă a vieții noastre, care este cuprinsă de întunecime. Întrupandu-Se, Hristos a venit în Iordan, adica în neamul omenesc, a biruit moartea și i-a întors pe oameni spre viața primordială.

Proorocul David spune:

,,Marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi“ (Ps. 113, 3).

Prin aceste cuvinte, el a vrut să arate uimirea mării, a apelor de pe mari întinderi și a râului Iordan la intrarea lui Hristos cel fără de păcat în apă. Această mirare este explicată în rugăciunea pentru sfințirea apelor, scrisă de Sfântul Sofronie, Episcopul Ierusalimului:

,,Iordanul s-a întors înapoi, văzând focul Dumnezeirii pogorându-Se trupește și intrând într-însul“.

Așadar, focul Dumnezeirii a intrat în apă prin trupul lui Hristos.

Într-un anume fel și într-o anumită măsură, această profeție se aplică și în viața creștinului. Marea este existența omului plină de zbucium, fapt pentru care este numită mare sărată. Și, după cum am văzut anterior, Iordanul este viața omenească care, după căderea primelor făpturi, a fost îndreptată spre pieire și s-a unit cu moartea și cu stricăciunea. Prin pocăință, omul se izbăvește de marea sărată a vieții, iar viața lui se schimbă, se transformă, se întoarce la adevaratele ei izvoare și capătă un alt sens (Isihie Preotul).

ÎPS Hierotheos Vlachos, fragment din Predica și tâlcuire la Botezul Domnului

Condamnarea ecumenismului în Conferința panortodoxă de la Moscova – 1948, cu participarea Patriarhului BOR Justinian Marina.

Consfătuirea Întâistătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor autocefale Ortodoxe de la Moscova, din anul 1948, hotărăște ca toate Bisericile ortodoxe locale participante să renunţe la  mişcarea ecumenică (ecumenistă – n.n).

Rezoluţia în legătură cu problema: „mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă”

justinian-marina-romania-orthodox-prelate-jesus-christ-iisus-hristos-christmas-ester-craciun-paste-patriarh.jpg,,Noi am ajuns la deplina şi armonioasa înţelegere că, în ultimul timp asupra Bisericii ortodoxe se exercită influenţele eterodoxiei care pornesc din două tabere.

Pe de o parte conducerea bisericii romano-catolice, în persoana papei, pierzând oarecum simţul credinţei mântuitoare că nici porţile iadului nu vor putea birui Biserica lui Hristos, şi în grija pentru păstrarea autorităţii sale pământeşti păşind pe calea utilizării legăturilor sale politice cu cei puternici ai lumii acesteia, încearcă să ispitească Biserica Ortodoxă ca să ajungă la o înţelegere cu ea. Urmărind acest scop, papalitatea tindea să-l atingă prin crearea unui şir de organizaţii unioniste.

Pe de altă parte, protestantismul, cu toată multiplicitatea şi fărâmiţarea lui în secte şi subdiviziuni, pierzând credinţa că idealurile creştine sunt eterne şi nezdruncinate, în dispreţul său trufaş faţă de aşezămintele apostolice şi patristice, încearcă să iasă din impas pe calea rezistenţei contra, papismului roman. În această luptă, protestantismul caută să facă alianţă cu Biserica Ortodoxă ca să poată câştiga pentru sine mai mult prestigiu ca forţă de influenţă internaţională.

Aci Ortodoxia se găseşte în faţa unei ispite şi mai mari — de a se abate dela căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi să păşească pe un teren politic cu totul străin de ţelurile ei. Aceasta este problema practică a Mişcării Ecumenice.

Concomitent cu Ortodoxia propriu zisă, aceleaşi influenţe se exercită şi asupra bisericilor neromano-catolice: armeano-gregoriană, siro-iacobită, abisiniană, coptică şi siro-chaldaică, precum şi biserica vetero-catolică, care au atât de multă afinitate cu Ortodoxia.

Având în vedere că:

  1. a) scopurile mişcării ecumenice, care s-au exprimat în organizarea «Consiliului mondial al bisericilor» cu ultimă ţintă de a organiza o «Biserică ecumenică» în planul actual, nu corespund idealului creştin şi ţelurilor urmărite de Biserica Iui Hristos, aşa cum le înţelege Biserica Ortodoxă;
  2. b) că îndreptarea tuturor eforturilor spre făgaşul vieţii sociale şi politice şi spre crearea unei «biserici ecumenice» ca o putere internaţională influentă, ar fi ca o cădere în ispita, care a fost respinsă de Hristos în pustie şi s-ar prezenta ca o abatere a Bisericii spre calea pescuirii sufletelor omeneşti, în mrejele lui Hristos, cu mijloace necreştine;
  3. c) că mişcarea ecumenică aşa cum se prezintă momentan în planul de activitate al «Consiliului mondial al Bisericilor», a renunţat la convingerea că este posibilă reunirea Bisericii — una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică — şi acest fapt nu este spre folosul Bisericii Iui Hristos şi cu totul inoportun (prematur); majoritatea protestantă a participanţilor la Conferinţa de la Edinburg, fie că au văzut insuccesul lor, fie că-l întrezăreau, dar s-au grăbit să lichideze orice încercări în sensul reunirii harice a bisericilor; în vederea conservării de sine, protestantismul a păşit pe calea rezistenţei minimale, pe calea unui unionism abstract pe teren social-economic sau chiar politic. Această mişcare şi-a construit şi planul activităţii sale pentru viitor pe baza teoriei de a realiza un nou aparat exterior anume: «biserica ecumenică» după tipul unui stat legat într-un fel sau în altul de influenţe lumeşti;
  4. d) în decursul ultimelor decenii (dela 1927 la 1948) ideea reunirii bisericilor pe baze dogmatice şi doctrinare, în mod documentar, nu se mai discută, căci i s-a atribuit o importanţă pedagogică secundară pentru generaţiile viitoare. Astfel că mişcarea ecumenică actuală nu asigură cauza reunirii bisericilor pe căi harice şi cu mijloace harice;
  5. e) reducerea exigenţelor la o singură condiţiune şi anume recunoaşterea că Iisus Hristos este Domnul nostru, minimalizează doctrina creştină până la rangul acelei credinţe, care, după cuvântul, Apostolului, este accesibilă şi demonilor (Iacob II, 19; Matei VIII, 29; Marcu V, 7) şi de aceea, Consfătuirea Întâistătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor autocefale Ortodoxe constatând starea de lucruri actuală şi chemând prin rugăciune conlucrarea Duhului Sfânt a hotărât:

Să se comunice «Consiliului mondial al Bisericilor» ca răspuns la invitaţiunea primită de noi toţi pentru participarea la Adunarea din Amsterdam în calitate de membri, că toate Bisericile ortodoxe locale, participante la consfătuirea de faţă, sunt nevoite a renunţa la participare în mişcarea ecumenică, în planul ei actual.”

(Urmează aceleaşi iscălituri ca şi sub prima rezoluţie).

† Smeritul Alexei, din mila lui Dumnezeu Patriarh al Moscovei şi întregei Rusii.

† Smer. Calistrat, Catolicos-Patriarh al Georgiei.

† Smer. Patriarh al Serbiei Gavriil.

† Smer. Justinian, din mila lui Dumnezeu Patriarh al României.

† Smer. Ştefan Exarhul Bulgariei.

† Mitropolitul Ilie al Libanului.

Din partea Bisericii Antiohiei †Mitropolitul Ilie al Libanului, †Mi­tropolitul Alexandru al Emesiei.

Din partea Bisericii Alexandriei, idem.

Din partea Bisericii autocefale ortodoxe din Polonia, †Smeritul Timotei, Arhiep. Bielostocului.

† Din partea Bisericii albaneze, episcopul Paisie al Coriţei.

† Exarhul Patriarhiei Moscovei din Cehoslovacia, Elefterie arhie­piscop al Pragăi

Sursa:

http://www.ortodoxie-ecumenism.com/2007/09/07/hotarari-legate-de-ecumenism-la-conferinta-pan-ortodoxa-de-la-moscova-1948/

Interesul susţinătorilor „Sinodului” din Creta este de a scăpa de opoziţia din interiorul Bisericii!

Mitropolitul Teofan provoacă la răzvrătire şi este aproape de a genera o nouă schismă în Moldova.

parintele-eftimie-mitra-schitul-sfintilor-romani-jud-hunedoaraObservăm că susţinătorii „Sinodului” din Creta doresc schismă cu orice preţ. Interesul lor este să scape de opoziţia din interiorul Bisericii. Aşa se explică aplicarea articolului 22 din documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” prin care, preoţii din Biserica Ortodoxă care se îngrădesc canonic de erezia ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului din Constantinopol (861) sau alte forme de protest canonice, sunt ameninţaţi cu sancţiuni şi chiar caterisiri sau excomunicare din Biserică. Firesc, botezul şi crezul nu poate să ni-l ia nimeni, orice rang ar avea în cadrul Bisericii şi oricâte drepturi de decizie ar avea asupra noastră. Aceasta a dovedit-o însăşi Istoria Bisericii.

În secolul trecut, preoţii care se opuneau ateismului comunist, erau consideraţi „duşmani ai poporului”, erau condamnaţi, de către ierarhii lor care se temeau de sistemul politic mai mult decât de Dumnezeu. Azi, sunt numiţi schismatici, fără ca ei să dorească ieşirea din Biserică şi sunt pedepsiţi de către ierarhii noştri care se supun sistemului globalist. Spre tristeţea unora şi spre bucuria altora, preoţii consideraţi „duşmani ai poporului”, azi au sfinte moaşte. Mulţi credincioşi şi preoţi au fost martorii minunilor care s-au făcut la osuarul din Aiud. Sunt filmări clare care arată cum aceste oseminte izvorau mireasmă etc.

Asemenea lor sunt azi preoţii care sunt condamnaţi pentru că îşi apără credinţa. Se ştie că preotul Claudiu Buză este suspendat de la preoţie, Părintele Elefterie Tărcuţă, părintele Grigorie Sanda şi părintele Ciprian Staicu asemenea. Am văzut adresa Mitropoliei Moldovei către părintele Pamvo Jugănaru, de la schitul Rădeni, prin care i se pune în faţă o viitoare caterisire pentru o schismă inventată de înșişi cei care pretind că sunt pentru unitate şi iubire, pentru adevăr şi dialog. Iată falsitatea acestor oameni care au dovedit în scris cine sunt ei cu adevărat.

Făcând o comparaţie cu situaţia din secolul trecut subliniez că mulţi dintre preoţii care au fost „caterisiţi” au slujit mai departe în închisori, sau diferite împrejurări, pentru că aveau conştiinţa curată. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost caterisit (în 6 oct. 1984) în timpul patriarhului Justin Moisescu pentru că a ridicat glasul împotriva dărâmărilor de biserici şi a regimului politic ateist în general. Caterisirea a fost lovită de nulitate de însăşi contextul situaţiei şi motivele invocate pentru susţinerea acelei decizii. Atunci toţi se temeau să stea în preajma sa, preoţii îl evitau de teama ierarhilor, dar sfinţia sa a rămas doar cu Hristos. Ce-i trebuia mai mult decât să-l aibă pe Hristos, unui preot care ştia cui slujeşte. Părintele Gheorghe Calciu a săvârşit Sfânta Liturghie şi după aceea, fără remuşcări. Stiţi de ce? Pentru că era conştient că Dumnezeu nu i-a luat harul din pricina laşităţii ierarhilor de atunci, care, la fel ca şi azi, găndesc diplomatic, strategic, lumeşte…, în contradicţie cu ierarhii pe care Biserica n-i oferă ca modele în sinaxare. La fel şi părintele Ioan de la Recea şi mulţi alţii.

Nu vreau să acuz ierarhii care săvârşesc astfel de fapte, dar nici nu putem trece cu vederea o astfel de situaţie care duce la şi mai mari tulburări, sau pot genera schisme. Am toată convingerea că părintele Pamvo rămâne în Biserică aşa cum a mărturisit în urmă cu câteva săptămâni. Nu va răspunde provocărilor indirecte ale superiorilor săi de a se rupe de Biserică, ci va sluji în continuare Bisericii Neamului nostru aşa cum au făcut înaintaşii noştri din perioada comunistă. La fel sunt convins că Dumnezeu îl va întări, iar faţă de preoţii care azi, din frică, îi întorc spatele nu va avea resentimente, ci chiar dimpotrivă, le va înţelege slăbiciunea de care dau dovadă în faţa situaţiei.

În ce mă priveşte susţin că am aceleaşi convingeri cu cele exprimate public de către părintele Pamvo, referitor la erezia ecumenistă şi oficializarea acesteia la sinodul tâlhăresc din Creta.

Ieromonah Eftimie Mitra

Scrisoarea Părinților Aghioriți de sprijinire și încurajare a părinților care au întrerupt pomenirea.

Iubiți părinți, monahi, monahii și mireni ai binecuvântatei Biserici Ortodoxe Române,

gheron-sava-lavriotulCu multă bucurie în suflet am aflat de râvnă și dragostea voastră pentru Dumnezeu și pentru Biserica Sa cea Sfântă, pe care “nici porțile iadului nu o vor birui”. Râvna și dragostea această sunt bineplăcute înaintea Domnului Hristos dacă sunt unite cu smerenia cugetului.

Având în vedere că “Sinaxa de la Volos” nu a putut sprijini în mod direct pe părinții mărturisitori care au oprit pomenirea, având în vedere că mulți din Sinaxă nu au întrerupt pomenirea, noi părinții aghioriti sprijinim și încurajăm oprirea pomenirii pe care a-ți făcut-o.

Scopul opririi pomenirii nu este de a ne îngrădi în scop egoist și de a ne “autosalva” din prăpastia ecumenismului, pentru că dacă ar fi așa, am fi mai de plâns decât ecumeniștii relativiști, care sunt înșelați de șarpele cel vechi. Părinții care au întrerupt pomenirea trebuie să fie cu teamă și cutremur mare de a nu greși, de a nu duce suflete pe calea unei extreme, a unei rătăciri, ca nu cumva oprirea pomenirii să fi fost mânată de patimi omenești. Iar acest lucru se observă atunci când frații se mânie și nu au ajuns la maturitatea duhovnicească de a înțelege că oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc pe care Părinții l-au folosit întotdeauna ca metodă de eradicare a ereziei, punând presiune pe Sinoade și pe episcopi pentru a se lepăda de erezia respectivă. În prezent avem erezie cutremurătoare, care nu este doar o erezie hristologică sau pnevmatologică sau antitrinitară, ci le cuprinde pe toate în noua erezie a ecumenismului. Ecumenismul este o erezie eclesiologică în principal, prin care se atacă însăși ființă Bisericii, vorbindu-se de ajungerea la unitate fără a se mai pomeni despre eretici. În ecumenism se vorbește despre o Biserică “extra muros” (în afară Bisericii), inversându-se definiția Sfântului Ciprian (în afară Bisericii nu există mântuire), în Declarația de la Toronto, astfel încât, după noua gândire ecumenistă “înafara Bisericii se găsește Biserica”. În textele sinodului din Creta, în chip viclean s-au introdus învățăturile diplomatice și schizofrenice, amețitoare, făcute special pentru a induce în eroare, neclare, lipsite de acrivie teologică și înglobând toate teoriile ecumeniste: teologia baptismală, teologia euharistică, teologia ramurilor și toate celelalte teorii eretice, denumirea istorică de “biserici” pentru eretici, dar mai ales acceptarea așa-zisului dialog catastrofal pe platformă eretică numită “Consiliul Mondial al Bisericilor”.

 

În față acestei ofensive împotrivă eclesiologiei ortodoxe care vine oficial cu “Sinodul “din Creta ierarhii Bisericii voastre, deși au avut o poziție ortodoxă în cadrul discuțiilor din Kolimbari, totuși au cedat, și Vai! Au semnat documentele eretice cu toții. Și nu numai atât, ar fi avut șansa ca în Sinodul Bisericii Locale de la București să fi respins sinodal ceea ce au semnat. Am citit inițial cu oarecare bucurie traducerea în limbă greacă a hotărârii Bisericii Ortodoxe Române, anume că textele trebuie “sa fie explicitate, să fie respinse în parte, sau dezvoltate de către un viitor Sinod Panortodox. Explicitarea acestora (…) nu trebuie realizată sub presiunea timpului, ci, în cazul în care nu există un consens panortodox, ele trebuie amânate și perfecționate până când se va realiza un consens” (Basilica.ro). Ulterior însă am aflat că termenul în limba română era “nuanțate”, în niciun caz “respinse”.

Astfel, în urmă hotărârii BOR se lasă să se înțeleagă faptul că nu se contestă sinodicitatea a ceea ce s-a petrecut în Kolimbari, deși avem deja două hotărâri Sinodale ale Bisericii Ortodoxe a Antiohiei care spune că la Creta nu a fost un Sinod ci o întâlnire a unor Întâistătători pentru pregătirea unui adevărat “Sfânt și Mare Sinod” și a Sinodului Bisericii Bulgare, care a hotărât că Adunarea din Creta nu e nici Sfântă, nici Mare, nici Sinod (http://www.bg-patriarshia.bg/news.php?id=220554). De asemenea, Mitropolitul Serafim al Pireului, Mitropolitul Serafim al Kithirelor, Mitropolitul Pavlos al Glifadei, Mitropolitul Ambrosie al Kalavritei, Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului și mulți alții s-au exprimat, unii în termeni foare duri și clari, alții în temeni mai iconomici, dar toți păstrând aceeași idee, anume că nu avem de-aface cu un Sinod, ci cu o acceptare oficială a ereziei ecumeniste în Biserica Ortodoxă prin texte diplomatice și schizofrenice.

Prin rezoluţia sinodală pe care o dă Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, rezultă că se acceptă că “Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” este cu adevărat Sinod şi că doar la un viitor Sinod de aceeaşi importanţă să nu mai fie presiunea timpului şi să nu se ia hotărâri decât în consens panortodox (recunoscând implicit că nu există consens panortodox), dar în acelaşi timp să se expliciteze mai bine ceea ce s-a adoptat în prezent. Cum e posibil să se accepte ca fiind Sinod şi “Mare şi Sfânt”, dar care nu e în stare să dea texte clare? Cu atât mai mult cu cât sunt texte contestate de 80 la sută din ortodocşi. Cum e posibil să accepte ceva ca fiind “Sfânt “ atâta timp cât chiar ei spun că s-au făcut lucruri sub presiunea timpului şi că lucrurile nu sunt clare? Să nu uităm că nu numai “antiecumeniştii” pun sub semnul întrebării “Sinodul“ din Kolimbari, ci şi personalităţi cunoscute ca mari ecumenişti, ca Hristos Yanaras, Kalistos Ware şi alţii. Oare Sinodul BOR nu realizează că având o astfel de poziţie induce schismă în Biserică? Oare nu realizează că atunci când îi acuză de schismă pe părinţii care pe dreptate au aplicat canoanele Bisericii ( canonul 15 I-II Constantinopol) întrerupând pomenirea, de fapt se auto-acuză? Pentru că schisma însemnă îndepărtare de la Adevărul Bisericii şi cine acceptă “Sinodul” din Kolimbari se îndepărtează de la Adevărul Bisericii.

Noi, părinţii aghioriti, susţinem în mod deschis întreruperea pomenirii numelor episcopilor care au acceptat sinodal erezia de la Kolimbari, Creta şi nu s-au delimitat măcar printr-o scrisoare publică de acest pseudo-sinod. De asemenea, îndemnăm pe părinţii care au oprit pomenirea să fie cumpătaţi şi să nu încurajeze mişcările schismatice, patimile oamenilor care încep să hulească pe părinţii care nu au oprit pomenirea şi să îi primească pe toţi la Sfântul Potir, să nu pomenească alt episcop în loc, nici să caute episcopi din alte Biserici Locale, pentru că acest lucru este necanonic. Este suficient lor că au întrerupt pomenirea şi mărturisesc Ortodoxia. Avem cunoştinţă de faptul că există părinţi, teologi, monahi şi maici care nu au întrerupt încă pomenirea, dar fac o lucrare de luminare a poporului prin scrieri, prin mărturisire publică, prin siteuri, prin cărţi şi prin alte mijloace, iar cine îi judecă pe aceştia şi cad în extreme vor cădea şi din Biserică. Aşteptăm ca toţi părinţii şi ierarhii să întrerupă pomenirea.

Noi, părinţii aghioriți, nu încurajăm fenomenele sectare, schismă, evlavia faţă de înşelaţi (aşa-zişi sfinţi) şi nici nu încurajăm teribilismul şi pe feluriţi monahi care umblă din casă în casă şi se dau mari mărturisitori ai credinţei adunând foloase materiale. Adevăraţii mărturisitori sunt smeriţi, cuminţi, nu fac vâlvă cu faptul că au oprit pomenirea. Atunci când părinţii atoniti au oprit pomenirea celui de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir. Părinţii care nu pomenesc sacrifică multe pentru credinţă şi pentru aceasta vor primi cunună. Este de menţionat faptul că oprirea pomenirii nu are nicio valoare în cazul celor care au oprit pomenirea, dar nu au anunţat episcopul şi nu au făcut public acest lucru. Înainte de a întrerupe pomenirea, trebuie bineînţeles să se discute cu episcopul locului, să se expună clar lucrurile, să se dialogheze, iar dacă ierarhul se leapădă public de hotărârile sinodului din Creta, oprirea pomenirii nu mai are sens.

Înaltpreasfințiților arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române le trasmitem cu smerenie că orice prigoană asupra părinţilor care mărturisesc, fie prin întreruperea pomenirii, fie prin orice altă formă de mărturisire, este necanonică (având în vedere că au semnat în Creta oficializarea ecumenismului) şi nu fac altceva decât să le dea cununi de Dreptmăritori celor prigoniţi, de aceea îi rugăm să nu “lovească cu piciorul în ţepuşă”, ci să repare ceea ce stă în putinţa lor, dacă nu sinodal, măcar fiecare ierarh în parte să se lepede public de erezia ecumenistă şi de pseudo-sinodul din Creta.

Erezia ecumenistă a fost condamnată de Sinodul Ruşilor dinafară Rusiei (ROCOR) de la Vancover din anul 1982, unirea Sinodului ROCOR cu Moscova având ca şi condiţie principală tocmai recunoaşterea de către Moscova a tuturor hotărârilor ROCOR, inclusiv Sinodul de la Vancover (care a condamnat ecumenismul ca erezie), Sinodul Moscovei acceptând acest lucru.

Deasemeni, ecumenismul a fost condamnat de Sinodul Bisericii Georgiei în 8 octombrie 1998 (https://orthodoxethos.com/post/apokleistiko-h-synodikh-apofash-ths-or8odo3oy-ekklhsias-ths-gewrgias-toy-1988-gia-tis-symfwnies-toy-sampezy-kai-toy-mpalamant-gia-thn-8ewria-twn-kladwn-kai-poly-perissotera)

şi nu acceptă “sinodul” din Creta.

Apoi există şi o condamnare interortodoxa de către Sinodul (Conferinţa) Bisericilor Ortodoxe de la Moscova în anul 1948 unde au participat 9 Biserici Autocefale (inclusiv Biserica Ortodoxă Română) – http://www.ortodoxie-ecumenism.com/2007/09/07/hotarari-legate-de-ecumenism-la-conferinta-pan-ortodoxa-de-la-moscova-1948/

Ecumenismul a fost deasemenea condamnat de Sfântul Iustin Popovici ca fiind panerezie.

Toţi Sfinţii şi Părinţii secolului al XX-lea au condamant în scris şi verbal ecumenismul şi l-au cunscut ca fiind eretic (Serafim Alexiev, Augustinos Kandiotis, Paisie, Dionisie de la Colciu, Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Efrem din Arizona, etc). Conştiinţa Bisericii reprezentată prin Părinţii curăţiţi de patimi, iluminaţi şi îndumnezeiţi condamnă ecumenismul ca erezie.

CIar în prezent pseudo-sinodul din Creta a fost criticat şi osândit de Rezoluţia de la Chişinău semnată de părintele Theodoros Zisis şi domnul Dimitrie Tselenghidis şi de mulţi părinţi, de Sinodul Bisericii Bulgare, de Sinodul Bisericii Georgiene şi de mulţi ierarhi, preoţi, ieromonahi, monahi, monahii şi mireni din toată lumea, precum şi de Sinaxa de la Volos, dar şi de Sinaxa noastră din Sfântul Munte, a părinţilor şi pusnicilor de la chilii, mănăstiri şi schituri. Din acest motiv, părinţii şi fraţii, dar şi mirenii care nu mai merg la bisericile unde se pomenesc ierarhii ce au acceptat Creta, sunt îndreptăţiţi să facă acest lucru din punct de vedere canonic. Oprirea comuniunii bisericeşti în cazul de faţă şi totdeauna când există erezie ține de conştiinţa fiecăruia, mirean sau preot sau episcop sau Sinod Local. Ei sunt îndreptăţiţi întâi de Sfânta Scriptură – Galateni 1, 8, II Ioan 10, II Corinteni 6, 14-17, II Petru 2,1, apoi de Canonul 31 Apostolic (dacă episcopul nu este vădit cu nimic vrednic de osândă în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii nu se poate despărţi de el clericul), dar şi de Constituţiile Apostolice – capitolul 19 din cartea a II-a responsabilizează şi pe mireni arătând că nu trebuie să urmeze pe pastorul care îi duce la pierzare, apoi de Sfântul Vasile cel Mare (Scrisoarea 242, Tis Ditikis, epe 2, 28, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Sofronie, Patriarhul Alexandriei, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Grigorie Palama, Iosif Vrienios şi Marcu al Efesului, dar şi de Canonul 15 de la I-II Constantinopol (caz de erezie – întreruperea pomenirii), şi de asemenea de Sinodul VII Ecumenic, care cerea ca cei care nu s-au depărtat de împreună-împărtăşirea cu iconoclaştii să fie reprimiţi în Biserica Ortodoxă prin scrisoare de lepădare de erezia iconoclastă pentru că nu s-au depărtat de comuniunea cu iconoclaştii care încă nu erau condamnaţi de Sinod (Procesele verbale ale Sinoadelor Ecumenice, Tomos 3, 729).

Noi, Părinţii Athoniți care am întrerupt pomenirea ne rugăm ca Dumnezeu să lumineze pe toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române ca să îndrepte, ceea ce acum se poate îndrepta uşor şi fără costuri. Să nu uităm că aici nu ne putem juca cu sufletele oamenilor şi oricâtă putere lumească ar avea cineva, tot, într-o zi va ajunge în faţa Dreptului Judecător să dea răspuns pentru cele ce a făcut în viaţă. Nu dorim să fim în locul ierarhilor care au semnat în Creta şi nu s-au lepădat public de aceasta, de aceea rugămintea noastră este să aibă milă arhiereii în primul rând de sufletele lor, pentru că nu vor fi veşnici pe pământ.

Părinţii care au oprit pomenirea sunt sinceri şi nu au alt scop decât eradicarea unei erezii, nimic altceva, nu doresc să îşi facă „Biserică” personală, nici nu doresc să fie în neascultare faţă de păstori, dar ca să poată fi în ascultare e nevoie ca păstorii să „drept înveţe cuvântul Adevărului” lui Hristos.

 

Au întocmit textul şi l-au semnat:

Gheron Gavriil, Chilia Sfântul Hristodul, Sfânta Mănăstire Cutlumuș

Gheron Iulian Prodromitul, duhovnicul Schitului Românesc Prodromu

Gheron Sava Lavriotul, Sfânta Mănăstire a Marii Lavre

Gheron Ilarion, Chilia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfânta Mănăstire Cutlumuș

Monahul Dositei, Chilia Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfânta Mănăstire Cutrlumuș

Ieromonahul Hariton, Chilia Înălţării Domnului, Sfânta Mănăstire Vatoped

Monahul Heruvim, Chilia Sfinţilor Arhangheli, Sfânta Mănăstire a Marii Lavre

Urmează să fie semnat de părinţii aghioriți.

Sursă: geron.savvas.lavriotis@outlook.com

Nota traducătorului: Se poate deduce faptul că Sinoadele Locale ale Bisericii Bulgariei şi Georgiei nu au întrerupt oficial comuniunea cu cei care au semnat în Creta, pentru că poate mai există speranţă de întoarcere la Adevăr a acelor Biserici Locale ce au semnat şi au primit Creta, dar nu se ştie până când, e posibil să fie doar o iconomie temporară.

Preluat de pe:

http://sinodultalharesc.tk/sinaxa-parintilor-din-sfantul-munte-athos-care-au-intrerupt-pomenirea-patriarhului-bartolomeu/