Gheron Sava despre cardurile electronice premergătoare pecetluirii. O poziție echilibrată a părinților aghioriți!

De aceea și cardurile acestea de care ați spus acum (CARDUL DE SĂNĂTATE – n.n), în esență ele nu sunt lepădare de Hristos, însă ele ne pregătesc astfel încât să ne obișnuim și să acceptăm pecetluirea.

gheronda_savaVedeți, facem un păcat mic și de multe ori nu putem să ne pocăim, pentru că am pierdut Harul. Atunci când omul va primi… va fi pecetluit pe mână și pe frunte, Sfântul Ioan Evanghelistul spune în Apocalipsă că, pentru un astfel de om, nu mai există mântuire. Există și o etapă premergătoare pecetluirii, care și aceasta este interzisă omului. Nu pentru că este pecetluirea pe mână și pe frunte, ci pentru că ea constituie renegarea lui Hristos. Despre această etapă a vorbit Sfântul Paisie Aghioritul. El a vorbit despre cardurile electronice de dinaintea pecetluirii, care vor conține toate cardurile și toate elementele și fără acestea nu vom putea să cumpărăm sau să vindem ceva. Aceasta se va întâmpla înaintea Apocalipsei. Aceasta nu este pecetluirea, însă ea constituie lepădare, pentru că, primind numărul Antihristului 666, care este menționat în cartea Apocalipsei ca fiind de aceeași putere cu pecetluirea, însă Apocalipsa spune și următorul lucru: cel care va primi pecetea Antihristului în numele lui sau numărul lui, acesta nu se mântuiește. Nu se referă neapărat la mână sau la frunte ci la numărul 666, care pe cardul nostru de identitate, buletin electronic, fără de care nu vom putea să facem nimic, are aceeași valoare negativă, ca să-i spunem așa, cu pecetluirea pe mână. Să nu uităm că acest cip al cardului apoi îl vor pune în mână sau pe frunte și ni se va spune: „care-i diferența, de ce să-l ai în buzunar, cardul, când poți să ai cipul acesta pe mână sau pe frunte?”. Atunci vom fi, într-adevăr, în ultimii ani, în anii Antihristului și diferența dintre pecetluirea pe mână și pe frunte și cardul electronic este că ne mai putem întoarce înapoi cu cardul, mai există pocăință, însă atunci când va fi pecetluirea pe mână și pe frunte nu mai există pocăință. De aceea și cardurile acestea de care ați spus acum (CARDUL DE SĂNĂTATE – n.n), în esență ele nu sunt lepădare de Hristos, însă ele ne pregătesc astfel încât să ne obișnuim și să acceptăm pecetluirea. Toate acestea sunt pregătitoare și de aceea trebuie să fim atenți. Atunci când va fi vorba de ultima etapă, acolo sub nici o formă să nu mergem înainte, să nu acceptăm.

Gheron Sava Lavriotul

Sursa integrală:

https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/02/03/transcrierea-integrala-a-conferintei-parintelui-sava-de-la-brasov-despre-pseudosinodul-din-creta/

A se vedea și:

https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2016/11/03/conferinta-de-la-brasov-a-parintelui-sava-lavriotul-marturisirea-care-ti-poate-schimba-viata/

Cum să aperi credința ortodoxă în care te-ai născut, dar pe care n-o cunoști?!

135041_duminica-ortodoxieiBiserica apostată închide ușa întoarcerii la credință, iar cei care sunt deja în Biserică au mântuirea grav primejduită.

Lepădarea de credință prin acceptarea în masă a ereziei ecumeniste nu s-a petrecut așa, peste noapte. Această lepădare se ”coace” în Biserica Ortodoxă de peste o sută de ani. La români s-a ajuns în această situație jalnică și pentru că au existat aproape 50 de ani de comunism în care Biserica a fost marginalizată și s-a învățat în școli socialismul științific. S-a rărit mersul la biserică al oamenilor și odată cu asta apartenența la Ortodoxie a devenit una formală, bazată mai mult pe datini și obiceiuri și mai puțin pe înțelegerea profundă a adevărurilor de credință și mai ales pe punerea în practică în viața de zi cu zi a acestora. Astfel au fost și posibile toate fărădelegile petrecute înainte și după 1989, pentru că oamenilor nu le-a mai fost frică de Dumnezeu, în sensul respectării poruncilor Lui, și astfel totul a fost și este posibil. Cum să aperi o credință în care te-ai născut dar pe care n-o cunoști, și care se întâmplă să fie și singura credință adevărată și mântuitoare, tu nefiind deloc conștient de asta, în tip ce hoardele invadatoare își apără cu înverșunare păgânismul lor aducător de moarte, încercând să-l impună și altora. Jalnic!

După 1989 preoții ar fi trebuit să facă o adevărată reevanghelizare a poporului. Se cerea imperios asta. Dar nici preoții și nici poporul nu au fost prea interesați de așa ceva, fiind mai mult tentați pe cele ale vieții materiale. Scăpați din țarcul lagărului comunist, întoarcerea la credință nu a mai fost o prioritate pentru românii eliberați de constrângeri. Vroiau să aibă o țară ca afară, iar prăbușirea programată a economiei românești i-a și forțat să-și i-a lumea în cap și să plece, unii definitiv ”afară”. Intrarea in NATO și UE a fost începutul sfârșitului independenței României, iar românii au votat cu entuziasm și inconștiență aderarea la aceste organisme internaționale, că doar vroiam să fim ”civilizați”, vroiam să fim ”în rândul lumii”. Care lume? Cea occidentală apostată? Ei bine, da! În loc să ne uităm în sus și să cerem ajutorul lui Dumnezeu, noi am căutat alianțe lumești, trecătoare care acum fac legea în această țară, o exploatează și o jecmănesc până la ultima ei resursă. Ne întrebăm ce mai aparține de fapt românilor în colonia România, și de ce accepăm și permitem să se întâmple asta. Poate pentru că ne-am transformat într-un neam de slugi din care oricine face ce vrea? Însă oricât ar fi haosul de mare, atâta timp cât ai o biserică ce se întemeiază pe dreapta credință nu este totul pierdut, din contră există speranța de a se îndrepta lucrurile. Ori ierarhii care ar fi trebuit să fie garanții acestei drepte credințe, au vândut-o în Creta. Nu știu dacă realizează amploarea dezastrului pe care l-au provocat. Într-o biserică dreptmăritoare orice rătăcit, chiar ateu fiind are unde să se întoarcă, și posibilitatea de a se mântui. Biserica apostată închide însă ușa întoarcerii la credință, iar cei care sunt deja în biserică au mântuirea grav primejduită. Schimbările hotărâte în Creta s-au făcut în ascuns, fără consultarea și nici măcar informarea prealabilă a preoților și a poporului, și nici ierarhii nu au avut drept de veto, pentru că s-a aplicat sistemul papist al deciziei luate de fiecare patriarh în numele tuturor ierahilor. Așadar cei ce s-au rupt de dreapta credință bagă pe gât sub amenințări de tot felul de dogme noi, străine învățăturii Sfintei Scripturi, a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și care au fost statornicite de două mii de ani în biserică, și care trebuiau păstrate cu orice preț. Adevărații schizmatici îi acuză pe cei ce vor să păstreze dreapta credință neschimbată de schizmă. Dar fiecare își va primi la Judecata lui Dumnezeu plata conform dregătoriei sale, și responsabilităților ce decurg din aceasta: poporul pentru că a fost indiferent, nesimțitor, analfabet duhovnicește și aplecat spre cele lumești, preoților că nu au învățat poporul, nu l-au catehizat cum trebuie și nu au explicat cu claritate ce înseamnă noua dogmă de credință cretană, iar ierarhilor că nu au apărat cu prețui vieții dacă era nevoie dreapta credință. Fiecare va da scoteală în fața lui Dumnezeu pentru fiecare suflet care s-a pierdut, și de care era direct responsabil prin rangul pe care l-a avut.

Comentariul scris de Raluca, preluat de pe:

http://ortodoxinfo.ro/2017/02/18/comentariul-cititorului-ce-ii-deranjeaza-de-fapt-pe-ierarhii-care-nu-sunt-pomeniti-si-ce-urmaresc/#.WKtoE9WLTIU

Părintele Cosmin Tripon: ,,Dialogul unui preot ortodox cu adepţii ecumenismului„

cretaUrmare a dialogului informal pe care l-am avut cu consilierii Preasfinţiei Voastre la sediul Protopopiatului Beiuş din 17 ianuarie, 2017, mă văd nevoit să Vă transmit un răspuns scris la câteva din problematicile pe care le-am dezbătut împreună cu sfinţiile lor, considerând că un răspuns fundamentat din partea mea Vă va lămuri deplin asupra poziţiei mele faţă de sinodul din Creta şi ecumenism, chestiuni care, aşa după cum V-am informat deja în scris, au condus la decizia de a opri pomenirea Preasfiniei Voastre la sfintele slujbe pe care le săvârşesc. Din acest motiv am găsit de cuviinţă ca răspunsul meu să se numească:

Dialogul unui preot ortodox cu adepţii ecumenismului

Ce erezie s-a adoptat în Creta?

Sinodul din Creta a adoptat mai multe decizii cu caracter eretic:

  • Organizarea sinodului nu a ţinut cont de practicile ortodoxe în această privinţă: au fost interzise intervenţii în afara subiectului, au fost acordate 10 minute pentru fiecare intervenţie, au fost admişi observatori ai altor Biserici şi Confesiuni creştine”; conform art. 12, alin. 1 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod, s-a luat dreptul tuturor episcopilor de a vota în plen, dându-se un singur vot delegaţiilor naţionale; poziţiile negative faţă de documente au fost consemnate în cadrul delegaţiilor naţionale, într-un sistem de vot intern care a zădărnicit orice opoziţie a episcopilor faţă de forma finală a documentelor; unanimitatea necesară pentru aprobarea textelor s-a interpretat ca unanimitate a celor prezenţi, textele fiind aprobate, în ciuda neparticipării a patru dintre cele paisprezece Patriarhii ortodoxe; textele votate au, conform art. 13, alin 1 dinRegulament, autoritate panortodoxă, indiferent de modul în care le receptează pliroma, prin această decizie vocea poporului ortodox fiind redusă la nimic.

  • A desfiinţat hotarul dintre Ortodoxie şi erezie, necondamnând nicio erezie, considerându-le pe toate ca partenere de dialog ale Bisericii Ortodoxe.

  • A aprobat ecumenismul ca singurul mod de colaborare între Biserica Ortodoxă şi cei din afara Bisericii. Ecumenismul, care este considerat de sfinţii părinţi ai secolului XX (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Maximovici şi mulţi alţii), erezia ereziilor, a devenit singurul reper misionar al Bisericii noastre în lume.

  • A acceptat ideea eretică a participării Bisericii Ortodoxe la efortul de “restabilire a unităţii creştinilor” propovăduit de către ecumenism, care are ca scop unirea Bisericii Ortodoxe cu ereziile într-o presupusă “Biserică adevărată a lui Hristos”, care să nu ţină seama de diferenţele dogmatice dintre ortodoxie şi erezie.

  • A lansat ideea falsă că dialogul ecumenist este o practică dintotdeauna a Bisericii, când, de fapt, singura formă de colaborare între ortodocşi şi eretici este mustrarea ereticilor şi îndemnarea lor să revină la Ortodoxie.

  • A acreditat teoriile eretice referitoare la “unitatea pierdută a Bisericii” sau “refacerea unităţii creştinilor, când de fapt unitatea Bisericii nu s-a pierdut niciodată, ea însemnând unitatea de credinţă a Bisericii Ortodoxe.

  • A instaurat o confuzie periculoasă între Sinoadele Ecumenice şi Mişcarea ecumenică, lăsând să se înţeleagă că ecumenismul actual ar fi o continuare a activităţii Sfintelor Sinoade Ecumenice din vechime.

  • A acceptat denumirea “istorică” de “biserici” conferită ereziilor, achiesând, prin aceasta, la ideea că în afara Bisericii Ortodoxe ar mai exista şi alte forme de“biserică. Această idee este o transpunere în practică a ideii eretice a lui Jean Calvin despre “rămăşiţele triste ale adevăratei Biserici”, preluată de către teologia romano-catolică a “Bisericilor nedepline”, susţinută de Conciliul II Vatican şi introdusă în gândirea ortodoxă de către Ioannis Zizioulas, prin intermediulDeclaraţiei de la Toronto, care vorbeşte despre “ecclesia extra ecclesiam” (“Biserică în afara Bisericii”).

  • A dat impresia falsă că activitatea Mişcării Ecumenice s-ar afla sub directa binecuvântare a Duhului Sfânt, când, de fapt, aceasta este o întreprindere strict omenească, menită să creeze un amestec sincretist între Ortodoxie şi erezie.

  • A aprobat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto, transformându-le în izvoare de drept bisericesc ortodox. Constituţia CMB susţine principiul minimalismului dogmatic care trebuie îndeplinit pentru realizarea “Bisericii adevărate a lui Hristos”, pe care o urmăreşte ecumenismul adică consideră că pentru a reface unitatea creştinilor trebuie să se ajungă la înţelegere cu privire la câteva doctrine, celelalte putând fi considerate “tradiţii locale” ale diferitelor “ramuri ale Bisericii”. Din citirea Declaraţiei de la Toronto deducem o serie de idei eretice la care sinodul din Creta s-a făcut părtaş:

  • Biserica lui Hristos este altceva decât Biserica Ortodoxă (premisa IV.3), întrucât aceasta este doar una dintre celelalte “biserici” din CMB. Prin această premisă, toate membrele CMB trebuie să recunoască faptul că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la ele, adică nu există identitate completă între aceste membre CMB (inclusiv Bisericile Ortodoxe) şi Biserica Universală. Acceptarea ideilor propuse de premisa IV.3 este erezie în adevăratul sens al cuvântului, deoarece înseamnă recunoaşterea că cei ce se află extra muros (în afara Bisericii) sunt membri ai Bisericii adevărate, că aparţinaliquo modo (în egală măsură) acesteia, şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii). Expresia ecclesia extra ecclesiam anulează postulatul sfântului Ciprian al Cartaginei, care spunea extra ecclesiam nulla salus (în afara Bisericii nu există mântuire).

  • Biserica lui Hristos este una (premisa IV.2), dar nu este Biserica Ortodoxă, ci Biserica “redescoperită” la capătul dialogului ecumenic.

  • Biserica Una pe care o concepe Mişcarea Ecumenică îl are cap pe Hristos (premisa IV.1), iar nu Biserica Ortodoxă. Ar fi greu de crezut că Hristos este Capul tuturor confesiunilor din CMB.

  • Deşi unele dintre membrele CMB nu se recunosc una pe cealaltă ca “biserici” în adevăratul sens al cuvântului (premisa IV.4), ele pot manifesta “unitatea în Hristos”, în ciuda diferenţelor de credinţă, recunoscând că toate îl slujesc pe Domnul.

  • Bisericile membre recunosc în celelalte elemente ale Bisericii adevărate (premisa IV.5). Prin acceptarea acestei afirmaţii, Biserica Ortodoxă admite că ea însăşi are doar elemente ale Bisericii adevărate, nu că ar fi Biserica adevărată şi deplină. În plus, sinodul admite elemente ale bisericităţii în erezii şi schisme, ceea ce contravine cu totul doctrinei Bisericii. Aceste “elemente” sunt enumerate în documentul de la Toronto: predicarea Cuvântului, învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Acestea pot fi considerate comune numai dacă admitem că celelalte confesiuni şi comunităţi predică cu adevărat Cuvântul ortodox, că interpretează ortodox Scripturile şi că au harul mântuitor care face ca Sfintele Taine să opereze în viaţa credincioşilor. Dacă ar avea toate acestea, ele ar fi de fapt ortodoxe. Or, această idee este perfect eretică, de vreme ce ereziile şi schismele desprinse din Biserica Ortodoxă şi-au pierdut în primul rând harul, capacitatea de a oferi mântuirea prin Sfintele Taine (cele mai multe au pierdut şi tainele însele) şi înţelegerea cu adevărat a Sfintelor Scripturi şi a voii divine exprimate în ele.

  • “Sfânta Biserică Catolică” despre care vorbeşte documentul se realizează prin “redescoperirea unităţii pierdute” a tuturor membrelor CMB, care, pornind de la această bază minimală, “manifestă unitatea în Hristos”. Dacă asociem acestei idei, viziunea despre elementele comune ale Bisericii adevărate ce se regăsesc în toate membrele CMB, ajungem la concluzia că CMB are o concepţie papistă despre catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii, văzând Biserica Catolică drept o extensie a Trupului lui Hristos peste toată lumea creştină, nicidecum o deplinătate a adevărului şi harului divin în fiecare comunitate creştină, aşa cum o concepe Ortodoxia. Prin acceptarea acestui document, sinodul renunţă la sobornicitatea ortodoxă pentru a îmbrăţişa maniera papală de a concepe catolicitatea Bisericii.

  • Prin faptul că membrele CMB se consultă pentru a vedea ce doreşte Hristos de la predica lor în lume se subînţelege că Biserica Ortodoxă însăşi ar avea nevoie de astfel de consultare, când, în realitate, Hristos a spus Bisericii Sale ce doreşte de la lume încă de acum 2000 de ani, iar planul misionar al Bisericii nu trebuie făcut prin consultare cu ereticii şi schismaticii.

  • Ideea de “construire a Trupului lui Hristos” sugerează că Biserica Ortodoxă participă în cadrul ME la constituirea unui “corp eclesial” străin sieşi, de vreme ce Biserica Ortodoxă este Însuşi Trupul lui Hristos, alcătuit din credincioşii săi, din interiorul Bisericii.

Pe lângă aceste erori fundamentale, care se constituie în erezii eclesiologice, sinodul din Creta a aderat la ideologia new-agistă a ecologiei, impunând o sărbătoare de rugăciune pentru mediu, în care să se roage împreună cu romano-catolicii „pentru creaţie”, a acceptat impedimentele civile la căsătorie, punând Biserica în pericol de a fi obligată să accepte căsătoriile homosexuale, a consfinţit pogorămintele pentru căsătoriile mixte cu ereticii, introducând ecumenismul la nivelul familiei, a acceptat pogorămintele la nivelul Bisericilor locale pentru post, destabilizând unitatea de practică liturgică sub acest aspect extrem de important.

Cine ţi-a cerut după sinodul din Creta să faci altceva, să propovăduieşti altă învăţătură de credinţă?

Episcopul meu îmi cere ca după sinodul din Creta să mărturisesc învăţătura pe care o mărturiseşte el, deoarece orice preot ortodox este delegatul episcopului său în teritoriu. Pomenirea episcopului la sfintele slujbe înseamnă două lucruri: 1. faptul că preotul este delegatul episcopului în teritoriu; 2. faptul că preotul învaţă în teritoriuînvăţătura pe care o învaţă episcopul său. În mod normal, această învăţătură este cea ortodoxă, a Bisericii, dar atunci când episcopul învaţă şi propovăduieşte altă învăţătură, atunci preotul care nu doreşte să se facă părtaş la erezia episcopului întrerupe pomenirea sa, arătând prin aceasta că refuză să înveţe o erezie.

Dacă Mântuitorul S-a rugat „ca toţi să fim una” , cum am putea reface unitatea Bisericii, dacă refuzăm să ne întâlnim şi să discutăm cu ceilalţi, devreme ce despărţirea s-a făcut din cauza orgoliilor omeneşti?

Aşa cum ne învaţă foarte clar Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 17, verset 11, Mântuitorul se roagă ca toţi să fie una în acelaşi cuget cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Prin urmare, Mântuitorul se roagă ca toţi ortodocşii să fie una, nu ca ortodocşii să fie una cu ereticii. Dacă citim un verset mai jos, vedem că Mântuitorul Însuşi spune că atât timp cât a fost în lume i-a păzit pe toţi cei pe care Tatăl I i-a dat şi nu a pierit niciunul, în afară de fiul pierzării (In. 17,11). Fiul pierzării a pierit din propria voinţă, pentru că nu a fost în acelaşi duh cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Fii ai pierzării sunt ereticii contemporani. Iluzia ecumeniştilor că toţi ereticii se vor întoarce la trăire ortodoxă prin “dialog” ecumenist este ridicolă şi nu ţine seama nici de natura umană, nici de lucrările demonice din lume, nici de orgoliile omeneşti.

De asemenea, în dialogul cu ereticii trebuie ţinut seama de natura ereziei. Prin natura sa, erezia este o opoziţie de bună voie faţă de dreapta învăţătură a Bisericii. Din această descriere, rezultă, pe cale de consecinţă logică, faptul că ereticii cunosc la perfecţie învăţătura ortodoxă, însă o dispreţuiesc şi o înfruntă din mândria pe care o au de obicei “fiii pierzării. Este o minciună să afirmăm că îi învăţăm noi pe cărturarii protestanţi sau catolici ortodoxie, când ei au în bibliotecile lor tot ce s-a scris vreodată în spaţiul ortodox. Tot ce au de făcut catolicii pentru a învăţa ortodoxie este să citească pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii Romei din primele secole ale primului mileniu, când Roma era Biserică Ortodoxă. Librăriile Vaticanului au cu siguranţă operele acelor sfinţi.

Este penibilă pretenţia că pe pe eretici îi învaţă doctrina ortodoxă unii care s-au educat în şcoli catolice şi protestante. Putem să spunem că, de fapt, dialogul ecumenist între ortodocşi şi ereticii este de fapt un monolog al ereticilor, de vreme ce “avangarda ecumenică ortodoxă” este educată în duhul protestant şi catolic, în şcolile şi pe cheltuiala protestanţilor şi catolicilor, tocmai pentru a deveni “parteneri de dialog ecumenic”. Rezultatele acestui dialog nu se lasă aşteptate: în locul unei întoarceri la Ortodoxie a ereticilor, asistăm la o diluare continuă a învăţăturii Bisericii noastre.

Există o mare diferenţă între misiunea Bisericii şi dialogul ecumenist. Misionarismul Bisericii este acţiunea dintotdeauna de a predica cuvântul lui Dumnezeu celor care nu l-au auzit până acum, pe când ecumenismul este o acţiune de tranzacţionare şi negociere a adevărului de credinţă pentru a ajunge la un compromis care să permită aşa-numita “unitate a creştinilor. În ciuda retoricii găunoase a ecumeniştilor ortodocşi, comunităţile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor nu dau niciun semn că ar fi dispuse, după 100 de ani de ecumenism, să renunţe la ereziile lor şi să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. Şi-l închipuie cineva pe papa de la Roma renunţând la pretenţia de înlocuitor al lui Hristos pe pământ şi botezându-se ortodox, împreună cu toată comunitatea sa? Îşi închipuie cineva grupările protestante dezvoltând respectul cuvenit pentru Sfânta Fecioară Maria, pentru Sfintele Icoane, pentru Sfintele Taine, pentru Sfintele Moaşte, pentru Preoţia Sacramentală, pentru Sfânta Tradiţie, sau pentru Sfânta Cruce? Faptul că protestanţii luterani se pregătesc să-şi normalizeze relaţiile cu Roma, iar nu cu Ortodoxia, denotă cât de productiv este dialogul ecumenist.

Pretenţia că prin dialog ecumenist se transmite învăţătura ortodoxă ereticilor este o minciună, deoarece dialogurile ecumeniste se duc strict la nivelul conducerii diverselor erezii de extracţie creştină, fără a se ajunge la contactul direct cu popoarele înşelate de aceste erezii. Îşi închipuie cineva că papa Romei sau alţi ereziarhi protestanţi ar fi de acord ca predicatorii ortodocşi să îi convertească la Ortodoxie pe credincioşii lor de dragul dialogului ecumenic?

Vremurile se schimbă, Biserica trăieşte alte vremuri decât în perioada Sf. Părinţi şi a Mântuitorului, Evanghelia rămâne aceeaşi, dar Evanghelia trebuie adaptată la vremurile în care noi trăim, în sensul de a găsi căile cele mai potrivite pentru vremea în care noi existăm, ca să ajungem la sufletele oamenilor.

Această afirmaţie eretică neagă caracterul etern al învăţăturilor evanghelice, condiţionând valabilitatea lor de concordanţa cu mentalitatea epocii în care ele sunt propovăduite. Singurul lucru care trebuie adaptat epocii în care trăim este modul în care folosim cuvântul sfânt al lui Dumnezeu pentru a-l face înţeles de către contemporani, nicidecum conţinutul propriu-zis al Evangheliei, principiile sale dogmatice, morale, canonice sau liturgice, care sunt imuabile şi nu pot fi interpretate în funcţie de mentalitatea epocii în care trăim.

Rolul Bisericii este de a îndumnezei pe credincioşi după har, nu de a se mundaniza ea prin adaptarea învăţăturii lui Hristos la mofturile anumitei epoci. Există nenumărate exemple de aggiornamento ortodox al Sfintei Evanghelii: evitarea folosirii pasajelor scripturistice care vorbesc despre păcatul homosexualităţii, a celor ce vorbesc despre obligativitatea ascultării femeii faţă de bărbat, a relatărilor istorice despre răstignirea Mântuitorului, de dragul “corectitudinii politice” ş.a.m.d.

Chestiunea căsătoriilor mixte e nouă în Biserică? Nu s-a făcut şi înainte de sinodul din Creta? (adică dacă s-a facut acest compromis înainte, de ce nu se mai poate face în continuare?)

Faptul că în Biserică există acest pogorământ mai demult nu este un motiv pentru a continua să îl acceptăm ca o practică legiferată la nivel panortodox. Rolul sinodului din Creta ar fi trebuit să fie tocmai acela de a pune capăt acestei practici, nu de a o legifera la cel mai înalt nivel.

Pogorământul pe care îl face episcopul în Biserică în privinţa căsătoriilor mixte este o interpretare eronată a sfintelor canoane, a canonului 72 Quinisext, care prevede ca orice căsătorie mixtă să fie nerecunoscută şi interzisă şi contractanţii ei afurisiţi, iar căsătoria să se permită numai dacă s-a contractat între doi păgâni, dintre care unul s-a convertit la Ortodoxie, iar celălalt refuză să o facă, sau a canonului 10 al sinodului Laodiceea, care spune că nu se cuvine ca cei ai Bisericii, clerici şi mireni, să se însoţească cu ereticii.

Această practică necanonică a produs până acum efectul nefast că cele mai multe persoane ortodoxe care au acceptat căsătoria mixtă cu ereticii au sfârşit prin a fi înghiţite de erezia cu care s-au căsătorit, datorită spiritului prozelit al ereticilor şi slabei adeziuni la ortodoxie a ortodocşilor.

Decizia de a căsători ortodocşii cu ereticii, lăsată de către sinodul din Creta la latitudinea patriarhatelor ortodoxe, pe lângă faptul că nu este decizia ortodoxă într-o problemă care trebuia soluţionată în spiritul canonului 72 Quinisext, distruge practica unitară a Bisericii în această privinţă, deoarece un cuplu mixt care se căsătoreşte într-o Biserică ortodoxă ce acceptă această practică trăieşte în desfrânare în ochii altei Biserici, care nu acceptă aşa ceva, creându-se un haos canonic la nivel panortodox. În plus, această decizie a fost luată într-un context ecumenist al sinodului, fiind de fapt o transpunere la nivelul familiei a ecumenismului.

Nu suntem noi în măsură, preoţii şi credincioşii, să contestăm hotărîrile unui sinod, aceasta este treaba episcopilor

Această afirmaţie episcopocentristă şi chiar episcopolatră ignoră faptul că deciziile canonice şi dogmatice ale unui sinod ecumenic sau panortodox sunt receptate în Biserica Ortodoxă prin acceptare sau respingere de către pliroma Bisericii, adică de către clerul inferior şi poporul dreptcredincios. Prin urmare, suntem cu totul în măsură să contestăm deciziile eretice ale unui sinod eretic, lucru pe care îl atestă practica istorică din toate timpurile şi orice manual de drept bisericesc ortodox.

Practica sinoadelor ecumenice ne arată că la un asemenea sinod se pot lua două tipuri de hotărâri: canonice şi dogmatice. Hotărârile dogmatice ale unui sinod ecumenic nu sunt valabile prin ele însele, ci devin general valabile numai după ce întreaga Biserică le acceptă în mod tacit şi spontan, întrucât ea are în totalitatea ei calitatea de păstrătoare infailibilă a învăţăturii de credinţă1. Întrucât, în calitate de Trup al lui Hristos, Biserica se bucură de asistenţa deplină şi nedezminţită a Duhului Sfânt, ea poate şi să respingă tacit sau spontan hotărârile dogmatice ale oricărui sinod2(inclusiv ale celor panortodoxe).

În ceea ce priveşte sinoadele panortodoxe, nici hotărârile canonice, nici cele dogmatice nu sunt valabile în ele însele, ci numai după ce hotărârile dogmatice au fost acceptate de către sinodul fiecărei Biserici în parte, iar pe baza acestei acceptări, de către întreaga Biserică, adică de către Trupul tainic al lui Hristos3.

La Conferinţa Panortodoxă presinodală din 1976 s-a decis ca sinodul care urma să se ţină să se numească “Sfântul şi Marele Sinod”, nu “sinodul panortodox”, nici “sinodul ecumenic”, urmând ca “consensul credincioşilor în procesul de receptare a sinodului să stabilească dacă a fost panortodox sau ecumenic”4. Un rol aparte este acordat, aşadar, chiar de către cei ce au pregătit “marele şi sfântul sinod” receptării sinodului de către pliroma, cea care va stabili şi ce fel de sinod a fost, dacă a fost vreun sinod.

Din păcate, documentul ecumenist Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, adoptat de către sinodul din Creta, a anulat rolul pliromei, prin articolul 22, care îi condamnă apriori ca dezbinători ai unităţii Bisericii pe toţi cei ce ar îndrăzni să condamne deciziile adoptate de acest sinod. Prin aceasta, sinodul din Creta a transformat conceptul de infailibilitate a Bisericii, aşa cum o vede Ortodoxia, ca exprimată în decizii ortodoxe inspirate de Duhul Sfânt ale episcopilor, acceptate şi mărturisite, prin aceeaşi inspiraţie a Duhului, de către poporul dreptcredincios, într-o infailibilitate de tip papist, în care cei paisprezece patriarhi ortodocşi dictează după cugetele proprii învăţătura Bisericii. Acest lucru este în sine erezie.

Nepomenirea ierarhului înseamnă încălcarea jurământului de la hirotonie şi se constituie într-un derapaj

Conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, nepomenirea episcopului pentru cazul de apartenenţă a acestuia la erezie este o practică perfect canonică, ce nu încalcă niciun jurământ de la hirotonire şi nu este niciun derapaj, ci o apărare a Bisericii de schismă şi erezie.

Promisiunea făcută la hirotonire are ca precondiţie de la sine înţeleasă ideea că episcopul este ortodox. Declaraţia de la hirotonire spune în primul rând: În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe5. Acesta este angajamentul meu ca preot ortodox, alături de promisiunea: “voi îndeplini cu râvnă tot ceea ce este spre binele şi mântuirea credincioşilor încredinţaţi mie spre păstorire”, “mă voi strădui să apăr Biserica Sfântă, păzindu-o de defăimare şi dezbinare” şi “stând permanent în ascultare faţă de Chiriarhul meu şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă”, în condiţiile în care chiriarhul meu îşi îndeplineşte condiţia fundamentală a episcopatului: învăţarea dreptei credinţe. Dacă nu o face, sunt obligat să ascult cuvântul sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: “De episcopul eretic fugi, fugi, fugi ca de un şarpe”.

Sfântul Iustin Popovici a întrerupt comuniunea cu cineva devreme ce dialogul ecumenist era demarat? Ştiţi că s-a rupt de Biserică? (consideră că eu m-am rupt de Biserică prin oprirea pomenirii)

Sfântul Iustin Popovici a întrerupt în anii 1970 pomenirea patriarhului sârb Gherman, pentru nişte declaraţii ecumeniste ale acelui patriarh. Cu toate acestea, aceeaşi patriarhie sârbă l-a declarat sfânt în anul 2010. Cum vă explicaţi acest lucru, dacă, prin nepomenire, s-a rupt de Biserică”, cum vi se pare dumneavoastră?

Acelaşi lucru este valabil şi pentru sfântul Ioan Iacov Hozevitul, care s-a îngrădit prin nepomenire de patriarhul ecumenist al Ierusalimului, fiind peste câteva zeci de ani recunoscut ca sfânt de către aceeaşi Patriarhie a Ierusalimului. Întârzierea cu care Patriarhia a luat această decizie pare a fi fost determinată de acuzaţiile că sfântul ar fi fost schismatic pentru că a întrerupt pomenirea. Decizia finală a Patriarhiei Ierusalimului dă răspuns şi problemei pe care o avem noi acum. Mai mult, sfântul Ioan Iacov este recunoscut ca sfânt şi cinstit ca atare şi de către episcopii părtaşi la erezie ai Bisericii Ortodoxe Române.

Ideea că prin nepomenire pentru caz de erezie preotul se rupe de Biserică anulează canoanele sfinte 31 apostolic şi 15 I-II, sugerând că nu există nicio instanţă în care preotul se poate îngrădi prin nepomenire de episcopul eretic. Asemenea idee este nulă de drept, ştiindu-se că orice afirmaţie care contrazice un sinod ecumenic sau un canon aprobat de acesta este nulă şi nu produce niciun efect în Biserică.

Cei care suntem în comuniune cu episcopii semnatari la Creta suntem sortiţi pieirii, suntem departe de adevăr, numai dumneata deţii adevărul?

La această întrebare răspunde sfântul Maxim Mărturisitorul, când i-a fost adresată o întrebare la fel de impertinentă. Eu nu afirm nici că sunt singurul care mă mântuiesc, nici că ceilalţi sunt sortiţi pieirii. Afirm doar că eu nu doresc să îmi pun în primejdie sufletul şi mântuirea prin participarea la erezie şi la destinul care îi aşteaptă în veşnicie pe eretici.

Orice om are şansa îndreptării din erezie şi a întoarcerii la Ortodoxie. Cine preferă să rămână până la moarte în comuniune cu ereticii va avea destinul acelor eretici la judecată. Cine se va lepăda de ei şi se va pocăi, nu.

Simpla îngrădire de erezie nu salvează pe nimeni automat de pieirea veşnică, deoarece mântuirea se câştigă printr-o trăire continuă în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Însă această ascultare a poruncilor lui Dumnezeu se poate face numai în adevăr. Unde nu există adevărul de credinţă nu pot exista nici cuvintele mântuitoare ale lui Dumnezeu, care, ţinute şi practicate cu sfinţenie, duc către mântuire.

De care episcop aparţii, pe care îl pomeneşti la slujbe, deoarece apartenenţa la un episcop reprezintă un principiu canonic?

Din punct de vedere jurisdicţional sunt preot al Episcopiei Oradei, din cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi nu intenţionez să părăsesc această jurisdicţie.

Din punct de vedere al comuniunii de credinţă ortodoxă sunt în comuniune cu toţi credincioşii, preoţii şi arhiereii ortodocşi care mărturisesc şi drept învaţă cuvântul adevărului ortodox al lui Hristos.

Întreruperea pomenirii ierarhului nu înseamnă ieşirea din Biserică, nici o revoltă contra episcopului locului, ci doar o păzire de erezia propovăduită de actualul episcop. Potrivit profesorului de drept canonic Ioan N. Floca, tâlcuirea canonului 31 apostolic este următoarea: “Se apreciază că şi complicii clericilor schismatici cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă un cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de un episcop, ci de o erezie6.

Prin urmare, eu nu mă despart de un episcop, ci de erezia pe care acest episcop o propovăduieşte la acest moment. În momentul în care nu o va mai propovădui, voi relua pomenirea sa, mărturisind prin aceasta şi eu credinţa ortodoxă a episcopului meu.

Beiuş, 01.02.2017

Cu deosebit respect,
 Pr. Cosmin Tripon

1 Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 429
2 Ibidem, p. 429.
3 Ibidem, p. 429.
4 Ibidem, p. 90.
5 http://protoieriabacau.ro/wp-content/uploads/2014/07/5.-Hotararea-Nr.-4218-Pentru-Aprobarea-Marturisirii-Solemne-Rostite-La-Hirotonie.pdf.
6 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

Ce am observat până acum din pozițiile pro Patriarhie

  1. Sunt pline de „cherry-picking” (suprimarea probelor).

sfantul-sinodDe când s-a terminat Sinodul din Creta internetul s-a umplut de citate patristice despre rolul episcopului în Biserică. Citate perfect adevărate, doar că se omite elegant ce au spus Sfinții Părinți despre episcopii care propovăduiesc erezia.

Adresându-se episcopilor, Sfântul Apostol Pavel spune:

„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei”. (Fapte 20, 28-30).

Textul este destul de clar, iar tâlcuirile subliniază și mai mult datoria episcopilor de a veghea ca dreapta credință să fie respectată întocmai.

Canonul 15 al Sinodului I-II numește în mod cât se poate de clar episcopul care propovăduiește o erezie condamnată de Sinoade sau de Sfinții Părinți – „pseudoepiscop”. În momentul în care acesta nu mai învață dreapta credință, nu mai este episcop.

Nu este o chestiune nemaiuzită până la acest canon. Și în secolele anterioare episcopii eretici nu mai erau considerați episcopi (vezi cazul lui Nestorie și modul cum foarte mulți au întrerupt pomenirea cu el). Și deși au fost și cazuri în care s-a menținut pomenirea din iconomie, totuși subliniez cuvântul „iconomie”. Regula a fost mereu aceea ca episcopul care propovăduiește erezia nu mai este episcop. Când au fost reprimiți episcopii și clericii care au aderat la donatism, au fost reprimiți direct, tot prin iconomie, iar faptul că s-a pus această problemă, arată clar care este regula (vezi canonul 68 Cart.)

Sfântul Ignatie Teoforul, atât de invocat în ultima perioadă spune și el că: „Oricine vorbeşte altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn în ale credinţei, chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar minuni de ar face, chiar de ar prooroci, să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor”.

Pentru mine este destul de evident că selectarea discreționară a textelor patristice în favoarea autorității episcopale este o manipulare ieftină. Și vine întrebarea: dacă sunt atât de convinși că adevărul este de partea BOR, ce sens ar mai avea să selecteze atât de discreționar textele?

  1. Sunt slab fundamentate teologic sau nu sunt deloc fundamentate.

Nu consider că dețin adevărul absolut și nici că poziția mea e musai cea mai corectă. Motiv pentru care am citit mai toate textele pro Patriarhie.

Marea majoritate însă nu au niciun fundament teologic și sunt construite pe sistemul „ca să fie bine, ca să nu fie rău”. Sunt texte infestate de cuvinte gen „dezbinare”, „schismă”, „nesupunere”, toate având drept scop să-l sperie pe cel care îndrăznește să aibă altă poziție decât cea oficială. E o tactică știută de când lumea, că prin frică poți controla cel mai bine masele.

Dacă nu promovează spaima, atunci te atacă la sentiment: îți vorbesc mieros și în limbajul de lemn clasic despre „unitate”, „dragoste frățească” și altele în genul acesta.

Însă niciun asemenea text nu pune problema dogmatic și canonic la modul exhaustiv. Este o chestie bine știută că în Ortodoxie vorba trebuie să fie „da, da sau nu, nu”. Iar justificarea unei poziții „teologice” prin apel la frică sau sentimentalism efectiv nu ține, mai ales că în teologie astfel de porniri sunt considerate oricum ca fiind rezultat al căderii, nu al vieții în Hristos.

  1. Se ocolește o dezbatere publică.

Recunosc aici că este și vina indivizilor ,,rasiști și apocaliptici” care abia așteaptă să intre într-o sala de conferință și să urle non-sensuri cât pot de tare împiedicând astfel o dezbatere civilizată.

Există însă și alte căi și există teologi foarte buni de ambele parți. BOR are trust media. De ce nu invită, într-un studio, doi asemenea teologi care să dezbată problemele astea? Sau să facă o conferință bazată pe invitații? S-a ocolit de la bun început o dezbatere sinceră pe tema Creta, iar tentativele de conferințe venite dinspre cei care sunt pro au fost fade și prost organizate.

Dar să nu uităm: inițiativa trebuie să vină și de la cei ce suntem anti.

(S-a făcut această invitație la dialog printr-un ,,document oficial” –  https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2016/11/…/expresiaconstiintei-noastre/  și nu numai – n.n).

Sursa: https://theologiepatristica.wordpress.com/2017/02/14/ce-am-observat-pana-acum-din-pozitiile-pro-patriarhie/#more-1564

Viaţa trăită în comuniune, iar nu ca supravieţuire individuală, constituie modul de existenţă al Bisericii.

descarcareOmul a fost chemat de Logosul divin la comuniunea cu Sine prin dumnezeiasca Liturghie, efectul iubirii jertfelnice fiind îndreptat spre restaurarea, sfinţirea şi îndumnezeirea firii omeneşti în Hristos. Prin jertfa adusă Tatălui, comuniunea dintre Dumnezeu şi om se restabileşte, Hristos făcându-Se ,,tuturor pricină de mântuire veşnică” (Evr. 5, 9). El comunică tuturor celor ce cred în El şi mai ales celor ce au o participare înţelegătoare la Sfânta Jertfă, puterea Sa sfinţitoare, iradiantă de iubire, oferindu-Se pe Sine prin Sfintele Taine, prin Sfânta Euharistie. Atunci când ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele lui Hristos, trupul nostru individual se hrăneşte cu trupul comuniunii, care este viaţa dumnezeiască întrupată în viaţa lumii. Euharistia ne uneşte nu numai cu Hristos, ci uneşte existenţa noastră dezbinată şi firea noastră fărâmiţată, viaţa noastră biologică şi viaţa noastră duhovnicească, pe cei vii şi pe cei adormiţi, pe păcătoşi şi pe sfinţi ,,într-o unitate dumnezeiască de cuget, într-o singură şi unică suflare”. Viaţa trăită ca şi comuniune, iar nu ca supravieţuire individuală, constituie modul de existenţă al Bisericii.

Pe de altă parte, credinţa pervertită în convingeri individualiste, cultul redus la o îndatorire individuală, nevoinţa transformată într-o cerinţă morală, rugăciunea diminuată la o necesitate particulară, pot desprinde omul de corpul comunităţii euharistice, izolându-l într-un spaţiu al nevoilor egocentriste. Chiar dacă se găseşte în biserică, el individualizează participarea la evenimentul eclezial, iar dacă se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, el vede în aceasta doar un ,,mijloc de sfinţire” ce-i asigură îndreptăţirea şi chiar mântuirea. El, individul, nu este preocupat de caracterul comunial al Bisericii, ia parte la cultul colectiv, dar pentru a se ruga individual, se împărtăşeşte din Potirul comun, dar pentru iertarea păcatelor şi dobândirea vieţii veşnice într-o variantă autonomă, însingurată. Trăieşte creştinismul ca un ansamblu de îndatoriri, obligaţii, necesităţi, ce-i asigură ,,fericirea veşnică” în formula izolată a religiozităţii. Este preţul pe care îl plăteşte pentru dobândirea veşniciei, efortul pe care-l depune necontenit pentru certitudinea unei vieţuiri ,,sigure” în nemurire.

Biserica lui Hristos este realizarea şi revelarea modului Treimic de existenţă. Acest mod este realizat şi revelat de comuniunea credincioşilor la Ospăţul euharistic, modul de constituire al întregii vieţi bisericeşti. Cultul este colectiv fiindcă exprimă dragostea Treimică în forme liturgice, menite să imprime în om chipul autentic de existenţă, care nu poate fi decât comunial. Întreaga viaţă bisericească ar trebui să exprime această viziune asupra existentului firesc, pentru definirea întregului univers spiritual al omului. Tainele şi ierurgiile desprinse de constituirea euharistică a Bisericii, apar ca simple ceremonii sau ritualuri potrivite momentelor sau evenimentelor centrate pe individ, ce oferă o ,,certificare harică”, îmbrăcată în formă magică. Deasemenea, Biserica când nu se mai identifică cu comunitatea euharistică, ea se  mărgineşte la parohia ce deserveşte ,,nevoile religioase” ale credincioşilor, iar preotul devine ,,prestator de servicii”, ,,slujbaşul” pregătit să intervină (în numele Domnului!) pentru rezolvarea necesităţilor individuale ale unei comunităţi. Mai mult, Dogmele, Canoanele bisericeşti şi toate Învăţăturile Bisericii, în loc să reveleze modul concret, autentic de existenţă al Ortodoxiei, se reduc la simple formulari, folosite pentru trebuinţe individuale în dobândirea  mântuirii.

Pe Dumnezeu însă, trebuie să-L căutăm nu pentru a-L folosi în trebuinţele cotidiene, fie ele şi liturgice, nu pentru a ne asigura mântuirea în chip individualist, nu pentru a primi compensaţii duhovniceşti pentru nevoinţele particulare, ci pentru că-L iubim cu o iubire ce ne uneşte cu El şi cu semenii noştri.

Din păcate astăzi, universul nostru spiritual este fărâmiţat în mii şi mii de indivizi ce se mulţumesc cu această stare, fără să se recunoască de fapt că e falsificat însuşi modul de existenţă pe toate palierele vieţii bisericeşti şi duhovniceşti. Tocmai de aceea este nevoie de clarificarea acestor aspecte existenţiale, de mare importanţă pentru omul Bisericii (şi nu numai), având în centrul preocupărilor Sfânta Euharistie şi legătura ce există cu viaţă noastră, de la zămislire şi până dincolo de moarte.

Preot Claudiu Buză

Îndemnului ,,părintesc și frățesc” de a-mi cerceta DUHOVNICUL și Sfintele Canoane, răspundem: ,,Mențin întreruperea pomenirii și condamn panerezia ecumenismului prin scrisori, articole, predici, cateheze și citirea Sinodiconului în Duminica Ortodoxiei”

preot-claudiuFiindcă sunt multe persoane dragi mie, preoți, monahi și mireni, care mi-au cerut lămuriri cu privire la situația în care mă găsesc ca urmare a întreruperii pomenirii, vreau să aduc următoarele precizări, cu speranța că mă voi face înțeles.

În urma întreruperii în mod canonic a pomenirii ierarhului, vinovat împreună cu întregul Sinod BOR de legiferarea panereziei ecumenismului, am fost oprit de la slujire de către episcopul locului, fiind considerat ,,schismatic” și responsabil de ,,ruperea unității Bisericii.”

Judecat în două rânduri de Consistoriul eparhial pe temeiuri canonice false, am refuzat participarea la a treia înfățișare, condiționându-o printr-o scrisoare în trei puncte (vezi anexă), la care nu am primit răspuns nici până astăzi.

Judecat în lipsă, am primit o citație prin care am fost îndemnat ,,părintește și frățește” să-mi cercetez DUHOVNICUL și Sfintele Canoane, până la o nouă înfățiare care va avea loc pe 09 februarie 2017. Am făcut lucrul acesta îndemnat de conștiința mea și sugestia venită pe cale oficială, concluzia fiind aceeași cu cea prezentată prin declarații și viu grai: îmi mențin întreruperea pomenirii și condamn panerezia ecumenismului prin scrisori, articole, predici, cateheze și ,,suplimentar”, pentru prima oară în fața credincioșilor: citirea Sinodiconului din Duminica Ortodoxiei (5 martie), o rânduială uitată voit de promotorii ecumenismului și dușmanii Bisericii.

Redau în rândurile următoare cele două scrisori prin care îmi condiționez participarea la judecata Consistoriului eparhial, ca răspuns la afirmațiile oficiale a reprezentanților eparhiali.

Preasfințite Părinte Episcop,

 

Subsemnatul Buză Claudiu, preot coslujitor la Parohia Sfânta Treime Urziceni, Protopopiatul Urziceni, numit în mod necanonic ,,preot suspendat” ca urmare a întreruperii pomenirii ierarhului, vă aduc la cunoștință că am primit citația cu Nr. 256/19 ianuarie 2017, din care rezultă, că mi s-a acordat, de către Forul de judecată al eparhiei, un nou termen, anume data de 09 februarie 2017, ,,cu nădejdea că vă (îmi) va fi de folos spre trezire și îndreptare”.

În acestă citație mi-ați cerut ca, ,,pentru luminare și izbăvirea de dezbinare”, să ,,cercetez DUHOVNICUL și Sfintele Canoane 31, 55, 74 Apostolic, 6 Sin. II ec.; 3 sin III ec; 18 sin IV ec; 31, 34 Trulan, 6 Gangra; 3, 14 Sardica; 5 Antiohia; 13, 14, 15 Constantinopol; 10, 11 Cartagina”.

Răspunsul meu la ,,îndemnul părintesc și frățesc” de mai sus, este unul afirmativ, de acceptare a unei bune rânduieli, de la cei ce sunt învățători și vor binele Bisericii lui Hristos. Așadar, mi-am cercetat duhovnicul și Sfintele Canoane enumerate mai sus și am ajuns la aceleași concluzii ca cele prezentate până acum, în scris sau dialog, cu Preasfinția Voastră și cu Forul de judecată al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor.

Aceste concluzii, sunt următoarele:

  1. Ascultarea de duhovnic, ca și cea de ierarh, se face până la erezie. De aceea, atunci când apare pericolul de a fi ,,despărțit de Dumnezeu” prin păcatul ereziei, ierarhul, preotul, monahul sau mireanul, trebuie să se îngrădească față de această molimă și să facă ascultare de cel care ,,drept învață cuvântul Adevărului”. Adică, nu urmând necondiționat, orbește și cu lipsă de discernământ pe duhovnic, chiar și în păcatul ereziei, după cum spun unii: ,,ne va scoate Hristos și din iad pentru ascultarea noastră” (mărturia unui creștin cu ,,bună ascultare”!).

Ca urmare a acestui fapt, pentru a nu rămâne fără duhovnic sau în ,,neascultare” față de cel căruia mi-am încredințat sufletul până la momentul ,,Creta”, am hotărât să ascult de îndemnurile unui părinte duhovnicesc cu convingeri sănătoase, ortodoxe, care a întrerupt în mod canonic pomenirea ierarhului său din aceleași considerente, alegându-mi-l ca duhovnic pentru o nouă etapă a pastorației mele în Biserica lui Hristos. Așadar, îndemnurile canonice și patristice ale sfinției sale sunt de a continua slujirea ca preot și de a menține întreruperea pomenirii ierarhului, a Preasfinției Voastre, conform Canonului 15 al Sinodului I II Constantinopol, păstrând unitatea Bisericii și apărându-o de schismă;

  1. Canoanele enumerate mai sus, nu au nici o legătură cu motivul pentru care eu am întrerupt pomenirea, deoarece nu am adus nici o acuzație sau vreo vinovăție împotriva Preasfinţiei Voastre, ci atitudinea mea, îndreptățită canonic, are drept scop îngrădirea de erezie și apărarea Bisericii de schismă (Can. 31 Apostolic, Can. 15 sin I II);

Prin urmare, acuzațiile nedrepte și necanonice pe care mi le-ați adus, anume de schismă și neascultare față de ierarh și suspendarea temporală de la slujire sunt, din punct de vedere canonic nule și mă îndreptățesc, ca preot al lui Hristos, să continui slujirea și să iau atitudine împotriva ereziei ecumenismului prin mărturisire scrisă și orală, spre slava lui Dumnezeu și apărarea Bisericii Ortodoxe.

Totodată, anexez precedenta scrisoare prin care mi-am condiționat participarea la a treia înfățișare la judecata Consistoriului eparhial, la care încă nu am primit un răspuns și pe care o folosesc ca temei și condiție pentru înfățișarea pe data de 09 februarie 2017.

,,Preasfințite Părinte Episcop,

Subsemnatul, Buză Claudiu, preot coslujitor la parohia Sfânta Treime Urziceni, Protopopiatul Urziceni, vă aduc la cunoștință că, în urma deciziei necanonice de a mă opri de la slujire și a fi deferit Consistoriului bisericesc pentru întreruperea pomenirii Chiriarhului Eparhiei, a Preasfinției Voastre, la sfintele slujbe, vă aduc la cunoștință că NU mă voi prezenta la judecată pe data de 17 ianuarie 2017, decât dacă:

  1. Timpul pe care mi l-ați dat pentru ,,pocăință și îndreptare” l-ați folosit și Preasfinția Voastră pentru a vă lepăda public de panerezia ecumenismului legiferată în mod viclean de Pseudosinodul de la Creta, preluată apoi de Sinodul BOR, pe data de 29 octombrie și întărită pe 16 decembrie 2016 la nivelul întregii Patriarhii;
  2. Baza canonică a acuzării va fi corect fundamentată pe Canonul 15 al Sinodului I – II Constantinopol și nu pe Canonul 13 al aceluiași Sinod;
  3. Hotărârea abuzivă și necanonică de oprire de la slujire o veți suprima, iar învinuirea de schismă pe care mi-ați adus-o fără nici un fundament canonic prin Citația nr. 4773/18 noiembrie 2016 o veți anula;

Menționez că acestea toate le susțin nu din dorința de a-mi înfrunta ierarhul, pe Preasfinția Voastră, prin neascultare și învinuire mincinoasă, osândindu-vă ,,pentru oarecare vinovăție” (Canonul 13 al Sin. I – II), ci din dragoste față de Hristos și Biserica Lui, al cărui slujitor sunt și voi rămâne, indiferent de ceea ce veți hotărî mai departe.”

  1. 02. 2017, Preot Buză Claudiu

Preasfințitului Părinte

Vincențiu

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Preot Claudiu Buză

Dojana arhierească lipsită de temei canonic, face nepomenirea să continue

Sancţionat pentru mărturisire, Părintele Cosmin Tripon răspunde: “Dojana este lipsită de temei canonic, nepomenirea continuă”

dojana-arhiereasca

Răspunsul Părintelui Cosmin Tripon:

Preasfinţia Voastră

Cu tristeţe în suflet am luat la cunoştinţă de Decizia Chiriarhală nr. 170/1 februarie 2017, prin care îmi comunicaţi că sunt sancţionat cu dojană arhierească pentru fapte pretins neconforme cu prevederile Sfintelor Canoane şi cu regulamentele bisericeşti.

Din coroborarea prevederilor invocate ale articolului 159 al Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, care permite clericului deferit unei instanţe de judecată să solicite să fie apărat de un avocat bisericesc acreditat, şi art. 11 (1) din Regulamentul Autorităţilor Canonice Disciplinare şi al Instanţelor de Judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, care defineşte abaterea dogmatică de schismă, deduc că sunt acuzat de schismă şi sunt deja deferit unei instanţe de judecată.

Dojana este motivată prin invocarea canoanelor 31 şi 39 apostolice, 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic şi 13 I-II Constantinopol. Faţă de această motivare, doresc să fac următoarele precizări:

  1. Canonul 31 apostolic prevede caterisirea preotului care se face vinovat de schismă, ca urmare a întreruperii comuniunii cu ierarhul pentru orice motiv, în afara cazului în care “îl vădeşte cu ceva vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii1. În tâlcuirea canonului, profesorul de drept Ioan N. Floca explică faptul că “şi complicii clericilor cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă vreun preot constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de episcopul său fără nicio formalitate (canon 15 I-II), pentru că nu se desparte de episcop, ci de o erezie” (s.n.)2. Prin urmare, canonul 31 apostolic invocat arată că de fapt eu am avut dreptate să întrerup pomenirea Preasfinţiei Voastre, ca urmare a faptului că aţi achiesat la deciziile sinodului eretic din Creta, care a oficializat ecumenismul, erezia ereziilor, ca “atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştinii”3, idee eretică ce desfiinţează orice graniţă între ortodocşi şi eretici, tratându-i pe toţi drept “creştini, între care nu ar exista decât diferenţe minore, iar nu diferenţa fundamentală că ortodocşii se află în Biserică, în timp ce ceilalţi sunt în afara ei.
  2. Canonul 39 apostolic vorbeşte despre obligaţia preotului de a nu face nimic fără încuviinţarea episcopului.Tâlcuirea sa din Pidalion arată ce fel de fapte nu poate săvârşi preotul fără încuviinţarea episcopului locului (a nu spovedi, nici ierta pe cei ce se pocăiesc…, a afierosi lui Dumnezeu pe fecioare…, a nu hirotonisi anagnost, sau monahi şi altele asemenea)4. Interpretarea pe care o dă acestui canon profesorul de drept Ioan N. Floca explică faptul că dependenţa strictă faţă de episcop din vremea în care a fost scris acest canon se datora condiţiilor Bisericii primare, în care “preoţii şi diaconii îndeplineau funcţii sacerdotale în dependenţă strictă faţă de episcop”. Profesorul continuă: “Când mai târziu, preoţii au dobândit unităţi pastorale, pe care le cârmuiau pe proprie răspundere, aşa cum este situaţia de azi, această dependenţă strictă de episcop cu privire la orice lucrare a preoţiei a încetat, ei rămânând totuşi supuşi supravegherii şi controlului din partea episcopului, căruia îi datorează ascultare canonică”5 (s.n.). Ascultarea canonică pe care preotul o datorează episcopului este explicată de către profesorul Floca într-o notă de subsol, în care spune: “Canonul nu trebuie înţeles în sens unilateral, adică în sensul că într-adevăr preoţii şi diaconii nu ar putea să săvârşească nimic fără încuviinţarea episcopului, ci în acel sens mai larg în care canonul 34 apostolic îi obligă pe episcopi să nu săvârşească nimic mai important fără încuviinţarea întâistătătorului lor, mitropolit, arhiepiscop etc. Preotul însuşi este un păstor, deţinând puterea harică şi misiunea de a sfinţi viaţa credincioşilor şi de a-i duce la mântuire, iar această lucrare o desfăşoară pe baza dreptului său propriu, şi nu numai ca simplu delegat al episcopului” (s.n.). Această interpretare, care desfiinţează viziunea episcopocentrică şi, pe alocuri, episcopolatră, cu privire la relaţia dintre episcop şi preot, arată că eu, în calitate de preot, am dreptul, în baza puterii harice conferite mie şi misiunii de a sfinţi vieţile credincioşilor şi a-i duce la mântuire, să iau decizii personale, mai ales în situaţii ca cea de faţă, în care erezia pune în pericol mântuirea credincioşilor. Prin urmare,invocarea canonului 39 apostolic mă exonerează de învinuirea de schismă care mi se aduce.
  3. Canonul 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic, care reglementează modul în care se introduc acţiuni juridice împotriva episcopilor, nu are nicio legătură cu acuzaţia de schismă adusă mie, deoarece eu nu am introdus nicio pâră sau acţiune bisericească împotriva Preasfinţiei Voastre. Prin acţiunea mea, eu m-am îngrădit de erezie prin nepomenirea Preasfinţiei Voastre la slujbe, iar poziţia mea publică are ca scop explicarea motivării pentru care am luat această decizie, pentru a nu cădea sub prevederile canonice care condamnă schisma pentru orice pricină în afară de schismă. Simplul fapt că am explicat motivele pentru care am întrerupt pomenirea nu înseamnă că am introdus o acţiune contra Preasfinţiei Voastre. Chiar dacă ar fi fost aşa, potrivit canonului 6, mă încadram fără probleme în criteriile care îmi permiteau să fac astfel de acţiune juridică. Având în vedere că nu am reclamat nici instanţelor bisericeşti, nici celor statele, nu văd rostul invocării acestui canon în speţa mea.
  4. Canonul 13 I-II pedepseşte ca schismatic pe preotul care se desparte de episcopul său “pentru oarece vinovăţie” înainte de judecarea şi condamnarea episcopului de către un sinod. În tâlcuirea canonului 15 I-II, Pidalionul explicănatura acestor vinovăţii invocate: “Însă aceasta să se facă dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem sau ierosilii (adică furare de cele Sfinte) şi altele ca acestea s-ar despărţi de împărtăşirea cu întâistătătorul său6(s.n.). După care, Pidalionul introduce o excepţie: “iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor l-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru asta se despart de ei înainte de sinodiceasca judecată, pentru eresul acela, unii ca aceştia, despărţindu-se de aceia, nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cuvenită ca nişte dreptslăvitori sunt vrednici7 (s.n.). Canonul 13 I-II nu poate fi interpretat fără partea a doua a canonului 15 I-II, deoarece canonul 15 I-II “întregeşte canoanele 13 şi 148. Despre raportul dintre ele, profesorul Floca spune: “având în vedere prevederile canoanelor 13 şi 15, se menţionează că acestea prevăd numai situaţia când cei vizaţi provoacă schisma faţă de superiorul lor, invocând anumite delicte săvârşite de acesta, dar nedovedite. În cazul în care însă superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci respectivii au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior9 (s.n.).Condiţia de propovăduire a ereziei este îndeplinită, deoarece aţi profesat-o în faţa întregii planete, împreună cu ceilalţi episcopi care au semnat documentele de la Creta. Ecumenismul, prin natura sa, este osândit avant la lettre şi de către Sinoadele Ecumenice, care au condamnat în deciziile lor “dialogul spiritual şi cooperarea” cu cei ce se opun deciziilor dogmatice ale Bisericii, cu cei ce l-au proclamat pe episcopul Romei ca locţiitor al lui Hristos pe pământ, cu cei ce hulesc pe Sfânta Fecioară Maria, Sfintele Icoane, Sfânta Cruce, Sfintele Moaşte, Sfânta Preoţie, Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine etc., dar şi de către învăţăturile Sfinţilor Părinţi, întrucât, exprimând consensus Patrum cu Sfinţii din veacuri, toţi sfinţii Bisericii Ortodoxe din secolul XX au condamnat ecumenismul, erezia epocii în care au vieţuit, considerându-o “erezia ereziilor”, “panerezie”, unii dintre ei (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Sfântul Paisie Aghioritul) luând exact măsura pe care o iau eu acum, de oprire a pomenirii ierarhului eretic şi primind cununa sfinţeniei prin recunoaştere sinodală din partea Bisericilor ai căror patriarhi i-au nepomenit la un moment dat. În consecinţă, datorită naturii speciale a motivului înteruperii pomenirii de către mine, invocarea canonului 13 I-II Constantinopol este lipsită de temei.

Consider că invocarea, pe baza canoanelor analizate mai sus, a schismei, aşa cum este definită de către articolul 11 (1) dinRegulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, este lipsită de asemenea de temei, deoarece eu nu am dat o interpretare deosebită unor norme de disciplină, morală sau cult din învăţătura şi Tradiţia Bisericii, ci am aplicat cu precizie învăţătura canonică raportată la situaţia în care Biserica este infestată de erezie. De altfel, din nota care însoţeşte în Regulament încadrarea canonică a art. 11, alin. 1, vedem care sunt considerate motivele de schismă la care se referă acest articol: legarea cu jurământ a preoţilor pentru a conspira contra episcopului (canonul 18 al sinodului al IV-lea ecumenic; can. 34 trulan); adunările organizate în afara Bisericii şi slujbele în afara Bisericii (can. 6 al sinodului din Gangra); defăimarea episcopului pentru motivele indicate de canonul 31 apostolic, altele decât erezia (can. 5 al sinodului din Antiohia); răzvrătirea preotului care a fost nedreptăţit de episcop (can. 10, 11 ale sinodului Cartagina), cu precizarea extrem de importantă a tâlcuirii canonului 11 că “trebuie să se facă cu amănuntul cercetare, nu cumva pentru drepte prihăniri şi vinovăţii ale Episcopului fuge prezbiterul de împărtăşirea lui (şi atunci rămâne nevinovat)” (s.n.)10; modul de judecare şi reprimire în Biserică a schismaticilor sau ereticilor (can. 1 al sfântului Vasile cel Mare). Din toate aceste canoane rezultă că între motivele de schismă pentru care se pot aplica pedepsele prevăzute de art. 11, alin. 1, al Regulamentului nu se află situaţia în care clericul se desparte de episcopul care se face părtăş la erezie, o astfel de situaţie nefiind reglementată în niciun fel de către Regulament, deoarece ea nu reprezintă o abatere de la comportamentul discipliniar, moral şi cultic al Bisericii Ortodoxe, ci o măsură legitimă de apărare contra ereziei.

În ceea ce priveşte neascultarea faţă de episcop, aşa cum am văzut din tâlcuirea canonului 39 apostolic, ea nu este orbească, aşa cum o învaţă doctrina papofronă a teologilor ortodocşi contemporani, ci ţine seama de conştiinţa preotului, mai ales în situaţii legate de salvarea sufletelor credincioşilor de moartea veşnică pe care o aduce cu sine erezia. Toată tradiţia Bisericii ne învaţă că ascultarea este o obligaţie, în condiţiile în care episcopul este ortodox şi drept învaţă cuvântul adevărului. În momentul în care episcopul se întinează cu oarece erezie, lui nu i se mai datorează ascultare, deoarece el, la rândul său, nu dă ascultare lui Hristos şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi, ca de foc şi ca de şarpe”. Sfântul Nicodim Aghioritul spune: “Se cuvine să ne îngrădim pe noi înşine și să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală, privitor la cele ce ţin de Credinţă şi de Adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau nedrepţi”. Sfântul Marcu al Efesului: “Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”.

Consider dojana arhierească lipsită total de temei canonic, după cum am demonstrat mai sus, şi contrară prevederilor canonului 15 I-II, a cărui tâlcuire prevede că cei ce opresc pomenirea pentru erezie nu pot fi sancţionaţi, ci trebuie respectaţi: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau vreun eres, unii ca aceştia nu numai că certării celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor”11.

Prin urmare, vă anunţ că nepomenirea Preasfinţiei Voastre va continua până în momentul în care vă veţi dezice de deciziile eretice ale sinodului din Creta.

Beiuş, 06.02.2017

Cu deosebit respect,

Pr. Cosmin Tripon

Preasfinţiei Sale, Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei

1 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţie îngrijită de dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005, p. 26.
2 Ibidem.
3 http://basilica.ro/comunicat-orice-lamurire-privind-credinta-trebuie-facuta-in-comuniune-bisericeasca-nu-in-dezbinare
4 Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, “Credinţa strămoşească
”, 2007, pp. 79-80
5 Ioan N. Floca, op. cit.
, p. 32
6 Pidalion
, ed. cit., p. 362.
7 Ibidem
.
8 Ioan N. Floca, op. cit.
, p. 347.
9 Ibidem
.
10 Pidalion
, ed. cit., p. 475
11 Pidalion, ed. cit., p. 70

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/sanctionat_pentru_marturisire_parintele_cosmin_tripon_raspunde_dojana_lipsita_de_temei_canonic_nepomenirea_continua/2017-02-06-312