„Oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc de îngrădire de erezie. Scopul este de a se convoca Sinod care să condamne erezia şi pe eretici, nominal”.

RĂSPUNS LA TEXTUL PĂRINTELUI EFTIMIE TRICAMINAS numit „Către Mitropolitul Serafim de Pireu și teologii din jurul său: Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol are caracter OBLIGATORIU”. referitor la un text pus pe seama Mitropolitului Serafim de Pireu

IPS-Serafim-de-Pireu-si-p-Matei-Vulcanescu-800x606.jpgEste cunoscut de toată lumea ortodoxă faptul că Mitropolitul Serafim al Pireului a anatematizat ecumenismul cu toate manifestările lui şi că nu îl pomeneşte pe Arhiepiscopul Ieronim al Atenei. Acest lucru este adus ca argument negativ în discursul logic al textului pr. Tricaminas, care spune că pe de altă parte IPS Serafim ar fi afirmat că nu poate fi oprită pomenirea decât a unui eretic condamnat sinodal. Această afirmaţie din scrisoare este mincinoasă şi constituie o contradicţie logică! Nu există niciun document sau înregistrare din care să rezulte că IPS Serafim ar fi făcut astfel de afirmaţie. Ar însemna că IPS Serafim ar fi nebun şi pregătit pentru spitalizare la grav schizofrenici cu o astfel de contrazicere. Dar să o luăm logic. Dacă ierarhul eretic e deja condamnat sinodal şi caterisit şi anatematizat, cum să-i mai întrerupi pomenirea? Pomenirea ierarhului se întrerupe până la condamnarea lui de către un Sinod, nu după.

Afirmaţiile puse pe seama IPS Serafim sunt de fapt preluate dintr-o broşurică publicată în 2014 ce aparţine pr. Pavlos Dimitrakopulos, care lucra pe vremea aceea (şi în prezent) la biroul antieretic al Mitropoliei Pireului. Afirmaţiile acelea sunt prin urmare concluzii ale acestui părinte Pavlos expuse într-o conferinţă organizată tot de acesta cu mult timp înainte de Sinodul din Creta, la care marii teologi Dimitrios Telenghidis, Gheorghe Metalinos şi Theodoros Zisis nu au vrut să participe, criticând aspru pe pr. Pavlos pentru concluziile sale eronate asupra Canonului 15. Deci adresarea e greşită, nu există nici o bibliografie care să indice că IPS Serafim a făcut acele afirmaţii şi că a susţinut că acest Canon 15 de la Sinodul I-II Constantinopol nu ar fi obligatoriu atunci când episcopul învaţa erezia în public. Greşeala IPS Serafim constă în faptul că nu a oprit publicarea acestei broşuri, căreia probabil nu i-a dat prea mare importanţă la vremea aceea.

Oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc de îngrădire de erezie. Scopul este de a se convoca Sinod care să condamne erezia şi pe eretici, nominal. Întotdeauna aşa a procedat Biserica, a tăiat prin ANATEMA pe eretici în mod nominal, iar cine rămâne în comuniune cu cei anatematizați, sunt şi ei la rândul lor anatematizați. Până în prezent lupta noastră este de a se convoca un astfel de Sinod care să cheme la pocăinţă pe ereticii ecumenişti şi apoi, dacă nu se vor pocăi, să fie tăiaţi prin ANATEMA. Până atunci nu putem vorbi în termenii pe care îi foloseşte pr. Tricaminas, adică nu poate fi vorba de a ne rupe de toţi, deoarece nu sunt condamnaţi nominal. Dacă se sar etapele, atunci există pericol real de schismă, şi se repeta istoria vechilor calendariști, care afirmau că cine rămâne în comuniune cu nou-calendariștii este anatematizat automat, pe baza celor trei anateme date panortodox (dar nenominal) către cei care vor schimba calendarul, urmând calendarului papistaş. În cazul de faţă, deşi există anatema dată împotriva ecumenismului, totuşi nu există (iarăşi) nicio anatemă dată nominal celor care îl propovăduiesc, ceea ce este o problemă gravă şi ne duce pe aceeaşi pistă greşită.

Canonul 15 nu spune să ne rupem de toţi, ci că oprirea pomenirii se limitează la cea a episcopului eparhiot care învaţă erezia, nu la întreaga Biserică ce rămâne în comuniune cu acesta. De aceea, IPS Serafim e în îngrădire faţă de Arhiepiscopul său, Ieronim. Pe Patriarhul Bartolomeu nu are cum să-l pomenească (şi, prin urmare, să-i întrerupă pomenirea), pentru că acesta nu are jurisdicţie în sudul Greciei, nu e pomenit decât de Arhiepiscopul Ieronim în această parte a Greciei.

Este adevărat faptul că IPS Serafim a conslujit cu Arhiepiscopul Ieronim ca membru al Sinodului permanent în ziua de Boboteaza în 2017, lucru pe care îl consider greşit şi pentru care l-am tras la răspundere şi i-am cerut explicaţii. IPS Serafim mi-a răspuns că nu se rupe deocamdată de Sinodul Bisericii Greciei pentru că dacă s-ar rupe ar însemna să se autoexcludă din Sinod, să nu mai aibă nicio putere de a stăvili ecumenismul în Grecia şi să se autoizoleze, ceea ce este cu totul contraproductiv în acest moment.

În această direcţie, este o realitate că Sinodul din Creta nu are caracter panortodox (prin neparticiparea Bulgariei, Georgiei, Rusiei şi Antiohiei) tocmai datorită luptei asidue a IPS Serafim.

Anatematizarea ereticilor ecumenişti se face de către un Sinod. Dacă nu ne-am raporta la un Sinod, am deveni ca protestanţii sau ca stiliştii, care sunt împărţiţi în zeci de denominaţiuni care nu au comuniune unele cu altele şi se anatematizează unele pe altele pentru că, de exemplu, la unele femeile poartă batic, iar la celelalte nu.

Cine nu pomeneşte să nu acuze pe cei care pomenesc şi cei care pomenesc să nu acuze pe cei care nu pomenesc. Aşa se îndeamnă şi în comunicatul Pr. Iulian de la Prodromu. Din păcate, aşa a început şi schisma stilistă – cei care nu pomeneau au început să-i judece ca eretici pe cei care pomeneau, fără să fi fost condamnaţi nici până astăzi de un sinod. E foarte interesant că niciun sinod stilist nu a condamnat până în ziua de astăzi pe Meletie Metaxakis (care a schimbat calendarul) şi nici pe cei care au rămas în comuniune cu el. Dar deşi nu i-au condamnat nominal, au început să le pună eticheta de eretici, ca şi cum ar exista o auto-condamnare, o auto-tăiere din Trupul Bisericii (fapt pentru prima dată întâlnit în Ortodoxie). Dacă era aşa ce folos au mai avut Anatemele nominale ale Sinoadelor Ecumenice?

Din păcate, unii nepomenitori se îndreaptă spre schismă prin faptul că se erijează în Sinoade Ecumenice anatematizând nominal pe cei care au semnat în Creta şi considerând că cei care sunt în comuniune cu aceia sunt ei la rândul lor eretici. Deşi convocarea unui Sinod ar părea imposibil de realizat în situaţia actuală, în care Biserica este aproape înghiţită de erezia ecumenistă, totuşi pronia lui Dumnezeu lucrează, chiar dacă va fi peste 10 ani sau chiar 100 de ani. Datoria noastră este să ne îngrădim şi să mărturisim, nu să condamnăm pe cei care sunt în comuniune cu cei care au semnat în Creta.

Spre exemplu, Gheron Evstratie, duhovnicul lui Gheron Savva Lavriotul, mi-a spus personal:

„Eu nu pot să îi consider eretici pe fraţii mei de la Marea Lavră, care m-au izgonit pentru că am întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu. Ei doar pomenesc pe un ierarh eretic – anume pe Bartolomeu- şi pentru aceasta vor răspunde ei personal.”

Iată discernământul duhovnicesc al unui nepomenitor! Această afirmaţie a lui Gheron Efstratie va fi valabilă însă numai până la condamnarea Patriarhului Bartolomeu de către un Sinod – prin pronia lui Dumnezeu. Astfel că părinţii Lavrioti care l-ar pomeni în continuare pe Patriarhul Bartolomeu (după anatematizarea sa de către Sinod), vor fi şi ei condamnaţi ca eretici. Atunci abia va fi valabil dictonul patristic „Cel ce se împărtăşeşte cu cel afurisit, afurisit este”.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să avem grijă să nu se repete istoria stiliştilor, ci să învăţăm din greşelile lor!

Părintele Matei Vulcănescu
Protoprezbiter al Mitropoliei Pireului

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/10/16/drept-la-replica-pentru-mitropolia-pireului-oferita-de-parintele-protoprezbiter-matei-vulcanescu/

Anunțuri

Ieromonah Grigorie Sanda: Părtăşia (comuniunea) cu erezia (cu ereticii) şi alte explicaţii

706px-KLONTZAS_GEORGIOS_End_of_16th_cent_The_Second_Coming_detail_The_HellPentru că în momentul de faţă ne confruntăm cu o polemică pe baza expresiilor “părtăşie la erezie” sau “părtaş cu ereticii” încercăm prin acest mic articol să aducem un plus de lumină asupra acestor două sintagme. Expresia părtăşie (cu ereticii sau la erezie) o găsim şi la Sfinţii Părinţi și în continuare vom aminti câteva texte de la sfinţii Marcu Evghenicul şi Teodor Studitul în care folosesc termenul de părtăşie.

“Refuzul părtăşiei cu ereticii la toate nivelele cere luptă, în schimb cedarea şi pogorământul întinează pe ortodox”.

“Şi poate vor porni şi o prigoană împotriva celor ce se tem de Domnul de vreme ce [aceştia] în niciun fel nu primesc părtăşia cu ei… Trebuie ca cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se pună cu adevărat în linie de bătaie prin însăşi faptele [lor] şi să fie pregătiţi să pătimească toată primejdia pentru dreapta credinţă şi nu să se păteze prin părtăşia cu necredincioşii.”

“Dar trebuie a ne păzi şi de părtăşia cu «ortodocşii» care au părtăşie cu ereticii. Despre un astfel de arhiereu Sfântul Marcu îi scrie unui ieromonah: «să îndemni pe preoţii lui Dumnezeu să fugă în toate chipurile de părtăşia cu el şi nici să liturghiseasca împreună cu el, nici să-l pomenească nicidecum, nici arhiereu să-l socotească pe acesta, ci lup şi simbriaş, nici să liturghisească nicidecum în bisericile latineşti ca să nu vină şi asupra voastră mânia lui Dumnezeu care a venit asupra Constantinopolului din pricina nelegiuirilor întâmplate acolo». Şi tot acolo spune: «Aşadar, fugiţi şi voi, fraţilor, de părtăşia cu cei lipsiţi de părtăşie şi de pomenirea celor nepomeniţi»”.

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 128-129) “

….Aşadar, fugiţi şi voi, fraţilor, de părtăşia cu cei lipsiţi de părtăşie bisericească şi de pomenirea celor nepomeniţi. Iată, eu Marcu păcătosul, vă spun că cel ce-l pomeneşte pe papă că arhiereu ortodox vinovat este că împlineşte tot latinismul chiar până la tăierea bărbii şi latino-cugetătorul va fi judecat împreună cu latinii şi ca un călcător al credinţei va fi socotit.”

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 223) “

…dar mai presus de orice lucru să fugi de părtăşia cu erezia luptătoare împotriva lui Hristos, căci împărtăşirea de ea înnegreşte şi pierde sufletul.”

(Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Ed. Sophia,pag.79) “

…ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de moştenirea lui Hristos, precum Iuda, şi părtaş cu cei ce L-au luat pe Domnul ca să fie răstignit …”( pag. 89 ) “

…Iar eu te sfătuiesc, dacă a avut parte prin împărtăşanie de părtăşia cu cei necredincioşi, să se ţină departe de Sfintele Taine până la unu sau doi ani…”( pag 92).

“… iar Sfântul Atanasie porunceşte ca nu numai să nu avem nicio părtăşie cu ereticii, dar nici [măcar] cu cei ce au părtăşie cu cei necredincioşi. Şi cum nu e părtăşie (chinonia), dacă trebuie să şezi într-un asemea loc şi să fii hrănit de asemenea [oameni].”

(Dreapta Credinţă în scrierile sfinţilor Părinţi, Editura Sofia, 2006, vol I, Cuvânt al Sfântului Teodor Studitul, pag, 137)

“…. Mărturisesc înaintea multor bărbaţi vrednici care sunt de faţă că nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtăşia cu el [patriarhul] sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici în timpul vieţii nici după moarte, după cum nu primesc nici unirea ce s-a făcut şi dogmele latineşti pe care le-a primit şi el, şi cei dimpreună cu el …”

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 231)

A renunţa la expresia “părtaş la erezie” sau “părtăşie cu ereticii” înseamnă a renunţa la duhul patristic în cadrul căruia Sfinţii Părinţi au folosit această terminologie. În convorbirea telefonică cu părintele Sava postată pe internet se vede clar cum se evită folosirea acestui termen prin sintagma “comuniune cu erezia” (“…oamenii majoritatea nu înţeleg că sunt în comuniune cu erezia”) Termenul de comuniune în acest context nu înseamnă decât părtăşie. Dacă Sfinţii Părinţi au folosit termenul părtăşie de ce să nu-l folosim şi noi, care încercăm să păşim pe calea lor. În această convorbire, părintele Sava spune că preoţii trebuie să meargă numai la consistoriu nu şi la recurs unde să dea mărturie, dacă părinţii vor să dea mărturie şi la recurs şi la consistoriul patriarhal, oare putem noi să-i judecăm? Eu personal nu m-am prezentat la consistoriu şi nici recurs n-am făcut. Asta înseamnă că eu am avut o poziţie mai bună decât cei care am fost la recurs? Suntem oare noi în măsură să punem o normă după care să se ghideze preoţii? Trebuie lăsat la latitudinea fiecăruia până unde vor să ajungă cu mărturisirea (consitoriu eparhial, consistoriu mitropolitan, consistoriu patriarhal).

În continuare vom încerca să vedem dacă cumva există o stare (nu cum se afirmă în discuţia telefonică cu părintele Sava în care se spune că anumiţi părinţi vorbesc de trei căi; nimeni n-a făcut această afirmaţie: că există 3 cai, una este starea iar altă calea; toţi ştiu că există două căi Raiul şi iadul sau calea dreptei credinţei şi calea ereziei)  prin analiza unui text al Sfântului Teodor Studitul.

“Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne îndepărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie; dar când e vorba de masă de obşte – de vreme ce doar acolo [la Liturghie] din frică îl pomeneşte [pe episcopul eretic] – ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvânteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său”

(Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Ed. Sofia, 2006).

Dacă Sfântul Teodor Studitul ar fi văzut în preotul care pomeneşte din frică pe ierarh un eretic, atunci cu siguranţă nu ar fi fost de acord ca acest preot să binecuvânteze masa de obşte şi să cânte cu cei ortodocşi (cântarea se referă clar la o rugăciune sau ierurgie). Ştim că preotul care pomeneşte de frică este conştient de erezia episcopului său, frica reprezintând singura cauză pentru care acesta pomeneşte, deci în sinea lui el este ortodox, dar pomenitor din frică. Prin această pomenire din frică, el îşi calcă într-o oarecare măsură conştiinţa, fiind un compromis pe care îl săvârşeşte, această părtăşie pe care el o are.

Unii poate vor spune: “Da, dar Sfântul Teodor accepta binecuvântarea preotului pomenitor care nu a avut o părtăşie conştientă cu ereticul, cu episcopul său”. În prima parte a textului Sfântul Teodor spune că preotul care pomeneşte din frică poate binecuvânta, iar în partea a doua spune numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic nici cu episcopul său. Oare Sfântul Teodor se contrazice pe sine? Nu, în niciun caz, este clar că preotul care pomeneşte din frica este conştient de erezia episcopului său. Atunci care este sensul părţii a doua a textului “dacă nu a avut conştient părtăşie cu eretic sau episcopul său”? Prin această părtăşie conştientă Sfântul Teodor vrea să spună că dacă preotul şi-a însuşit credinţa sau o parte din credinţa eretică a ierarhului său, deci are părtăşie conştientă, nu poate binecuvânta masa.

Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe interzic cu desăvârşire rugăciunea în comun cu ereticii. Dacă preotul pomenitor din frică ar fi eretic atunci însuşi Sfântul Teodor Studitul, care vedem că este un canonist desăvârşit, nu ar fi acceptat ca un preot pomenitor din frică, deci ortodox dar părtaş din frică prin pomenire la erezia episcopului, să binecuvânteze masa de obşte – nu o simplă masă, ci o masă de comunitate fie ea monahala sau laică. Cel ce binecuvântează masa este mai mare decât ceilalţi care participă la masă, pentru că cel mic se binecuvântează de cel mai mare, deci acel preot care pomeneşte din frică se bucură de cinste înaintea mesenilor. Un eretic nu poate să se bucure de această cinste.

Iată că unii vor să “simplifice” lucrurile spunând că există numai Ortodoxie şi erezie și că nu există părtaş la erezie, deşi am adus în față atâtea texte în care avem acest termen de părtăşie folosit de Sfinţii Părinţi, constatăm că întocmai ca în textul de faţă există trei stări (nu căi):

  1. starea ortodoxicșilor, care sunt îngrădiți de orice erezie, nu au părtăşie (comuniune) cu ereticii sau erezia,
  2. starea ereticilor, adică a celor ce primesc învăţătura eretică,
  3. starea în care o parte din oameni (cler şi credincioşi) au cuget ortodox, dar nu reuşesc să se îngrădească de eretici, deci să întrerupă comuniunea (părtăşia cu aceştia).

Cu siguranţă că ultima categorie de oameni dacă nu se va îngrădi, nu va întrerupe părtăşia cu ereticii, va merge pe calea ereziei şi va moşteni osânda veşnică, iadul. Dacă aceasta a treia categorie sau o parte din aceasta va reuşi să se îngrădească de orice erezie va merge şi va moşteni viaţa veşnică. Nicăieri nu s-a vorbit de trei căi cum se spune în convorbirea telefonică amintită. Din această analiză se vede că sunt trei stări şi două căi.

Ne cerem iertare că am cutezat, noi, să cercăm unele taine greu de pătruns ale Ortodoxiei. Nicăieri la Sfinţii Părinţi n-am găsit explicarea acestor lucruri. Aceştia ne-au transmis doar mesajul pe care şi noi trebuie să-l respectăm: să fugim de comuniunea cu ereticii indiferent în ce constă această. Ar trebui, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi să nu ispitim mai mult lucrurile cu mintea noastră slabă. Prin această prezentare nu am căutat să rezolvăm această problemă teologică, am vrut să arătăm că lucrurile nu sunt aşa de uşor de înţeles, că pe această temă se poate discuta îndelung şi nu ştim dacă la un moment dat vom înţelege cu desăvârşire toate aspectele legate de problema în discuţie.

Trebuie să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem, să ne îngrădim de erezie şi să păstrăm comuniunea dintre noi chiar dacă există unele mici neînţelegeri. Sfântul Marcu Evghenicul spune:

“Acelea [scripturile canonice] ca unule predate de Dumnezeu, suntem datori unii faţă de alţii şi a le crede şi a le întări chiar dacă unele par că nu sunt în acord [cu altele],dar acestea [cele predate de Părinţi] suntem datori a nu le crede în chip absolut, nici a le primi fără cercetare. Căci este cu putinţă ca acelaşi dascăl să nu le grăiască pe toate după acrivie. Altminteri, pentru ce au mai avut Părinţii nevoie de Sinoade Ecumenice, dacă fiecare nu ar fi căzut nicidecum din adevăr?”

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag. 130).

Am amintit acest text pentru a arăta că au existat unele neînţelegeri şi între Sfinţii Părinţi, dar totuşi ei au rămas în comuniune şi prin Sinoadele Ecumenice au realizat un singur Crez. Deci să lăsăm şi noi fiecare atitudinile exclusiviste, să ne acceptăm şi să ne sprijinim pe calea mântuirii, să lăsăm polemicile şi să ne zidim duhovniceşte unii pe alţii. Unui părinte i s-a imputat folosirea unor cuvinte sau expresii incorecte din punct de vedere teologic. Oare a fost întrebat acest părinte ce a vrut să spună prin aceste cuvinte, înainte de a fi criticat pentru folosirea acestora? Oare înainte de aceste critici s-a încercat să se vadă mesajul predicii în care au fost folosite aceste cuvinte? Dacă ne dorim să răstălmăcim cuvintele altora, vom găsi întotdeauna prilejul, chiar putem ajunge să răstălmăcim cuvintele unor sfinţi, dacă nu avem o vedere de ansamblu a ceea ce au vrut să exprime şi izolam unele cuvinte din afirmaţiile lor. Să avem dragoste unii faţă de alţii şi să ne corectăm între noi cu pace şi răbdare. În Sfânta Evanghelie se spune:

De-ţi va greşi fratele, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, că din gură a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii. Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş.

Matei 18:16

Sunt unele probleme numai de competența sinoadelor şi noi n-avem decât datoria de a le accepta ca atare. Să ne rugăm cu toţii şi să mai lăsăm deoparte polemicile. Pace, sănătate şi mântuire!

Unele argumente logice în susţinerea existenţei “părtăşiei la erezie”

În continuare vom prezenta şi unele argumente logice care susţin existenţa unei stări intermediare (nu căi) între Ortodoxie şi erezie. Dacă cel ce pomeneşte pe ierarhul eretic fără a-i împărtăşi credinţă, deci îl pomeneşte din anumite frici este eretic după cuvintele unora, atunci am avea următoarea situaţie: Niciun părinte dintre cei îngrădiţi de erezie şi de ierarhii eretici, până la ora actuală, nu a intreupt pomenirea exact în momentul semnării documentelor eretice. Deci avem părinţi care au întrerupt pomenirea la două săptămâni după sinod, la o lună, la mai multe luni, un an şi chiar mai mult. Prin urmare toţi aceşti părinţi au fost eretici?! Atunci cine i-a primit pe ei la Ortodoxie? Dacă ei au fost eretici, trebuiau să se lepede de documentele eretice din Creta şi să fie primiţi la Ortodoxie prin mirungere. Să zicem că aceşti părinţi s-au lepădat de aceste erezii prin întreruperea pomenirii ierarhului. Întrebarea este cine le-a făcut mirungerea? Cine i-a primit la Ortodoxie? Niciun părinte n-a primit mirungere de nicăieri. Şi dacă părinţii aceştia au fost eretici, după canoanele Bisericii ar fi fost reprimiţi la Ortodoxie după lepădarea de erezie şi mărturisirea de credinţă ortodoxă scrisă, dar numai în rândul laicilor. Atunci cu ce putere aceşti părinţi slujesc, cine i-a primit pe ei, în pofida normelor canonice, în rândul clericilor?

Totuși fraţilor, dacă noi suntem la ora actuală întru slujire clericală, în Ortodoxie, este pentru că noi nu am fost într-o stare de erezie, ci în stare de părtăşie la erezie. Dacă noi preoţii îngrădiţi până la ora actuală am fost într-o stare de părtăşie la erezie nu putem spune că preoţii care încă nu s-au îngrădit şi dintre care unii se vor îngrădi sunt eretici, ci părtaşi la erezie.

Este clar că dacă moartea îi va prinde în stare de părtăşie la erezie vor avea parte cu ereticii, dar dacă se vor întoarce vor avea parte cu ortodocșii. Această stare de părtăşie la erezie în Biserica are loc până la întrunirea unui sinod ortodox care va anatemiza erezia şi ereticii. În momentul în care sinodul va da anatema, cei prinşi în starea de părtăşie cu erezia, îşi vor pierde această stare de părtăşie şi vor fi eretici, vor fi primiţi la Ortodoxie numai prin lepădarea de erezie şi mărturisirea de credinţă ortodoxă scrisă şi prin mirungere. Iar ierarhii şi toţi clericii pe care această anatemă îi va prinde în comuniune cu ierarhii eretici vor fi primiţi prin mirungere şi trecuți în rândul laicilor, conform canoanelor Bisericii. Dacă afirmaţiile celor care spun că şi cei care au părtăşie la erezie sunt eretici, atunci noi toţi clericii îngrădiţi de erezie, care înainte am avut părtăşie cu aceasta, trebuie să fim primiţi la Ortodoxie, dar trecuţi în rândul mirenilor şi atunci cei care fac aceste afirmaţii să găsească preoţi care să oficieze tainele şi ierurgiile necesare comunităţilor de ortodocşi, care s-au îngrădit de ierarhii eretici.

Din toate aceste aspecte rezultă clar că, clericii, şi nu numai, care au duh ortodox, dar pomenesc ierarhii semnatari ai documentelor eretice din anumite nedumeriri sau frici, până la o condamnare sinodală, se află într-o stare intermediară între Ortodoxie şi erezie, stare ce le permite revenirea întru totul la Ortodoxie prin îngrădirea de ierarhii eretici, fără mirungere şi fără a fi trecuţi în rândul laicilor.

Hotarele iconomiei (d.p.d.v. al mărimii şi al timpului pentru care este folosită) nu le putem fixa noi, ci această intră în compentența unui sinod şi, în altă ordine de idei, putem spune că hotarul ca timp al iconomiei în privinţa stării de părtăşie este de fapt întrunirea unui sinod, după care vom avea doar două stări: ortodocşi (îngrădiţi în toate de erezie) şi ereticii condamnaţi.

Nu există niciun canon care să dea dreptul clericului căzut în erezie să revină în Ortodoxie în treaptă clericală în care a fost, ci numai în rândul laicilor. Aşadar clericii care s-au îngrădit de erezie prin încetarea pomenirii ierarhului şi cei care se vor îngrădi până la un eventual sinod ortodox nu au fost şi nu sunt eretici, ei înşişi fiind ortodocşi în sinea lor. Una este când un ortodox cade în erezie, deci are o cugetare eretică, şi alta când un ortodox se trezeşte peste noapte cu nişte documente eretice semnate în numele lui, rămâne în sinea lui ortodox, dar nu reuşeşte să se dezică de semnatari.

În altă ordine de idei dacă pomenitorii, adică cei ce nu s-au îngrădit de ierarhii eretici sunt eretici, deci nu părtaşi la erezie, şi numai cei îngrădiţi sunt ortodocşi, atunci cum putem să mai afirmăm că există har în biserica unde sunt pomeniţi ierarhii, că mai sunt taine valide? Dacă toţi sunt eretici, pentru cine se mai pogoară Duhul Sfânt să sfinţească Tainele? Dumnezeu mai trimite harul Său să săvârşească Tainele ca să şi le administreze ereticii? Cu siguranţă că dacă în biserica unde sunt pomeniţi ierarhii nu mai există decât eretici, harul nu va mai lucra în acea biserică, însă din istoria Bisericii ştim că harul lucrează până la condamnarea oficială a ereziei.

Putem aminti de existenţa a trei stări şi în alte cazuri asemănătoare: în cazul unui război avem 3 stări: 1. învingătorul, 2. învinsul şi 3. starea celui care este în luptă care nu este nici învingător nici învins; după încheierea războiului rămân doar două stări.

Să ne referim la Sfânta Cuvioasa Maria Egipteanca sau la alţi sfinţi cu o viaţă asemănătoare. Prima parte a vieţii starea de păcat, a doua parte a vieţii (47 de ani în pustie) starea de luptă cu duhurile desfrânării şi cu amintirile desfrânate şi starea a treia când a ajuns la apatie, la nepătimire, la îndumnezeire, când luptele cu diavolii au încetat şi când ea a ajuns la măsura în care când se ruga se înălţa deasupra pământului. Am îndrăznit să fac astfel de comparaţii ştiind că şi Mântuitorul în viaţa Sa s-a folosit de pilde sau exemple din natură şi societate pentru a se face înţeles auditoriului.

În continuare vom prezenta două cazuri din care rezultă că există o stare intermediară între Ortodoxie şi erezie, între statutul de ortodox şi cel de eretic.

  1. Dacă un ortodox merge la adunarea penticostalilor (sau al oricărei alte erezii), dar nu primeşte “botezul” penticostal este reprimit în comunitatea ortodoxă doar prin pocăinţă (spovedanie, căinţă, canonul de la duhovnic şi hotărârea fermă de a nu mai greşi).
  2. Al doilea caz un ortodox merge la adunarea penticostalilor şi primind “botezul” penticostal se face mădular “viu” al acelei erezii. În acest caz acest ortodox s-a lepădat de Ortodoxie, a devenit eretic (cu acte în regulă) şi poate fi reprimit la Ortodoxie, decât prin lepădarea de erezia în care a intrat, prin mărturisirea dreptei credinţe, prin mirungere şi i se rânduieşte canonul potrivit acestei mari căderi.

În primul caz avem un ortodox care se clatină în credinţa lui, cochetează cu ideile străine (eretice) deci are o oarecare părtăşie la erezia respectivă. Acest “ortodox” cade sub afurisire. În cadrul canoanelor Bisericii termenul de afurisire este folosit cu dublu sens: afurisirea ca îndepărtarea de la pricestuire, de la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi afurisirea ca excomunicare, adică excluderea din Biserică. Acestui “ortodox” i se va rândui primul fel de afurisire, adică îndepărtarea de Sfintele Taine, dar dacă el persistă în această cădere va primi al doilea fel de afurisire cu sensul de excomunicare.

În cazul al doilea ortodoxul a trecut (a aderat) la erezie, drept urmare a trecut sub pedeapsa anatemei. Observăm că există o distincție clară între cele două cazuri, în primul caz avem o starede părtăşie cu erezia, iar în cel de al doilea o stare a ereticului, a celui ce a apostat de la Ortodoxie şi s-a dus la adunarea ereticească, a ales altă cale.

În concluzie, în privinţa credinţei avem trei stări:

  1. Starea ortodoxului curat de orice întinare cu ereticii şi erezia
  2. Starea părtaşului la erezie, a acelui ce se clătina în credinţa dar nu a făcut pasul trecerii la erezie
  3. Starea ereticului, a celui ce este membru al adunării ereticeşti.

Ieromonah Grigorie Sanda, schitul Lacul Frumos

Precizare: Articolul de față nu este definitiv, fiind propus discuției celorlați părinți nepomenitori.

http://ortodoxinfo.ro/2017/10/11/ieromonah-grigorie-sanda-partasia-comuniunea-cu-erezia-cu-ereticii-si-alte-explicatii/

Întâlnirea preoților luptători împotriva ecumenismului de la Krasnodar, Rusia

krasnodarÎn perioada 4-5 octombrie 2017 s-a desfășurat în orașul rusesc Krasnodar, aflat sub protecția sfintei mari mucenițe Ecaterina, o întâlnire de lucru a luptătorilor împotriva ecumenismului din mai multe Biserici locale. Au participat preoți din Rusia, Ucraina, Belorus, Muntele Athos și Republica Moldova. Din partea preoților și credincioșilor din România care au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști a rostit un cuvânt de salut teologul Mihai-Silviu Chirilă.

Întâlnirea s-a constituit într-un prilej de cunoaștere reciprocă a celor ce luptă în Bisericile locale împotriva aceleiași erezii a ecumenismului, manifestată sub diversele ei forme, ea fiind și prima de acest gen a preoților ruși luptători în Biserica lor locală cu ecumenismul, în formele în care acesta se manifestă în această Biserică, ceea ce le-a permis părinților ruși să se cunoască mai bine și să stabilească o formă de colaborare în viitor.

Arătând respectul cuvenit pentru lupta fraților ortodocși din celelalte Biserici locale contra ereziei, organizatorii întâlnirii au invitat delegațiile din Muntele Athos și din România să adreseze un cuvânt de salut, prin care să împărtășească părinților ruși din experiența dobândită în această luptă.

Gheronda Sava Lavriotul, reprezentantul părinților aghioriți care au întrerupt pomenirea ierarhului ecumenist, a trasat principalele linii canonice și dogmatice ce trebuie urmate în lupta contra ecumenismului, pentru a se evita pericolul unor greșeli, răspunzând diferitelor întrebări legate de aspecte ce țin de această luptă (interpretarea canonului 15 I-II, raportul dintre prezența harului în Biserică și infestarea acesteia cu erezia ecumenismului etc.). Părintele Sava a insistat pe necesitatea coagulării unei lupte la nivel panortodox împotriva ecumenismului și pe realizarea unei colaborări strânse între ortodocșii care luptă pentru același scop în toate țările ortodoxe.

La rândul său, reprezentantul român a sintetizat lupta dusă de preoții și credincioșii ortodocși români și persecutarea preoților, monahilor și monahiilor pentru atitudinea lor față de erezia ecumenistă, subliniind faptul că aceștia s-au încadrat în limitele stabilite de canonul 15 I-II Constantinopol în problema întreruperii pomenirii ierarhilor care au participat și acceptat deciziile pseudosinodului din Creta. Domnia sa a afirmat că experiența românească a acestei lupte a demonstrat că principalul pericol este alunecarea în concepții și atitudini schismatice. Acest pericol poate fi evitat prin rămânerea în Biserica Ortodoxă, necăutându-se înființarea vreunei jurisdicții noi, aderarea la vreo grupare religioasă necanonică sau neortodoxă, căutarea jurisdicției altui ierarh, dar și evitându-se diferite afirmații schismatice.

Un lucru îmbucurător a fost faptul că organizatorii ruși ai întâlnirii cunoșteau conținutul rezoluțiilor sinaxelor naționale de la Tesalonic și Botoșani, pe care le aveau traduse în limba rusă și le-au introdus în mapele de lucru date fiecărui participant rus la întâlnire. Delegațiile din Muntele Athos și România au propus părinților ruși să își exprime acordul față de aceste rezoluții și față de declarația de la Chișinău a părinților nepomenitori din Biserica Ortodoxă din Moldova, pe care să le prezinte, în adresarea către poporul credincios din Biserica lor, ca pe etape în lupta la nivel interortodox împotriva ecumenismului.

S-a convenit ca aceste întâlniri să continue, cu scopul de a se omogeniza o luptă coerentă la nivel panortodox împotriva ecumenismului, care afectează deopotrivă toate Bisericile Ortodoxe locale. S-a realizat un prim contact cu luptătorii împotriva ecumenismului din Biserica Ortodoxă Sârbă.

http://ortodoxinfo.ro/2017/10/07/intalnirea-preotilor-luptatori-impotriva-ecumenismului-de-la-krasnodar-rusia/

SUNT SAU NU SUNT ERETICI toți preoții care pomenesc pe ierarhii eretici?! O analiză echilibrată a lui Danielvla.

Pe 2 octombrie a apărut această înregistrare în care părintele Ciprian Staicu îi pune niște întrebări monahului athonit.

Are sau nu are dreptate gheron Sava Lavriotul? De ce înainte avea o părere moderată și treptat și-a radicalizat discursul?

 

Să vedem ce a spus conform traducerii făcute de pr. Ciprian (principalele probleme):

1. La minutul 04:25 – Vorbește despre „comuniunea cu erezia”

2. La minutul 07:31 – (aproximativ) – „există o iconomie care este temporară și ea se poate folosi doar pentru a fi ajutați cei neputincioși” .

3. La minutul 08:05 – „de fapt noi acum, dacă am lua scrierile Sfinților Părinți, de fapt noi nu suntem în acrivie, suntem în iconomie.”

4. La  minutul 08:47 – „și pentru o perioadă scurtă se poate folosi o iconomie doar pentru a-i ajuta pe cei mai neputincioși, care vor să fie ajutați”.

5. La minutul 12:08 – „Preoții care pomenesc pe ierarhii eretici sunt și ei eretici, pentru că ei mărturisesc prin pomenirea ierarhului eretic, ei mărturisesc că credința arhiereului lor este aceeași cu credința lor. Deci și ei, întru totul, sunt de acord cu ereziile semnate în Creta.”

6. La minutul  13:08 – Întrebare: Este permis să ne rugăm împreună cu preoții ai ierarhilor eretici sau cu  mirenii care au rămas lângă acești preoți? Răspuns: „Nu este permis să ne rugăm cu aceștia. Sf Teodor Studitul spune în scrisoarea către egumenul Eusebie, că nici măcar să mâncăm nu avem voie cu aceștia care au rămas împreună cu ereticii.”

7. La minutul 15:27 – Întrebare: Putem să primim colivă sau alte milostenii de la cei ce au rămas în biserică lângă cei care pomenesc? Răspuns: „Sfântul Teodor Studitul spune că nu!”


Comentariu

  • În legătură cu punctul 1 de mai sus… Întrebare: Dacă cineva este în comuniune cu erezia dar are cuget ortodox întru totul, și nu rupe comuniunea cu ierarhul ecumenist, din anumite motive, subiective sau nu, este eretic? Răspunsul lui se pare că e da, oricum…
  • La punctul 2 monahul Sava vorbește de iconomie temporară. Cine stabilește până când funcționează acea iconomie? Și în ce constă acea iconomie? Doar în faptul că afirmăm că mai e har? Dar asta este iconomia lui Dumnezeu, nu a noastră! La Sinaxa de la Salonic din martie 2017, într-o înregistrare, gheron Gavriil recomanda: „aplicați iconomia”. La ce iconomie se referea? Nu cumva e vorba de iconomia în legătură cu comuniunea cu ceilalți?
  • La punctul 3 afirmă că noi de fapt suntem în iconomie. Dar în ce iconomie suntem dacă îi numim pe toți eretici? Dacă nu stăm la masă cu ei, nu luăm colivă de la ei etc? Doar stând de vorbă cu ei?
  • La 4. În ce fel să folosim o perioadă scurtă de timp iconomia pentru ai ajuta pe cei neputincioși? Doar evitând să le spunem eretici în față?
  • La 5 afirmă ca preoții care pomenesc ierarhi eretici sunt și ei eretici, fără a face dinstincția între cei cu cuget ortodox și cei cu gândire alterată de ecumenism. Și mai spune că aceștia (preoții pomenitori) ar fi întru totul de acord cu ereziile semnate în Creta. Cu tot respectul, eu cred că sunt mulți preoți antiecumeniști care l-ar contrazice serios pe pr Sava.
  • La 6 spune că nu avem voie să ne rugăm împreună cu preoții și mirenii care pomenesc. Dar iar, îi  bagă pe toți în aceeași oală – ecumeniști și cei cu cuget ortodox. Dar să ne amintim ce spunea monahul Sava Lavriotul împreună cu alți șase părinți athoniți în decembrie 2016, într-un comunicat către părinții mărturisitori din România (AICI)Noi, părinţii aghioriti, susţinem în mod deschis întreruperea pomenirii numelor episcopilor care au acceptat sinodal erezia de la Kolimbari, Creta şi nu s-au delimitat măcar printr-o scrisoare publică de acest pseudo-sinod. De asemenea, îndemnăm pe părinţii care au oprit pomenirea să fie cumpătaţi şi să nu încurajeze mişcările schismatice, patimile oamenilor care încep să hulească pe părinţii care nu au oprit pomenirea şi să îi primească pe toţi la Sfântul Potir, să nu pomenească alt episcop în loc, nici să caute episcopi din alte Biserici Locale, pentru că acest lucru este necanonic. Este suficient lor că au întrerupt pomenirea şi mărturisesc Ortodoxia. Avem cunoştinţă de faptul că există părinţi, teologi, monahi şi maici care nu au întrerupt încă pomenirea, dar fac o lucrare de luminare a poporului prin scrieri, prin mărturisire publică, prin siteuri, prin cărţi şi prin alte mijloace, iar cine îi judecă pe aceştia şi cad în extreme vor cădea şi din Biserică. Aşteptăm ca toţi părinţii şi ierarhii să întrerupă pomenirea.” Dar acum îi numește pe toți cei care n-au întrerupt pomenirea eretici… De ce schimbarea aceasta? De ce a renunțat monahul Sava Lavriotul la poziția echilibrată?

semnaturi-parinti-aghioriti-816x1142.jpgDeci zic părinții aghioriți: să nu încurajeze mişcările schismatice, patimile oamenilor care încep să hulească pe părinţii care nu au oprit pomenirea şi să îi primească pe toţi la Sfântul Potir (sau măcar să nu-i numească eretici – n.n)…” Asta era iconomia. Pe linia aceasta cred că ar fi trebuit să meargă în continuare toți părinții care au întrerupt pomenirea.

Și, după cum vedeți, iar zic părinții împreună cu Sava Lavriotul: Avem cunoştinţă de faptul că există părinţi, teologi, monahi şi maici care nu au întrerupt încă pomenirea, dar fac o lucrare de luminare a poporului prin scrieri, prin mărturisire publică, prin siteuri, prin cărţi şi prin alte mijloace, iar cine îi judecă pe aceştia şi cad în extreme vor cădea şi din Biserică.

Adică în decembrie 2016 cei cu cuget ortodox făceau o lucrare de luminare a poporului și acum sunt eretici??! Radicală schimbare a părintelui Sava.

Și dacă, cine îi judeca (în decembrie 2016) pe aceștia – pe cei care nu au întrerupt pomenirea, dar duc o lucrare de luminare a poporului – cădea din Biserică, acum nu mai cade??! De ce, pentru că i-a declarat monahul Sava pe toți pomenitorii eretici? Dacă atunci pomenitorii cu cuget ortodox erau în Biserică, fiind ortodocși, acum nu  mai sunt? Sunt deja eretici?! Asta este o schimbare de atitudine la 180 de grade. De ce atunci avea un discurs echilibrat, alături de ceilalți părinți aghioriți și acum spune altceva??

Dar în același comunicat spun aceeași părinți (inclusiv Sava): Adevăraţii mărturisitori sunt smeriţi, cuminţi, nu fac vâlvă cu faptul că au oprit pomenirea. Atunci când părinţii atoniti au oprit pomenirea celui de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.

Deci indirect recomandau și ei ca și atunci (în decembrie 2016) ca preoții care au întrerupt pomenirea să slujească cu alți preoți, cu cuget ortodox, care nu au avut curajul să întrerupă pomenirea, cu condiția care cei din urmă să se conformeze și să nu pomenească nici ei ierarhul eretic la respectiva slujbă. Iar toți mirenii să fie primiți la Sfântul Potir!

ASTA ERA ICONOMIA! Pentru ce Sava Lavriotul exagerează acum? De ce nu și-a păstrat aceași poziție pe care a avut-o în decembrie??! De ce nu păstrează linia iconomică a părinților din anii 70, care au întrerupt pomenirea ereticului Atenagoras?

Citiți, vă rog, tot comunicatul dat în sprijinul părinților mărturisitori din România, după acea mică sinaxă a părinților aghioriți:

SINAXA PĂRINȚILOR DIN MUNTELE ATHOS, care au întrerupt pomenirea patriarhului Bartolomeu, SPRIJINĂ MĂRTURISITORII ATIECUMENIȘTI (nepomenitori) DIN ROMÂNIA

  • Despre colivă și milostenii… Zice Sf Teodor Studitul: ”Iar [darurile] de la ceilalți care aleargă să mănânce cu ereticii în chip nepăsător nu știu să se primească și să se mănânce împreună cu ei decât în vreo situație anume.” După cum am demonstrat mai jos, nu sunt daruri de la eretici…

Sfântul Teodor Studitul în scrisoarea către Naucratie, deși dă niște sfaturi acrivice, le îmbină cu iconomia și zice:

„Unele dintre iconomii s-au făcut de către Părinți „pentru o vreme”, altele, „pentru totdeauna”. ”

Cine stabilește ce fel de iconomie se poate aplica acum și pentru cât timp??

Și mai zice Sântul:

„În legătură cu întrebările tale, felurit va fi răspunsul. Ai întrebat pentru ce dumnezeiescul Chiril a făcut iconomie ca să nu se despartă de cei din Răsărit care pomeneau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, acesta fiind eretic, dacă [aceia] țineau întregi dogmele cele mai drepte și cele mai importante ale dreptei credințe?”

Și  mai jos o parte din răspuns:

„Așa au făcut sfinții prin iconomii, după cum și marele Chiril în acest caz. Căci pe bună dreptate a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât, neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea ce era eretic. Căci ce altceva era această acceptare a lor pe jumătate, odată ce credința era propovăduită în chip ortodox, și prin aceasta ei dădeau anatemei chiar pe cel pomenit de ei? Fiindcă tot cel ce este ortodox întru toate, dă potențial anatemei pe orice eretic, chiar dacă nu prin cuvânt. Apoi, când au ajuns desăvârșiți la minte, atunci Sfântul s-a unit cu ei întru totul.”

Deci cei din Răsărit îl pomeneau pe un eretic (Teodor al Mopsuestiei, episcop eretic din Cilicia – Turcia de azi -, începător al nestorianismului), dar având credința ortodoxă, adică mărturisind ei ortodox și având cuget ortodox, prin însăși credința lor îl anatemizau indirect pe episcopul eretic (Teodor al Mopsuestiei). Adică îl dădeau potențial anatemei. Iar „când au ajuns desăvârșiți la minte”, adică atunci când au întrerupt pomenirea lui Teodor, Sfântul Chiril al Alexandriei s-a unit desăvârșit cu ei, deși nu rupsese comuniunea cu aceștia.

Asta era iconomia Sfinților, care se poate aplica și în zilele noastre.

Cred, că orice preot care încă pomenește un episcop eretic, având cuget ortodox și mărturisind adevărul ortodox, îl dă potențial anatemei prin însăși credința sa, pe un episcop eretic/ecumenist, chiar dacă îl pomenește încă. În nici un caz acel preot nu este eretic! Căci nici Sfântul Chiril al Alexandriei (trecut la Domnul la 444), nici Sfântul Teodor Studitul (+826) nu i-au considerat eretici pe cei ce-l pomeneau la slujbe pe ereticul Teodor de Mopsuestia (mort la 428).

Citiți mai jos Scrisoarea Sântului Teodor Studitul, care deși dă unele sfaturi acrivice cum ar fi:

„Dar dacă [preotul] pomenește vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are viețuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtășanie; dar când e vorba de masa de obște — de vreme ce doar [acolo la liturghie], din frică, îl pomenește [pe episcopul eretic] —, ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvinteze și să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conștient părtășie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul [de acest fel].”, deci nici el nu-l socotește eretic pe un astfel de preot, totuși acceptă (Sf Teodor) iconomia Sfântului Chiril al Alexandriei!

Sf. Teodor Studitul (†826): Scrisoarea (49), Fiului Naucratie

Dacă l-ar fi considerat eretic, n-ar fi trebuit să recomande primirea acelui preot (pomenitor) la masă. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească” – (Cuvânt despre prooroci mincinoşi, învăţători mincinoşi, despre eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia, cap. 7)

Concluzia este că gheron Sava Lavriotul greșește când îi  numește eretici pe toți cei care au încă comuniune cu episcopii eretici, dar au cuget ortodox!

Completare:

Pentru că se pare că nu am explicat suficient de clar ultimul citat din Sfântul Teodor Studitul reiau două fragmente din acesta.

Observați ce spune Sfântul:

„dar când e vorba de masa de obște — de vreme ce doar [acolo la liturghie], din frică, îl pomenește [pe episcopul eretic] —, ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvinteze și să cânte cu noi,” și continuă: „dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conștient părtășie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul [de acest fel].”

Care e diferența între a pomeni episcopul eretic din frică sau având conștient părtășie cu acesta? Înseamnă cumva că dacă preotul pomenește de frică nu este conștient de ce face? Nicidecum! A pomeni din frică înseamnă a nu întrerupe pomenirea ierarhului eretic din frica de a fi caterisit, de a fi dat afară, din frica de a nu fi susținut de familie, din teama pentru viitorul material al familiei etc. Iar, a avea conștient părtășie cu episcopul eretic, înseamnă a te identifica conștient cu credința lui eretică. La asta, înțeleg eu, că se referă Sfântul Teodor Studitul.

Vedem că pentru preotul din prima categorie, cel ce pomenște „din frică”, adică din motive lesne de înțeles, Sfântul recomandă o comuniune relativă, (primirea lui la a binecuvânta masa), deci în nici un caz o rupere totală a comuniunii. Iar eretic în nici un caz nu-l numește. Deci nu mergem la slujbele lui, nu ne împărtășim de la el, dar nici nu rupem total comuniunea cu acesta.

Am văzut mai sus că părinții din vremea patriarhului, de tristă amintire, Atenagoras, mergeau cu iconomia chiar mai departe, primind un asemenea preot chiar să slujească împreună cu ei, cu condiția ca preotul respectiv să renunțe, în timpul slujirii comune, la a pomeni ierarhul eretic.

În același sens recunoștea Sfântul Teodor  Studitul și comuniunea pe care o avea Sfântul Chiril al Alexandriei cu credincioșii și preoții ce pomeneau în diptice pe ereticul de Mopsuestia.

Pentru preotul din a doua categorie, cel care se identifică conștient cu credința ereticului, se recomandă ruperea totală a comuniunii cu acesta.

Așadar, gheron Sava exagerează, nerespectând nici propria sa poziție din trecut, nici învățătura Sfântului Teodor Studitul.

Sursa: https://danielvla.wordpress.com/2017/10/05/de-ce-gheron-sava-lavriotul-in-decembrie-2016-alaturi-de-inca-sase-parinti-aghioriti-spunea-ceva-si-acum-spune-altceva/

Păcătos sunt, dar eretic NU!

„Se spunea pentru avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are dreapta și mare socoteală. Și vrând să-l cerce de a sa mânie, i-au zis lui : tu ești Agathon ? Am auzit pentru tine că ești curvar și mândru. Iar el a zis : ei bine, așa este. Și i-au zis lui : tu ești Agathon bârfitorul și clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăși : Tu ești Agathon ereticul? lar el a răspuns: nu sunt eretic. Și l-au rugat pe el, zicând: spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ți-am zis ție le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală și s-au dus zidiți, adică folosiți.” (Patericul egiptean)

Sub-acoperamantul-Tau-scapam-Stapana... (1)Cu puțin timp în urmă, deși la Sinaxa de la Beiuș mi-am susținut nevinovăția înaintea fraților preoți cu privire la expresia „părtășia la erezie” afirmând că nu exprim o învățătură intermediară între ortodox și eretic, părintele Ciprian Staicu a trimis unor fii duhovnicești care au ales să le fiu duhovnic, următorul mesaj: „Ereziile pr. Claudiu Buză: părtășia nevinovată la erezie, acrivia cu dragoste sau acrivia iconomică și ascultarea necondiționată de duhovnic, dacă acesta a întrerupt pomenirea (deci a devenit infailibil). Aiureli fără bază teologică. Aveți grijă în mâinile cui vă puneți mântuirea. Cu respect, pr Ciprian.”

Nu după mult timp, părintele Ciprian a continuat războiul mediatic pe care promisese la Beiuș să-l oprească, cu privire la obsesiva expresie „eretică” și la alte „erezii” apărute „ca ciupercile după ploaie.”

Văzând sminteala făcută în poporul drept-credincios prin asaltul mediatic nemilos cu privire la această problemă, și denaturarea voită făcută de părintele Ciprian și susținătorii săi, la sfatul unor frați preoți și mireni, am hotărât să dau următoarea dezmințire cu privire la învinuirile aduse.

1. Expresia „părtășie la erezie”. Este foarte adevărat că am folosit această expresie patristică, adeseori în predici, cateheze, articole și comentarii, mai ales după recursul din vară, atunci când mi s-a reproșat că nu îi numesc pe toți cei care pomenesc pe ierarhii apostați, eretici. Acuzația de „erezie” nu se susține, deoarece:

a) Această expresie este folosită de către toți părinții care am întrerupt pomenirea, fără a vedea sau defini o stare intermediară între ortodox și eretic. Cu toții ne-am exprimat, la unison, că părtășia la erezie este o stare de boală a celor care pomenesc ierarhii eretici și că este nevoie ca întreruperea comuniunii și a pomenirii să se facă de către cei neîngrădiți cât mai repede pentru a nu fi afectați de erezie. Nimeni dintre noi nu s-a „aventurat” în a-i numi eretici pe toți cei rămași „între ziduri”. De ce am face acest lucru, acum?!

b) Atitudinea unor mireni care au refuzat coliva slujită „între ziduri” de la o bătrânică sărmană care a ieșit de la Mănăstirea Antim (aflată poate în iconomia: bătrâni, copii, neputincioși), prin cuvinte nepotrivite: „Nu luăm noi de la voi!” Apoi, numirea unui copil fără discernământ, „eretic” doar pentru că era fiu al unor părinți „eretici” pomenitori. Aceste exagerări m-au determinat să explic, folosind expresia „părtășie la erezie”, că nu trebuie să-i numim pe toți eretici, ci doar pe cei care au semnat acte eretice, propovăduiesc erezia cu capul descoperit și și-au pervertit și întunecat inima și mintea de virusul ereziei. Pe ceilalți trebuie să-i ajutăm cu multă dragoste să iasă dintre adevărații eretici pentru a nu se îmbolnăvi de erezie. Am făcut lucrul acesta fără a introduce o nouă învățătură, adică o stare intermediară între ortodox și eretic.

c) În conferința de la Bânceni, Gheron Sava explică faptul că i-a cerut Mitropolitului Vladimir al Poceaevului să nu întrerupă pomenirea Patriarhului Chiril al BORu, pentru a-și pregăti turma în vederea luptei împotriva ecumenismului. Același lucru l-a precizat și în legătură cu PS Longhin (episcop pe atunci) care pomenește pe Mitropolitul Onufrie – numit ortodox, deși acesta pomenește pe același patriarh eretic. La noi, de ce nu ar fi astfel de preoți, deși, conștient se expun îmbolnăvirii de erezie?!

d) Știu că mi se cere să recunosc public că am greșit (că sunt heterodox!) pentru ca supercorecții, „vânătorii de eretici”, să-și justifice lipsa de iubire și modul pătimaș de a se raporta la semenii lor neîngrădiți, socotiți de ei fără milă, eretici, și a mă folosi ca „portavoce” a duhului lor de răzvrătire în care se găsesc, pe care eu nu-l recunosc ca fiind al lui Hristos.

e) Deja sunt unii preoți nepomenitori și mireni (de care părintele Staicu nu spune nimic, ci pe unii îi găzduiește pe siteul său primindu-le comentariile, pe alții îi „sfătuiește părintește”, ) care susțin inexistența harului în Biserică și invaliditatea Tainelor, ca urmare a socotirii tuturor celor neîngrădiți ca fiind eretici. Pentru unii, prin apelativul de eretic a tuturor celor neîngrădiți, absența Harului a devenit o consecință firească, socotindu-se a fi doar ei Biserică a lui Hristos. Restul, din punctul lor de vedere, sunt eretici!

f) Expresia scoasă din context dintr-o înregistrare audio a unei predici: „dacă îi numim pe preoții ecumeniști eretici, acuzația se răsfrânge și asupra tuturor credincioșilor lor”, este malițios interpretată, într-un articol împotriva mea, de către părintele Ciprian. Era suficient să pună virgula acolo unde îi era locul pentru a arăta sensul corect al cuvintelor mele. Afirmația mea, în acea predică, a fost cu totul alta. Înțelesul este că „nu-i putem numi pe toți preoții, ecumeniști eretici…”, ceea ce este cu totul altceva. Fiii duhovnicești care au participat la slujbe și au ascultat predicile, pot depune mărturie de adevărul celor spuse.

g) Tot efortul meu a fost în legătură cu atitudinea pe care trebuie să o avem față de cei numiți, încă, frați și surori în Hristos, care nu au dobândit o cugetare eretică. Nu expresia „părtășie la erezie” este problema, ci răcirea dragostei unora dintre noi, patimi ca mândria, invidia, iubirea de sine, orgoliile personale și frustrările de orice natură: ura față de episcop și lipsa de ascultare din alte motive decât erezia, rude ale dezbinătorilor „căsătoriți” cu eretici etc. Priviți la majoritatea comentariilor „supercorecților” de la articolele diversioniste postate de părintele Ciprian, și veți înțelege ce duhuri sunt „găzduite” acolo.

h) S-a uitat că lupta noastră împotriva panereziei ecumenismului este în altă parte, nu printre noi. De ce există atâta încrâncenare a unora de a lovi neîncetat în cei care sunt în aceeași luptă?! E ca și cum, la un asalt împotriva inamicului, ostașul s-ar opri împușcându-și proprii camarazi, periclitând misiunea și viața celorlalți. Ce ar spune un tribunal militar de această nebunie? Dar Hristos cum ar judeca trădarea celor care i-au jurat ascultare și slujire?!

2. Expresiile „acrivia cu dragoste” și „acrivia iconomică”.

Prin folosirea acestor expresii, deasemenea scoase din contextul unei cuvântări, am subliniat importanța folosirii dragostei în aplicarea acriviei. Acest lucru nu vine să anuleze acrivia, cu care suntem de acord cu toții că este metodă terapeutică folosită împotriva ereziei, ci exprimă modul corect de a aplica panaceul Bisericii pentru această boală, cu dragoste sinceră și jertfelnică, nu într-o formă violentă sau pătimașă, cum dealtfel am văzut la frați preoți și mireni îngrădiți de erezie. Lucrul acesta nu înseamnă că trebuie să-i odihnim pe cei „dintre ziduri” spunându-le că pot lupta și din interior, ca și cum noi am fi în exterior, sau că este bine că nu au întrerupt pomenirea și comuniunea așteptând „momentul potrivit” pentru a ieși dintre eretici. Le arătăm pericolul, le spunem că singura măsură corectă împotriva ereziei, acum când s-a oficializat ecumenismul în Biserică prin trădarea de la Creta, este ruperea comuniunii cu ereticii și Mărturisirea Adevărului după învățăturile Sfintelor Canoane și ale Sfinților Părinți.

Sunt voci care spun că acrivia are în sine dragostea lui Dumnezeu pentru om, pentru mântuirea lui. Bineînțeles că așa este, dar măsura folosită de noi trebuie să fie a dragostei după puterea omenească, să folosim NOI pentru binele aproapelui acrivia cu dragoste neprefăcută. Degeaba medicamentul are substanță activă dacă tu îl administrezi celui suferind  fără dragoste și cu lipsă de profesionalism. De ce să operezi cu barda, când poți interveni cu bistiriul?! Același lucru se poate spune și despre „acrivia iconomică”, care, recunosc, ca formă de exprimare, nu este cea mai reușită sintagmă, dar a fi numită erezie, mie personal mi se pare prea mult!

3. Expresia „infailibilitatea nepomenitorului”. Pentru prima oară am auzit această expresie la părintele Ciprian cu ocazia defăimării mele publice. Nu am crezut că a spune fiilor duhovnicești cât de importantă este ascultarea de duhovnic poate fi interpretată atât de josnic și numită „erezie”. Iar motivul pentru care am insistat asupra ascultării de duhovnic este unul cât se poate de serios: răzvrătirea unor fii duhovnicești și cercetarea altor preoți nepomenitori. De aici a apărut multă confuzie, sfaturile primite nefiind potrivite cu terapeutica duhovnicului.

Nu am susținut o asemenea grozăvie niciodată. Cum aș putea?!

Cred că această „erezie” a fost fabricată de părintele Ciprian din două motive:

a) pentru a-și justifica schimbarea, fără motiv, a duhovnicului numit, fără cercetare, „heterodox” (care se crede „infailibil”, dar nu este!).

b) pentru a mustra pe o respectabilă doamnă doctor care a vorbit foarte frumos, patristic despre importanța ascultării de duhovnic.

Dacă greșesc, îmi cer iertare!

Așadar, în urma celor prezentate, exprim public, și susțin cu toată responsabilitatea că cele relatate sunt întru totul adevărate. Chiar dacă nu eu am declanșat tulburarea, public, ÎMI CER IERTATE pentru toată neliniștea care s-a produs printre iubitorii de pace și de Adevăr cu care suntem și vrem să rămânem în această luptă. Deasemenea, ÎMI CER IERTARE  față de părintele Ciprian pentru că nu am reușit să-i fiu un duhovnic bun și să-i arăt toată dragostea de părinte duhovnicesc. Cu siguranță, nu am avut pregătirea teologică care să mulțumească, nici abilități de comunicare și, mai ales, nu m-am rugat suficient de mult pentru sfinția sa. Eu îl iert din toată inima și îl rog, în numele dumneavoastră, care v-ați implicat emoțional și sufletește în această dispută, să părăsească războiul mediatic și să revină la iubirea cea dintâi. Iert, deasemenea, și pe cei care m-au denigrat public și care, fără voia lor, m-au ajutat să devin mai atent la păcatele, patimile și slăbiciunile mele și să mă încred mai mult în Dumnezeu. Ar fi un câștig pentru toți dacă și ei m-ar ierta și am rămâne fii ai aceluiași Tată Ceresc, în același duh de pace și iubire.

Haidem, vă rog, să lăsăm judecățile și orgoliile și să ducem ofensiva împotriva adevăratului inamic. Să nu participăm la propria dezbinare și să atenționăm și să oprim pe cei care alimentează aceste tulburări dintre noi.

Nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu și a Maicii Domnului că vom pune capăt acestei ispite și că vom continua lupta noastră împotriva panereziei, rămânând uniți în credință, în mărturisire și în dragoste.

Vă iubesc și vă îmbrățișez întru Hristos Domnul !

Preot Claudiu Buză

ACTUAL: Părintele Serafim Rose despre „SUPERCORECTITUDINE” sau „boala corectitudinii”. Apărarea fără compromis a Adevărului trebuie combinată cu o CALDĂ și VIE ORTODOXIE A INIMII

Teologii neotradiţionalişti erau în afara duhului teologiei ortodoxe: „nu fiindcă nu ar fi destul de deştepţi sau citiţi, ci fiindcă sunt prea pătimaş preocupaţi să arate cât sunt ei de corecţi întotdeauna.” Părintele Serafim Rose

004-seraphim-rose.jpgAcest tip de îngustime era numit de Pr. Serafim cu termenul de „supercorectitudine” iar uneori îl mai numea şi „boala corectitudinii”. Vedea ce putere de atracţie poate avea ea asupra tinerilor, atât asupra celor convertiţi şi asupra ortodocşilor născuţi în Occident. Noile autorităţi „supercorecte” observa el, „le oferă câteva «răspunsuri simple» la întrebări complexe, lucru foarte atrăgător pentru cei uşor nesiguri sau şovăielnici în credinţa lor. […] Cunoaştem mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi cred că şi-ar mântui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai smeriţi”.

Prin demersul său modern şi extrem de logic, aripa „supercorectă” s-a plasat deasupra simplilor credincioşi greci din „vechea şcoală”; iar Pr. Serafim a simţit că mentalitatea lor era străină şi de cea a mult-pătimitorilor ruşi. Iată ce scria într-o scrisoare: „Din toată «înţelepciunea» lor pare să lipsească un element de bază, unul pe care Sfinţii Părinţi îl subliniază ca fiind esenţial pentru autentica viaţă ortodoxă: suferinţa. «Înţelepciunea» născută din tihnă şi dispute goale nu are rost; dar înţelepciunea născută dintr-o suferinţă profundă (aşa cum a dat Dumnezeu mai ales ruşilor din ziua de azi) este singura cu adevărat echilibrată şi sănătoasă, chiar dacă ea nu poate da un răspuns rapid la orice întrebare pusă în glumă. Să încercăm a intra mai adânc în această suferinţă, dacă Dumnezeu ne va da harul Său!”

Unul dintre „răspunsurile simple” furnizate de către contingentul supercorect se referea la relaţiile dintre feluritele Biserici Ortodoxe. Ei susţineau că Bisericile nou-calendariste sau implicate în activităţi ecumenice erau „eretice” sau „nevalabile”, că „nu sunt deloc biserici”, că episcopii lor erau „pseudo-episcopi” şi că nu aveau har în Tainele lor.

Unii dintre preoţii de frunte ai noii facţiuni, înainte de a fi primiţi în Biserica din Afara Graniţelor fuseseră hirotoniţi de una din aceste Biserici nou-calendariste, Arhiepiscopia Greacă a Americii. Aceşti preoţi îşi alcătuiseră o întreagă teorie conform căreia Arhiepiscopia Greacă, datorită activităţilor ecumenice şi-ar fi pierdut harul cândva după hirotonia lor.

Din nefericire, unul dintre preoţi avea un frate care era încă preot în Arhiepiscopia Greacă. În timpul unei vizite la Platina, el i-a spus Părintelui Gherman: „Fireşte că nu mă rog pentru fratele meu!” – vrând să spună că nu se roagă pentru el la Sfânta Liturghie, când se pomenesc ortodocşii. Uluit, Pr. Gherman s-a dus să-i spună Părintelui Serafim. „Îţi poţi închipui aşa ceva?”, a întrebat el. „E vorba de fratele său de sânge, hirotonit de acelaşi episcop ca şi el!”

Părintele Serafim şi-a mijit ochii a mirare. „Ăsta cu siguranţă este «corect»”, a spus el oftând.

Când Cuvântul Ortodox a publicat un apel al Bisericii Ortodoxe din Uganda lovită de sărăcie, având nevoie urgentă de hrană, îmbrăcăminte, cărţi duhovniceşti, icoane etc., unul dintre preoţii supercorecţi le-a scris părinţilor pentru a întreba dacă aceşti ortodocşi africani erau „cu adevărat fraţi”. Preotul susţinea că dacă aparţineau unei jurisdicţii nou-calendariste (cum de fapt şi erau), adică „una lipsită de har”, nu trebuie ajutaţi. „Mai bine donez cât pot unei familii sau organizaţii ortodoxe care merită”, concluziona el.

„Cum am putea combate acest elitism rece?” – s-a întrebat Pr. Serafim la citirea acestei scrisori.

Concepţia supercorectă despre har – sau mai degrabă despre lipsa de har – a pricinuit multe probleme Bisericii Ruse din Afara Graniţelor. Liderii facţiunii supercorecte le dădeau de înţeles oamenilor, mai ales convertiţilor impresionabili, că episcopii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor socoteau că această Biserică este singurul trup ortodox rămas în lume şi că aproape tot restul Bisericilor sunt lipsite de har. Însă, aşa cum observa Pr. Serafim, „episcopii noştri refuză «definească» acest subiect şi să facă totul «alb şi negru»; şi sunt sigur că, poate fără excepţie, episcopii noştri nu numai că refuză să le declare fără har, ci cred (lăsându-le cel puţin avantajul unei îndoieli) că au har“.

Mulţi dintre aceşti ierarhi şi-au ridicat glasul cu putere împotriva ecumenismului, serghianismului etc., dar nu au rupt în mod oficial comuniunea cu vreo Biserică, afară de Patriarhia Moscovei – şi chiar şi în acest caz nu au îndrăznit să o declare „lipsită de har”. Aşa cum scria Pr. Serafim altundeva, „Episcopii (Bisericii Ruse din Afara Graniţelor) chiar au refuzat în mai multe rânduri să facă o asemenea declaraţie; iar în declaraţia lor de la Sinodul din 1976, ei chiar s-au adresat preoţilor sinceri şi râvnitori din Patriarhia Moscovei în termeni rezervaţi doar preoţilor care posedă şi transmit harul lui Dumnezeu”.

Ducându-se în Grecia, facţiunea supercorectă a încercat să creeze legături politice între Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi cea mai extremistă dintre toate grupările vechi-calendariste, cea a mateiţilor, care credeau nu numai că toate Bisericile nou-calendariste erau lipsite de har, ci că orice Biserică ce avea de-a face cu ele era lipsită de har. Mai apoi, planul a căzut, fiindcă mateiţii au aflat că, contrar a ceea ce li s-a dat de înţeles, Biserica Rusă din Afara Graniţelor era mult prea „liberală” pentru ei.

În 1976, misiunea ortodoxă de limbă engleză a primit şi ea o lovitură când unele persoane (mai ales convertiţi nesiguri pe ei) care fuseseră botezaţi în alte Biserici Ortodoxe canonice au fost îndrumaţi de către contingentul supercorect să se reboteze în Biserica Rusă din Afara Graniţelor.

„Recent”, scria Pr. Serafim, „unii au dorit să vadă asemenea «rebotezări» săvârşite în eparhia noastră a Americii de Vest, dar Arhiepiscopul Antonie a refuzat cu multă înţelepciune să le îngăduie, lucru în care noi i-am dat tot sprijinul nostru – căci, într-adevăr, aceasta ar fi echivalat cu o declarare a absenţei harului în Arhiepiscopia Greacă“.

Episcopul Nectarie s-a alarmat auzind de această practică fără precedent. „Poate că al doilea botez”, a remarcat el, „spală harul de la cel dintâi”.

În 1976, la apogeul maniei corectitudinii, Pr. Serafim a explicat unui convertit de ce drumul lui nu poate urma acest tip de „zelotism”. «Stricteţea» lor”, scria el, „îi sileşte să se implice aşa de tare în politica bisericească încât problemele duhovniceşti devin cu totul secundare. În ce mă priveşte, ştiu că dacă ar trebui să mă aşez şi să mă gândesc ce nuanţă de «zelotism» este cea «corectă» astăzi, mi-aş pierde întreaga pace a minţii şi mi-aş pune mereu problema ruperii comuniunii, a felului cum li se va părea acest lucru altora, a «ce vor crede grecii» (şi care greci?) şi «ce va crede Mitropolitul?» Şi nu aş mai avea timp sau înclinare să primesc insuflarea pustiei, a Sfinţilor Părinţi şi a minunaţilor sfinţi din vechime şi din vremurile moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. În vremea noastră mai ales, nu este cu putinţă să fii cu totul detaşat de asemenea probleme, dar să nu punem carul înaintea boilor“.

Într-o altă scrisoare scria: „Noi cei care dorim să rămânem în adevărata tradiţie a Ortodoxiei trebuie să ne arătăm osârduitori şi fermi în ortodoxia noastră, fără a fi fanatici şi fără a îndrăzni să-i învăţăm pe episcopii noştri ce trebuie să facă. Şi, mai presus de orice, trebuie să ne străduim să păstrăm mireasma Ortodoxiei, fiind măcar puţin mai nelumeşti, desprinşi de toate grijile şi politicile, chiar ale Bisericii, hrănindu-ne cu hrana cea de dincolo de lume pe care Biserica ne-o dă atât de îmbelşugat“.

A existat o vreme când Pr. Gherman se temea că grupul supercorecţilor era destul de puternic spre a da tonul pentru toţi convertiţii la ortodoxia tradiţională din America şi în special cei din Biserica Rusă din Afara Graniţelor. Dar Pr. Serafim, deşi îl durea să vadă cum oamenii sunt prinşi de acest extremism, nu era prea convins. Citându-l pe Abraham Lincoln, el i-a spus părintelui Gherman: „E adevărat că îi poţi prosti pe toţi oamenii un timp; îi poţi prosti pe unii chiar tot timpul; dar nu îi poţi prosti tot timpul pe toţi”.

Judecând după felul cum mergeau lucrurile Pr. Serafim a prezis că până la urmă, grupul supercorecţilor va pune la cale o schismă şi va sfârşi ca o sectă îngustă şi izolată. De-a lungul anilor a afirmat acest lucru de mai multe ori în scrisorile sale:

15 iunie 1976: „În viitor «aripa dreaptă» a ortodoxiei se va diviza probabil în mai multe mici «jurisdicţii», cele mai multe anatematizându-se şi luptându-se unele cu altele. […] Trebuie să menţinem contactul viu cu clericii ruşi mai bătrâni, chiar dacă unii dintre ei ne par poate puţin prea «liberali», altfel ne vom pierde în jungla «zelotismului» ce creşte în jurul nostru!”

8 iulie, 1980: „Noi înşine am simţit de la o vreme că Pr. … şi alţii care îi împărtăşesc atitudinea se îndreaptă direct către o schismă, care acum pare inevitabilă dacă nu îşi schimbă direcţia. Nimeni nu are nevoie de o astfel de schismă: sunt aşa de multe grupuri de ortodocşi «corecţi» în Grecia de azi (nici unul în comuniune cu ceilalţi), încât un nou grup nu va face decât să dovedească puterea diavolului de a diviza pe creştinii ortodocşi“.

27 octombrie 1980: Privesc cu durere şi întristare întreaga situaţie…, dar nu am puterea de a face nimic. […] Inevitabila schismă pe care ei o pregătesc acum (dacă nu se schimbă cât mai curând) va fi ultimul pas într-un proces pe care numai ei îl pot schimba”.

17 septembrie 1981: „Judecând după ultima izbucnire, schisma este aproape şi mi-e teamă că «majoritatea tăcută» a preoţilor şi a mirenilor noştri vor ofta doar uşuraţi când vor fi plecat cei ce bagă zâzanie, lăsând în urma lor o recoltă negativă de rea-voinţă şi continuându-şi, pe un ton şi mai înalt, ponegrirea şi ura din noua lor «jurisdicţie».

Dumnezeu să ne păzească de toate acestea! Te rog să-mi ierţi francheţea, dar simt că este deja foarte târziu, şi oricine poate face ceva e mai bine să o facă acum. Ştiu că Dumnezeu va continua să păzească Biserica Sa şi cred că va face să prospere adevărata misiune ortodoxă care tocmai începe în Biserica noastră […] Dar tragedia sufletelor prinse într-o schismă produsă de încăpăţânare va fi incalculabilă“.

8 decembrie 1981: „Cât de tragic este faptul că unii îi scot pe cei din turma lor (chiar dacă mică) din comuniunea cu singurii oameni care ar putea încă să-i înveţe ce este ortodoxia şi să-i ajute să se trezească din fanteziile lor despre o ortodoxie supercorectă ce nu există niciunde în lume”.

Din nefericire, la scurt timp după adormirea părintelui Serafim prevestirea sa s-a împlinit aşa cum scrisese.

„Toate acestea vor trece ca un groaznic coşmar”, remarca Pr. Serafim într-o scrisoare. Privind înapoi la sprijinul pe care-l acordase grupului supercorect în anii anteriori, scria: „Ne simţim noi înşine trădaţi mişeleşte. […] În toţi aceşti ani am crezut că sunt în acelaşi cuget şi suflet cu noi, dând tot ce au pentru cauza misiunii de limbă engleză. Dar în realitate, se pare că în tot acest timp nu au lucrat decât pentru propria slavă, abuzând cu cruzime de încrederea simplilor noştri episcopi, preoţi şi mireni ruşi… Ne temem că toate articolele noastre despre «zelotism» din anii trecuţi n-au făcut decât să producă un monstru!“

Bineînţeles, ambele părţi au rămas dezamăgite. Liderii noii partide, insuflaţi să adopte o poziţie zelotă, mulţumită în primul rând părinţilor de la Platina, socoteau că părinţii se vor alătura în chip firesc mişcării lor şi vor începe să asculte de directivele mănăstirii din Boston. Unii dintre ei au fost cu adevărat dezamăgiţi când a devenit limpede că părinţii nu au de gând să urmeze linia lor. Credeau că Pr. Serafim dorea o stricteţe absolută, la fel cum o doreau ei, dar se înşelau. Pr. Serafim dorea Adevăr, care este la un nivel mult mai adânc. „Ei şi-au clădit o carieră bisericească proprie”, scria Pr. Serafim, „pornind de la o premisă falsă, dar atrăgătoare: că principala primejdie pentru Biserica de azi este lipsa stricteţii. Nu: primejdia principală este ceva mult mai adânc – pierderea savorii Ortodoxiei, o mişcare la care participă ei înşişi, cu toată «stricteţea» lor. «Stricteţea» nu ne va mântui, dacă nu vom mai avea simţământul şi gustul Ortodoxiei[…] “.

În timpul ultimului deceniu de viaţă Pr. Serafim a cheltuit o incredibilă cantitate de timp şi energie cu problema supercorectitudinii, fiind nevoit să susţină conştiinţa ortodoxă transmisă de Părinţi împotriva multelor idiosincrasii ale „teologiei” neotradiţionaliste. Era nevoie nu doar de articole, ci şi de răspunsuri bine chibzuite pentru mulţi oameni ce veneau la el uimiţi de noul ton dat în Biserică.

Privind în urmă, am fi înclinaţi să privim aceste lucruri ca pe o pierdere de timp. Aceştia erau, după cum spunea Pr. Serafim, „liceeni ce se jucau de-a ortodoxia”, încercând să dovedească că ei sunt mai duri decât toţi. Nu erau nişte gânditori sensibili precum Pr. Serafim şi nu erau defel interesaţi de ceea ce ar fi avut de spus, dacă aceasta nu era în acord cu linia partidului.

Însă anumite consideraţii ne duc la concluzia că nu şi-a pierdut defel timpul. În primul rând, aşa cum îşi dădea prea bine seama Pr. Serafim, erau în joc suflete, căci, conducând oamenii la schisma cu Biserica, facţiunea supercorectă îi lipsea de mijloacele mântuirii.

„Un număr de oameni”, scria Pr. Serafim, „au părăsit deja Biserica noastră plini de mânie şi văd cum alţii se pregătesc să urmeze aceeaşi cale. Avertismentele noastre din Cuvântul Ortodox sunt destinate să salveze cât mai mulţi oameni cu putinţă de la acest pas sinucigaş. Iată câteva semne de primejdie: foarte recent, preotul bisericii din… le-a spus la doi dintre fiii mei duhovniceşti pe care-i trimisesem acolo, că episcopii noştri ruşi îl «trădează» cu «ecumenismul» lor; un alt preot grec a spus turmei sale că, în curând, vor fi iarăşi fără episcopi, fiindcă trebuie să părăsească Biserica Rusă din Afara Graniţelor; un alt cleric îi numeşte pe faţă pe unii din episcopii noştri «eretici».Pericolele asupra cărora avertizăm nu sunt nicidecum imaginare“.

În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare efectul pe care acest subiect l-a avut în rotunjirea mesajului Părintelui Serafim către lumea modernă. Aşa cum am văzut, supercorectitudinea (şi nu totdeauna în formele atât de evidente evidente mai sus) este o mare ispită pentru poporul ortodox din aceste vremuri din urmă, când „dragostea multora se răceşte“ (cf. Mt. 24, 12). Într-adevăr, corectitudinea e implicată chiar de cuvântul „ortodox”, care înseamnă „dreaptăslăvire”. Una din întrebările cheie ale vremii noastre, cu care Pr. Serafim a trebuit să se confrunte, a fost: Cum poţi rămâne drept credincios fără a ajunge la îndreptăţirea de sine, la fariseim?

Tocmai datorită faptului că Pr. Serafim s-a confruntat cu extremismul „corect”, a fost în stare să-şi ajute contemporanii să iasă din această fundătură. De nu ar fi fost aşa, probabil că scrierile sale s-ar fi dovedit unilaterale. Chiar dacă el însuşi a evitat această capcană, cuvintele sale nu ar fi putut să-i împiedice pe unii indivizi mai puţin echilibraţi să se abată de la scopul mai adânc înspre dreapta. Însă, aşa cum se dovedeşte acum, mesajul său către oamenii de azi e plin de avertismente împotriva reînnoirii atât de dreapta, cât şi de stânga, împotriva legalismului şi exteriorizării lipsite de dragoste, deghizate în „tradiţionalism”. „Orice lucru exterior“, spunea el, „poate deveni ceva fals”.

În sfârşit, să nu uităm să pomenim valoarea tuturor acestor lucruri pentru formarea sufletească a Părintelui Serafim însuşi. Şi el era un convertit la „ortodoxia zelotă”; şi era necesar să pătrundă mai adânc în fenomenul zelotismului care în sine nu era o rezolvare. Ocupându-se de el şi mai ales suferind din pricina lui de-a lungul multor ani, Pr. Serafim fusese silit să elimine vestigiile unui elitism rece din credinţa sa creştină, păstrându-şi în acelaşi timp credincioşia pentru cauza „adevăratei Ortodoxii”. Aşa cum scria într-o scrisoare, „Cred că, prin toate acestea, în ciuda aparenţelor, Dumnezeu ne ajută să ajungem la o Ortodoxie mai adâncă şi mai adevărată. Prea mult din ortodoxia noastră de azi este fariseică şi mărginită, sau cel puţin căldicică şi confortabilă, încât avem trebuinţă să fim puţin scuturaţi. Să dea Domnul ca măcar oile Sale să nu se piardă!“ Iar într-o altă scrisoare: „În adâncul meu nădăjduiesc că vom trece prin toate acestea şi că în final inima profundă a Bisericii noastre se va face cunoscută”.

În suferinţa aceasta Pr. Serafim a reuşit, aşa cum vom vedea, să ajungă la rara combinaţie între apărarea fără compromis a Adevărului şi o caldă şi vie Ortodoxie a inimii. Iată ceea ce-i deosebeşte pe experţii „tradiţionalismului” mort de adevăraţii purtători ai Tradiţiei vii, precum Arhiepiscopul Ioan”.

Ieromonah Damaschin, „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005, p. 464 – 470.

Pe nimeni nu-l folosește DREAPTA CREDINȚĂ fără dragostea cea către frați.

„Nu e drept a ne certa fără măsură cu frații pentru o bănuială rece și a avea o râvnă nu după cunoștință (cf. Rom. 10, 2), ca să nu arătăm că, sub pretextul credinței, împlinim tulburarea și dorința noastră de luptă. Căci pe nimeni nu-l va folosi dreapta credință fără dragostea cea către frați. Însă să țineți și pe acestea: dragostea, și pe aceea: dreapta credință, și le veți avea neîncetat.”

Scrisoarea Sfântului Marcu Evghenicul către egumenul mânăstirii Vatopedu de la Sfântul Munte

pnb2bpic1.gifPreacuvioase între ieromonahi și egumene al cinstitei și sfintei mănăstiri a Vatopedului din Sfântul Munte, rog pe Dumnezeu să fie sănătoasă marea ta sfințenie și trupește[1], spre sprijinirea și întărirea și folosul sufletelor păstorite de tine și spre veselia și bucuria noastră. Suntem vii și noi până acum, cu mila lui Dumnezeu, prin sfintele tale rugăciuni.

Venind eu pe cale către Voi, aveam simțământul (dispoziția lăuntrică) că mă urc la cer, așteptând să întâlnesc oameni care râvnesc în trup la petrecerea îngerească, oameni care arată în lume filosofia cea mai presus de lume, oameni care poartă în gură necontenit înălțările lui Dumnezeu și săbiile cu două tăișuri ale contemplației și făptuirii, purtându-le în mâini făptuitoare împotriva patimilor (cf. Ps. 149). Însă luceafărul cel ce a căzut din cer și care pururea ne pizmuiește călătoria într-acolo ne-a împiedicat. Și nu e nimic de mirare dacă ne-a împiedicat pe noi cei netrebnici și care nu avem nimic bun, de vreme ce a făcut aceasta cu fericitul Pavel, soarele lumii. „Căci adeseori, zice, am plănuit să vin la voi și o dată și de două ori, și ne-a împiedicat Satana” (I Tes. 2, 18).

Așadar, dacă pe acela l-a împiedicat, așa[2] să fie și pentru noi ceea ce este îngăduit de către Dumnezeu. Dar totuși încă vă ținem în cuget prin nădejde și ne încredem în rugăciunile Voastre că vom vedea, de bună seamă, cinstitele și doritele voastre fețe, și poate vom locui împreună cu voi în toată vremea, dacă îi este plăcut lui Dumnezeu lucrul acesta. Iar dacă lucrurile stau altfel decât socotim noi, bine este a mulțumi și pentru aceasta lui Dumnezeu. Căci în lupta (noastră) nu ne-am împotrivit păcatului până la sânge (cf. Evr. 12, 4). Dar multă mângâiere am găsit la frații Voștri aflați aici: și de la preacinstitul eclesiarh, și de la marele iconom, și de la ceilalți pe care i-am văzut ca niște icoane însuflețite ale dragostei și evlaviei Voastre. Fiindcă ne-au găzduit adeseori și ne-au odihnit și ne-au încurajat. Să le dea lor Domnul răsplățile vrednice de osteneala și dragostea lor.

„Rogu-vă pe voi, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să grăiți la fel totdeauna și să nu fie între voi schisme” (I Cor. 1,10), ca să păziți în siguranță, ca pe o comoară bună, credința noastră cea adevărată și predată de Părinți, nimic adăugând, nimic scoțând. Căci nu am avut până acum o credință cu lipsuri, nici nu am avut nevoie de vreun sinod sau oros ca să aflăm vreo noutate, noi, fiii și ucenicii Sinoadelor Ecumenice și ai Părinților care au strălucit în acestea și între acestea. Aceasta este lauda noastră: credința noastră, moștenirea cea bună a Părinților noștri. Cu aceasta nădăjduim să ne înfățișăm lui Dumnezeu și să luăm iertarea păcatelor. Iar fără aceasta nu știu ce fel de dreptate ne va izbăvi de pedeapsa veșnică[3]. Cel ce încearcă să ne scoată din ea și să introducă alta nouă, chiar dacă ar fi înger din cer să fie anatema (Gal. 1, 8). Să fie scos din orice pomenire: și dumnezeiască și omenească. Nimeni nu e stăpân pe credința noastră: nici împărat, nici arhiereu nici sinod mincinos, nici nimeni altcineva decât numai Dumnezeu, Cel ce ne-a predat-o prin Sine și prin ucenicii Săi. „Vă rog, zice dumnezeiescul Apostol, să luați aminte la cei ce fac vrajbe și poticneli în afara învățăturii pe care ați învățat-o, și depărtați-vă de ei. Căci unii ca aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, și prin vorbe bune și binecuvântări înșală inimile celor fără răutate” (Rom. 16, 17-18). „Dar temelia tare a credinței a stat, având întemeierea aceasta” (IITim. 2, 19).

Fugiți, dar, fraților de cei ce introduc și întăresc înnoirea latinească[4] și, legați întreolaltă prin dragoste într-un singur trup și într-un singur Duh, cu un suflet, cugetând una (cf. Fil. 2, 2), adunați-vă spre capul nostru cel unul: Hristos. Căci, iarăși, nu e drept a ne certa fără măsură cu frații pentru o bănuială rece și a avea[5] o râvnă nu după cunoștință (cf. Rom. 10, 2), ca să nu arătăm că, sub pretextul credinței, împlinim tulburarea și dorința noastră de luptă[6]. Căci pe nimeni nu-l va folosi dreapta credință fără dragostea cea către frați. Însă să țineți și pe acestea: dragostea, și pe aceea: dreapta credință, și le veți avea neîncetat, părinți și frați cinstiți, chiar dacă eu, din datoria dragostei, v-am pomenit pururea lucruri, și vă veți înfățișa cu acestea înaintea Stăpânului, strălucind ca soarele în împărăția Tatălui vostru…

Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, Volumul I, Edit. Pateres, 2009, p. 211-217.

[1] Am lăsat varianta ad literam pentru a păstra „aroma” și ambivalența semantică a limbii elene, dar probabil o traducere mai clară ar fi „să fie sănătoasă preasfinția ta”.

[2] Literal: oprit să fie și pentru noi sau „nu” să fie și pentru noi. Ideea este că: dacă Dumnezeu a îngăduit să nu venim, trebuie să ne lipsim și noi de dorința noastră, în acord cu  îngăduința Lui. În PO textul editat are următorul înțeles: primit (iubit) să ne fie și nouă ceea ce este îngăduit de către Dumnezeu.

[3] Fără dreapta credință nicio virtute nu ne va scăpa de iad. Dar și cu dreapta credință batjocorită de păcate de bună voie nu ne va scăpa cineva.

[4] Prin raportarea la panerezia oficializată în Biserică prin hotărârile pseudosinodului din Creta (2016), putem spune „înnoirea ecumenistă” (n.n).

[5] Literal: a arăta

[6] Atenționare pentru cei prea zeloși față de Ortodoxie, dar nu în chip autentic. Semnul autenticității este duhovniceasca dragoste, care însă poate izvorî numai din dreapta credință.