Care este SOARTA PRUNCILOR NEBOTEZAȚI morți prematur accidental sau voit (avort)? Partea a II-a

Despre pruncii morți prematur

Alți Părinți dezvoltă o perspectivă mai luminoasă,  socotind că cei morți în vârstă fragedă vor continua dincolo să crească, ajungând într-un sfârșit să se bucure de bunurile dumnezeiești care se dobândesc prin cunoașterea lui Dumnezeu.

hqdefaultUnii dintre ei au preluat această idee dintr-un text scripturistic care, cu toate că este apocrif, s-a bucurat de o anumită autoritate în primele veacuri creștine, Apocalipsa Sfântului Apostol Petru. Textul prezintă interes pentru faptul că vorbește explicit despre soarta în veșnicie a pruncilor morți în urma avortului (în vreme ce majoritatea celorlalte texte se referă la noi-născuți); însă și el se mărginește să spună doar că acești prunci „se vor sălășlui la loc de desfătare și minunat”, fiind „încredințați îngerului Temelouchos” (nume care vine din greacă și înseamnă „a purta grijă de”).

Clement Alexandrinul se sprijină pe acest text atunci când spune că pruncii morți, fie pentru că au fost abandonați sau lipsiți de orice îngrjire după nașterea lor, fie pentru că au fost victimele avortului, sunt încredințați îngerilor păzitori, care-i cresc, pe cei dintâi până la vârsta de o sută de ani, iar pe ceilalți până la vârsta la care ar fi ajuns dacă ar fi continuat să viețuiască pe pământ. „Scriptura spune că pruncii morți sunt dați în grija unui înger păzitor, care-i crește până se fac oameni mari. Și se zice că vor fi asemenea credincioșilor de o sută de ani”. „Pronia dumnezeiască nu se îngrijește numai de cei aflați în trup. În Apocalipsa Sfântului Apostol Petru se spune că dintre pruncii lepădați cei care ar fi trebuit să aibă o soartă mai bună vor fi încredințați unui înger păzitor, pentru ca, ajungând la cunoaștere, să dobândească un sălaș mai bun, viețuind tot așa cum ar fi viețuit dacă ar fi rămas în trup. Ceilalți vor dobândi sălașul mântuirii, ca vrednici de milă pentru nedreptatea ce li s-a făcut, și răsplata lor va consta în aceea că sunt feriți de pedeapsă”. Clement crede că pruncii morți în urma avortului, primind de la înger o bună creștere și învățătură, câștigă puterea de a cunoaște și contempla, care-i face apți să ajungă la cunoașterea/vederea lui Dumnezeu și, prin urmare, să se împărtășească din harul Lui. Acest lucru este, implicit, valabil și pentru pruncii din prima categorie. Cât privește pe „ceilalți”, despre care vorbește textul, este greu de spus la care prunci anume se referă: poate că sunt o altă categorie de prunci lepădați despre care Clement a vorbit mai înainte, sau, mai probabil, acești „ceilalți” sunt cei care mor prin moarte violentă înainte de a ajunge la vârsta maturității, de a căror soartă după moarte se preocupase Tertulian, ca de altfel și mulți alți autori păgâni ai Antichității. Înclinăm spre această a doua ipoteză, ținând cont de afirmația că felul nedrept în care au murit îi ferește de chinul veșnic – ceea ce presupune că s-ar fi putut să fie vrednici de pedeapsă și deci că aveau ani îndeajuns de mulți pentru ca să fi putut păcătui (căci ideea unei vinovății a pruncilor datorată păcatului originar, apărută o dată cu doctrina augustiniană, era cu totul străină de gândirea creștină a primelor secole).

Un ecou al acestui mod de a privi lucrurie despre care ne vorbește Clement Alexandrinul aflăm la Metodiu de olimp, care se referă în chip limpede la aceeași sursă scripturistică apocrifă: „După cum ne învață Scripturile de Dumnezeu inspirate, pruncii, chiar dacă se nasc din desfrâu, sunt încredințați îngerilor păzitori. Dacă s-ar naște împotriva voinței acelei fericite naturi dumnezeiești, cum ar mai fi ei încredințați îngerilor pentru a-i crește cu multă răbdare și blândețe?” Poziția lui Metodiu este mai puțin limpede decât cea a lui Clement, dar precizările pe care el le face în încheierea acestui text, referitoare la felul în care sunt crescuți de îngeri, lasă să se înțeleagă că acești prunci au în veșnicie o soartă fericită.

Sfântul Grigorie de Nyssa a acordat o mare atenție problemei pruncilor morți prematur, consacrându-i o întreagă scriere, care constituie cel mai important text patristic pe această temă: Despre pruncii morți prematur. Sfântul Grigorie pare să aibă aici în vedere pe cei deja născuți, iar nu pe cei morți în pântecele mamei lor. Dar, fără nicio îndoială, concepția lui este valabilă și în cazul acestora din urmă, de vreme ce, așa cum am văzut, antropologia sa afirmă că din momentul zămislirii copilul este o persoană umană, având de atunci un suflet rațional și mintal. În timpul vieții pămîntești, sufletul nu se poate exprima decât prin mijlocirea trupului (și deci pe măsura posibilităților oferite de dezvoltarea și sănătatea acestui trup); dar este de la sine înțeles că în viața cea veșnică sufletul se poate manifesta și într-un alt fel.

Spre deosebire de Tertulian și evitând neverosimilul ipotezei acestuia, Sfântul Grigorie crede că la înviere toți oamenii se vor afla în starea lor adultă, așa cum era Adam în rai: „Prin înviere înțelegem restaurarea sau reîntoarcerea firii noastre la starea ei de la început, și anume în acel dintâi fel de viețuire al cărei ziditor a fost însuși Dumnezeu și în care firește n-a existat nici bătrânețe, nici pruncie”. Prin urmare, toți oamenii se vor afla atunci în aceeași stare, indiferent de vârsta la care au murit: „A mai cerceta apoi lungimea sau scurtimea vieții sau felul morții, dacă a fost într-un fel sau altul, este cu totul nefolositor pentru credința în înviere. Oricum am admite că stau lucrurile, situația rămâne aceeași (…). Nu se poate în niciun fel ca cel venit la viață să înceteze să trăiască, cele risipite prin moarte în acest răstimp (pământean) fiind restaurate la înviere”. Într-adevăr, de înviat, vor învia toți oamenii, indiferent de starea lor morală și spirituală din ceasul morții. Sfântul Grigorie arată că având să cerceteze ce fel de viață a dus fiecare aici, pe pământ, judecătorul va ține seama de „patimi, de necazurile îndurate, de boli, de neputința bătrâneții sau dacă era în puterea vârstei, sau de ispitele tinereții, de era bogat ori sărac, și cum, trecând prin toate acestea, și-a petrecut bine sau rău răstimpul vieții care i-a fost dat, având parte de bune și rele, întru lungime de zile, sau dacă nici măcar nu le-a cunoscut, murind la vârsta când mintea încă nu-i era coaptă. Dar referitor la înviere, când Dumnezeu va restaura firea omenească în starea ei dintru început, asemenea discuții sunt cu totul lipsite de rost”.

După înviere – când fiecare om își recapătă trupul, transfigurat duhovnicește (I Cor. 15, 44) -, Dumnezeu le oferă tuturor împărtășirea din bunătățile Sale, inclusiv celor care „n-au cunoscut prin faptele lor nici binele, nici răul în viața aceasta”.

Sfântul Grigorie consideră că pruncii morți nu numai că vor învia și vor primi un trup duhovnicesc, ca toți ceilalți oameni, dar vor ajunge, la capătul unui proces de creștere și sporire post-mortem, la vederea lui Dumnezeu și la fericirea care se dobîndește prin această vedere.

Dar în cazul lor nu se poate vorbi despre vreo răsplată viitoare, căci „pe ce bază i s-ar putea atribui răsplata” celui care n-a trăit decât o clipă? Ceea ce se petrece în veșnicie cu pruncii morți înainte de vreme, care n-au apucat să-și exercite rațiunea și n-au făcut nici rău, nici bine, n-au fost nici virtuoși, nici păcătoși, este ceea ce se cuvine în chip firesc omului. Or, omul este prin fire rânduit și menit să se asemene cu Dumnezeu, să-L slăvească, să-L contemple și să se împărtășească de El: aceasta este viața proprie sufletului omenesc.

Cei care au făcut rele se află în întuneric și nu ajung să-și împlinească menirea, necunoașterea, ca o albeață așternută peste ochii minții lor, împiedicându-i să vadă lumina dumnezeiască. Dar pe pruncii care nu au cunoscut răutatea nimic nu-i împiedică să se împărtășească de „fericirea legată de viața care este proprie și rânduită în chip firesc celor care au simțurile sufletului curate”. Așadar, dacă cei care au făcut rele trebuie mai întâi să se curățească pentru a-L putea contempla pe Dumnezeu și a se împărtăși de bunătățile Sale, „pruncul nevinovat, ai cărui ochi sufletești n-au fost împiedicați de boala niciunei albețe de a gusta din bucuriile luminii, acela va petrece în sălașurile lui firești, întrucât nu simte să-i lipsească nimic din sănătate, pentru că încă de la bun început n-a primit boala în sufletul său”. Din acest punct de vedere, „și cei care, cât trăiesc, își hrănesc sufletele cu virtute (…) sunt și ei nevinovați ca pruncii”.

Contemplarea lui Dumnezeu și împărtășirea din bunătățile Sale se face totuși în cadrul unui proces de creștere, care permite o contemplare și o cunoaștere duhovnicească din ce în ce mai profunde și deci o împărtășire din ce în ce mai mare de El: „Cât privește viața în care nădăjduim și pe care cuvântul nostru a definit-o drept cunoaștere și împărtășire de Dumnezeu, sufletul (pruncului mort înainte de vreme) ajunge să înțeleagă la început atât pe cât e în stare să primească, pentru ca să ajungă apoi, la timpul potrivit, la o hrană vârtoasă, pe măsură ce poate primi în el o învățătură tot mai deplină și mai bogată”. Regăsim aici tema atât de dragă Sfântului Grigorie de Nyssa, a epectazei, adică a progresului infinit în cunoașterea și desfătarea de Dumnezeu.

Jean – Claude Larchet, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, trad. Marinela Bojin, Edit Sofia, București, 2003, pp. 219-228.

Anunțuri

Care este SOARTA PRUNCILOR NEBOTEZAȚI morți prematur – accidental sau voit (avort)? Partea I

152418_prunciPuțini Părinți au luat poziție în termeni clari referitor la acest subiect: pentru cei care considerau embrionul sau fetusul ca având însușiri specific umane, întrebarea se punea în mod mai general, anume care este soarta pruncilor morți prematur; în ceea ce-i privește pe adepții însuflețirii ulterioare, abordarea acestei probleme nu era deloc comodă.

Poziția Părinților latini

Tertulian  – care, să ne amintim lucrul acesta, consideră că omul are suflet desăvârșit din momentul zămislirii sale – pomenește de existența unei credințe potrivit căreia „sufletele celor morți înainte de vreme pribegesc pe pământ până ce-și completează numărul anilor pe care i-ar mai fi putut trăi dacă n-ar fi intervenit moartea pe neașteptate”. Ar fi ilogic însă să admitem, pe de o parte, că sufletul are de petrecut aici vremea care i-a fost răpită din viață și, pe de altă parte, că un suflet lipsit de trup ar putea „parcurge șirul vieții”, dat fiind că „vârsta omului nu poate fi concepută fără trup, fiindcă vârstele sunt socotite în raport cu trupul”. El spune că „la înviere, își vor primi trupurile din care au plecat”. Credința despre care vorbește presupune în chip absurd că un suflet de optzeci de ani ar putea să redobândească trupul unui copil de o lună. Ea implică, de asemenea, întrebarea dacă sufletul care ar continua să viețuiască printre noi ar avea de suferit obișnuitele vicisitudini ale existenței omenești. Lucru cu neputință admis, căci „cum va putea trece prin toate acestea fără trup”? N-ar fi oare aceasta o „viață fără viață”? În ceea ce-l privește, Tertulian crede că sufletul, la orice vârstă ar muri copilul, „rămâne în cele mai de jos ale pământului (adică în infern) până în acea zi (a judecății) în care îi este făgăduită starea desăvârșită prin care se ajunge la plinătatea vieții îngerești”. „Cele de jos” nu înseamnă aici un loc de osândă, ci, potrivit înțelesului celor vechi, lipsit de orice conotație negativă, locul în care morții stau în așteptarea judecății din urmă și a învierii. Pentru cei răpiți înainte de vreme din lume – pe care Tertulian îi numește ahores, aceste locuri de jos sunt chiar bune; astfel n-ar fi potrivite ca să primească sufletele celor „puri și inocenți datorită vâstei lor”.

O cu totul altă părere are Fericitul Augustin, deoarece pentru el păcatul originar își pune pecetea pe toate făpturile omenești chiar din momentul zămislirii lor, care, prin legea firii căzute, se săvârșesc în chip păcătos, prin pofta trupească. Aceasta înseamnă nu numai că toți oamenii moștenesc din chiar acel moment relele pe care păcatul lui Adam le-a transmis firii omenești (suferința, stricăciunea și moartea), dar și vinovăția aceluia. Cei nebotezați nu s-au spălat de acest păcat, care face parte din însăși firea omenească. Ei n-au fost scoși din robia întunericului și sunt sortiți focului veșnic. Fiind aruncați de la fața lui Dumnezeu, ei se află în stare de mare suferință, care este însă atât de grea ca a celor care, prin faptele rele săvârșite, pe lângă păcatul strămoșesc, au și propriile lor păcate. Poziția Fericitului Augustin – al cărei caracter radical se explică prin aceea că se opune lui Pelagiu, care, dimpotrivă, îi punea pe pruncii morți nebotezați într-un loc de veșnică odihnă – este foarte bine rezumată în acest pasaj clasic din Enchiridion, în care femeia este la fel de aspru condamnată: „Toți care, prin poftă trupească, aveau să se nască din Adam și femeia lui, unealtă a păcatului și tovarășă de osândă, pentru că i-a stat alături în neascultare, trebuiau să ia la naștere asupra lor păcatul strămoșesc, prin care, după multe rătăciri și tot felul de suferințe, să fie duși la chinul de veci, alături de îngerii căzuți, cei care i-au înșelat și i-au robit și cu care vor împărtăși aceeași nefericită soartă”.

Aprobată în mod indirect prin Canonul 3 al Sinodului din Cartagina, din 418 – care condamna teza potrivit căreia pruncii trebuiau botezați pentru a li se curăți păcatele proprii, iar nu pentru curățirea de păcatul strămoșesc – și confirmată mai ales de papa Grigorie cel Mare, concepția lui Augustin se va impune timp de șapte secole în creștinătatea occidentală, până când Anselm va elabora o concepție mai nuanțată, dezvoltată de Abelard și mai apoi de Petru Lombardul, în care păcatul personal este net deosebit de păcatul strămoșesc, consecințele acestuia din urmă fiind pur privative; s-a putut astfel ajunge la concluzia că „pruncii morți nu suferă altă pedeapsă decât aceea că sunt lipsiți pentru totdeauna de vederea lui Dumnezeu”.

Papa Inocențiu al III-lea, făcând distincție între starea sufletelor întinate de păcate personale și cea a sufletelor vinovate doar de păcatul strămoșesc, spune că ele se sălășluiesc după moarte în locuri diferite.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea, Guillaume d’Auvergne va spune că pruncii morți nebotezați „vor fi puși într-un loc care nu este nici cel al chinului de acum, nici cel al slavei”.

Albert cel Mare numește acel loc „limburile pruncilor” (limbus puerorum), deosebit de limburile în care sălășluiesc drepții Vechiului Testament  (limbus Patrum), cuvântul limbus, care desemna marginea unui veșmânt, are aici înțelesul de loc situat la marginea infernului.

Toma de Aquino va preciza această concepție, afirmând că pruncii morți nebotezați se află într-o stare și într-un loc în care într-adevăr sunt lipsiți de unirea cu slava lui Dumnezeu, dar au totuși parte de unire cu El prin împărtășirea de bunurile naturale, ei având de îndurat o lipsă, iar nu propriu-zis o suferință.

Sinodul de la Lyon (1274), apoi Sinodul de la Florența (1439) vor aspri din nou poziția „Bisericii” catolice (apusului eretic – n.n.): „Cât privește sufletele celor care la moarte au păcate neiertate sau doar au doar păcatul strămoșesc, ele se duc îndată în iad, pentru a primi acolo pedepse, care însă nu vor fi egale”.

În Secolele următoare, poziția „teologilor” catolici va oscila între cea a Fericitului Augustin, admisă de Sinoadele de la Lyon și Florența, și poziția scolastică, mult mai nuanțată, care se întemeiază pe autoritatea papei Inocențiu al III-lea.

Poziția Părinților Răsăriteni

Perspectiva Părinților răsăriteni este cu totul diferită  .

Să observăm de la bun început că ideea unei pedepsiri a pruncilor le este acestora cu totul străină, și nu doar în primele veacuri, ci și ulterior, pentru că ei nu vor primi învățătura Fericitului Augustin cu privire la păcatul strămoșesc.

Astfel, de pildă, Atenagora lasă să se înțeleagă limpede că pruncii, care n-au făcut nici rău nici bine, nu vor fi judecați: „Toți oamenii care mor vor învia, dar nu toți cei înviați vor fi judecați; căci dacă ar fi înviere numai pentru dreptatea ce se va face în urma judecății, ar trebui ca fără nicio îndoială cei care n-au făcut nici bine, nici rău – cum este cazul pruncilor – să nu mai învieze. Or, toți vor învia, și cei care au murit în cea mai fragedă vârstă, împreună cu noi toți ceilalți”.

Aceeași idee se regăsește la Sfântul Grigorie de Nazianz, atunci când vorbește despre cei care au murit fără să fi primit, din pricina vârstei lor fragede, botezul: „aceștia nu vor nici lipsiți de vederea slavei, nici pedepsiți de Cel ce este judecător drept; ei n-au primit pecetea, dar n-au făcut nimic rău, și sunt mai curând victime decât pricinuitori ai răului”.

La fel citim în Întrebări către Antiohie: „Pentru că Domnul nostru a spus: <<Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor>> (Mat. 19,14), și Apostolul, la rândul lui zice: <<copiii voștri sunt sfinți>> (I Cor. 7, 14), e limpede că pruncii botezați ai creștinilor vor intra în împărăția cerurilor, căci sunt nevinovați și cu adevărat creștini. Cât privește pe cei care n-au fost botezați și deci nu sunt creștini, nu vor merge nici în împărăție, dar nici la locul de pedeapsă, căci n-au făcut niciun păcat”.

O opinie apropiată de cele prezentate mai sus aflăm la autorul scrierii Întrebări și Răspunsuri pentru cei drept credincioși: „Întrebare: Dacă pruncii morți nu primesc nici laudă, nici osândă pentru faptele lor, ce deosebire este între cei care au fost botezați și n-au făptuit nimic și cei care n-au fost botezați și, tot așa, n-au avut timp să făptuiască ceva? Răspuns: Deosebirea între cei care au fost botezați și cei nebotezați este că cei care au fost botezați au primit, prin botez, bunuri de care cei nebotezați sunt lipsiți. Cei dintâi s-au învrednicit prin botez de acele bunuri, prin credința celor care i-au botezat”. Dacă aici se vorbește în plus despre bunurile pe care dobândesc cei botezați, în schimb nu se spune nimic despre vreo pedeapsă pentru cei nebotezați.

Sfântul Atanasie Sinaitul (secolul al VIII-lea) apără și el această concepție. Întrebat despre ce se întâmplă cu acei copii nevinovați, ajunși la patru sau cinci ani fără a fi botezați pentru că părinții lor sunt necredincioși, el răspunde astfel: „De vreme ce Dumnezeu a spus că păcatele părinților nu cad asupra fiilor și a vestit prin proroci: <<copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților>> (cf. Deut. 24, 26; 2 Regi 14,6; Iez. 18, 20), credem că acești copii nu vor merge în gheenă”.

Textele citate mai sus au în vedere copiii mici, fără vreo altă precizare, și se referă mai ales la urmările pe care le poate avea asupra sorții lor în veșnicie faptul că n-au fost botezați. Cosma Indicopleustul (secolul al VI-lea), într-un text în care nu se pune problema botezului și în care se vorbește explicit despre fetus, ajunge la aceleași concluzii: „Cât privește judecata pe care Dumnezeu o va face (cu fătul mort), o lăsăm pe seama lui Dumnezeu, căci nu ne este îngăduit să le cunoaștem pe toate în această viață. Doar atât vom spune, că fătul este într-o stare mijlocie: nu va primi nici cunună, dar nici nu va suferi chinuri; va fi ferit de chinuri, pentru că nu s-a bucurat aici de desfătările vieții, iar cununi nu va lua, pentru că-i lipsește osteneala din viața pământească”.

Alți Părinți dezvoltă o perspectivă mai luminoasă (o prezentăm în partea a II-a, n.n.), socotind că cei morți în vârstă fragedă vor continua dincolo să crească, ajungând într-un sfârșit să se bucure de bunurile dumnezeiești care se dobândesc prin cunoașterea lui Dumnezeu.

Jean – Claude Larchet, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, trad. Marinela Bojin, Edit Sofia, București, 2003, pp. 210-219.

NU VOM PROVOCA SCHISMĂ. Sfintele Taine sunt valide și fără pomenirea episcopului.

Ce reiese din Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol. Sfânta Liturghie nu se săvârșește în numele episcopului.

downloadPentru a înlătura deci aceste griji și pentru a liniști cugetele anumitor persoane, ale celor bine intenționate, desigur, vom da următoarele explicații: Întreruperea pomenirii episcopului eretic sau cu cuget eretic este recomandată  de Canonul 15 al Sinodului I-II (861) al Sfântului Fotie cel Mare, atunci când episcopul propovăduiește în public, „cu capul descoperit”, adică fățiș, direct, o anumită erezie condamnată de Sinoade sau de Sfinții Părinți[1]. Din acest canon rezultă următoarele:

  1. a) Întreruperea pomenirii se referă la episcopul locului și nu la toți episcopii Bisericii. Fiecare cleric întrerupe pomenirea propriului său episcop.
  2. b) Întreruperea pomenirii nici nu se recomandă și nici nu se impune să fie organizată, să se facă adică de mai multe persoane, să nu fie izolată. Și un singur preot poate să purceadă la întreruperea pomenirii episcopului.
  3. c) Episcopul a cărui pomenire se întrerupe trebuie nu doar să aibă cuget eretic, ci și să propovăduiască în public erezia.
  4. d) Această întrerupere a pomenirii este numită în Canon „îngrădire”: „îngrădindu-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop” (τῆς πρός τόν καλούμενον Ἐπίσκοπον κοινωνίας ἑαυτούς ἀποτειχίζοντες). Nu sunt două lucruri diferite îngrădirea și întreruperea pomenirii. Nu există altă îngrădire în afara întreruperii pomenirii, astfel încât să poată crede cineva că se îngrădește fără să treacă la întreruperea pomenirii.
  5. e) Această îngrădire nu provoacă schismă, fiindcă nu se îngrădește nimeni de Biserică, ci de erezie;[2] nu se îngrădește de un episcop ortodox, ci de un așa-zis episcop, (τόνκαλούμενονἐπίσκοπονἑαυτούςἀποτειχίζοντες), pe care canonul îl numește în continuare „pseudoepiscop” (ψευδεπίσκοπο) și „pseudoînvățător” (ψευδοδιδάσκαλο).

f) Cei care întrerup pomenirea episcopului care are cuget eretic nu săvârșesc un delict canonic, de aceea nici nu se supun judecății și pedepsei canonice, adică nu trebuie să fie trimiși la tribunale episcopale sau sinodale.

  1. g) Și nu numai că nu trebuie să fie trimiși la tribunale și să fie pedepsiți, ci dimpotrivă, trebuie să fie cinstiți deoarece apără Biserica de schisme și de dezbinări, nu provoacă schismă. Schismele le provoacă episcopii cu cuget eretic.
  2. h) Nu este necesar ca episcopul cu cuget eretic să fi fost condamnat de un sinod, pentru ca întreruperea pomenirii acestuia să se facă după condamnarea sa sinodală. Aceasta este permisă și înainte de condamnarea sinodală („înainte de cercetarea sinodală”). Canonul este clar și doar cei agramați și neinstruițiau dificultăți în a-l înțelege sau unii îl interpretează greșit pentru a se sustrage prevederilor canonului: „unii ca aceştia (cei care întrerup pomenirea) nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.
  3. i) Constituie o absurditate din punct de vedere logic, teologic, bisericesc și juridic a admite că întreruperea pomenirii provoacă schismă. Este cu putință ca însăși Biserica, într-un canon al unui sinod oficial și celebru, la care a prezidat chiar Sfântul Fotie cel Mare, ilustru învățător, teolog, canonist, jurist, filosof, precum și mulți alți episcopi, să recomande săvârșirea schismei și nu doar împotriva Bisericii, ci chiar și împotriva lor înșiși, ca episcopi? Prin sinoade Biserica încearcă să își păstreze membrii în cadrul hotarelor sale, păzindu-i de erezii și de schisme. Este posibil să le spună „întrerupeți pomenirea episcopului și ieșiți din Biserică”?
  4. j) Cel care întrerupe pomenirea aplică recοmandarea canonică în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii, în timp ce slujește; aceasta înseamnă că potrivit canonului este permisă săvârșirea Sfintei Liturghii fără ca episcopul să fie pomenit; nu stabilește că cel ce întrerupe pomenirea trebuie să fie oprit de la slujire fiindcă pasămite SfântaLiturghie se săvârșește „în numele episcopului” și acolo unde episcopul nu este pomenit tainele sunt invalide, potrivit opiniei insolite și eronate a Mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas, în favoarea căreia nu există nicio mărturie scripturistică sau a Sfinților Părinți, ci doar episcopocentrismul eretic și despotismul de tip papal. Ar fi recomandat vreodată să se facă taine nevalide Sfântul Fotie cel Mare și ceilalți Părinți purtători de Dumnezeu de la Sinodul I-II, care recomandă întreruperea pomenirii? Toate tainele și Sfânta Liturghie se săvârșesc în numele Sfintei Treimi sau în numele Mântuitorului Iisus Hristos și nu în numele episcopului. Nu este nevoie să dezbatem mai mult lucruri de la sine înțelese. Menționăm doar cu titlul ilustrativ ceea ce le spune Sfântul Pavel corintenilor, care se dezbinaseră împărțindu-se în grupe de adepți, în fruntea cărora puneauunii apostoli-învățători, și nu pe Hristos. Sfântul Apostol Pavel se revoltă spunând că Hristos este Începătorul mântuirii, cel care S-a răstignit pentru noi și în numele lui Hristos se săvârșesc Tainele. „Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat”[3]. Dacă deci cerescul și văzătorul de Dumnezeu Pavel afirmă că nu săvârșește Taina Botezului în numele său, cât egoism și câtă mândrie papală ascunde oare opinia ziziouliană potrivit căreia Sfânta Liturghie se săvârșește „în numele episcopului”? Însuși Domnul, trimițându-i pe ucenici la propovăduire, le-a poruncit să boteze în numele Sfintei Treimi: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”[4]. Iar atunci când a instituit și a întemeiat Taina Sfintei Euharistii, în timpul săvârșirii Cinei celei de Taină, nu a zis aceasta să o săvârșiți în numele vostru, ci ca să mă pomeniți pe mine: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”[5].

Sfânta Liturghie și celelalte slujbe încep cu invocarea Sfintei Treimi: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” și „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” sau „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna …”. Nu începem prin invocarea numelui episcopului. Episcopii indiferenți și neinstruiți, dintre care unii nu pot nici măcar să citească predicile pe care li le descriu alții, să facă efortul să caute într-un lexicon al Noului Testament (Concordantia) cuvântul „nume”, să vadă al cui nume îl invocau Sfinții Apostoli ca să săvârșească minuni. În numele unuia dintre ei sau toate, în nenumărate întâmplări și situații, se făceau „întru numele Domnului nostru Iisus Hristos”, „chemând numele lui Hristos”? De altfel, și în rugăciunea „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic…”, pe care episcopul sau preotul o rostesc în timpul cântării Imnului Heruvic înaintea Sfintei  Mese, mărturisesc că Hristos este slujitorul Tainei, „Cel ce aduci (jertfa) și Cel ce Te aduci (ca jertfă)”, și nu episcopul și nici preotul: „Căci Tu ești Cel ce aduci (jertfa) și Cel ce Te aduci (ca jertfă), Cel ce primești (jertfa) și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru”. De asemenea, în timpul micii slujbe a Luării Vremii, de dinaintea Proscomidiei, slujitorii Îl roagă pe Hristos să trimită mâna Sa ca să săvârşească Jertfa cea fără de sânge: „Doamne, trimite mâna Ta dintru înălţimea locaşului Tău…”. Pomenirea episcopului se face din alte motive și nu fiindcă reprezintă un element esențial al Tainei, fără de care Taina este pasămite invalidă. În ce Dogmatică Ortodoxă se învață această învățătură eronată? Episcopul este pomenit pentru a se arăta că cel care pomenește și cel care este pomenit au aceeași credință, că ambii sunt ortodocși, că cel pomenit are aceeași credință cu cel care pomenește, că au aceeași cugetare și aceeași credință. Nu subestimăm locul însemnat, esențial, pe care episcopul îl are în Biserică, după cum spune și Sfântul Igatie al Antiohiei, însă toate acestea sunt valabile atunci când este vorba de un episcop ortodox, și nu de un pseudoepiscop.

Prin urmare, potrivit canonului, cel care întrerupe pomenirea continuă să slujească și nu se supune „osândei canonice”, iar  dacă i se impune vreo pedeapsă de oprire de la slujire sau de caterisire de către tribunalele „bisericești” competente, această pedeapsă, necanonică fiind, este invalidă și inaplicabilă.  Vai și amar ar fi fost dacă Sfinții Părinți care erau persecutați și caterisiți de sinoade eretice se supuneau și făcea ascultare față de hotărârile episcopilor eretici. Ar fi fost desfiinţată Ortodoxia.

[1]Canonul 15 al Sinodului I-II (861): „Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări” [Cf. Arh. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op.cit. p. 346347].

[2]A se vedea referitor la aceasta Protopresbiter Theodoros Zisis, „Ἀποτείχιση ἀπό τήν αἵρεση, ὄχι ἀπό τήν Ἐκκλησία”, în Theodromia 19 (2017) 3-13.

[3]I Cor. 1, 13-14.

[4]Mt. 28, 19.

[5]Lc. 22, 20.

Protoprezbiter Theodoros Zisis, Îngrădirea nu este schismă, trad. Emanuel Dumitru, Suceava, 2018, pp. 32-41

CAUZA CĂDERII OMULUI – Îndreptarea dorinței spre realitatea sensibilă l-a înstrăinat pe om de Dumnezeu sau îndepărtarea de Dumnezeu l-a mânat spre dorirea celor văzute în chip pătimaș?

hristos-adam-si-eva.jpgNe putem întreba care este, în fond, cauza căderii omului: faptul că omul și-a îndreptat dorința spre realitatea sensibilă l-a înstrăinat de Dumnezeu sau îndepărtarea de Dumnezeu l-a mânat spre aceasta? Sfinții Părinți socotesc că cea dintâi, arătând că, din pricina copilăriei pe care o avea la început în Rai, omul a ascultat îndemnul Celui Rău de a-și însuși „bunuri” mai ușor de dobândit și mai la îndemâna lui, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Oamenii nesocotind cele bune și lenevindu-se cu înțelegerea, au căutat mai vârtos cele apropiate de ei. Iar mai aproape le-au fost trupul și simțurile acestuia. De aceea și-au despărțit mintea lor de cele inteligibile și au început să se privească pe ei înșiși. Iar privindu-se pe ei înșiși și cunoscându-și trupul și celelalte lucruri sensibile și lăsându-se amăgiți de ele, au căzut în poftele lor, alegând cele ale lor în locul contemplării lui Dumnezeu”. Sfântul Maxim Mărturisitorul adoptă și el o poziție asemănătoare: „Vicleanul, acoperindu-și de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinței și înduplecând cu viclenie pe om să-și miște dorința spre altceva din cele ce sunt, și nu spre cauză, a sădit în el necunoștința cauzei”.

Dar ne putem opri și asupra celuilalt punct de vedere. Există, într-adevăr, o interacțiune a acestor două cauze, o dialectică pe care o indică Sfântul Maxim în alt pasaj, în care descrie procesul căderii omului și unde se vede cum dorirea celor sensibile și a plăcerii adusă de ele, pe de o parte, și uitarea de Dumnezeu, pe de alta, dar și iubirea egoistă de sine, se sporesc una pe alta, se condiționează și se întăresc în mod reciproc: „Cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoștința celor văzute prin simțire, cu atât își strângea în jurul său mai tare neștiința de Dumnezeu. Și cu cât își strângea mai mult legăturile neștiinței, cu atât se lipea mai mult de experiența gustării prin simțire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experiență, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupești de sine, care se năștea din ea. Și cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupești de sine (filautie), cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este rodul și ținta iubirii trupești de sine”.

Multiplele forme ale dorinței prin care omul căzut caută diferite moduri de obținere a desfătării simțurilor, căreia își dedică de acum înainte existența, dar și mijloacele prin care încearcă, psihologic și fizic, să îndepărteze durerea care urmează plăcerii, constituie patimile, care apar astfel ca născociri ale omului în scopul împlinirii noilor sale nevoi. Dorind ca „iubirea trupească de sine să aibă unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere…, așa s-a strecurat marea și nenumărata mulțime a patimilor stricăcioase în viața oameilor”, scrie Sfântul Maxim, adăugând mai departe: „Căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune (…); iubirea față de partea lui văzută, adică față de trup, îl silește ca pe un rob, prin pofta de plăcere și frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile și lucrurile și după cum îl îndeamnă modul lui de a fi”.

Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Edit. Sofia, București, 2006, pp. 57-59.

Ieromonah Serafim Rose – „ORTODOXIA ESTE VIAȚĂ”.

s-rose_resizeExistă o părere greșită, din păcate mult prea răspândită astăzi, cum că ne este de ajuns o Ortodoxie mărginită la clădirea bisericii și la activități formal „ortodoxe”, cum ar fi să ne rugăm în anumite momente sau să facem semnul crucii; în toate celelalte privințe, zice această părere, putem fi ca toți ceilalți, luând parte fără probleme la viața și cultura vremurilor noastre, atât timp cât nu păcătuim.

Oricine a ajuns să cunoască cât de adâncă este Ortodoxia și cât de deplină trebuie să fie dăruirea ce i se cere unui creștin ortodox serios, precum și cerințele totalitare ale lumii contemporane, va vedea cu ușurință cât de greșită este părerea de mai sus. Ori ești ortodox tot timpul, în fiecare zi, în fiecare împrejurare a vieții, ori nu ești deloc ortodox adevărat. Ortodoxia noastră nu se arată doar în vederile religioase ferme pe care le avem, ci în tot ce facem și spunem. Mulți dintre noi nu prea ne dăm defel seama de răspunderea creștină, religioasă, pe care o avem pentru latura aparent seculară a vieții. Cel ce are o adevărată viziune ortodoxă asupra lumii trăiește dreptslăvitor fiecare aspect al vieții.

Se ridică, așadar, următoarea întrebare: cum putem cultiva și susține această viziune ortodoxă asupra lumii în viața noastră de zi cu zi?

Cea dintâi și cea mai vădită cale este de a fi în legătură neîncetată cu izvoarele de hrană creștină, cu tot ceea ce ne dă Biserica spre luminare și mântuire: slujbele Bisericii și Sfintele Taine, Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, scrierile Sfinților Părinți. Trebuie citite, bineînțeles, cărțile potrivite cu măsura de înțelegere a fiecăruia, iar învățăturile Bisericii trebuie puse în făptuire după împrejurările vieții fiecăruia; abia atunci acestea pot fi rodnice la călăuzirea și schimbarea noastră în chip creștinesc.

Adesea, însă, aceste izvoare de căpătâi ale creștinismului nu dau roadă în întregime, ba uneori nu dau nicio roadă – fiindcă nu avem o dreaptă atitudine creștină în privința lor și a vieții creștine pe care ar trebui s-o insufle. […]

Hrana duhovnicească creștină, prin natura sa, este ceva viu și ziditor; dacă atitudinea noastră în ce o privește este doar una academică și cărturărească, nu vom izbuti să ne folosim cu adevărat de ea. Așadar, dacă citim cărți ortodoxe sau suntem interesați de Ortodoxie doar pentru a ști sau pentru a ne etala cunoașterea în fața altora, n-am înțeles nimic; dacă învățăm poruncile lui Dumnezeu și rânduielile Bisericii Sale doar pentru a fi „corecți” și pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalți, n-am înțeles nimic. Toate aceste lucruri nu trebuie să ne influențeze doar gândirea, ci și să ne înrâurească viața și să o schimbe. În orice perioadă de criză a lucrărilor omenești – așa cum sunt vremurile ce se aștern înaintea noastră, aici, în lumea liberă – cei ce se vor încrede în cunoașterea exterioară, în legi, în canoane și-n „corectitudine” nu vor putea rezista. Puternici vor fi cei cărora educația ortodoxă le-a dat să simtă ce este cu adevărat creștin, cei a căror Ortodoxie este în inimă și poate atinge inimile celorlalți.

Nu-i nimic mai trist decât să vezi cum cineva care a crescut în sânul Ortodoxiei, care are o oarecare cunoaștere a catehismului, care a citit din Viețile Sfinților, care are o idee generală despre ce înseamnă Ortodoxia, care înțelege cât de cât slujbele, este totuși neputincios să priceapă ce se întâmplă în jurul lui. […]

Așadar, atitudinea noastră, începând chiar de acum, trebuie să fie una cu picioarele pe pământ și firească. Trebuie, adică, să se aplice la împrejurările reale ale vieții, iar nu să fie rodul închipuirii, al escapismului și al refuzului de a da piept cu realitățile adesea neplăcute ale lumii care ne înconjoară. O Ortodoxie prea exaltată și prea cu capul în nori își are locul într-o seră și e neputincioasă să ne ajute în viața de zi cu zi, cu atât mai puțin să îi mântuiască pe cei din jur. Lumea noastră e nemiloasă și rănește sufletul cu asprimea sa; trebuie să răspundem, mai întâi de toate, cu înțelegere și dragoste creștină, cu picioarele pe pământ, lăsând isihasmul și formele sporite de rugăciune pentru cei ce sunt în stare să le primească.

Și, iarăși, atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe sine, ci să se îndrepte spre cei ce Îl caută pe Dumnezeu și doresc să ducă o viață dreaptă. Astăzi, oriunde există o comunitate ortodoxă ceva mai mare, apare ispita de a face din ea o societate de mulțumire a sinelui și de încântare cu faptele bune și realizările noastre ortodoxe: cu frumusețea bisericilor și a podoabelor din ele, cu fastul slujbelor, ba chiar și cu neprihănirea credinței noastre. Însă adevărata viață creștină, încă din vremea apostolilor, a fost întotdeauna nedespărțită de împărtășirea ei cu ceilalți. O Ortodoxie care e trăită așa îi luminează și pe ceilalți – nu e nevoie să fie deschis un „departament misionar” anume; focul adevăratului creștinism se împărtășește singur, fără să îi trebuiască așa ceva. Dacă Ortodoxia noastră rămâne ceva pe care-l păstrăm pentru sine, și ne mai și lăudăm cu asta, atunci suntem ca niște morți care-i îngroapă pe morți – și aceasta e tocmai situația în care se află multe din parohiile ortodoxe de astăzi, chiar și cele care numără în rândul lor mulți tineri, dacă nu se vor adânci în credința lor. Nu ajunge să spui că tinerii vin la biserică. Trebuie să ne întrebăm ce primesc ei în biserică, ce iau cu ei din biserică; dacă nu fac din Ortodoxie o parte de nedespărțit a vieții lor, atunci nu e deloc de ajuns să spui că vin la biserică. […]

Nimeni nu tăgăduiește că astăzi Biserica e înconjurată de vrăjmași sau că sunt unii care ar face orice pentru a profita de încrederea noastră. Dar așa au stat lucrurile încă din vremea apostolilor, iar viața creștină a fost mereu un risc din punctul de vedere al trăirii. Însă, chiar dacă uneori se profită de noi și trebuie să fim prevăzători în această privință, să nu renunțăm a avea o atitudine fundamental iubitoare și încrezătoare, fără de care vom pierde însăși esența vieții creștine. Lumea, care nu-L are pe Hristos, trebuie să fie neîncrezătoare și rece, dar creștinii, dimpotrivă, trebuie să aibă dragoste și deschidere, căci altfel vom pierde sarea lui Hristos din lăuntrul nostru și vom ajunge asemenea lumii, buni de nimic, izgoniți de pretutindeni și călcați în picioare.

Puțină smerenie când ne uităm la noi înșine ne va ajuta să fim mai darnici și mai iertători cu greșelile altora. Ne place să-i judecăm pe alții pentru ciudățenia purtării lor; le zicem „țicniți” sau „convertiți nebuni”. E adevărat că trebuie să avem grijă cu oamenii într-adevăr dezechilibrați, care pot face mult rău în Biserică. Dar ce creștin ortodox serios de astăzi nu e un pic „nebun”? Nu ne potrivim cu căile lumii acesteia; și, dacă am face-o în lumea de acum, nu suntem creștini serioși. Adevăratul creștin nu se poate simți astăzi acasă în lume; nu poate decât să se simtă și să fie socotit de ceilalți un pic „nebun”. […]

Atitudinea noastră creștină trebuie să fie una pe care, în lipsa unui cuvânt mai bun, o voi numi nevinovată. Lumea prețuiește astăzi să fii sofisticat, să fii descurcăreț în cele ale sale, să fii „profesionist”. Ortodoxia nu prețuiește defel aceste însușiri; ele ucid sufletul creștinului. Și, totuși, aceste însușiri se strecoară pe furiș, întruna, în Biserică și în viețile noastre. […]

Să păzim și să sporim acele însușiri ale adevăratei viziuni ortodoxe asupra lumii: o atitudine vie, firească, iubitoare, și iertătoare, care nu se preocupă de sine, păstrându-ne nevinovăția și nelumescul, chiar dacă avem conștiința deplină și smerită a păcătoșeniei noastre și a tăriei ispitelor lumii din jur. […]

Ortodoxia este viață. Dacă nu trăim Ortodoxia, atunci, pur și simplu, nu suntem ortodocși, indiferent de credința noastră formală.

Ieromonah Serafim Rose, Perspectiva ortodoxă asupra lumii

Sursa: https://www.urcusspreinviere.ro/187/ortodoxia-este-viata/

Paştile ţin şapte zile ca una, NU trei! Sfintele CANOANE pecetluite de Sfintele Sinoade Ecumenice cer ÎMPĂRTĂŞIRE ZILNICĂ în SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ celor care nu se află sub epitimie.

148475_impartasirea-apostolilor.jpg

Sfintele CANOANE cer ÎMPĂRTĂȘIRE ZILNICĂ în SAPTĂMÂNA LUMINATĂ. Nu există dublu standard preot-laic în problema pregătirii pentru Euharistie. După cum veți vedea, Sinodul Trulan sau „in Trullo”, ori „Quinisext” adică „Cinci-șase Ecumenic” se exprimă în acest sens la sfârșitul secolului VII d. Hr. (691), prin canonul 66. Hotărârile sale sunt primite și de Sinodul VII Ecumenic, cu un secol mai apoi (787 d. Hr.). Prin urmare, nu este vorba de perioada primară a Bisericii (pentru cei care susțin retorica lui „aceasta se făcea numai în Biserica primară” etc), ci de plin Ev Mediu. Iar canonul a fost dat ca sa fie ținut de întreaga Biserică și nu a fost abrogat niciodată (poate doar de cei care refuză să pună în practică acest canon, ignorându-l sau considerându-l căzut în desuetudine – n.n.).

În plus, Săptămâna Luminată este toată O SINGURĂ ZI. Paștile nu țin trei zile, cum greșit tot repetă unii și a pătruns și în calendarele bisericești! Fiecare zi a Săptămânii Luminate este mai mult decât o Duminică. Se cânta în fiecare zi toată slujba din noaptea privegherii Paștilor Învierii (Paștile Crucii sunt Vinerea Mare). Singurele lucruri care diferă sunt:

1. faptul că nu se ia și lumină (de la candelă / lumânare) la început și nu se citește Evanghelie în pridvorul bisericii, ci se ia doar Lumina  (și Adevăratul Miel Pascal) de la sfârșit, adică Sfânta Împărtășanie! 

2. faptul că slujba se cântă, ca și în noaptea privegherii de Paște, combinată cu slujba din Duminicile obișnuite, dar se schimbă glasul, trecându-se, în fiecare zi a Săptămânii Luminate, la alt glas. La privegherea din noptea Paștilor Învierii slujba se combină, deci, cu slujba din Duminicile glasului I de peste an. În Lunea Luminată cu slujba Duminicilor glsului II de peste an. Și tot așa, până Sâmbăta…

Iar această Săptămână, ”Sâmbăta a Sâmbetelor” (Sabbath al Sabbath-urilor, Odihnă a Odihnelor) și „Sărbătoare a Sărbătorilor”, Înșeptita Zi a Opta, este Înșeptita Zi Întâi (naștere, spre veșnicie) și a Opta (renaștere în veșnicie) ca UNA (Duminica este „ziua una”, nu „ziua întai”- conform traducerii corecte la Facere 1, 5). Ziua a opta și erupere-pregustarea a „Zilei celei Neînserate a Împărăției”, Paștile Domnului petrecut Duminica, se încununează cu o Duminică, a opta numarată din Duminica Paștilor, dacă este să luăm fiecare zi din Săptămâna Luminată ca Duminică. Aceasta este cunoscută (nu numai la români) ca „Duminica Tomei”, însa în cărțile de cult (Penticostar) poartă și numele de ANTIPASCA, adica cea care închide crugul strict al Zilelor Paștilor (pentru că mai apoi urmează după-prăznuirea până în ajunul Înalțării). Pe de altă parte, toată perioada Cincizecimii cuprinde șapte săptămâni, și, deci, șapte Duminici, care se încununează cu Săptămâna Prăznuirii Cincizecimii (va fi din nou harți), și se sfârșește cu o A OPTA DUMINICĂ, care este Duminica Tuturor Sfinților. Iar Sfinții sunt roada eshatologică a Paștilor, Înălțării lui Hristos și Pogorârii Duhului Sfânt.

Iata ce spune si par. Petru Pruteanu in problema Impartasirii Continue in Saptamana Luminata:

„Iar acum despre împărtăşirea în Săptămâna Luminată. Canonul 66 Trulan (anul 691) cere ca creştinii „să se îndestuleze cu Sfintele Taine” pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, chiar dacă în această săptămână specială nu se posteşte nici măcar miercurea şi vinerea. Deci e clar că împărtăşirea se face fără post, căci ori nu se punea Liturghie, ori se continua postul. Ideea de a lega postul de împărtăşire se referă în primul rând la ajunarea înainte de primirea Sfintelor Taine, adică la primirea împărtăşaniei după cel puţin 6 sau chiar 9 ore de nemâncare (nu ca romano-catolicii, care se împărtăşesc la o oră după masă). Iar dacă e să ne referim la postul de durată, atunci este suficient postul de 7 săptămâni pe care l-am ţinut şi nu-i nevoie, ba chiar este interzis să-l continuăm; vom posti în zilele de miercuri şi vineri, şi în celelalte trei Posturi de peste an. La urma urmei, preoţii nu postesc în Săptămâna Luminată pentru a se împărtăşi, şi nu-i clar de unde s-a luat ideea că mirenii ar trebui?! Cu toate acestea, consider că au dezlegare la împărtăşire în zilele Săptămânii Luminate doar cei care au ţinut întregul post, duc o viaţă creştină echilibrată şi-L doresc întotdeauna pe Hristos (nu doar în posturi), pentru că nu percep împărtăşirea ca o răsplată pentru nevoinţa lor, ci ca un medicament pentru bolile sufleteşti.

Deci fiecare creştin este chemat să se pregătească de împărtăşanie şi să o ceară de la preot mai ales în ziua de Paşti, iar dacă preotul i-o refuză fără temei, adică fără ca omul să aibă păcate opritoare, ci inventând tot felul de pretexte, consider că persoana în cauză ar trebui să meargă la o altă biserică şi la un alt preot (dar numai dacă dacă motivul plecării într-o altă parohie este unul binecuvântat, şi nu unul viclean). Situaţia aceasta, care este pe larg răspândită mai ales în Republica Moldova, trebuie să dispară cât mai curând, mai ales că şi ierarhia superioară a Bisericii Ortodoxe Ruse a dat directive clare preoţilor de a nu limita accesul credincioşilor la potirul euharistic fără motive canonice evidente (a se vedea Hotărârile Soboarelor Arhiereşti din 2011 şi 2013). Deci, să căutăm duhovnici înţelepţi, iar dacă i-am aflat, să ascultăm de ei şi, sub îndrumarea lor, să ne împărtăşim cât mai des cu Sfintele Taine. Să nu ne dăm sufletul pe mâna oricui.

Sunt cazuri când unii creştini s-au apropiat la Paşti să se împărtăşească, iar preotul i-a făcut de râs în faţa întregii Biserici spunându-i: „…şapte săptămâni nu ţi-au de ajuns să te împărtăşeşti? De ce strici obiceiurile satului?”. Eu însă l-aş întreba pe un astfel de preot: “patru ani de studenţie la teologie nu ţi-au fost de ajuns să te hotărăşti: ori devii preot serios, ori te duci să paşti vacile, căci “iconomii Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1) nu pot să spună aşa prostii…”. Şi astfel de replici nu trebuie spuse în bătaie de joc, ci cu durere pentru Biserica lui Hristos, care a ajuns să fie slujită de astfel de oameni incompetenţi. Un preot adevărat nu numai că nu opreşte oamenii de la împărtăşire, ci îi cheamă şi-i învaţă să trăiască în aşa fel încât să se poate împărtăşi la fiecare Liturghie. Şi atunci însuşi preotul se bucură de o cu totul altă viaţă a creştinilor din parohia sa. “Cine are urechi de auzit, să audă!”. ”

Marian Maricaru

Sursa: http://acvila30.ro/pastile-tin-sapte-zile-ca-una-nu-trei-sfintele-canoane-pecetluite-de-sf-sinoade-ecumenice-cer-impartasire-zilnica-in-saptamana-luminata-celor-care-nu-se-afla-sub-epitimie/

HRISTOS A ÎNVIAT! Împărtășirea fiecăruia dintre noi de taina Învierii.

lrg-5471-icoane_invierea_domnuluiinvierea14_.jpgÎnvierea lui Hristos nu trebuie sărbătorită ca un eveniment istoric și social, ci ca unul existențial, ceea ce echivalează cu împărtășirea din harul Învierii. Postul de dinaintea Sărbătorii, care durează șapte săptămâni, și nevoința ascetică țintesc spre desăvârșita împărtășire din taina Învierii.

Însă, așa cum ne învață toți Sfinții Părinți, pentru acest lucru, este nevoie atât de curățirea simțurilor trupești, cât și de cea a celor sufletești. Omul are trup și suflet, și de aceea are simțuri trupești și simțuri sufletești. Într-un tropar, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Să ne curățim simțurile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Şi, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: bucurați-vă”. Așadar, curățirea este o condiție necesară pentru vederea de Dumnezeu și pentru comuniunea cu Acesta. Sfântul Grigorie Teologul spune: „De aceea, să te curățești mai întâi pe tine pentru ca să se curățească și cei din jurul tău”.

Scopul vieții duhovnicești este ca omul să se unească cu Hristos înviat din morți și să îl vadă pe Acesta în inima sa. Hristos înviază în inimă, omorând gândurile de răzvrătire care sunt sădite acolo de diavoli și zdrobind patimile și atacurile păcatului, la fel cum a zdrobit pecețile mormântului (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Prin urmare, nu suntem în fața unei sărbători exterioare și ceremoniale, ci a unui praznic lăuntric și existențial. Astfel privind lucrurile, Sfântul Grigorie Teologul ne îndeamnă să nu facem din Înviere o petrecere lumească, ci să o sărbătorim cu sfințenie și să ne îndepărtăm de duhul lumesc.

Împărtășirea din taina Învierii înseamnă trăirea îndumnezeirii. Cel care a început să înțeleagă puterea tainică a Învierii a cunoscut din experiență scopul pentru care Hristos a zidit lumea (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Cu adevărat, omul a fost creat pentru a ajunge la îndumnezeire, iar lumea – pentru a se sfinți prin om. Prin urmare, cei care încep să înțeleagă puterea tainică a Învierii ajung la îndumnezeire și împlinesc scopul existenței lor pe pământ. În acest fel, aceștia dobândesc o mare cunoștință.

Sfântul Apostol Pavel ne recomandă tuturor să dăm vieții noastre un asemenea curs, scriind că, prin Botez, ne-am îngropat cu Hristos în moarte, „pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6, 4). Această renaștere este absolut necesară, pentru că altfel, omul moare duhovnicește, după cuvântul Apostolului Pavel: „căci dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți cu Duhul faptele trupului, veți fi vii. Căci câti sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8,13-14).

***

Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Ea înseamnă învierea și îndumnezeirea firii omenești și nădejdea de îndumnezeire și de înviere a propriului nostru ipostas. Pentru că s-a găsit tratamentul, acum există speranța de viata. Prin Învierea lui Hristos, viața și moartea capătă un alt înțeles. Deja nu mai considerăm că viața este reprezentată de totalitatea evenimentelor istorice, ci de comuniunea cu Dumnezeu. De asemenea, nu mai considerăm că sfârșitul acestei vieți înseamnă moarte, pentru că moartea este îndepărtarea omului de Hristos, în vreme ce despărțirea sufletului de trup nu este decât un somn temporar. Tocmai pentru că se simte în comuniune cu Hristos înviat din morți, Sfântul Apostol Pavel poate să mărturisească: „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înalțimea, nici adâncul și nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostrum” (Rom. 8, 38-39).

Într-un cuvânt de învățătură – un adevarat imn de biruință – al Sfântului Ioan Gură de Aur, se spune că, prin Învierea lui Hristos, au fost depășite toate problemele omenești:

Nimeni nu trebuie să plângă pentru sărăcie și, în general, pentru lipsa celor necesare, pentru că „s-a arătat Împărăția cea de obște”.

Nimeni nu trebuie să jelească pentru păcatul pe care l-a făcut, pentru că „din mormânt iertare a răsărit“.

Nimeni nu trebuie să se teamă de moarte, pentru că „ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”.

Acest „nimeni” este absolut, pentru că izvorăște din Învierea lui Hristos. Cu cât ne închidem mai mult în relativ și ne îndepărtăm de absolutul lui „nimeni”, cu atât mai mult vom plânge, vom jeli și ne vom teme.

Arhimandrit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători. pp. 249-251.

HRISTOS A ÎNVIAT!