Generația nepăsării

Întâlneşti deseori în viaţă oameni care purtaţi de valuri încoace şi-n colo, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei bine, aceştia sunt creştinii zilelor noastre; creştini de circumstanţă; oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, atât de proprii adevăratului creştin. Ne întrebăm oarecum retoric, cuprinşi de o adâncă durere a inimii: Oare generaţiile veacului nostru nu mai poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai preţuiesc de loc zestre chemării la viaţa creştină, zestre scump apărată, cu sânge pecetluită de strămoşii noştri? Sa stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii?

Oare românul şi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă tuturor creştinilor din partea mai marilor lumii, cu sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară? Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna ruşinoasă a fiecărui român şi a fiecărui creştin, întrebări care dacă noi nu ni le punem, fiecare în parte: mamă, tată, tânăr, bătrân, ţăran, muncitor, intelectual şi întreaga suflare, vom pieri ca neam şi ca etnie. Sunt întrebări cu care ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii, cât şi urmaşii noştri, sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor acuza că le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâşietoarei ignoranţe care ne macină existenţa.
Poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care-s primejdiile, care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc, etc?” Primejdiile sunt multiple. Manifestările lor sunt şi ele multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de dispoziţia fiecăruia în parte de a se lăsa momit. Dar, totuşi, cel mai bine le gustă cei care duc viaţă adevărat creştinească; cei ce „gustă” dramatic din durerile vieţuirii creştine; cei care nu cochetează diplomatic cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, şi nici nu fac concesii „pietist – ecumeniste” în faţa lumii şi a năravurilor ei.
Mergând pe firul problemei, cred că cea mai înspăimântătoare primejdie, atât pentru toţi creştinii, cât şi pentru fiecare în parte, este apostazia. Astăzi există mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea din manualele de istorie bisericească şi din Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire, folosind parţial aceleaşi mijloace ca-n vremea marilor apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi, „simpatice”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”.
Vechea apostazie era tiranică, oprimantă, chinuitoare astfel încât îţi punea la treabă, împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistenţă, de a acţiona într-un mod vulgar şi vizibil; dându-ţi posibilitatea de-a o identifica direct şi implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură externă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului, sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere de răzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important pentru un creştin în lupta cu păcatul şi cu apostaziile vremii.
Dar astăzi ce se întâmplă? Apostazia omniprezentă ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră), pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre. Trebuie să ştim însă că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii care permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele cu neîmpăcarea cu apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, care dau vigoare şi bărbăţie sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă duhului apostaziei.
Având în vedere că apostazia pătrunde în inimile noastre prin trup şi prin suflet, pe acestea se cuvine să le păzim. Această păzire creştinii o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului vremurilor de acum vine din toate direcţiile cu paşi de pisică şi cu iuţime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nici pe preşedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant, nici pe analfabet, absolut toţi sunt încercuiţi de păcatele lumii.
Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai iertătoare cu stăpânii Bisericii, că apostazia acesta generală „tremură” şi „se dă de ceasul morţii” în faţa prelaţilor noştri arhierei şi clerici, şi din păcate, unele „cinstite feţe” se cred chiar aproape infailibile în faţa rătăcirilor moderne.
Ei bine, nu-i chiar aşa. De ce? Fiindcă astăzi, lepădarea sau apostazia a ajuns să ia chiar şi chipul lui Hristos, chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, cât şi în întâlniri şi alianţe „de pace”, în fundaţii şi organizaţii cu caracter ecologist-umanist, cât şi în întruniri, mitinguri şi dezbateri sociale, politice, umanitare. Oare acesta să fie într-adevăr chipul lui Hristos?
Cu siguranţă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit şi înviat Hristos? Pentru confort, pentru „o pâine mai albă”, pentru un serviciu mai bun, pentru „mărirea salariilor”, pentru „schimbarea nivelului de trai”, pentru „o lume mai bună” şi „pace între popoare”?
Oare Hristos s-a răstignit pentru desăvârşirea şi prosperitatea omenească a societăţii şi a întregii lumi? Orice drept-credincios (ortodox) ştie că nu. Atunci, dacă mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă mai înfrânez, de ce să mai mă nevoiesc? Înseamnă că nici dreapta credinţă nu contează dacă o mai păstrez. Dacă mă mântuiesc prin „progres” şi „ordine socială” înseamnă că strămoşii noştri care n-au cunoscut „progresul” nostru şi nici „ordinea noastră socială” nu s-au mântuit, şi nici nu se vor mântui. Înseamnă că nici noi, nu ne mântuim, şi nici cei de după noi şi aşa mai departe, pentru că fiecare generaţie este depăşită în aceste „dezvoltări” de generaţia următoare. Această „Teologie umanistă” ne învaţă să alergăm şi să ne îmbuibăm cu bunătăţile acestui veac care bucură trupul, dar întristează sufletul, căci răpeşte ortodoxului dorirea şi aşteptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi aspru criticată de toţi marii Sfinţi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe (în vremea noastră de Sfinţii Teofan Zăvorâtul, Ignatie Briancianinov, Ioan Maximovici, Serafim Rose, Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Arhiepiscopul Averchie Tauchev, Ioan Iacob Hozevitul, etc) cât şi de gânditori precum Dostoievschi, Leontiev, Rozanov, Soljeniţîn,etc.
Acest „umanism universal”, la origine catolicoprotestant, cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice (Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”) care-l pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat şi întreţinut inconştient de noi toţi, iubitori ai simţurilor şi aserviţi „ societăţii de consum”.
Ce este această „societate de consum” pentru toţi oamenii şi mai ales pentru noi ortodocşii secolelor XX – XXI e foarte bine să ştim. E societatea care nu precupeţeşte nici un efort ca omul să fie un „bun al poporului”, iar poporul un „bun” al elitei conducătoare.
E societatea care sacrifică şi „absoarbe” pe individ în vidul „demono-craţiei” absurd şi abstract al „poftelor legiferate”, al „poftelor constituţionale” ocrotite (şi ocrotitoare) de masele populare şi conducătorii lor.
Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu face diferenţa dintre social şi moral. Dacă un om săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserică şi faţă de legile mântuirii; el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile ei, adică lumea acesta, iar Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără lăuntrice mustrări şi sufleteşti frământări. E tipul celui care săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios „datoria”. E cel care în faţa mustrărilor răspunde senin şi candid: „am avut ordin”, „nu mi-am făcut decât datoria”, „sunt nevinovat, şeful răspunde”, „eram în misiune” etc.
Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor sataniste, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi nu-s doar ei, ci şi noi, pentru că suntem uneori pilde de astfel de moravuri, alteori favorizând răspândirea lor, cedând în faţa puterii, a serviciului, a unui profit nemeritat, a şantajului, etc.
Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica de teama şi de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.
Un mare cuvios al vremii noastre, părintele Paisie Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii, numea lumea contemporană „GENERAŢIA NEPĂSĂRIII”, adăugând că „Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte.”
Da, într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte. Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atât nor de nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vor urî strămoşii, adică pe noi şi înaintaşii noştri, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai celor de mâine, şi vai nouă celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilor, copiilor noştri, suntem vrăjmaşii strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii neamului românesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit, Care ne mustră cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?» (Matei 23, 32-33)

Fragment din cartea: Martirie Paduraru, despre chipul omului nou pag. 21-27

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/apostazia_contemporana_o_primejdie_reala_impotriva_ortodoxiei/2017-02-27-339

 

Gheron Sava despre cardurile electronice premergătoare pecetluirii. O poziție echilibrată a părinților aghioriți!

De aceea și cardurile acestea de care ați spus acum (CARDUL DE SĂNĂTATE – n.n), în esență ele nu sunt lepădare de Hristos, însă ele ne pregătesc astfel încât să ne obișnuim și să acceptăm pecetluirea.

Vedeți, facem un păcat mic și de multe ori nu putem să ne pocăim, pentru că am pierdut Harul. Atunci când omul va primi… va fi pecetluit pe mână și pe frunte, Sfântul Ioan Evanghelistul spune în Apocalipsă că, pentru un astfel de om, nu mai există mântuire. Există și o etapă premergătoare pecetluirii, care și aceasta este interzisă omului. Nu pentru că este pecetluirea pe mână și pe frunte, ci pentru că ea constituie renegarea lui Hristos. Despre această etapă a vorbit Sfântul Paisie Aghioritul. El a vorbit despre cardurile electronice de dinaintea pecetluirii, care vor conține toate cardurile și toate elementele și fără acestea nu vom putea să cumpărăm sau să vindem ceva. Aceasta se va întâmpla înaintea Apocalipsei. Aceasta nu este pecetluirea, însă ea constituie lepădare, pentru că, primind numărul Antihristului 666, care este menționat în cartea Apocalipsei ca fiind de aceeași putere cu pecetluirea, însă Apocalipsa spune și următorul lucru: cel care va primi pecetea Antihristului în numele lui sau numărul lui, acesta nu se mântuiește. Nu se referă neapărat la mână sau la frunte ci la numărul 666, care pe cardul nostru de identitate, buletin electronic, fără de care nu vom putea să facem nimic, are aceeași valoare negativă, ca să-i spunem așa, cu pecetluirea pe mână. Să nu uităm că acest cip al cardului apoi îl vor pune în mână sau pe frunte și ni se va spune: „care-i diferența, de ce să-l ai în buzunar, cardul, când poți să ai cipul acesta pe mână sau pe frunte?”. Atunci vom fi, într-adevăr, în ultimii ani, în anii Antihristului și diferența dintre pecetluirea pe mână și pe frunte și cardul electronic este că ne mai putem întoarce înapoi cu cardul, mai există pocăință, însă atunci când va fi pecetluirea pe mână și pe frunte nu mai există pocăință. De aceea și cardurile acestea de care ați spus acum (CARDUL DE SĂNĂTATE – n.n), în esență ele nu sunt lepădare de Hristos, însă ele ne pregătesc astfel încât să ne obișnuim și să acceptăm pecetluirea. Toate acestea sunt pregătitoare și de aceea trebuie să fim atenți. Atunci când va fi vorba de ultima etapă, acolo sub nici o formă să nu mergem înainte, să nu acceptăm.

Gheron Sava Lavriotul

Sursa integrală:

https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/02/03/transcrierea-integrala-a-conferintei-parintelui-sava-de-la-brasov-despre-pseudosinodul-din-creta/

A se vedea și:

https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2016/11/03/conferinta-de-la-brasov-a-parintelui-sava-lavriotul-marturisirea-care-ti-poate-schimba-viata/

Cum să aperi credința ortodoxă în care te-ai născut, dar pe care n-o cunoști?!

Biserica apostată închide ușa întoarcerii la credință, iar cei care sunt deja în Biserică au mântuirea grav primejduită.

Lepădarea de credință prin acceptarea în masă a ereziei ecumeniste nu s-a petrecut așa, peste noapte. Această lepădare se ”coace” în Biserica Ortodoxă de peste o sută de ani. La români s-a ajuns în această situație jalnică și pentru că au existat aproape 50 de ani de comunism în care Biserica a fost marginalizată și s-a învățat în școli socialismul științific. S-a rărit mersul la biserică al oamenilor și odată cu asta apartenența la Ortodoxie a devenit una formală, bazată mai mult pe datini și obiceiuri și mai puțin pe înțelegerea profundă a adevărurilor de credință și mai ales pe punerea în practică în viața de zi cu zi a acestora. Astfel au fost și posibile toate fărădelegile petrecute înainte și după 1989, pentru că oamenilor nu le-a mai fost frică de Dumnezeu, în sensul respectării poruncilor Lui, și astfel totul a fost și este posibil. Cum să aperi o credință în care te-ai născut dar pe care n-o cunoști, și care se întâmplă să fie și singura credință adevărată și mântuitoare, tu nefiind deloc conștient de asta, în tip ce hoardele invadatoare își apără cu înverșunare păgânismul lor aducător de moarte, încercând să-l impună și altora. Jalnic!

După 1989 preoții ar fi trebuit să facă o adevărată reevanghelizare a poporului. Se cerea imperios asta. Dar nici preoții și nici poporul nu au fost prea interesați de așa ceva, fiind mai mult tentați pe cele ale vieții materiale. Scăpați din țarcul lagărului comunist, întoarcerea la credință nu a mai fost o prioritate pentru românii eliberați de constrângeri. Vroiau să aibă o țară ca afară, iar prăbușirea programată a economiei românești i-a și forțat să-și i-a lumea în cap și să plece, unii definitiv ”afară”. Intrarea in NATO și UE a fost începutul sfârșitului independenței României, iar românii au votat cu entuziasm și inconștiență aderarea la aceste organisme internaționale, că doar vroiam să fim ”civilizați”, vroiam să fim ”în rândul lumii”. Care lume? Cea occidentală apostată? Ei bine, da! În loc să ne uităm în sus și să cerem ajutorul lui Dumnezeu, noi am căutat alianțe lumești, trecătoare care acum fac legea în această țară, o exploatează și o jecmănesc până la ultima ei resursă. Ne întrebăm ce mai aparține de fapt românilor în colonia România, și de ce accepăm și permitem să se întâmple asta. Poate pentru că ne-am transformat într-un neam de slugi din care oricine face ce vrea? Însă oricât ar fi haosul de mare, atâta timp cât ai o biserică ce se întemeiază pe dreapta credință nu este totul pierdut, din contră există speranța de a se îndrepta lucrurile. Ori ierarhii care ar fi trebuit să fie garanții acestei drepte credințe, au vândut-o în Creta. Nu știu dacă realizează amploarea dezastrului pe care l-au provocat. Într-o biserică dreptmăritoare orice rătăcit, chiar ateu fiind are unde să se întoarcă, și posibilitatea de a se mântui. Biserica apostată închide însă ușa întoarcerii la credință, iar cei care sunt deja în biserică au mântuirea grav primejduită. Schimbările hotărâte în Creta s-au făcut în ascuns, fără consultarea și nici măcar informarea prealabilă a preoților și a poporului, și nici ierarhii nu au avut drept de veto, pentru că s-a aplicat sistemul papist al deciziei luate de fiecare patriarh în numele tuturor ierahilor. Așadar cei ce s-au rupt de dreapta credință bagă pe gât sub amenințări de tot felul de dogme noi, străine învățăturii Sfintei Scripturi, a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și care au fost statornicite de două mii de ani în biserică, și care trebuiau păstrate cu orice preț. Adevărații schizmatici îi acuză pe cei ce vor să păstreze dreapta credință neschimbată de schizmă. Dar fiecare își va primi la Judecata lui Dumnezeu plata conform dregătoriei sale, și responsabilităților ce decurg din aceasta: poporul pentru că a fost indiferent, nesimțitor, analfabet duhovnicește și aplecat spre cele lumești, preoților că nu au învățat poporul, nu l-au catehizat cum trebuie și nu au explicat cu claritate ce înseamnă noua dogmă de credință cretană, iar ierarhilor că nu au apărat cu prețui vieții dacă era nevoie dreapta credință. Fiecare va da scoteală în fața lui Dumnezeu pentru fiecare suflet care s-a pierdut, și de care era direct responsabil prin rangul pe care l-a avut.

Comentariul scris de Raluca, preluat de pe:

http://ortodoxinfo.ro/2017/02/18/comentariul-cititorului-ce-ii-deranjeaza-de-fapt-pe-ierarhii-care-nu-sunt-pomeniti-si-ce-urmaresc/#.WKtoE9WLTIU

Părintele Cosmin Tripon: ,,Dialogul unui preot ortodox cu adepţii ecumenismului„

Urmare a dialogului informal pe care l-am avut cu consilierii Preasfinţiei Voastre la sediul Protopopiatului Beiuş din 17 ianuarie, 2017, mă văd nevoit să Vă transmit un răspuns scris la câteva din problematicile pe care le-am dezbătut împreună cu sfinţiile lor, considerând că un răspuns fundamentat din partea mea Vă va lămuri deplin asupra poziţiei mele faţă de sinodul din Creta şi ecumenism, chestiuni care, aşa după cum V-am informat deja în scris, au condus la decizia de a opri pomenirea Preasfiniei Voastre la sfintele slujbe pe care le săvârşesc. Din acest motiv am găsit de cuviinţă ca răspunsul meu să se numească:

Dialogul unui preot ortodox cu adepţii ecumenismului

Ce erezie s-a adoptat în Creta?

Sinodul din Creta a adoptat mai multe decizii cu caracter eretic:

• Organizarea sinodului nu a ţinut cont de practicile ortodoxe în această privinţă: au fost interzise intervenţii în afara subiectului, au fost acordate 10 minute pentru fiecare intervenţie, au fost admişi “observatori ai altor Biserici şi Confesiuni creştine”; conform art. 12, alin. 1 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod, s-a luat dreptul tuturor episcopilor de a vota în plen, dându-se un singur vot delegaţiilor naţionale; poziţiile negative faţă de documente au fost consemnate în cadrul delegaţiilor naţionale, într-un sistem de vot intern care a zădărnicit orice opoziţie a episcopilor faţă de forma finală a documentelor; unanimitatea necesară pentru aprobarea textelor s-a interpretat ca unanimitate a celor prezenţi, textele fiind aprobate, în ciuda neparticipării a patru dintre cele paisprezece Patriarhii ortodoxe; textele votate au, conform art. 13, alin 1 dinRegulament, autoritate panortodoxă, indiferent de modul în care le receptează pliroma, prin această decizie vocea poporului ortodox fiind redusă la nimic.

• A desfiinţat hotarul dintre Ortodoxie şi erezie, necondamnând nicio erezie, considerându-le pe toate ca partenere de dialog ale Bisericii Ortodoxe.

• A aprobat ecumenismul ca singurul mod de colaborare între Biserica Ortodoxă şi cei din afara Bisericii. Ecumenismul, care este considerat de sfinţii părinţi ai secolului XX (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Maximovici şi mulţi alţii), erezia ereziilor, a devenit singurul reper misionar al Bisericii noastre în lume.

• A acceptat ideea eretică a participării Bisericii Ortodoxe la efortul de “restabilire a unităţii creştinilor” propovăduit de către ecumenism, care are ca scop unirea Bisericii Ortodoxe cu ereziile într-o presupusă “Biserică adevărată a lui Hristos”, care să nu ţină seama de diferenţele dogmatice dintre ortodoxie şi erezie.

• A lansat ideea falsă că dialogul ecumenist este o practică dintotdeauna a Bisericii, când, de fapt, singura formă de colaborare între ortodocşi şi eretici este mustrarea ereticilor şi îndemnarea lor să revină la Ortodoxie.

• A acreditat teoriile eretice referitoare la “unitatea pierdută a Bisericii” sau “refacerea unităţii creştinilor”, când de fapt unitatea Bisericii nu s-a pierdut niciodată, ea însemnând unitatea de credinţă a Bisericii Ortodoxe.

• A instaurat o confuzie periculoasă între Sinoadele Ecumenice şi Mişcarea ecumenică, lăsând să se înţeleagă că ecumenismul actual ar fi o continuare a activităţii Sfintelor Sinoade Ecumenice din vechime.

• A acceptat denumirea “istorică” de “biserici” conferită ereziilor, achiesând, prin aceasta, la ideea că în afara Bisericii Ortodoxe ar mai exista şi alte forme de“biserică”. Această idee este o transpunere în practică a ideii eretice a lui Jean Calvin despre “rămăşiţele triste ale adevăratei Biserici”, preluată de către teologia romano-catolică a “Bisericilor nedepline”, susţinută de Conciliul II Vatican şi introdusă în gândirea ortodoxă de către Ioannis Zizioulas, prin intermediulDeclaraţiei de la Toronto, care vorbeşte despre “ecclesia extra ecclesiam” (“Biserică în afara Bisericii”).

• A dat impresia falsă că activitatea Mişcării Ecumenice s-ar afla sub directa binecuvântare a Duhului Sfânt, când, de fapt, aceasta este o întreprindere strict omenească, menită să creeze un amestec sincretist între Ortodoxie şi erezie.

• A aprobat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto, transformându-le în izvoare de drept bisericesc ortodox. Constituţia CMB susţine principiul minimalismului dogmatic care trebuie îndeplinit pentru realizarea “Bisericii adevărate a lui Hristos”, pe care o urmăreşte ecumenismul adică consideră că pentru a reface unitatea creştinilor trebuie să se ajungă la înţelegere cu privire la câteva doctrine, celelalte putând fi considerate “tradiţii locale” ale diferitelor “ramuri ale Bisericii”. Din citirea Declaraţiei de la Toronto deducem o serie de idei eretice la care sinodul din Creta s-a făcut părtaş:

• Biserica lui Hristos este altceva decât Biserica Ortodoxă (premisa IV.3), întrucât aceasta este doar una dintre celelalte “biserici” din CMB. Prin această premisă, toate membrele CMB trebuie să recunoască faptul că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la ele, adică nu există identitate completă între aceste membre CMB (inclusiv Bisericile Ortodoxe) şi Biserica Universală. Acceptarea ideilor propuse de premisa IV.3 este erezie în adevăratul sens al cuvântului, deoarece înseamnă recunoaşterea că cei ce se află extra muros (în afara Bisericii) sunt membri ai Bisericii adevărate, că aparţinaliquo modo (în egală măsură) acesteia, şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii). Expresia ecclesia extra ecclesiam anulează postulatul sfântului Ciprian al Cartaginei, care spunea extra ecclesiam nulla salus (în afara Bisericii nu există mântuire).

• Biserica lui Hristos este una (premisa IV.2), dar nu este Biserica Ortodoxă, ci Biserica “redescoperită” la capătul dialogului ecumenic.

• Biserica Una pe care o concepe Mişcarea Ecumenică îl are cap pe Hristos (premisa IV.1), iar nu Biserica Ortodoxă. Ar fi greu de crezut că Hristos este Capul tuturor confesiunilor din CMB.

• Deşi unele dintre membrele CMB nu se recunosc una pe cealaltă ca “biserici” în adevăratul sens al cuvântului (premisa IV.4), ele pot manifesta “unitatea în Hristos”, în ciuda diferenţelor de credinţă, recunoscând că toate îl slujesc pe Domnul.

• Bisericile membre recunosc în celelalte elemente ale Bisericii adevărate (premisa IV.5). Prin acceptarea acestei afirmaţii, Biserica Ortodoxă admite că ea însăşi are doar elemente ale Bisericii adevărate, nu că ar fi Biserica adevărată şi deplină. În plus, sinodul admite elemente ale bisericităţii în erezii şi schisme, ceea ce contravine cu totul doctrinei Bisericii. Aceste “elemente” sunt enumerate în documentul de la Toronto: predicarea Cuvântului, învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Acestea pot fi considerate comune numai dacă admitem că celelalte confesiuni şi comunităţi predică cu adevărat Cuvântul ortodox, că interpretează ortodox Scripturile şi că au harul mântuitor care face ca Sfintele Taine să opereze în viaţa credincioşilor. Dacă ar avea toate acestea, ele ar fi de fapt ortodoxe. Or, această idee este perfect eretică, de vreme ce ereziile şi schismele desprinse din Biserica Ortodoxă şi-au pierdut în primul rând harul, capacitatea de a oferi mântuirea prin Sfintele Taine (cele mai multe au pierdut şi tainele însele) şi înţelegerea cu adevărat a Sfintelor Scripturi şi a voii divine exprimate în ele.

• “Sfânta Biserică Catolică” despre care vorbeşte documentul se realizează prin “redescoperirea unităţii pierdute” a tuturor membrelor CMB, care, pornind de la această bază minimală, “manifestă unitatea în Hristos”. Dacă asociem acestei idei, viziunea despre elementele comune ale Bisericii adevărate ce se regăsesc în toate membrele CMB, ajungem la concluzia că CMB are o concepţie papistă despre catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii, văzând Biserica Catolică drept o extensie a Trupului lui Hristos peste toată lumea creştină, nicidecum o deplinătate a adevărului şi harului divin în fiecare comunitate creştină, aşa cum o concepe Ortodoxia. Prin acceptarea acestui document, sinodul renunţă la sobornicitatea ortodoxă pentru a îmbrăţişa maniera papală de a concepe catolicitatea Bisericii.

• Prin faptul că membrele CMB se consultă pentru a vedea ce doreşte Hristos de la predica lor în lume se subînţelege că Biserica Ortodoxă însăşi ar avea nevoie de astfel de consultare, când, în realitate, Hristos a spus Bisericii Sale ce doreşte de la lume încă de acum 2000 de ani, iar planul misionar al Bisericii nu trebuie făcut prin consultare cu ereticii şi schismaticii.

• Ideea de “construire a Trupului lui Hristos” sugerează că Biserica Ortodoxă participă în cadrul ME la constituirea unui “corp eclesial” străin sieşi, de vreme ce Biserica Ortodoxă este Însuşi Trupul lui Hristos, alcătuit din credincioşii săi, din interiorul Bisericii.

Pe lângă aceste erori fundamentale, care se constituie în erezii eclesiologice, sinodul din Creta a aderat la ideologia new-agistă a ecologiei, impunând o sărbătoare de rugăciune pentru mediu, în care să se roage împreună cu romano-catolicii „pentru creaţie”, a acceptat impedimentele civile la căsătorie, punând Biserica în pericol de a fi obligată să accepte căsătoriile homosexuale, a consfinţit pogorămintele pentru căsătoriile mixte cu ereticii, introducând ecumenismul la nivelul familiei, a acceptat pogorămintele la nivelul Bisericilor locale pentru post, destabilizând unitatea de practică liturgică sub acest aspect extrem de important.

Cine ţi-a cerut după sinodul din Creta să faci altceva, să propovăduieşti altă învăţătură de credinţă?

Episcopul meu îmi cere ca după sinodul din Creta să mărturisesc învăţătura pe care o mărturiseşte el, deoarece orice preot ortodox este delegatul episcopului său în teritoriu. Pomenirea episcopului la sfintele slujbe înseamnă două lucruri: 1. faptul că preotul este delegatul episcopului în teritoriu; 2. faptul că preotul învaţă în teritoriuînvăţătura pe care o învaţă episcopul său. În mod normal, această învăţătură este cea ortodoxă, a Bisericii, dar atunci când episcopul învaţă şi propovăduieşte altă învăţătură, atunci preotul care nu doreşte să se facă părtaş la erezia episcopului întrerupe pomenirea sa, arătând prin aceasta că refuză să înveţe o erezie.

Dacă Mântuitorul S-a rugat „ca toţi să fim una” , cum am putea reface unitatea Bisericii, dacă refuzăm să ne întâlnim şi să discutăm cu ceilalţi, devreme ce despărţirea s-a făcut din cauza orgoliilor omeneşti?

Aşa cum ne învaţă foarte clar Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 17, verset 11, Mântuitorul se roagă ca toţi să fie una în acelaşi cuget cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Prin urmare, Mântuitorul se roagă ca toţi ortodocşii să fie una, nu ca ortodocşii să fie una cu ereticii. Dacă citim un verset mai jos, vedem că Mântuitorul Însuşi spune că atât timp cât a fost în lume i-a păzit pe toţi cei pe care Tatăl I i-a dat şi nu a pierit niciunul, în afară de fiul pierzării (In. 17,11). Fiul pierzării a pierit din propria voinţă, pentru că nu a fost în acelaşi duh cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Fii ai pierzării sunt ereticii contemporani. Iluzia ecumeniştilor că toţi ereticii se vor întoarce la trăire ortodoxă prin “dialog” ecumenist este ridicolă şi nu ţine seama nici de natura umană, nici de lucrările demonice din lume, nici de orgoliile omeneşti.

De asemenea, în dialogul cu ereticii trebuie ţinut seama de natura ereziei. Prin natura sa, erezia este o opoziţie de bună voie faţă de dreapta învăţătură a Bisericii. Din această descriere, rezultă, pe cale de consecinţă logică, faptul că ereticii cunosc la perfecţie învăţătura ortodoxă, însă o dispreţuiesc şi o înfruntă din mândria pe care o au de obicei “fiii pierzării”. Este o minciună să afirmăm că îi învăţăm noi pe cărturarii protestanţi sau catolici ortodoxie, când ei au în bibliotecile lor tot ce s-a scris vreodată în spaţiul ortodox. Tot ce au de făcut catolicii pentru a învăţa ortodoxie este să citească pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii Romei din primele secole ale primului mileniu, când Roma era Biserică Ortodoxă. Librăriile Vaticanului au cu siguranţă operele acelor sfinţi.

Este penibilă pretenţia că pe pe eretici îi învaţă doctrina ortodoxă unii care s-au educat în şcoli catolice şi protestante. Putem să spunem că, de fapt, dialogul ecumenist între ortodocşi şi ereticii este de fapt un monolog al ereticilor, de vreme ce “avangarda ecumenică ortodoxă” este educată în duhul protestant şi catolic, în şcolile şi pe cheltuiala protestanţilor şi catolicilor, tocmai pentru a deveni “parteneri de dialog ecumenic”. Rezultatele acestui dialog nu se lasă aşteptate: în locul unei întoarceri la Ortodoxie a ereticilor, asistăm la o diluare continuă a învăţăturii Bisericii noastre.

Există o mare diferenţă între misiunea Bisericii şi dialogul ecumenist. Misionarismul Bisericii este acţiunea dintotdeauna de a predica cuvântul lui Dumnezeu celor care nu l-au auzit până acum, pe când ecumenismul este o acţiune de tranzacţionare şi negociere a adevărului de credinţă pentru a ajunge la un compromis care să permită aşa-numita “unitate a creştinilor”. În ciuda retoricii găunoase a ecumeniştilor ortodocşi, comunităţile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor nu dau niciun semn că ar fi dispuse, după 100 de ani de ecumenism, să renunţe la ereziile lor şi să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. Şi-l închipuie cineva pe papa de la Roma renunţând la pretenţia de înlocuitor al lui Hristos pe pământ şi botezându-se ortodox, împreună cu toată comunitatea sa? Îşi închipuie cineva grupările protestante dezvoltând respectul cuvenit pentru Sfânta Fecioară Maria, pentru Sfintele Icoane, pentru Sfintele Taine, pentru Sfintele Moaşte, pentru Preoţia Sacramentală, pentru Sfânta Tradiţie, sau pentru Sfânta Cruce? Faptul că protestanţii luterani se pregătesc să-şi normalizeze relaţiile cu Roma, iar nu cu Ortodoxia, denotă cât de productiv este dialogul ecumenist.

Pretenţia că prin dialog ecumenist se transmite învăţătura ortodoxă ereticilor este o minciună, deoarece dialogurile ecumeniste se duc strict la nivelul conducerii diverselor erezii de extracţie creştină, fără a se ajunge la contactul direct cu popoarele înşelate de aceste erezii. Îşi închipuie cineva că papa Romei sau alţi ereziarhi protestanţi ar fi de acord ca predicatorii ortodocşi să îi convertească la Ortodoxie pe credincioşii lor de dragul dialogului ecumenic?

Vremurile se schimbă, Biserica trăieşte alte vremuri decât în perioada Sf. Părinţi şi a Mântuitorului, Evanghelia rămâne aceeaşi, dar Evanghelia trebuie adaptată la vremurile în care noi trăim, în sensul de a găsi căile cele mai potrivite pentru vremea în care noi existăm, ca să ajungem la sufletele oamenilor.

Această afirmaţie eretică neagă caracterul etern al învăţăturilor evanghelice, condiţionând valabilitatea lor de concordanţa cu mentalitatea epocii în care ele sunt propovăduite. Singurul lucru care trebuie adaptat epocii în care trăim este modul în care folosim cuvântul sfânt al lui Dumnezeu pentru a-l face înţeles de către contemporani, nicidecum conţinutul propriu-zis al Evangheliei, principiile sale dogmatice, morale, canonice sau liturgice, care sunt imuabile şi nu pot fi interpretate în funcţie de mentalitatea epocii în care trăim.

Rolul Bisericii este de a îndumnezei pe credincioşi după har, nu de a se mundaniza ea prin adaptarea învăţăturii lui Hristos la mofturile anumitei epoci. Există nenumărate exemple de aggiornamento ortodox al Sfintei Evanghelii: evitarea folosirii pasajelor scripturistice care vorbesc despre păcatul homosexualităţii, a celor ce vorbesc despre obligativitatea ascultării femeii faţă de bărbat, a relatărilor istorice despre răstignirea Mântuitorului, de dragul “corectitudinii politice” ş.a.m.d.

Chestiunea căsătoriilor mixte e nouă în Biserică? Nu s-a făcut şi înainte de sinodul din Creta? (adică dacă s-a facut acest compromis înainte, de ce nu se mai poate face în continuare?)

Faptul că în Biserică există acest pogorământ mai demult nu este un motiv pentru a continua să îl acceptăm ca o practică legiferată la nivel panortodox. Rolul sinodului din Creta ar fi trebuit să fie tocmai acela de a pune capăt acestei practici, nu de a o legifera la cel mai înalt nivel.

Pogorământul pe care îl face episcopul în Biserică în privinţa căsătoriilor mixte este o interpretare eronată a sfintelor canoane, a canonului 72 Quinisext, care prevede ca orice căsătorie mixtă să fie nerecunoscută şi interzisă şi contractanţii ei afurisiţi, iar căsătoria să se permită numai dacă s-a contractat între doi păgâni, dintre care unul s-a convertit la Ortodoxie, iar celălalt refuză să o facă, sau a canonului 10 al sinodului Laodiceea, care spune că nu se cuvine ca cei ai Bisericii, clerici şi mireni, să se însoţească cu ereticii.

Această practică necanonică a produs până acum efectul nefast că cele mai multe persoane ortodoxe care au acceptat căsătoria mixtă cu ereticii au sfârşit prin a fi înghiţite de erezia cu care s-au căsătorit, datorită spiritului prozelit al ereticilor şi slabei adeziuni la ortodoxie a ortodocşilor.

Decizia de a căsători ortodocşii cu ereticii, lăsată de către sinodul din Creta la latitudinea patriarhatelor ortodoxe, pe lângă faptul că nu este decizia ortodoxă într-o problemă care trebuia soluţionată în spiritul canonului 72 Quinisext, distruge practica unitară a Bisericii în această privinţă, deoarece un cuplu mixt care se căsătoreşte într-o Biserică ortodoxă ce acceptă această practică trăieşte în desfrânare în ochii altei Biserici, care nu acceptă aşa ceva, creându-se un haos canonic la nivel panortodox. În plus, această decizie a fost luată într-un context ecumenist al sinodului, fiind de fapt o transpunere la nivelul familiei a ecumenismului.

Nu suntem noi în măsură, preoţii şi credincioşii, să contestăm hotărîrile unui sinod, aceasta este treaba episcopilor

Această afirmaţie episcopocentristă şi chiar episcopolatră ignoră faptul că deciziile canonice şi dogmatice ale unui sinod ecumenic sau panortodox sunt receptate în Biserica Ortodoxă prin acceptare sau respingere de către pliroma Bisericii, adică de către clerul inferior şi poporul dreptcredincios. Prin urmare, suntem cu totul în măsură să contestăm deciziile eretice ale unui sinod eretic, lucru pe care îl atestă practica istorică din toate timpurile şi orice manual de drept bisericesc ortodox.

Practica sinoadelor ecumenice ne arată că la un asemenea sinod se pot lua două tipuri de hotărâri: canonice şi dogmatice. Hotărârile dogmatice ale unui sinod ecumenic nu sunt valabile prin ele însele, ci devin general valabile numai după ce întreaga Biserică le acceptă în mod tacit şi spontan, întrucât ea are în totalitatea ei calitatea de păstrătoare infailibilă a învăţăturii de credinţă¹. Întrucât, în calitate de Trup al lui Hristos, Biserica se bucură de asistenţa deplină şi nedezminţită a Duhului Sfânt, ea poate şi să respingă tacit sau spontan hotărârile dogmatice ale oricărui sinod²(inclusiv ale celor panortodoxe).

În ceea ce priveşte sinoadele panortodoxe, nici hotărârile canonice, nici cele dogmatice nu sunt valabile în ele însele, ci numai după ce hotărârile dogmatice au fost acceptate de către sinodul fiecărei Biserici în parte, iar pe baza acestei acceptări, de către întreaga Biserică, adică de către Trupul tainic al lui Hristos³.

La Conferinţa Panortodoxă presinodală din 1976 s-a decis ca sinodul care urma să se ţină să se numească “Sfântul şi Marele Sinod”, nu “sinodul panortodox”, nici “sinodul ecumenic”, urmând ca “consensul credincioşilor în procesul de receptare a sinodului să stabilească dacă a fost panortodox sau ecumenic”⁴. Un rol aparte este acordat, aşadar, chiar de către cei ce au pregătit “marele şi sfântul sinod” receptării sinodului de către pliroma, cea care va stabili şi ce fel de sinod a fost, dacă a fost vreun sinod.

Din păcate, documentul ecumenist Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, adoptat de către sinodul din Creta, a anulat rolul pliromei, prin articolul 22, care îi condamnă apriori ca dezbinători ai unităţii Bisericii pe toţi cei ce ar îndrăzni să condamne deciziile adoptate de acest sinod. Prin aceasta, sinodul din Creta a transformat conceptul de infailibilitate a Bisericii, aşa cum o vede Ortodoxia, ca exprimată în decizii ortodoxe inspirate de Duhul Sfânt ale episcopilor, acceptate şi mărturisite, prin aceeaşi inspiraţie a Duhului, de către poporul dreptcredincios, într-o infailibilitate de tip papist, în care cei paisprezece patriarhi ortodocşi dictează după cugetele proprii învăţătura Bisericii. Acest lucru este în sine erezie.

Nepomenirea ierarhului înseamnă încălcarea jurământului de la hirotonie şi se constituie într-un derapaj

Conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, nepomenirea episcopului pentru cazul de apartenenţă a acestuia la erezie este o practică perfect canonică, ce nu încalcă niciun jurământ de la hirotonire şi nu este niciun derapaj, ci o apărare a Bisericii de schismă şi erezie.

Promisiunea făcută la hirotonire are ca precondiţie de la sine înţeleasă ideea că episcopul este ortodox. Declaraţia de la hirotonire spune în primul rând: “În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe”⁵. Acesta este angajamentul meu ca preot ortodox, alături de promisiunea: “voi îndeplini cu râvnă tot ceea ce este spre binele şi mântuirea credincioşilor încredinţaţi mie spre păstorire”, “mă voi strădui să apăr Biserica Sfântă, păzindu-o de defăimare şi dezbinare” şi “stând permanent în ascultare faţă de Chiriarhul meu şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă”, în condiţiile în care chiriarhul meu îşi îndeplineşte condiţia fundamentală a episcopatului: învăţarea dreptei credinţe. Dacă nu o face, sunt obligat să ascult cuvântul sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: “De episcopul eretic fugi, fugi, fugi ca de un şarpe”.

Sfântul Iustin Popovici a întrerupt comuniunea cu cineva devreme ce dialogul ecumenist era demarat? Ştiţi că s-a rupt de Biserică? (consideră că eu m-am rupt de Biserică prin oprirea pomenirii)

Sfântul Iustin Popovici a întrerupt în anii 1970 pomenirea patriarhului sârb Gherman, pentru nişte declaraţii ecumeniste ale acelui patriarh. Cu toate acestea, aceeaşi patriarhie sârbă l-a declarat sfânt în anul 2010. Cum vă explicaţi acest lucru, dacă, prin nepomenire, “s-a rupt de Biserică”, cum vi se pare dumneavoastră?

Acelaşi lucru este valabil şi pentru sfântul Ioan Iacov Hozevitul, care s-a îngrădit prin nepomenire de patriarhul ecumenist al Ierusalimului, fiind peste câteva zeci de ani recunoscut ca sfânt de către aceeaşi Patriarhie a Ierusalimului. Întârzierea cu care Patriarhia a luat această decizie pare a fi fost determinată de acuzaţiile că sfântul ar fi fost schismatic pentru că a întrerupt pomenirea. Decizia finală a Patriarhiei Ierusalimului dă răspuns şi problemei pe care o avem noi acum. Mai mult, sfântul Ioan Iacov este recunoscut ca sfânt şi cinstit ca atare şi de către episcopii părtaşi la erezie ai Bisericii Ortodoxe Române.

Ideea că prin nepomenire pentru caz de erezie preotul se rupe de Biserică anulează canoanele sfinte 31 apostolic şi 15 I-II, sugerând că nu există nicio instanţă în care preotul se poate îngrădi prin nepomenire de episcopul eretic. Asemenea idee este nulă de drept, ştiindu-se că orice afirmaţie care contrazice un sinod ecumenic sau un canon aprobat de acesta este nulă şi nu produce niciun efect în Biserică.

Cei care suntem în comuniune cu episcopii semnatari la Creta suntem sortiţi pieirii, suntem departe de adevăr, numai dumneata deţii adevărul?

La această întrebare răspunde sfântul Maxim Mărturisitorul, când i-a fost adresată o întrebare la fel de impertinentă. Eu nu afirm nici că sunt singurul care mă mântuiesc, nici că ceilalţi sunt sortiţi pieirii. Afirm doar că eu nu doresc să îmi pun în primejdie sufletul şi mântuirea prin participarea la erezie şi la destinul care îi aşteaptă în veşnicie pe eretici.

Orice om are şansa îndreptării din erezie şi a întoarcerii la Ortodoxie. Cine preferă să rămână până la moarte în comuniune cu ereticii va avea destinul acelor eretici la judecată. Cine se va lepăda de ei şi se va pocăi, nu.

Simpla îngrădire de erezie nu salvează pe nimeni automat de pieirea veşnică, deoarece mântuirea se câştigă printr-o trăire continuă în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Însă această ascultare a poruncilor lui Dumnezeu se poate face numai în adevăr. Unde nu există adevărul de credinţă nu pot exista nici cuvintele mântuitoare ale lui Dumnezeu, care, ţinute şi practicate cu sfinţenie, duc către mântuire.

De care episcop aparţii, pe care îl pomeneşti la slujbe, deoarece apartenenţa la un episcop reprezintă un principiu canonic?

Din punct de vedere jurisdicţional sunt preot al Episcopiei Oradei, din cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi nu intenţionez să părăsesc această jurisdicţie.

Din punct de vedere al comuniunii de credinţă ortodoxă sunt în comuniune cu toţi credincioşii, preoţii şi arhiereii ortodocşi care mărturisesc şi drept învaţă cuvântul adevărului ortodox al lui Hristos.

Întreruperea pomenirii ierarhului nu înseamnă ieşirea din Biserică, nici o revoltă contra episcopului locului, ci doar o păzire de erezia propovăduită de actualul episcop. Potrivit profesorului de drept canonic Ioan N. Floca, tâlcuirea canonului 31 apostolic este următoarea: “Se apreciază că şi complicii clericilor schismatici cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă un cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de un episcop, ci de o erezie”⁶.

Prin urmare, eu nu mă despart de un episcop, ci de erezia pe care acest episcop o propovăduieşte la acest moment. În momentul în care nu o va mai propovădui, voi relua pomenirea sa, mărturisind prin aceasta şi eu credinţa ortodoxă a episcopului meu.

Beiuş, 01.02.2017

Cu deosebit respect,
 Pr. Cosmin Tripon

1 Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 429
2 Ibidem, p. 429.
3 Ibidem, p. 429.
4 Ibidem, p. 90.
5 http://protoieriabacau.ro/wp-content/uploads/2014/07/5.-Hotararea-Nr.-4218-Pentru-Aprobarea-Marturisirii-Solemne-Rostite-La-Hirotonie.pdf.
6 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

Ce am observat până acum din pozițiile pro Patriarhie

1. Sunt pline de „cherry-picking” (suprimarea probelor).

De când s-a terminat Sinodul din Creta internetul s-a umplut de citate patristice despre rolul episcopului în Biserică. Citate perfect adevărate, doar că se omite elegant ce au spus Sfinții Părinți despre episcopii care propovăduiesc erezia.

Adresându-se episcopilor, Sfântul Apostol Pavel spune:

„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei”. (Fapte 20, 28-30).

Textul este destul de clar, iar tâlcuirile subliniază și mai mult datoria episcopilor de a veghea ca dreapta credință să fie respectată întocmai.

Canonul 15 al Sinodului I-II numește în mod cât se poate de clar episcopul care propovăduiește o erezie condamnată de Sinoade sau de Sfinții Părinți – „pseudoepiscop”. În momentul în care acesta nu mai învață dreapta credință, nu mai este episcop.

Nu este o chestiune nemaiuzită până la acest canon. Și în secolele anterioare episcopii eretici nu mai erau considerați episcopi (vezi cazul lui Nestorie și modul cum foarte mulți au întrerupt pomenirea cu el). Și deși au fost și cazuri în care s-a menținut pomenirea din iconomie, totuși subliniez cuvântul „iconomie”. Regula a fost mereu aceea ca episcopul care propovăduiește erezia nu mai este episcop. Când au fost reprimiți episcopii și clericii care au aderat la donatism, au fost reprimiți direct, tot prin iconomie, iar faptul că s-a pus această problemă, arată clar care este regula (vezi canonul 68 Cart.)

Sfântul Ignatie Teoforul, atât de invocat în ultima perioadă spune și el că: „Oricine vorbeşte altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn în ale credinţei, chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar minuni de ar face, chiar de ar prooroci, să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor”.

Pentru mine este destul de evident că selectarea discreționară a textelor patristice în favoarea autorității episcopale este o manipulare ieftină. Și vine întrebarea: dacă sunt atât de convinși că adevărul este de partea BOR, ce sens ar mai avea să selecteze atât de discreționar textele?

2. Sunt slab fundamentate teologic sau nu sunt deloc fundamentate.

Nu consider că dețin adevărul absolut și nici că poziția mea e musai cea mai corectă. Motiv pentru care am citit mai toate textele pro Patriarhie.

Marea majoritate însă nu au niciun fundament teologic și sunt construite pe sistemul „ca să fie bine, ca să nu fie rău”. Sunt texte infestate de cuvinte gen „dezbinare”, „schismă”, „nesupunere”, toate având drept scop să-l sperie pe cel care îndrăznește să aibă altă poziție decât cea oficială. E o tactică știută de când lumea, că prin frică poți controla cel mai bine masele.

Dacă nu promovează spaima, atunci te atacă la sentiment: îți vorbesc mieros și în limbajul de lemn clasic despre „unitate”, „dragoste frățească” și altele în genul acesta.

Însă niciun asemenea text nu pune problema dogmatic și canonic la modul exhaustiv. Este o chestie bine știută că în Ortodoxie vorba trebuie să fie „da, da sau nu, nu”. Iar justificarea unei poziții „teologice” prin apel la frică sau sentimentalism efectiv nu ține, mai ales că în teologie astfel de porniri sunt considerate oricum ca fiind rezultat al căderii, nu al vieții în Hristos.

3. Se ocolește o dezbatere publică.

Recunosc aici că este și vina indivizilor ,,rasiști și apocaliptici” care abia așteaptă să intre într-o sala de conferință și să urle non-sensuri cât pot de tare împiedicând astfel o dezbatere civilizată.

Există însă și alte căi și există teologi foarte buni de ambele parți. BOR are trust media. De ce nu invită, într-un studio, doi asemenea teologi care să dezbată problemele astea? Sau să facă o conferință bazată pe invitații? S-a ocolit de la bun început o dezbatere sinceră pe tema Creta, iar tentativele de conferințe venite dinspre cei care sunt pro au fost fade și prost organizate.

Dar să nu uităm: inițiativa trebuie să vină și de la cei ce suntem anti.

(S-a făcut această invitație la dialog printr-un ,,document oficial” –  https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2016/11/…/expresia–constiintei-noastre/  și nu numai – n.n).

Sursa: https://theologiepatristica.wordpress.com/2017/02/14/ce-am-observat-pana-acum-din-pozitiile-pro-patriarhie/#more-1564

Viaţa trăită în comuniune, iar nu ca supravieţuire individuală, constituie modul de existenţă al Bisericii.

Omul a fost chemat de Logosul divin la comuniunea cu Sine prin dumnezeiasca Liturghie, efectul iubirii jertfelnice fiind îndreptat spre restaurarea, sfinţirea şi îndumnezeirea firii omeneşti în Hristos. Prin jertfa adusă Tatălui, comuniunea dintre Dumnezeu şi om se restabileşte, Hristos făcându-Se ,,tuturor pricină de mântuire veşnică” (Evr. 5, 9). El comunică tuturor celor ce cred în El şi mai ales celor ce au o participare înţelegătoare la Sfânta Jertfă, puterea Sa sfinţitoare, iradiantă de iubire, oferindu-Se pe Sine prin Sfintele Taine, prin Sfânta Euharistie. Atunci când ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele lui Hristos, trupul nostru individual se hrăneşte cu trupul comuniunii, care este viaţa dumnezeiască întrupată în viaţa lumii. Euharistia ne uneşte nu numai cu Hristos, ci uneşte existenţa noastră dezbinată şi firea noastră fărâmiţată, viaţa noastră biologică şi viaţa noastră duhovnicească, pe cei vii şi pe cei adormiţi, pe păcătoşi şi pe sfinţi ,,într-o unitate dumnezeiască de cuget, într-o singură şi unică suflare”. Viaţa trăită ca şi comuniune, iar nu ca supravieţuire individuală, constituie modul de existenţă al Bisericii.

Pe de altă parte, credinţa pervertită în convingeri individualiste, cultul redus la o îndatorire individuală, nevoinţa transformată într-o cerinţă morală, rugăciunea diminuată la o necesitate particulară, pot desprinde omul de corpul comunităţii euharistice, izolându-l într-un spaţiu al nevoilor egocentriste. Chiar dacă se găseşte în biserică, el individualizează participarea la evenimentul eclezial, iar dacă se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, el vede în aceasta doar un ,,mijloc de sfinţire” ce-i asigură îndreptăţirea şi chiar mântuirea. El, individul, nu este preocupat de caracterul comunial al Bisericii, ia parte la cultul colectiv, dar pentru a se ruga individual, se împărtăşeşte din Potirul comun, dar pentru iertarea păcatelor şi dobândirea vieţii veşnice într-o variantă autonomă, însingurată. Trăieşte creştinismul ca un ansamblu de îndatoriri, obligaţii, necesităţi, ce-i asigură ,,fericirea veşnică” în formula izolată a religiozităţii. Este preţul pe care îl plăteşte pentru dobândirea veşniciei, efortul pe care-l depune necontenit pentru certitudinea unei vieţuiri ,,sigure” în nemurire.

Biserica lui Hristos este realizarea şi revelarea modului Treimic de existenţă. Acest mod este realizat şi revelat de comuniunea credincioşilor la Ospăţul euharistic, modul de constituire al întregii vieţi bisericeşti. Cultul este colectiv fiindcă exprimă dragostea Treimică în forme liturgice, menite să imprime în om chipul autentic de existenţă, care nu poate fi decât comunial. Întreaga viaţă bisericească ar trebui să exprime această viziune asupra existentului firesc, pentru definirea întregului univers spiritual al omului. Tainele şi ierurgiile desprinse de constituirea euharistică a Bisericii, apar ca simple ceremonii sau ritualuri potrivite momentelor sau evenimentelor centrate pe individ, ce oferă o ,,certificare harică”, îmbrăcată în formă magică. Deasemenea, Biserica când nu se mai identifică cu comunitatea euharistică, ea se  mărgineşte la parohia ce deserveşte ,,nevoile religioase” ale credincioşilor, iar preotul devine ,,prestator de servicii”, ,,slujbaşul” pregătit să intervină (în numele Domnului!) pentru rezolvarea necesităţilor individuale ale unei comunităţi. Mai mult, Dogmele, Canoanele bisericeşti şi toate Învăţăturile Bisericii, în loc să reveleze modul concret, autentic de existenţă al Ortodoxiei, se reduc la simple formulari, folosite pentru trebuinţe individuale în dobândirea  mântuirii.

Pe Dumnezeu însă, trebuie să-L căutăm nu pentru a-L folosi în trebuinţele cotidiene, fie ele şi liturgice, nu pentru a ne asigura mântuirea în chip individualist, nu pentru a primi compensaţii duhovniceşti pentru nevoinţele particulare, ci pentru că-L iubim cu o iubire ce ne uneşte cu El şi cu semenii noştri.

Din păcate astăzi, universul nostru spiritual este fărâmiţat în mii şi mii de indivizi ce se mulţumesc cu această stare, fără să se recunoască de fapt că e falsificat însuşi modul de existenţă pe toate palierele vieţii bisericeşti şi duhovniceşti. Tocmai de aceea este nevoie de clarificarea acestor aspecte existenţiale, de mare importanţă pentru omul Bisericii (şi nu numai), având în centrul preocupărilor Sfânta Euharistie şi legătura ce există cu viaţă noastră, de la zămislire şi până dincolo de moarte.

Preot Claudiu Buză

Îndemnului ,,părintesc și frățesc” de a-mi cerceta DUHOVNICUL și Sfintele Canoane, răspundem: ,,Mențin întreruperea pomenirii și condamn panerezia ecumenismului prin scrisori, articole, predici, cateheze și citirea Sinodiconului în Duminica Ortodoxiei”

Fiindcă sunt multe persoane dragi mie, preoți, monahi și mireni, care mi-au cerut lămuriri cu privire la situația în care mă găsesc ca urmare a întreruperii pomenirii, vreau să aduc următoarele precizări, cu speranța că mă voi face înțeles.

În urma întreruperii în mod canonic a pomenirii ierarhului, vinovat împreună cu întregul Sinod BOR de legiferarea panereziei ecumenismului, am fost oprit de la slujire de către episcopul locului, fiind considerat ,,schismatic” și responsabil de ,,ruperea unității Bisericii.”

Judecat în două rânduri de Consistoriul eparhial pe temeiuri canonice false, am refuzat participarea la a treia înfățișare, condiționându-o printr-o scrisoare în trei puncte (vezi anexă), la care nu am primit răspuns nici până astăzi.

Judecat în lipsă, am primit o citație prin care am fost îndemnat ,,părintește și frățește” să-mi cercetez DUHOVNICUL și Sfintele Canoane, până la o nouă înfățiare care va avea loc pe 09 februarie 2017. Am făcut lucrul acesta îndemnat de conștiința mea și sugestia venită pe cale oficială, concluzia fiind aceeași cu cea prezentată prin declarații și viu grai: îmi mențin întreruperea pomenirii și condamn panerezia ecumenismului prin scrisori, articole, predici, cateheze și ,,suplimentar”, pentru prima oară în fața credincioșilor: citirea Sinodiconului din Duminica Ortodoxiei (5 martie), o rânduială uitată voit de promotorii ecumenismului și dușmanii Bisericii.

Redau în rândurile următoare cele două scrisori prin care îmi condiționez participarea la judecata Consistoriului eparhial, ca răspuns la afirmațiile oficiale a reprezentanților eparhiali.

Preasfințite Părinte Episcop,

 

Subsemnatul Buză Claudiu, preot coslujitor la Parohia Sfânta Treime Urziceni, Protopopiatul Urziceni, numit în mod necanonic ,,preot suspendat” ca urmare a întreruperii pomenirii ierarhului, vă aduc la cunoștință că am primit citația cu Nr. 256/19 ianuarie 2017, din care rezultă, că mi s-a acordat, de către Forul de judecată al eparhiei, un nou termen, anume data de 09 februarie 2017, ,,cu nădejdea că vă (îmi) va fi de folos spre trezire și îndreptare”.

În acestă citație mi-ați cerut ca, ,,pentru luminare și izbăvirea de dezbinare”, să ,,cercetez DUHOVNICUL și Sfintele Canoane 31, 55, 74 Apostolic, 6 Sin. II ec.; 3 sin III ec; 18 sin IV ec; 31, 34 Trulan, 6 Gangra; 3, 14 Sardica; 5 Antiohia; 13, 14, 15 Constantinopol; 10, 11 Cartagina”.

Răspunsul meu la ,,îndemnul părintesc și frățesc” de mai sus, este unul afirmativ, de acceptare a unei bune rânduieli, de la cei ce sunt învățători și vor binele Bisericii lui Hristos. Așadar, mi-am cercetat duhovnicul și Sfintele Canoane enumerate mai sus și am ajuns la aceleași concluzii ca cele prezentate până acum, în scris sau dialog, cu Preasfinția Voastră și cu Forul de judecată al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor.

Aceste concluzii, sunt următoarele:

1. Ascultarea de duhovnic, ca și cea de ierarh, se face până la erezie. De aceea, atunci când apare pericolul de a fi ,,despărțit de Dumnezeu” prin păcatul ereziei, ierarhul, preotul, monahul sau mireanul, trebuie să se îngrădească față de această molimă și să facă ascultare de cel care ,,drept învață cuvântul Adevărului”. Adică, nu urmând necondiționat, orbește și cu lipsă de discernământ pe duhovnic, chiar și în păcatul ereziei, după cum spun unii: ,,ne va scoate Hristos și din iad pentru ascultarea noastră” (mărturia unui creștin cu ,,bună ascultare”!).

Ca urmare a acestui fapt, pentru a nu rămâne fără duhovnic sau în ,,neascultare” față de cel căruia mi-am încredințat sufletul până la momentul ,,Creta”, am hotărât să ascult de îndemnurile unui părinte duhovnicesc cu convingeri sănătoase, ortodoxe, care a întrerupt în mod canonic pomenirea ierarhului său din aceleași considerente, alegându-mi-l ca duhovnic pentru o nouă etapă a pastorației mele în Biserica lui Hristos. Așadar, îndemnurile canonice și patristice ale sfinției sale sunt de a continua slujirea ca preot și de a menține întreruperea pomenirii ierarhului, a Preasfinției Voastre, conform Canonului 15 al Sinodului I II Constantinopol, păstrând unitatea Bisericii și apărându-o de schismă;

2. Canoanele enumerate mai sus, nu au nici o legătură cu motivul pentru care eu am întrerupt pomenirea, deoarece nu am adus nici o acuzație sau vreo vinovăție împotriva Preasfinţiei Voastre, ci atitudinea mea, îndreptățită canonic, are drept scop îngrădirea de erezie și apărarea Bisericii de schismă (Can. 31 Apostolic, Can. 15 sin I II);

Prin urmare, acuzațiile nedrepte și necanonice pe care mi le-ați adus, anume de schismă și neascultare față de ierarh și suspendarea temporală de la slujire sunt, din punct de vedere canonic nule și mă îndreptățesc, ca preot al lui Hristos, să continui slujirea și să iau atitudine împotriva ereziei ecumenismului prin mărturisire scrisă și orală, spre slava lui Dumnezeu și apărarea Bisericii Ortodoxe.

Totodată, anexez precedenta scrisoare prin care mi-am condiționat participarea la a treia înfățișare la judecata Consistoriului eparhial, la care încă nu am primit un răspuns și pe care o folosesc ca temei și condiție pentru înfățișarea pe data de 09 februarie 2017.

,,Preasfințite Părinte Episcop,

Subsemnatul, Buză Claudiu, preot coslujitor la parohia Sfânta Treime Urziceni, Protopopiatul Urziceni, vă aduc la cunoștință că, în urma deciziei necanonice de a mă opri de la slujire și a fi deferit Consistoriului bisericesc pentru întreruperea pomenirii Chiriarhului Eparhiei, a Preasfinției Voastre, la sfintele slujbe, vă aduc la cunoștință că NU mă voi prezenta la judecată pe data de 17 ianuarie 2017, decât dacă:

1. Timpul pe care mi l-ați dat pentru ,,pocăință și îndreptare” l-ați folosit și Preasfinția Voastră pentru a vă lepăda public de panerezia ecumenismului legiferată în mod viclean de Pseudosinodul de la Creta, preluată apoi de Sinodul BOR, pe data de 29 octombrie și întărită pe 16 decembrie 2016 la nivelul întregii Patriarhii;
2. Baza canonică a acuzării va fi corect fundamentată pe Canonul 15 al Sinodului I – II Constantinopol și nu pe Canonul 13 al aceluiași Sinod;
3. Hotărârea abuzivă și necanonică de oprire de la slujire o veți suprima, iar învinuirea de schismă pe care mi-ați adus-o fără nici un fundament canonic prin Citația nr. 4773/18 noiembrie 2016 o veți anula;

Menționez că acestea toate le susțin nu din dorința de a-mi înfrunta ierarhul, pe Preasfinția Voastră, prin neascultare și învinuire mincinoasă, osândindu-vă ,,pentru oarecare vinovăție” (Canonul 13 al Sin. I – II), ci din dragoste față de Hristos și Biserica Lui, al cărui slujitor sunt și voi rămâne, indiferent de ceea ce veți hotărî mai departe.”

7. 02. 2017, Preot Buză Claudiu

Preasfințitului Părinte

Vincențiu

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Preot Claudiu Buză

Dojana arhierească lipsită de temei canonic, face nepomenirea să continue

Sancţionat pentru mărturisire, Părintele Cosmin Tripon răspunde: “Dojana este lipsită de temei canonic, nepomenirea continuă”

Răspunsul Părintelui Cosmin Tripon:

Preasfinţia Voastră

Cu tristeţe în suflet am luat la cunoştinţă de Decizia Chiriarhală nr. 170/1 februarie 2017, prin care îmi comunicaţi că sunt sancţionat cu dojană arhierească pentru fapte pretins neconforme cu prevederile Sfintelor Canoane şi cu regulamentele bisericeşti.

Din coroborarea prevederilor invocate ale articolului 159 al Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, care permite clericului deferit unei instanţe de judecată să solicite să fie apărat de un avocat bisericesc acreditat, şi art. 11 (1) din Regulamentul Autorităţilor Canonice Disciplinare şi al Instanţelor de Judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, care defineşte abaterea dogmatică de schismă, deduc că sunt acuzat de schismă şi sunt deja deferit unei instanţe de judecată.

Dojana este motivată prin invocarea canoanelor 31 şi 39 apostolice, 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic şi 13 I-II Constantinopol. Faţă de această motivare, doresc să fac următoarele precizări:

1. Canonul 31 apostolic prevede caterisirea preotului care se face vinovat de schismă, ca urmare a întreruperii comuniunii cu ierarhul pentru orice motiv, în afara cazului în care “îl vădeşte cu ceva vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii”¹. În tâlcuirea canonului, profesorul de drept Ioan N. Floca explică faptul că “şi complicii clericilor cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă vreun preot constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de episcopul său fără nicio formalitate (canon 15 I-II), pentru că nu se desparte de episcop, ci de o erezie” (s.n.)². Prin urmare, canonul 31 apostolic invocat arată că de fapt eu am avut dreptate să întrerup pomenirea Preasfinţiei Voastre, ca urmare a faptului că aţi achiesat la deciziile sinodului eretic din Creta, care a oficializat ecumenismul, erezia ereziilor, ca “atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştinii”³, idee eretică ce desfiinţează orice graniţă între ortodocşi şi eretici, tratându-i pe toţi drept “creştini”, între care nu ar exista decât diferenţe minore, iar nu diferenţa fundamentală că ortodocşii se află în Biserică, în timp ce ceilalţi sunt în afara ei.
2. Canonul 39 apostolic vorbeşte despre obligaţia preotului de a nu face nimic fără încuviinţarea episcopului.Tâlcuirea sa din Pidalion arată ce fel de fapte nu poate săvârşi preotul fără încuviinţarea episcopului locului (a nu spovedi, nici ierta pe cei ce se pocăiesc…, a afierosi lui Dumnezeu pe fecioare…, a nu hirotonisi anagnost, sau monahi şi altele asemenea)⁴. Interpretarea pe care o dă acestui canon profesorul de drept Ioan N. Floca explică faptul că dependenţa strictă faţă de episcop din vremea în care a fost scris acest canon se datora condiţiilor Bisericii primare, în care “preoţii şi diaconii îndeplineau funcţii sacerdotale în dependenţă strictă faţă de episcop”. Profesorul continuă: “Când mai târziu, preoţii au dobândit unităţi pastorale, pe care le cârmuiau pe proprie răspundere, aşa cum este situaţia de azi, această dependenţă strictă de episcop cu privire la orice lucrare a preoţiei a încetat, ei rămânând totuşi supuşi supravegherii şi controlului din partea episcopului, căruia îi datorează ascultare canonică”⁵ (s.n.). Ascultarea canonică pe care preotul o datorează episcopului este explicată de către profesorul Floca într-o notă de subsol, în care spune: “Canonul nu trebuie înţeles în sens unilateral, adică în sensul că într-adevăr preoţii şi diaconii nu ar putea să săvârşească nimic fără încuviinţarea episcopului, ci în acel sens mai larg în care canonul 34 apostolic îi obligă pe episcopi să nu săvârşească nimic mai important fără încuviinţarea întâistătătorului lor, mitropolit, arhiepiscop etc. Preotul însuşi este un păstor, deţinând puterea harică şi misiunea de a sfinţi viaţa credincioşilor şi de a-i duce la mântuire, iar această lucrare o desfăşoară pe baza dreptului său propriu, şi nu numai ca simplu delegat al episcopului” (s.n.). Această interpretare, care desfiinţează viziunea episcopocentrică şi, pe alocuri, episcopolatră, cu privire la relaţia dintre episcop şi preot, arată că eu, în calitate de preot, am dreptul, în baza puterii harice conferite mie şi misiunii de a sfinţi vieţile credincioşilor şi a-i duce la mântuire, să iau decizii personale, mai ales în situaţii ca cea de faţă, în care erezia pune în pericol mântuirea credincioşilor. Prin urmare,invocarea canonului 39 apostolic mă exonerează de învinuirea de schismă care mi se aduce.
3. Canonul 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic, care reglementează modul în care se introduc acţiuni juridice împotriva episcopilor, nu are nicio legătură cu acuzaţia de schismă adusă mie, deoarece eu nu am introdus nicio pâră sau acţiune bisericească împotriva Preasfinţiei Voastre. Prin acţiunea mea, eu m-am îngrădit de erezie prin nepomenirea Preasfinţiei Voastre la slujbe, iar poziţia mea publică are ca scop explicarea motivării pentru care am luat această decizie, pentru a nu cădea sub prevederile canonice care condamnă schisma pentru orice pricină în afară de schismă. Simplul fapt că am explicat motivele pentru care am întrerupt pomenirea nu înseamnă că am introdus o acţiune contra Preasfinţiei Voastre. Chiar dacă ar fi fost aşa, potrivit canonului 6, mă încadram fără probleme în criteriile care îmi permiteau să fac astfel de acţiune juridică. Având în vedere că nu am reclamat nici instanţelor bisericeşti, nici celor statele, nu văd rostul invocării acestui canon în speţa mea.
4. Canonul 13 I-II pedepseşte ca schismatic pe preotul care se desparte de episcopul său “pentru oarece vinovăţie” înainte de judecarea şi condamnarea episcopului de către un sinod. În tâlcuirea canonului 15 I-II, Pidalionul explicănatura acestor vinovăţii invocate: “Însă aceasta să se facă dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem sau ierosilii (adică furare de cele Sfinte) şi altele ca acestea s-ar despărţi de împărtăşirea cu întâistătătorul său”⁶(s.n.). După care, Pidalionul introduce o excepţie: “iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor l-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru asta se despart de ei înainte de sinodiceasca judecată, pentru eresul acela, unii ca aceştia, despărţindu-se de aceia, nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cuvenită ca nişte dreptslăvitori sunt vrednici”⁷ (s.n.). Canonul 13 I-II nu poate fi interpretat fără partea a doua a canonului 15 I-II, deoarece canonul 15 I-II “întregeşte canoanele 13 şi 14”⁸. Despre raportul dintre ele, profesorul Floca spune: “având în vedere prevederile canoanelor 13 şi 15, se menţionează că acestea prevăd numai situaţia când cei vizaţi provoacă schisma faţă de superiorul lor, invocând anumite delicte săvârşite de acesta, dar nedovedite. În cazul în care însă superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci respectivii au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior”⁹ (s.n.).Condiţia de propovăduire a ereziei este îndeplinită, deoarece aţi profesat-o în faţa întregii planete, împreună cu ceilalţi episcopi care au semnat documentele de la Creta. Ecumenismul, prin natura sa, este osândit avant la lettre şi de către Sinoadele Ecumenice, care au condamnat în deciziile lor “dialogul spiritual şi cooperarea” cu cei ce se opun deciziilor dogmatice ale Bisericii, cu cei ce l-au proclamat pe episcopul Romei ca locţiitor al lui Hristos pe pământ, cu cei ce hulesc pe Sfânta Fecioară Maria, Sfintele Icoane, Sfânta Cruce, Sfintele Moaşte, Sfânta Preoţie, Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine etc., dar şi de către învăţăturile Sfinţilor Părinţi, întrucât, exprimând consensus Patrum cu Sfinţii din veacuri, toţi sfinţii Bisericii Ortodoxe din secolul XX au condamnat ecumenismul, erezia epocii în care au vieţuit, considerându-o “erezia ereziilor”, “panerezie”, unii dintre ei (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Sfântul Paisie Aghioritul) luând exact măsura pe care o iau eu acum, de oprire a pomenirii ierarhului eretic şi primind cununa sfinţeniei prin recunoaştere sinodală din partea Bisericilor ai căror patriarhi i-au nepomenit la un moment dat. În consecinţă, datorită naturii speciale a motivului înteruperii pomenirii de către mine, invocarea canonului 13 I-II Constantinopol este lipsită de temei.

Consider că invocarea, pe baza canoanelor analizate mai sus, a schismei, aşa cum este definită de către articolul 11 (1) dinRegulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, este lipsită de asemenea de temei, deoarece eu nu am dat o interpretare deosebită unor norme de disciplină, morală sau cult din învăţătura şi Tradiţia Bisericii, ci am aplicat cu precizie învăţătura canonică raportată la situaţia în care Biserica este infestată de erezie. De altfel, din nota care însoţeşte în Regulament încadrarea canonică a art. 11, alin. 1, vedem care sunt considerate motivele de schismă la care se referă acest articol: legarea cu jurământ a preoţilor pentru a conspira contra episcopului (canonul 18 al sinodului al IV-lea ecumenic; can. 34 trulan); adunările organizate în afara Bisericii şi slujbele în afara Bisericii (can. 6 al sinodului din Gangra); defăimarea episcopului pentru motivele indicate de canonul 31 apostolic, altele decât erezia (can. 5 al sinodului din Antiohia); răzvrătirea preotului care a fost nedreptăţit de episcop (can. 10, 11 ale sinodului Cartagina), cu precizarea extrem de importantă a tâlcuirii canonului 11 că “trebuie să se facă cu amănuntul cercetare, nu cumva pentru drepte prihăniri şi vinovăţii ale Episcopului fuge prezbiterul de împărtăşirea lui (şi atunci rămâne nevinovat)” (s.n.)¹⁰; modul de judecare şi reprimire în Biserică a schismaticilor sau ereticilor (can. 1 al sfântului Vasile cel Mare). Din toate aceste canoane rezultă că între motivele de schismă pentru care se pot aplica pedepsele prevăzute de art. 11, alin. 1, al Regulamentului nu se află situaţia în care clericul se desparte de episcopul care se face părtăş la erezie, o astfel de situaţie nefiind reglementată în niciun fel de către Regulament, deoarece ea nu reprezintă o abatere de la comportamentul discipliniar, moral şi cultic al Bisericii Ortodoxe, ci o măsură legitimă de apărare contra ereziei.

În ceea ce priveşte neascultarea faţă de episcop, aşa cum am văzut din tâlcuirea canonului 39 apostolic, ea nu este orbească, aşa cum o învaţă doctrina papofronă a teologilor ortodocşi contemporani, ci ţine seama de conştiinţa preotului, mai ales în situaţii legate de salvarea sufletelor credincioşilor de moartea veşnică pe care o aduce cu sine erezia. Toată tradiţia Bisericii ne învaţă că ascultarea este o obligaţie, în condiţiile în care episcopul este ortodox şi drept învaţă cuvântul adevărului. În momentul în care episcopul se întinează cu oarece erezie, lui nu i se mai datorează ascultare, deoarece el, la rândul său, nu dă ascultare lui Hristos şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi, ca de foc şi ca de şarpe”. Sfântul Nicodim Aghioritul spune: “Se cuvine să ne îngrădim pe noi înşine și să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală, privitor la cele ce ţin de Credinţă şi de Adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau nedrepţi”. Sfântul Marcu al Efesului: “Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”.

Consider dojana arhierească lipsită total de temei canonic, după cum am demonstrat mai sus, şi contrară prevederilor canonului 15 I-II, a cărui tâlcuire prevede că cei ce opresc pomenirea pentru erezie nu pot fi sancţionaţi, ci trebuie respectaţi: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau vreun eres, unii ca aceştia nu numai că certării celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor”¹¹.

Prin urmare, vă anunţ că nepomenirea Preasfinţiei Voastre va continua până în momentul în care vă veţi dezice de deciziile eretice ale sinodului din Creta.

Beiuş, 06.02.2017

Cu deosebit respect,

Pr. Cosmin Tripon

Preasfinţiei Sale, Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei

1 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţie îngrijită de dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005, p. 26.
2 Ibidem.
3 http://basilica.ro/comunicat-orice-lamurire-privind-credinta-trebuie-facuta-in-comuniune-bisericeasca-nu-in-dezbinare
4 Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, “Credinţa strămoşească”, 2007, pp. 79-80
5 Ioan N. Floca, op. cit., p. 32
6 Pidalion, ed. cit., p. 362.
7 Ibidem.
8 Ioan N. Floca, op. cit., p. 347.
9 Ibidem.
10 Pidalion, ed. cit., p. 475
11 Pidalion, ed. cit., p. 70

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/sanctionat_pentru_marturisire_parintele_cosmin_tripon_raspunde_dojana_lipsita_de_temei_canonic_nepomenirea_continua/2017-02-06-312

 

 

 

Transcrierea integrală a conferinței părintelui Sava de la Brașov, despre pseudosinodul din Creta.

Conferinţa monahilor atoniţi la Brașov, despre sinodul din Creta

Cu ajutorul lui Dumnezeu si cu osteneala unor colaboratori, am reusit sa transcriem conferintele parintilor athoniti care au avut loc anul trecut in Romania. Vom publica toate transcrierile pe blogul nostru, iar in final, cu acordul parintelui Sava, le vom publica intr-o carte. In prezent, cu implicatia directa a parintelui Serafim Raicea, suntem la faza de corectura a textelor.

Vom incepe cu conferinta de la Brasov, pe care o vom posta integral, apoi cu partea de intrebari si raspunsuri de la celelalte conferinte.

*      *      *      *      *

Rugăciuni, Binecuvântare, Cuvântul organizatorului și… (interventia unui preot deranjat de sustinerea conferintei)

Mă iertați… îmi cer iertare, numele meu este Rafael (…), sunt şi eu ca şi dumneavoastră ieromonah, sunt fiu al Bisericii Ortodoxe; îmi cer iertare, cer doar atât, îmi cer scuze… în numele cui vorbiți dumneavoastră atâta timp cât credem că drumul spre Techirghiol al unor monahi din „Prodromul” s-a oprit tocmai la Brașov şi în alte zone…

În același timp, cred că toți cei care încercați să exprimați un punct de vedere care nu acoperă, de fapt, punctul de vedere al Bisericii, ar trebui să vă dați hainele jos, pentru că vorbiți în nume propriu, nu în numele Bisericii.

(se aud vociferări vehemente în sală)

Iertare, este un punct de vedere… În numele cui? Aveți binecuvântarea Chinotitei? Aveți binecuvântarea mănăstirii, a…

părintele Ciprian-Ioan Staicu (translatorul)

Am înţeles întrebarea dumneavoastră. Dacă îmi permiteți să traduc…

părintele Sava

O să vă spun cu ce binecuvântare am venit; același răspuns pe care l-am dat ieri părinților, în orașul Roman. În principiu vreau să spun că am luat binecuvântare de la părinții din Sfântul Munte care au semnat un text că nu suntem de acord cu ceea ce face Patriarhul Ecumenic, și sunt sute de Părinti Aghioriți care au semnat acest text, și dacă doriți câteva nume dintre aceștia, ar fi: Gheronda Gavriil de lângă Mănăstirea Cutlumuș, Gheronda Ilarion din Sfântul Munte care este tot acolo, aproape de Cutlumuș, și ne-ar lua mult timp să spunem câți alții sunt cei care au semnat acest text. Dar, în principal, am luat binecuvântare de unde a luat Sfântul Maxim Mărturisitorul când el era împotriva a patru Patriarhii care se lepădaseră de dreapta credință, am luat binecuvântare deci de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, apoi de la Sfântul Grigorie Palama, care a fost împotriva patriarhului său, și a episcopului său atunci când aceștia au trădat credința, am luat binecuvântare de la Sfântul Teodor Studitul, care spune că lucrarea monahilor este aceea de a apăra credința, am luat binecuvântare de la Sfântul Nicodim Aghioritul, care spune că atunci când episcopii tac, cuvântul îl au monahii. Și conștiința noastră nu ne lasă să tăcem, avem datoria să mărturisim adevărul, nu spunem nici o minciună și nu mergem de capul nostru nicăieri. Nu am mers în biserică să vorbim și suntem oameni liberi, care putem să ne exprimăm părerea. Dar am uitat să spun că la Sinodul care a avut loc în Creta s-a interzis și lucrul acesta, adică exprimarea liberă a voinței (opiniei, n.n.).

Aș vrea să întreb și eu, la rândul meu, ceva pe iubitul nostru frate ieromonah. Nu este politicos, ar fi trebuit să ascultați prima dată ce au părinții de spus și apoi să vedeți dacă spun adevărul sau nu spun adevărul, pentru că în probleme de credință nu facem ascultare de oricine. Altfel nu am fi avut credința ortodoxă dacă părinții n-ar fi vorbit, în mod deosebit atunci când este nevoie. Dar eu vreau să vă întreb ceva și vă rog să-mi răspundeți: episcopii care s-au dus la sinodul din Creta de unde au luat binecuvântare ca să trădeze credința ortodoxă? Au spus ei poporului pe care îl păstoresc ceea ce urmează să voteze? Nu erau datori să informeze poporul pe care îl păstoresc? Ce sunt ei, dictatori? Episcopul nostru, al Sfântului Munte, Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului, de unde a luat el binecuvântare ca să spună că Coranul este la fel de Sfânt cum este (Sfânta, n.n.) Evanghelia care mântuiește? A luat binecuvântare de undeva? Din moment ce este episcop, o să facem oricum ascultare de el? Nu știți, părinte, există canoane care spun că cel care se duce în sinagogă se afurisește, iar dacă este preot sau episcop se caterisește? Ați luat atitudine, cum luați împotriva mea, ați luat atitudine și împotriva episcopilor dumneavoastră când au trădat credința?

părintele Rafael (concomitent cu părintele Sava)

Sunt prea multe întrebări la care nu am timp să răspund, iertați-mă.

părintele Sava

Deci respectul sau politețea cere ca prima dată să-l lăsați pe om să vorbească și apoi să puneți întrebări.(publicul aplaudă frenetic)

(Ieromonahul Rafael insistă să vorbească, publicul îi cere hotărât să stea jos și să-l lase pe Părintele Sava să vorbească, i se aduce aminte că se află într-un spațiu public și poate să dea comenzi și ordine numai în Parohia dânsului… Ieromonahul Rafael afirmă că această conferința a Părinților aghioriți este agenda de a dezbina Biserica, iar publicul se întoarce împotriva lui spunându-i că el este care face dezbinare.)

părintele Sava

Ar fi fost bine dacă toți ortodocșii ar fi fost așa cum este acest părinte și să avem și noi aceeași reacție cum are părintele la ceea ce fac ecumeniștii. Să luăm exemplu de la părintele care are atitudinea aceasta, să luăm exemplu de la el și să reacționăm și noi așa cum reacționează și el, la ceea ce fac ecumenist preoții și episcopii, și să avem curajul și iubire față de Hristos să ne mărturisim credința și să certăm episcopii care nu mai sunt episcopi, ci sunt falși episcopi. Asta nu o spun eu, o spun canoanele Bisericii. Să începem (conferința, n.n.)

părintele Sava

Iubiți frați întru Hristos, iubiți părinți, iubiți monahi și monahii, este bucurie mare să ne aflăm astăzi în mijlocul dumneavoastră. Am primit cu bucurie invitația care ni s-a făcut, nu am venit neinvitați, am făcut o lungă călătorie, este deja a șasea omilie (conferință, n.n.) pe care o facem, dar faptul că ne aflăm astăzi aici lângă dumneavoastră alungă toată oboseala și ne umple de bucurie în Hristos. Pentru că în timp ce credința noastră este prigonită, bucuria noastră este foarte mare atunci când ne aflăm cu frați și surori care gândesc așa cum gândim și noi. În omilia de astăzi vom încerca în câteva cuvinte, cuvinte simple, să demonstrăm că sinodul din Creta a fost unul eretic, antiortodox, a fost un sinod fals, care contribuie la unirea, așa numita unire, a „bisericilor”, de fapt unirea cu ereziile. Vom încerca să fim conciși și simpli.

Concluziile care reies citind textele Sinodului din Creta (constau în, n.n.) este faptul că s-a reușit, s-a atins scopul ca ereziile să fie numite biserici. Au fost anulate sinoade ecumenice pentru că au fost anulate sau batjocorite hotărârile lor; a fost anulat sistemul sinodal al Bisericii; au fost luate hotărâri obligatorii; și, în final, nu a fost urmată calea patristică a Bisericii noastre.

Hotărârea dogmatică respectivă, la care ne referim, care recunoaște drept biserici ereziile, se află în această frază sofistică și demonică: „Biserica Ortodoxă recunoaște denumirea istorică a celor care nu se aflau în comuniune cu ea, a altor biserici eterodoxe și mărturisiri eterodoxe”, ceea ce înseamnă, (că) această hotărâre dogmatică consideră Biserica Ortodoxă ca una dintre multele „biserici” și mărturisiri creștine sau confesiuni creștine.

Știm că la un sinod, se întrunea acest sinod pentru a fi condamnată o anumită erezie. Când (apărea, n.n.) se creea o anumită problemă în Biserică, atunci episcopii se adunau împreună pentru a înfrunta problema care apăruse în sânul Bisericii. La acest sinod din Creta s-a întamplat exact invers: în loc să fie condamnată vreo erezie, au fost recunoscute ereziile ca biserici. Cu alte cuvinte, a fost ștearsă toată istoria bisericească de 2000 de ani. Am putea, referitor la această hotărâre, să vorbim teologic și să analizăm, să spunem cât de eretic este ceea ce a fost hotărât acolo. Dar pentru că ne-ar lua foarte mult timp și sunt greu de înțeles aceste lucruri, ne vom limita doar la faptul că această hotărâre de la Sinodul din Creta anulează simbolul de credința, sau Crezul,pe care tocmai l-am rostit. Pentru că așa cum am spus atunci când am început omilia, credem „Într-Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. Și numai lucrul acesta ca să-l explicăm ne-ar lua mult timp, de aceea îl vom lăsa deoparte. Acum, conform acestui sinod, nu mai există doar o singură Biserică, Sfântă și Sobornicească, ci mai multe! Ceea ce înseamnă că este anulat simbolul de credință.

Dar este anulat și articolul următor din Simbolul de Credință, pentru că noi spunem acolo că „mărturisesc un botez!”. Acum există multe botezuri. De vreme ce recunoaște, să admitem, că acel Consiliu Mondial al Bisericilor este cu adevărat un consiliu al „bisericilor”. Și, cum s-a spus la sinodul din Creta, acest Consiliu Mondial al Bisericilor are o misiune foarte importantă pentru că el promovează unitatea lumii creștine. Adică, ca și cum s-ar spune că s-a pierdut unitatea în Biserica noastră, nu este o singură Biserică, ci biserica s-a despărțit și Consiliul Mondial al Bisericilor, care este alcătuit din toate ereziile protestante, trebuie să ne unească. Aceasta este cea mai mare blasfemie! În timp ce ar fi trebuit ca sinodul acesta să condamne ecumenismul ca panerezie și să condamne Consiliul Mondial al Bisericilor ca fiind, de fapt, „consiliul mondial al ereziilor”, s-a întâmplat invers, îi condamnă pe acei ortodocși (care) după sinod vor striga, vor spune ceva, și nu vor accepta acest sinod, care de fapt, este eretic. Au prevăzut chiar și lucrul acesta. Plecând de la acest punct vom menționa și alte puncte, trei-patru, din hotărârile sinodului din Creta, care cuprind erezii.

Referitor la subiectul căsătoriilor mixte. În timp ce textul începe în mod ortodox, așa cum încep și celelalte texte (pentru că să știți că aceasta este viclenia ecumeniștilor, ei folosesc întotdeauna un adevăr și o minciună; de aceea și textul despre așa numitele, de către ei, biserici, au început textul foarte ortodox, spunând că Biserica Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică este Ortodoxia) și cu toate acestea, apoi spun că: „noi totuși, le recunoaștem și pe celelalte ca fiind biserici”. La fel au făcut și în problema căsătoriei. Cu toate că se menționează că sunt interzise căsătoriile mixte și menționează Canonul al 72-lea al Sinodului I-II Trulan și spun că este un Canon Pastoral și nu unul dogmatic, (n-ar fi nici unul pastoral, ci unul care pune în practică hotărâri dogmatice) de fapt Canonul este anulat, batjocorit.

Acest canon, al 72-lea, ne spune următorul lucru: că nu sunt permise căsătoriile mixte și dacă ele au loc trebuie să fie anulate, trebuie să fie desfăcute. Pentru că nu poate să se unească lupul cu mielul și nu poate partea lui Hristos să fie… să se unească cu partea păcătoșilor. Însă tema căsătoriei are legătură directă cu recunoașterea ereziilor ca biserici. Nu a fost întâmplător faptul că au pus în discuție și tema căsătoriilor mixte și cea a postului. De îndată ce, sau de vreme ce, are loc recunoașterea ereziilor ca biserici, atunci ereticilor care sunt considerați astfel membrii ai bisericii nu putem să le interzicem să se căsătorească ortodox. De aceea hotărârea sinodului spune că lăsăm fiecare Biserică autocefală, în funcție de iconomia și de discernământul ei, să permită săvârșirea căsătoriilor mixte. Însă acest lucru crează niște probleme extraordinar de mari.

În primul rând recunoaștem că ereticii sunt biserică, de vreme ce le permitem să participe la taină, și va trebui atunci să-i primim și la Împărtășire. Dacă ei participă la una dintre Tainele Bisericii, de ce să nu participe și la celelalte Taine ale Bisericii? Dacă ei participă și primesc Tainele Bisericii, înseamnă că le recunoaștem botezul. Aceasta nu este, de fapt, unire? Și, mai mult decât atât, ei încearcă ca unirea să o facă în ascuns. Și astfel, după ce avem un model de căsătorie ecumenistă, tatăl să zicem că este ortodox, mama este papistașă și așa mai departe, copiii ce fel de educație, ce fel de credință vor avea? Și astfel o generație de ortodocși… ce ortodocși va duce mai departe?

Un alt punct care dărâmă tradiția ortodoxă, de asemenea referitor la tema căsătoriei: este dărâmat sau distrus scopul și rolul căsătoriei. Așa cum știm, doi oameni, un bărbat și o femeie se unesc prin legătura căsătoriei pentru a putea să pășească împreună în drumul lor către Hristos. Este un drum al mărturiei, al Crucii, pe care trebuie să pășim în conformitate cu tradiția ortodoxă. Atunci când are loc o cununie mixtă acest lucru nu mai este valabil, pentru că în esență acel cuplu, soțul și soția care nu sunt de aceeași religie, nu cred în același Hristos, în același Dumnezeu. Alt hristos au papistașii, alt Hristos avem noi și alt hristos au ceilalți eretici. De aceea nici nu putem să ne rugăm împreună, sunt interzise rugăciunile în comun cu ereticii. Din ce motiv? Pentru că nu avem același Dumnezeu.

Vedeți că prin aceste hotărâri se crează probleme foarte mari și o problemă dintre cele care se vor creea este că va exista o lipsă de „simfonie” între bisericile ortodoxe însele. De exemplu: în Bulgaria nu sunt permise căsătoriile mixte, în România sunt permise. Ce îi împiedică pe ortodocșii bulgari să meargă în România să se căsătoarească? Și atunci când bulgarii se vor întoarce înapoi în țara lor vor fi recunoscuți ca fiind cu adevărat căsătoriți sau nu? Care canon va fi aplicat, cel al sinodului din Creta sau cel al sinodului I-II Trulan?

Este posibil ca în Biserica noastră Sinoadele să se afle în opoziție unul față de celelalte? Nu știm că: fiecare sinod ecumenic care a avut loc trebuia să recunoască celelalte sinoade ecumenice dinainte? Să le recunoască pentru ca să continue lucrarea sa și să fie considerat și acest sinod ca fiind unul ortodox. Acum s-a întâmplat exact invers. În loc să fie recunoscute sinoadele ecumenice, acest sinod din Creta a anulat canoanele sinoadelor ecumenice. Și numai dacă ar fi fost vorba de acest subiect am putea spune că sinodul din Creta a fost unul eretic.

Din același punct de vedere putem vorbi și despre problema postului. În vreme ce la începutul textului este lăudat rolul postului și sunt menționate textele Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Ioan Gură de Aur, acesta este adevărul, apoi folosesc minciuna. Adică spun că din motive de iconomie a persoanei, din motiv că nu putem să găsim ușor mâncare, va trebui să se aplice principiul iconomiei în ceea ce privește postul și să se schimbe lucrurile.

Știm că acest principiu al iconomiei exista în Biserică. Fiecare duhovnic poate să folosească acest principiu pentru fiul duhovnicesc, mai ales în problema postului, așa cum se și întamplă în Biserica noastră, în funcție de puterile pe care le are, dacă este sănătos sau nu, în funcție de locul unde locuiește, de meseria pe care o are. Insă canonul nu se schimba în sine. Iconomia persoanei nu schimba canonul Bisericii. Aici, în Creta, ei au schimbat canonul pentru a ajuta iconomia persoanei. Acest lucru nu l-ar fi putut face și Sfinții Părinți? De ce nu l-au făcut? Acest lucru l-au făcut acum.

Ei dărâmă sau distrug nu numai principiul căsătoriei ci și cel al postului pentru că problema postului are legatură cu credința noastră ortodoxă. Știm că postul reprezintă, de fapt, cugetul ascetic al Bisericii Ortodoxe. Cugetul de răstignire a patimilor. Fără post și fără asceză nu poate omul să ajungă la curățarea sufletului său, nu poate să pășească pe drumul Crucii pe care i l-au stabilit Sfinții Părinți, nici nu poate să ajungă la iluminarea prin Har și la (în-) Dumnezeire, care, de fapt, sunt scopurile fiecărui creștin. E unirea noastră cu Iubitul nostru Hristos. Ei dărâmă principiul postului pentru ca să ne transforme într-o biserică lumească. Noi „trebuie” să ne apropiem de erezia cea lumească a papismului și nu să vină aceștia la noi. Noi ne simțim inferiori în fața lor, de aceea ne străduim să le preluăm teologia, modul în care trăiesc și, în general, tot ceea ce au ei. Această manie (manieră) de a face (proceda, copia) ca străinul care există în țările noastre ortodoxe, să ne lăsăm, să abandonăm tradiția noastră ortodoxă și să luăm orice este întinat și vine din afara noastră, acum o facem și în ceea ce privește credința. De aceea, în nici un caz nu trebuie să permitem ca hotărârile acestea, care sunt din Creta, să fie recunoscute!

Însă cum s-a reușit de s-au votat aceste hotărâri? Acum ajungem la un alt punct la care, sau referitor la care, există o problemă la acest sinod: modul „sinodal” în care a funcționat acest sinod. Noi știm că un sinod este alcătuit din toți episcopii. Pentru că fiecare episcop are turma sa. Așa cum i-am spus iubitului Părinte care a pus întrebarea la început, episcopul reprezintă turma lui. Și atunci când el învață ceva în biserică nu poate, după ce se duce la un sinod, să vină înapoi și să învețe altceva decât a învațat până atunci. Acest lucru se întamplă, însă, acum. Și cum s-a reușit? În principiu episcopii nu au avut drept de vot. În timp ce, în mod normal, regulamentul sinoadelor spune că episcopii toți au vot egal, datorită calitații lor arhierești, acum fiecare Biserică (locala –n.n.) a fost reprezentată de douăzeci și cinci de arhierei împreună cu încă unul, care era capul acelei Biserici. Dar, cu toate acestea, doar primul, întâi-stătătorul, a avut dreptul să voteze.

O să vă spun un exemplu ca să înțelegeți mai bine. Într-o Biserică care este alcătuită din cei 24 de arhierei și întâi-stătătorul, în ceea ce privește subiectul „biserici”, 17 episcopi au votat împotrivă, 7 au votat pentru. Dar pentru că primul, întâi-stătătorul, a votat pentru, s-a luat în considerare doar votul acestuia (Biserica Serbiei). Deci, în esență, de fapt, la acest sinod din Creta au votat, din toți episcopii prezenți, doar 10. Și din câte știm dinlăuntru, din culisele acestui sinod, s-au exercitat presiuni foarte mari pentru ca să semneze documentele acestui sinod cei care au făcut-o.

Un alt punct din regulamentul sinodului din Creta le interzicea episcopilor să pună vreo temă în discuție, care nu era în program. Cu alte cuvinte, în afară de întâi-stătător, ceilalți episcopi au fost acolo elemente decorative! O știu părinții care au vorbit la început sau nu știu? Pot 10 oameni să hotărască pentru noi toți? Acest lucru se întamplă doar în politică. Deci (prin urmare, n.n.), înseamnă că și Biserica a devenit o adunare politică?

Cel mai rău dintre toate este că nu-i permit poporului (drept-credincios) să-și spună părerea. Există în regulamentul acestui sinod un lucru clar, pe care o să-l spunem, referitor la aceasta: un sinod are trei faze, sau trei etape:

– există prima etapă: de pregătire a sinodului și cea în care episcopii participă și votează;

– în a doua etapă trebuie ca episcopii care nu au participat să accepte sau să refuze ceea ce s-a votat la acel sinod;

– și în cea de-a treia etapă, și cea mai importantă, trebuie să aprobe sau să respingă hotărârea unui astfel de sinod, poporul credincios. Deci el e cel care respinge sau primește.

Părintele (Rafael), la început, ne-a întrebat de unde am luat noi binecuvântarea. Eu aș vrea să-l întreb, dar din păcate lipsește, (probabil a părăsit sala) de unde au luat binecuvăntare locuitorii Constantinopolului atunci, după ce s-a încheiat sinodul de la Ferrara-Florența, când s-au întors acasă episcopii ortodocși care au trădat credința, în afară de Sfântul Marcu Eugenicul, și poporul îi aștepta pe episcopi în port și în momentul în care au coborât din corăbii i-au primit cu bucurie și i-au întrebat și, aflând că au trădat credința, poporul nu a acceptat sinodul și atunci episcopii au spus: „ar fi bine să ni se taie mâna dreaptă cu care am semnat trădarea credinței ortodoxe”. Dacă poporul ar fi făcut ascultare de ceea ce au spus episcopii atunci, acum n-am mai fi noi ortodocși.

De aceea există în regulamentul sinodului, în textul al 6-lea, în articolul 22, (o frază, n.n.) care spune următorul lucru tragic: „hotărârile sinodului din Creta sunt obligatorii pentru tot poporul ortodox și nu vom accepta să existe cineva care se crede ortodox sau super-ortodox, nici nu vom permite fanatisme”, și, cu alte cuvinte: nu vom permite poporului să își spună părerea. Acest lucru, de fapt, anuleaza întreaga istorie bisericească. Nu au anulat numai sistemul sinodal, pe care l-au lăudat atât de mult, ci anulează și părerea poporului credincios.

Pe poporul credincios și pe monahi ei vor doar să îi oblige să facă ascultare. Noi suntem datori să facem ascultare de episcopi, aceasta este tradiția bisericii, dar tradiția bisericii ne mai spune încă ceva: în probleme de credință și în probleme morale nu facem ascultare! Altfel n-am fi avut astăzi credința ortodoxă. Să înceteze odată cu legenda sau basmul acesta legat de ascultarea necondiționată, pentru că noi îi urmăm pe sfinți, care erau neascultători față de episcopii eretici.

Ce ar fi, sau cum ar fi trebuit să fie acest sinod ca să putem spune că a fost cu adevărat ortodox? Tematica lui ar fi trebuit să fie una cu totul diferită. În primul rând ar fi trebuit să condamne ecumenismul ca panerezie. Este singurul sinod în istoria bisericii în care nu există, în documentele lui, în textul lui,  cuvântul erezie. Este de necrezut. Deci, în primul rând, ar fi trebuit acest sinod să condamne, ca panerezie, ecumenismul!

În al doi-lea rând, ar fi trebuit să condamne Consiliul Mondial al „Bisericilor” ca fiind, de fapt, Consiliul Mondial al Ereziilor! Să aibă loc ieșirea din acest „Consiliu Mondial al Ereziilor” a Bisericii Ortodoxe pentru că, nu știu dacă știți, protestanții care fac parte și participă la acest Consiliu Mondial, în timp ce pe celelalte grupări protestante le consideră ca fiind biserici egale, pe noi (ortodocșii) ne consideră o biserică inferioară lor, pentru că nu acceptăm căsătoria homosexualilor. Și noi insistăm să rămânem, să stăm lângă ei! Deci (așadar, prin urmare, n.n.) ar trebui să aibă loc ieșirea din acest Consiliu Mondial al „Ereziilor” cu proclamarea, sau cu declarația, că Biserica Ortodoxă este singura biserică adevărată a lui Hristos și doar în sânul ei omul poate să dobândească mântuirea.

Acest sinod ar fi trebuit să aibă loc în mod ortodox, să nu fie anulat sistemul sinodal, adică trebuia să voteze toți episcopii, ar fi trebuit să se ocupe cu marea problemă care împarte Biserica noastră, adică problema legată de vechiul calendar (problema este a noului calendar cel vechi fiind de fapt calendarul autentic si canonic al Bisericii, n.n.), care din anul 1924 a creat probleme mari în Biserica noastră, și să ne întoarcem la starea, sau situația care exista înainte de 1924. Ar fi trebuit să condamne încă o dată masoneria, hiliasmul și pe martorii lui Iehova, neopăgânismul, scientologia și alte erezii care fac atât de mult rău Bisericii, să condamne teologia metapatristică, cât și teologia baptismală și teoria ramurilor, ar fi trebuit să condamne și îndosarierea electronică sau actele cu CIP, adică să condamne aceste carduri care conțin în ele 666. Așa cum Sfânta Chinonită a Sfântului Munte Athos, și atât de multi Părinți, au o atitudine sau o poziție oficială referitoare la acest subiect, că nu primim acte cu CIP care cuprind numărul Antihristului.

După acest sinod din Creta se creează o nouă situație în Biserica noastră. Încearcă să ne convingă că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic. Mai degrabă nu că încearcă să ne convingă, ci, de fapt, nu ne spun nimic. Și de aceea nu vor să se audă nici o voce care să spună că s-a întâmplat ceva; și de aceea lucrul ăsta (prigoana, interdicțiile de a vorbi, de a ține conferințe, n.n.).

La acest sinod a fost prima dată când au existat observatori papistași. Au luat parte la sinod, au văzut ce se întâmplă și au participat și la Sfinte Liturghii, rugându-se împreună cu ortodocșii. De ce s-a întâmplat lucrul ăsta? Pentru că acest sinod a fost programat să aibă loc încă de aproape 100 de ani, pentru ca să fie, să se realizeze unirea tuturor ereziilor cu Biserica, ca să poată să înainteze spre pan-religie; să se poată uni toate religiile. De aceea episcopii care au participat la sinodul din Creta nu pot să fie împotriva Papei și împotriva puternicilor acestei lumi. De aceea trebuie noi, monahii si poporul credincios să refuzăm acest sinod în continuare pentru că nu putem să accceptăm nimic care nu este ortodox.

Într-o discuție pe care am avut-o astăzi cu unul dintre organizatorii acestei omilii (conferințe, n.n.), mi-a spus următorul lucru: „Când se face control al unui avion, nu este îngăduit ca nici măcar un șurub sau ceva cât de mic să aibă vreo problemă, pentru că de la lucrul acela mic poate să se creeze o problemă foarte mare și să pice avionul”. La fel se întâmplă și cu credința noastră. În timp ce au deschis, au „făcut o gaură”, în ceea ce înseamnă problemele credinței noastre, această gaură s-a transformat în ușa și în momentul acesta Biserica noastră a ajuns să fie ca o vie fără gard (sau neîmprejmuită), lucru care nu s-a întâmplat niciodată în Biserica noastră.

Va trebui, ar trebui ca poporul credincios să refuze acest sinod din Creta, să cerceteze poporul ceea ce s-a întâmplat în Creta ca să aibă propria părere și să poată să spună ceva episcopilor, pentru că nu putem să-i luăm(„luăm” în sensul de „ascultăm/urmăm” – vezi min 55:38-55:40) pe episcopii care trădează credința noastră, și nu ne pot convinge episcopii noștri că în Creta nu a avut loc trădarea credinței noastre. Potrivit Sfântului Grigore Palama, Biserica Lui Hristos se află, se găsește acolo unde este Adevărul. Nu aparțin Bisericii Lui Hristos cei care nu aparțin Adevărului (nu sunt în Adevăr). Așa că, din ceea ce înțelegem noi toți, problema este foarte gravă pentru că are de-a face, are legătură cu mântuirea sufletului nostru.

Sfinții Părinți nu au fost nici fanatici, nici nebuni. Nu aveau ură în ei fața de cineva, ci aveau iubire. Însă primul lucru pe care l-au avut în mintea și în inima lor a fost să apere credința lor în Hristos, să păstreze dogmele credinței noastre nefalsificate, neprihănite. Pentru că în modul acesta rămâne neprihănită Biserica lui Hristos. Și astfel rămânem și noi în Biserica lui Hristos pentru că, așa cum știm, numai în Biserica lui Hristos se mântuiește omul.

Pentru Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului toate religiile sunt mântuitoare: și evreii se mântuiesc și mahomedanii se mântuiesc și budiștii pot să se mântuiască. Însă noi nu putem să acceptăm acest lucru. De aceea va trebui să ne păstrăm credința în orice fel. Desigur, Sfinții Părinți spuneau că cel care acceptă ceva nou în Biserică de fapt primește învățătura diavolului și devine una cu diavolul pentru că învățăturile eretice sunt de la cel rău. Așa cum spuneau Sfinții Părinți, cel care acceptă vreo creștere sau vreo scădere în ceea ce privește dogmele – și numai dacă îndrăznește cineva să se gândească la așa ceva – acela, de fapt, deja și-a renegat credința sau s-a lepădat de credința sa în Hristos și el s-a supus de unul singur anatemei pentru că Îl blasfemiază sau Îl hulește pe Duhul Sfânt.

De aceea noi trebuie să fim ascultători față de Sfântul Apostol Pavel așa cum au făcut și Sfinții Părinți, pe care noi îi cinstim, și să strigăm și noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel „că și dacă va coborî un înger din cer și ne va învăța ceva care nu am primit de la Sfinții Părinți și de la Sfinții Apostoli acesta să fie, sau aceasta să fie, pentru noi Anatema!“ Acest Anatema nu-l spunem noi, acest Anatema îl spun Sfinții noștri. Și ei de ce spuneau acest lucru? Când Sfinții Părinți de la Sinoadele Ecumenice semnau Anatemele, mâna lor tremura pentru că știau că în clipa aceea (pe) cei pe care îi Anatematizau îi rupeau, îi depărtau de la mântuire. Însă ei trebuiau să facă lucrul acesta pentru a nu se răspândi molima ereziei în tot trupul Bisericii. Așa și noi, cugetând ceea ce cugetau și Sfinții Părinți și crezând în aceste lucruri, cu iubire față de întreaga lume, cu durere însă în inimă pentru ceea ce se întamplă în legătură cu credința noastră, vom asculta de tot ceea ce ne spune Biserica, vom fi ascultători până la moarte și așa cum am primit credința noastră, așa o vom da mai departe generațiilor următoare, copiilor noștri și celorlalte generații, pentru a nu fi osândiți la Judecata cea Înfricoșătoare a lui Hristos când, vă urez ca toți, cu ajutorul și cu rugăciunile Maicii Domnului și ale tuturor Sfinților, să Îi răspundem cu un cuvânt bineplăcut Domnului pentru a ne dobândi mântuirea. Amin.

(începe sesiunea de întrebări din sală)

întrebare

Unde sunt consemnate toate aceste Hotărâri ale Sinodului din Creta? Putem să le vedem și noi?

 

părintele Sava

Ele există pe internet și cred, personal, că toți ar trebui să le citim. Desigur, n-o să înțelegeți foarte multe lucruri, pentru că există o confuzie mare în aceste texte, însă vă sfătuim să citiți studiile pe care le-au făcut teologi recunoscuți, așa cum este (sunt) Părintele Theodor Zisis, dl. Profesor Dimitrie Tselenghidis, dl. Kyriakos Kyriakopoulos. Dar și noi, ca Părinți Aghioriți, am făcut un studiu științific teologic de 80 de pagini în care demonstrăm care sunt punctele din aceste texte ale Sinodului din Creta unde există erezii.

întrebare

Este adunarea din Creta un început al marii Apostazii al vremurilor din urmă?

părintele Sava

Nu este începutul căderii, ci este… sfârșitul ei! Începutul a avut loc în 1903, când Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, care era și membru al masoneriei, a început ecumenismul. (A continuat, n.n.) în 1924, când a avut loc Schisma celor de pe vechiul calendar cu Biserica, pe care a creat-o din nou un Patriarh ecumenic care era mason și se numea Metaxakis, care din păcate, și el era din Creta; el a pus prima piatră de temelie. De aici a început apoi calea aceasta lungă a ecumenismului, pentru a ajunge la acest Sinod care a fost plănuit să aibă loc, și lucrul acesta îl spunem cu date concrete, pentru a putea să-și realizeze scopul propus. Și pentru că s-a pus această întrebare, mă voi folosi de prilej pentru a spune câteva cuvinte pe care le-am spus și în celelelalte omilii pe care le-am ținut în țară.

Noua Ordine Mondiala funcționează, sau lucrează, pe trei direcții: Prima direcție este cea politică, încercând să se creeze o Conducere Mondială Politică, a doua direcție este cea de a se crea o Economie Mondială, lucru pe care aproape că l-au reușit deja, iar a treia direcție este aceea că încearcă să creeze o Religie Mondială care este, de fapt, pan-religia Antihristului. Pentru a se realiza acest lucru, pentru a se uni toate religiile ar trebui ca mai întâi să se unească „bisericile” între ele, adică confesiunile creștine, astfel ca sub conducerea Papei să mergem apoi mai departe la unirea tuturor religiilor pentru a avea loc după aceea primirea sau acceptarea unui conducător unic mondial.

De aceea, după sinodul din Creta, cu 14-15 zile în urmă, toate religiile, toți conducătorii religioși ai tuturor religiilor din lume, s-au întâlnit din nou la Asissi, în Italia, unde au aprins flacăra panreligiei. Acesta este un punct foarte important pentru că ne arată, de fapt, care este scopul lor, scop pe care deja ei îl proclamă la vedere, sau în mod vădit, deja, de mulți ani. De aceea acest Sinod din Creta are și alte reverberații, nu trebuie să-l vedem ca (pe) ceva care a avut loc doar pentru Biserica Ortodoxă, ci acest sinod din Creta, de fapt slujește interesele Antihristului.

întrebare

Dacă se va ajunge la apostazie în Biserica oficială, cum și unde ne vom mai ruga noi

mirenii? Unde mai mergem la slujbe, unde ne împărtășim?

părintele Sava

Vom merge la preoți care nu sunt de acord cu sinodul din Creta, care au întrerupt pomenirea tuturor episcopilor care au semnat sau sunt de acord cu cei care au semnat și care acceptă acest sinod. Este singura reacție pe care putem s-o avem, pentru că dacă ne împărtășim cu episcopii care au acceptat Sinodul, chiar dacă noi credem corect, de fapt noi ne împărtășim cu propriile lor păreri.

întrebare

Vom fi afurisiți de episcopi, sau cădem automat daca nu vom fi de acord cu ceea ce îndeamnă prin preoți și duhovnici, ai noștrii, să facem ascultare?

(întrebarea se repetă, nefiind foarte clar sensul ei, iar părintele Sava se consultă pentru a înțelege)

părintele Sava

În principiu nu există o afurisire automată, ci Sfinții Părinți spun următorul lucru: că dacă un om este afurisit din motive de credința – sunt lucruri pe care nu le spunem noi, le spun Sfinții Părinți – aceasta afurisire nu are valabilitate. Este posibil ca Dumnezeu să fie de acord cu hotărâri nedrepte?

Pe Sfântul Grigorie Palama l-au ținut în închisoare trei ani. Și pe vremea aceea în închisoare nu exista televizor, ci pe vremea aceea închisorile erau pline de șobolani și de gândaci. Însă el avea o legătură directă cu Dumnezeu. Îi spuneau că este un înșelat, că este eretic. Aceasta este tactica ereticilor! Ei nu ne spun nimic legat de subiectul sinodului din Creta, ci ne spun doar un singur lucru: de cine faceți voi ascultare? Nu a venit până acuma nimeni care să ne spună ceva teologic împotriva a ceea ce spunem noi, să discutăm puțin cu el. Singurul lucru pe care îl știu este ascultarea. Deci noi vom face ascultare de Biserica cea adevărată, de parinții și monahii mărturisitori care vor întrerupe pomenirea episcopilor eretici, dar va trebui să fim atenți la un anumit punct: ceea ce vom face, vom face fără emfaza (mândrie), vom face așa pentru că așa ne spune Biserica, ne vom ruga mai mult, pentru că situația este foarte critică și ne vom ruga în mod special pentru episcopi și pentru preoți ca Dumnezeu să-i lumineze, pentru că noi nu suntem adversarii lor, nu-i considerăm vrăjmași, noi ne vom ruga ca Dumnezeu să-i lumineze pentru ca împreună să mergem apoi pe calea ortodoxiei. Acest lucru îl facem datorită iubirii Lui Hristos. Nimeni nu va putea să îl acuze pe un doctor când va face o intervenție chirurgicală dureroasă asupra unui pacient, așa vom face și noi, deci.

întrebare

Până unde trebuie să mergem cu ascultarea față de duhovnic dacă acesta, în discuțiile vis-à-vis de ecumenism, ne recomandă să nu ne amestecăm și să-i lăsăm pe mai marii noștri să hotărască pentru noi, deși simțim că nu trebuie să tăcem?

părintele Sava

Normal și firesc noi trebuie să ne rugăm și să avem grijă de noi înșine, însă există un punct foarte important aici: istoria bisericească ne spune că întotdeauna poporul (credincios, n.n.) a ieșit în față și poporul (credincios, n.n.) a fost cel care îi sprijinea pe preoții și pe episcopii care duceau lupta împotriva ereziei. Ceea ce ne spun duhovnicii, respectiv să nu vorbim noi, este (se află) în opoziție cu cuvintele Lui Hristos Însuși: Hristos spune că cel care Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela Îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în Ceruri.

Cel mai mare bun pe care poate să îl aibă un creștin este mărturisirea. Cum putem să-I dovedim Lui Hristos că Îl iubim? Atunci ar fi trebuit ca și Sfinții Mucenici să fi tăcut. Sfinții mărturisitori ar fi trebuit să nu se ducă să mărturisească. Un singur monah a rămas în vremea aceea, Sfântul  Maxim Mărturisitorul cu cei doi ucenici ai lui, și totuși el a păstrat, a apărat credința noastră ortodoxă. Ce ar fi trebuit să spună? Sunt monah, mă voi ruga și nu mă interesează alte lucruri? Corabia se scufundă și noi spunem (ne întrebăm) în ce culoare o s-o vopsim? E serios (sau nu)?

întrebare

Ce legătură există între apostazie și un eventual război?

părintele Sava

Știm că Dumnezeu, pentru a ne feri de rău, El ne dă, totuși, diferite încercări. Constantinopolul a căzut din acest motiv: pentru că depravarea și trădarea credinței a avut loc. De aceea Dumnezeu, ca să ne întoarcă, să ne facă să conștientizăm starea în care suntem, câteodată ne dă și vremuri de război. Și să nu uităm din vechiul Testament, atunci când israeliții au intrat în Pământul Făgăduinței, cu toate că erau puțini la număr, au reușit să îngenuncheze, să învingă popoare foarte puternice care erau în jurul Pământului Făgăduinței. Însă Dumnezeu a lăsat șapte popoare mici, pentru ca atunci când poporul israelit se abătea de la calea Lui Dumnezeu, aceste popoare îi înrobeau pe evrei. Dumnezeu îngăduia acest lucru pentru ca israeliții să se întoarcă la Dumnezeu. Acest lucru se întâmpla într-un mod pedagogic, precum și toate dificultățile și greutățile pe care le întâmpinăm în viața noastră. Acestea nu provin de la un Dumnezeu care este răzbunător, care cere dreptate, așa cum spune „dogma papistașilor”, ci El este un Părinte, un Tată plin de iubire care vrea ca noi să fim lângă El, pentru că știe că doar lângă Hristos poate să existe adevărata fericire a omului, și în această viață și în celalaltă. De aceea ne străduim să ne păstrăm credința noastră intactă și nefalsificată. Pentru că cel care nu are credința adevărată nu se mântuiește.

întrebare

Se va întruni, oare, un sinod care să condamne Adunarea din Creta?

părintele Sava

Ne dorim lucrul acesta. Acest lucru trebuie să se întâmple. Și spre acest lucru trebuie să se miște, să se îndrepte toți oamenii. Trebuie să înțelegem noi toți că puterea este a poporului (drept-credincios), noi trebuie să condamnăm sinodul. În felul acesta îi vom ajuta și pe episcopii care au elemente bune și, de vreme ce poporul este alături de ei, și ei înșiși să condamne acest sinod. Ceea ce noi trebuie să facem este să cerem întrunirea unui Sinod care să condamne sinodul din Creta. Până la întrunirea unui asemenea sinod, noi nu urmăm hotărârile sinodului din Creta.

întrebare

Se zvonește că sinodul BOR s-ar putea amâna până în ianuarie pentru ca până atunci să fie caterisiți preoții antiecumeniști și să fie anatematizați credincioșii care se opun sinodului (din Creta). Ce părere aveți?

părintele Sava

Așa cum am spus mai înainte este, din păcate, tactica ereticilor. Ar trebui ca episcopii, ca părinți, să asculte cu multă atenție poporul și să fie alături, lângă popor. Episcopii au depus niște jurăminte înfricoșătoare, terifiante, în momentul hirotoniei lor: să păstreze credința nefalsificată, astfel încât turma pe care o călăuzesc să o conducă spre Hristos, spre mântuire, nu spre pierzanie. Sfinții Părinți, în toate canoanele care se referă la probleme de dogmă și mai ales Canonul al 15-lea al Sinodul I-II Trulan, spun că (să) întrerupem comuniunea cu episcopii care sunt falși-episcopi. Dacă Biserica Română (BOR) va face acest lucru, va fi de nepermis (să caterisească mărturisitorii, n.n.). De aceea va trebui să îi forțați într-un anume fel ca să ia o hotărâre împotriva Sinodului din Creta. Așa cum noi, în Grecia – ceea ce facem noi aici se întâmplă și în Grecia – este informat poporul, să fie alcătuite texte și să fie semnate de către dumneavoastră toți, în care, pe de-o parte, să exprimăm respectul nostru față de vrednicia Arhierească și față de tot ceea ce spune Biserica și de aceea le cerem ca să respingă sinodul din Creta. Nu este o problemă simplă și trebuie să acționăm rapid.

părintele Ciprian-Ioan Staicu (translatorul)

Ca unul care am stat mai mulți ani în Grecia… să știți că este o minune faptul că un grec, în general, și un Părinte grec, vine în România să vorbească atâtea zile la rând. Deci e minunea Lui Dumnezeu. Prezența Părintelui Sava aici s-o vedeți ca pe o minune pentru că la ei în țară se merge pe principiul: mai puțin, căt mai puțin…, da acum au venit vremurile în care trebuie făcut mai mult. Și iată că Dumnezeu trimite oamenii Lui.

părintele Sava

Noi trebuie să vă mulțumim dumneavoastră, pentru că este o minune pentru că putem să comunicăm, să spunem lucrurile legate de credința noastră corect, pentru că problema/tema credinței nu are legătură, în mod special, nici cu Grecia, nici cu România. Noi iubim în mod deosebit poporul român și avem o legătură deosebită cu părinții români, de aceea nu simt că mă aflu acum în afara Greciei. Singurul lucru pe care trebuia să-l fac încă de mulți ani, trebuia să învăț limba română.

întrebare

Prevedeți că se va ajunge să-l stârnim pe Antihrist în urma acestor semnături ale Bisericilor (semnăturile de la sinodul din Creta, n.n.)? O să se legalizeze căsătoriile homosexuale, fapt care ar putea să schimbe cu totul umanitatea?

părintele Sava

O problemă care există în Biserică este că preoții și episcopii se tem să vorbească de vremurile din urmă. Hristos ne-a spus că noi trebuie să fim atenți la semnele vremurilor și, mai ales, Hristos ne numește fățarnici dacă suntem atenți la semnele timpului de afară, deci cum este vremea (starea vremii, n.n.), și nu suntem atenți la semnele vremurilor legate, mai ales, de vremurile din urmă. Cred că nici unul dintre noi care ne aflăm aici n-ar vrea să meargă în Cer și să-i spună Domnul în față că este un fățarnic. De aceea avem datoria să fim atenți, să luăm aminte la semnele vremurilor, faptul că ne aflăm în vremurile din urmă este fără de nici o îndoială. S-au împlinit atât de multe profeții și una dintre aceste profeții era aceea că atunci când va crește păcatul și nerușinarea sodomiților și a gomoriților, adică a homosexualilor, atunci sfârșitul este aproape. Desigur noi va trebui să fim atenți să nu stabilim date ale sfârșitului, însă va trebui să știm unde ne aflăm și va trebui să cunoaștem semnele vremurilor.

Închinarea la Antihrist nu va avea loc doar prin însemnarea pe mână și pe frunte, închinarea la Antihrist are loc și atunci când acceptăm cugete eretice înlăuntrul Bisericii noastre. Ea se face și prin păcatul nostru personal. De aceea, pentru a putea avea inima și mintea curate, pentru a putea discerne semnele vremurilor, va trebui să fim atenți la viața noastră personală în primul rând, va trebui, în paralel cu toate aceste probleme, să avem grijă de viața noastră duhovnicească, pentru că fără viață duhovnicească nu putem să înaintăm. Și, pe de-o parte, suntem de acord cu duhovnicii noștri care ne spun să avem grijă de viața noastră duhovnicească, dar asta nu înseamnă că vom închide ochii la tăgăduirea sau renegarea Lui Hristos care are loc.

întrebare

Ierarhul nostru nu a participat la sinod și nici nu și-a exprimat poziția față de acest sinod. Din eparhia noastră nici un preot nu vorbește nici pro, nici contra, în legătură cu sinodul. Ce facem, ne mai spovedim, ne mai împărtășim, mai participăm la slujbe în bisericile din această eparhie?

părintele Sava

Este bine că nu a luat parte la sinod. Am ajuns până acolo încat să spunem că e un lucru bun și dacă nu știm ce crede un episcop. Însă va trebui neapărat să ia o atitudine. Va trebui să-l întrebați: „care este atitudinea sau părerea dumneavoastră și ce veți face?” Să nu uităm că în istoria bisericească poporul îi întreba întotdeauna pe episcopii lor ce gândesc. Și dacă îl auzeau pe episcopul lor că propovăduiește ceva eretic, îl certau și îi spuneau: „ai grijă, schimbă-ți părerea pentru că altfel o să întrerupem pomenirea”. Deci sunteți datori să știți ce părere are episcopul dumneavoastră despre sinodul din Creta.

întrebare

Ce atitudine ar trebui să adopte un creștin în cazul în care duhovnicul său nu ia atitudine în privința noului sinod? Cum să ne raportăm la Biserică acum?

părintele Sava

Va trebui să-l preseze, să-l constrângă, pentru a lua o atitudine. Ce înseamnă că nu are vreo atitudine legat de tema aceasta? Există trei feluri de ateism (lepădare, n.n.), conform Sfântului Grigore Palama: primul fel de ateism este cel „clasic”, adică nu credem (a nu crede) în Dumnezeu. Al doi-lea fel de ateism (mai degrabă și potrivit cuvântul „lepădare”, n.n.) este erezia. De ce erezia este ateism, de vreme ce, totuși crezi în ceva (prin lepădare se înțelege implicit, n.n.)? Însă (pentru că) nu este Dumnezeu cel în care crezi – deci înseamnă că este ateism pentru că nu crezi în Dumnezeul Cel Adevărat. Și al trei-lea tip de ateism (lepădare, n.n.) este acela când noi tăcem în vreme ce credința noastră este în pericol. Acest lucru este foarte important să-l cunoască creștinul, pentru că dacă noi tăcem atunci când credința noastră este în pericol, aceasta înseamnă că ne este frică să vorbim și că nu suntem interesați de problemele credinței noastre. De aceea Sfântul Grigore Palama numește acest lucru: al trei-lea tip de ateism. Deci va trebui să spunem acest lucru duhovnicului nostru: „Părinte, ai grijă, că dacă nu iei atitudine, înseamnă că te afli în al trei-lea fel de ateism”. Nu îl certăm, însă în probleme de credință nu putem să tăcem. În felul acesta noi, de fapt, îl ajutăm.

întrebare

De ce nu mai avem voie să pomenim ierarhi care au trădat în Grecia (Creta)? În Evanghelie ni se spune să ne rugăm pentru vrajmașii noștri. Sunt canoanele mai importante decât cuvintele Sfintei Evanghelii?

părintele Sava

Faptul că nu-i pomenim pe episcopii noștri nu înseamnă că nu-i iubim. Atunci când un tată îl pedepsește pe fiul său înseamnă că nu-l iubește? Este iubire, oare, ceea ce face Patriarhul Ecumenic, care merge și le spune papistașilor: „vă veți mântui și voi, sunteți în regulă…“,  și în felul acesta le ascunde adevărul și nu o să poată să se mântuiască? Noi spunem că cel care iubește, ceartă. Și Domnul însuși spune că „cel pe care Îl iubesc, Îl cert” – pentru că întotdeauna iubirea merge împreună cu Adevărul. Noi, de fapt, îi iubim cu adevărat pe episcopii noștri, pentru că le arătăm că nu se află pe drumul cel bun. În felul acesta îi ajutăm, de fapt. Iubirea există acolo unde există adevăr.  Dacă nu există adevăr, nu există nici dragoste! Pentru că Dumnezeu este și Iubire, dar Dumnezeu este și Adevăr – acestea două merg împreună.

întrebare

Este adevărat că vor să pună în calendarul ortodox „sfinți” catolici?

părintele Sava

Și „noi vrem” (în sensul că este o înțelegere reciprocă în scopul ecumenismului, nu că ar fi bine, n.n.) să punem „sfinți papistași”, și ei vor să pună sfinți ortodocși. Undeva au pus o icoană a „sfântului” – care nu e sfânt ! – a „sfântului” Francisc, de aceea Patriarhul Rusiei, Kiril, în schimb, le-a dat moaște ale Sfântului Serafim de Sarov. Care Sfânt ar vrea vreodată să se afle în mâinile Papei? Și ce Sfânt să accepte papistașii, de vreme ce ei au făcut atâtea crime? Oare ar trebui să-l acceptăm și pe Stepinat, considerat sfânt de papistași, care a omorât 800 de mii de sârbi? (un articol mai vechi despre acest caz făcea referire la 80 de mii de sârbi, de verificat!, n.n.)Dumneavoastră știți mai bine ce mult a suferit România din cauza papistașilor. De aceea, aceste lucruri sunt de nepermis.

întrebare

Ce legătură există între sinodul din Creta și oculta mondială?

părintele Sava

Am răspuns, deja, la această întrebare. A fost acel sinod un deget al masoneriei pentru a putea înainta spre pan-religie.

întrebare

De ce Chinotita întârzie să se raporteze la sinod? Ce se va întâmpla în Sfântul Munte dacă sinodul va fi primit?

părintele Sava

Și Chinotita întârzie din același motiv pentru care și sinoadele Bisericilor Ortodoxe întârzie să facă acest lucru. Ei toți se tem să spună Adevărul. Adevărul este unic, nu sunt mai multe adevăruri. Și nu vor să se afle în contradicție cu puternicii acestei lumi. De aceea ei prigonesc pe cei care ies în față și spun Adevărul. Dacă Chinotita va accepta sinodul din Creta și orice sinod al Bisericii Locale va accepta sinodul din Creta, noi nu îi vom urma pe aceștia. Acest lucru noi l-am scris, l-am semnat și l-am trimis cu toții, Părinții din Sfântul Munte, am trimis acest text Chinotitei.

Înaintea Sinodului, după ce am studiat desigur textele Sinodului, am spus dinaintea („înainte de”, n.n.) sinodului că dacă aceste texte vor fi votate noi nu vom accepta sinodul. Am scris o scrisoare, și a doua, și a treia, i-am rugat să ia atitudine, a făcut Chinotita două sinaxe duble, n-au putut să ia o hotărâre și acum așteptăm să vedem ce se va întâmpla în noiembrie. Însă noi am declarat că întrerupem pomenirea Patriarhului pentru că, oricum, această întrerupere trebuie să aibă loc. Însă, pur și simplu așteptăm ca și sfânta Chinotita să ia o poziție sau o atitudine bună.

întrebare

Se pot mântui unii dintre eretici care fac bine în viață, chiar dacă în credința lor blasfemiază fie Sfânta Treime, fie pe Maica Domnului, fie Sfânta Cruce, fie Sfinții, fie icoanele, fie Sfintele Taine?

părintele Sava

Ceea ce vom spune acum nu sunt cuvintele noastre proprii – și vreau să accentuez acest lucru – nu vă spunem nimic de la noi, nici o părere proprie de-a noastra, nici o idee care să fie doar a noastră, ci vă spunem ceea ce spun Sfinții Părinți și Tradiția Bisericii noastre: una este creștinul bun și alta este omul bun. De ce și-au dat sângele lor și avem atâția martiri care și-au dat viața pentru credință? Dacă oamenii buni s-ar mântui și n-ar fi fost nevoie de Credința Dreaptă, n-ar fi fost nevoie să avem milioane de martiri. Știm că dacă cineva nu are credința dreaptă, nu se mântuiește. De aceea Sfinții Părinți au dus atâtea lupte pentru a păstra Credința Ortodoxă vie și aceasta trebuie să fie și propovăduirea noastra, astfel încât ereticii și toți cei care se află în afara Bisericii să vadă exemplul nostru propriu, pentru că numai cu exemplul nostru propriu putem să-i atragem la credința ortodoxă.

întrebare

Doctorul Alexandros Kalomiros spune că structura bisericească va cădea și vor rămâne biserici mici, unite în Duh, fără a ști unele de altele. Puteți detalia?

părintele Sava

Lucrul  acesta nu l-a spus numai domnul Alexandros Kalomiros, care a scris niște texte extraordinare, pe care nu am avut vreme, încă, să le studiem pe toate, însă și Photis Kontoglou l-a lăudat pe domnul Kalomiros, (însă) ceea ce spune este adevărat. Însă nu o spune doar domnul Alexandros, o spune însăși Sfânta Scriptură. În capitolul al 12-lea al Cărții Apocalipsei se vorbește despre ultima prigoană împotriva Bisericii. Biserica este comparată cu o femeie, care este reprezentată prin Chipul Maicii Domnului, datorită Sfințeniei ei desăvârșite și datorită Purității ei și datorită faptului că este Maica Domnului și Poarta Mântuirii noastre – vedeți, Maica Domnului este Poarta Mântuirii și Biserica este la fel, Poarta Mântuirii – deci, Apocalipsa spune că Biserica va fi prigonită și alungată în pustie. Credeți că toți episcopii vor fugi în pustie? Vor fi foarte puțini cei care vor pleca în pustie și vor fi prigoniți și lucrul acesta ni-l spune Domnul Hristos însuși, când a spus că: „Oare Fiul Omului, când va veni pe Pământ, va mai găsi credință?” A întrebat lucrul acesta nu pentru că nu știa dacă va mai găsi credință, ci pentru a arăta că în vremurile din urmă puțini vor fi cei care vor mărturisi credința și vor rămâne credincioși în Biserică. Dumnezeu să ne învrednicească să facem parte dintre aceștia puțini.

întrebare

În duhul dragostei, și pentru a ne păstra echilibrul, se cuvine să facem mai multă răbdare cu preoții care încă nu au oprit pomenirea sau să fim tranșanți cu ei?

părintele Sava

În nici un caz nu trebuie să fim aspri, pentru că, de fapt, nu suntem super-ortodocși așa cum se spune. Deci, după ce că de 100 de ani se merge pe principiul acesta al iconomiei față de erezie, adică al răbdării, încă va mai trebui să mai așteptăm puțin – acei care au întrerup pomenirea foarte bine au făcut iar cei care încă așteaptă, bine fac că așteaptă – cei care suntem împotriva ecumenismului suntem (toți) ortodocși, nu trebuie să ne despărțim unii de alții, va trebui să-i așteptăm și pe aceștia, care nu au întrerupt pomenirea, să se hotărască ce fac. De altfel și noi, în urmă cu câteva luni, îi pomeneam pe episcopi. Adică noi, de îndată ce am întrerupt pomenirea, am devenit singurii ortodocși? Însă va trebui să așteptăm doar până la un anumit punct. Ce vreau să spun? Noi, ca și Părinți Aghioriți, am declarat că după sinod vom aștepta ca, prima dată, să vorbească episcopii – aceasta este rânduiala Bisericii, nu putem să ieșim în fața (înaintea) episcopilor – însă dacă episcopii tac sau spun lucruri eretice suntem datori să vedem ce vor spune preoții, monahii și poporul credincios și după aceea trebuie să luăm și noi hotărârea (atitudinea) noastră. Deci nu ne grăbim, însă știm clar ceea ce trebuie să facem. După sinodul fiecărei Biserici Locale care va hotărâ dacă acceptă sau nu acceptă sinodul din Creta, va trebui să ne asumăm responsabilitatea alegerii noastre. Eu, în orice caz, îi felicit pe Părinții și pe mirenii care aici, în România, au fost primii care au îndrăznit și au întrerupt pomenirea, astfel încât, prin exemplul lor să-i ajute și pe episcopi, dar și pe ceilalți membrii ai Bisericii, să se trezească din acest somn și să înțeleagă că se întâmplă ceva foarte rău în Biserică.

întrebare

Dacă mă spovedesc și mă împărtășesc la un preot al BOR, care este sub ascultarea Patriarhului, înseamnă că devin eretic?

părintele Sava

Comuniunea pe care o avem cu Patriarhul atunci când îl pomenim are două sensuri: primul sens este acela de a arăta de cine aparținem, să arătăm că aparținem de Biserica Ortodoxă Română, de Mitropolia Iașilor, ș.a.m.d., și al doi-lea sens, cel mai important, este faptul că credința episcopului se identifică, este aceeași cu credința noastră. Poate că eu cred ortodox, dar atunci când episcopul meu este eretic și crede în mod eretic, atunci există o comuniune între noi. Pot eu, oare, să merg undeva și să-l pomenesc pe Papa și în același timp să spun că sunt ortodox? Dacă ar fi așa, am fi putut să îi pomenim pe etereodocși, pe eretici, și să spunem că noi, de fapt, rămânem ortodocși. Acest sinod din Creta acest lucru vrea să îl împlinească. Deci nu putem să avem comuniune cu cineva care are cuget sau mod de gândire eretic sau este eretic.

întrebare

Liturghia pe care o slujește Preotul nu mai este Taină?

părintele Sava

Nu aș fi vrut să intrăm în această temă. Ne ferim de ea, dar vom spune câte ceva. Pentru că lumea nu poate să înțeleagă aceste lucruri și este destul de greu să le explicăm. Pentru că atunci când vorbim despre Taine trebuie să fim foarte atenți. Noi nu am acuzat că cei care recunosc Sinodul din Creta nu au Har, și nu săvârșesc Taine, noi am spus că există o întinare atunci când noi pomenim un episcop care este eretic, o întinare a noastră. Pentru ca Harul să se piardă cu totul trebuie să se facă caterisirea de către sinod a episcopului eretic. Aceasta nu înseamnă, însă, că trebuie, până a fi caterisit, să avem comuniune cu el. Pentru că atunci când participăm la Tainele săvârșite de el nu ne sfințim. Atunci când un om se duce pregătit să se împărtășească Îl primește pe Hristos. Însă nu îi este de folos că Îl primește pe Hristos ci, în cazul acesta, în loc să-l primească pe Hristos în el, primește foc în el. Noi nu vorbim de nevaliditatea Tainelor. Aceasta este o tendință de tip papistaș, argument pe care l-au folosit și cei de pe vechiul calendar, care spun că cei care sunt pe calendarul nou nu au Taine. Noi știm că cei de pe noul calendar au Taine. Este greșit calendarul cel nou, nu este bun, el trebuie să fie condamnat la un moment dat și să ne întoarcem cu toții acolo unde am fost în trecut, însă, până să fie condamnat, Taina, totuși, există. Doar un sinod poate să hotărască faptul că undeva nu există Taine. Noi nu suntem sinod, noi facem ceea ce spun canoanele. De aceea canonul al 15-lea spune următorul lucru: că cei care se despart de episcopii lor, înainte să aibă loc o judecată sinodală – despre această erezie – cei care se îndepărtează de episcopii lor nu trebuie să fie condamnați, ci trebuie să îi cinstim ca pe niște mărturisitori. Acolo rămânem noi – că nu acceptăm să fim în comuniune cu cei care accepta erezia. Până acolo trebuie să mergem, nu vom merge mai departe, pentru că altfel vom cădea în greșelile în care au căzut și cei dinainte. Este de ajuns să întrerupem pomenirea, să cerem un sinod ortodox și să ducem lupta cea bună. Până acolo vom merge, că mai departe va arăta Dumnezeu cum să mergem înainte. Biserica este a lui Hristos, El este conducătorul Bisericii, de aceea trebuie să avem încredere că El ne va arăta drumul, ce trebuie să facem și ce trebuie să se întâmple. Noi vom face ceea ce este omenesc și Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc.

întrebare

Biserica în care se slujește împreună cu ereticii trebuie resfințită?

părintele Sava

Potrivit Sfântului Teodor Studitul trebuie să se facă resfințirea, curățarea bisericii, pentru că ea „a fost întinată de prezența ereticilor și trebuie să fie sfințită, din nou, această biserică”.

întrebare

Mai colaborează Duhul Sfânt în această situație?

părintele Sava

Duhul Sfânt suflă unde vrea, ne spune Sfânta Scriptură. Noi nu putem spune că Duhul Sfânt va lucra, sau nu va lucra. Ceea ce știm este că, potrivit Sfintelor Canoane, clericul care a făcut lucrul acesta, a slujit cu ereticii, trebuie caterisit. Până când el va fi caterisit, el încă nu este caterisit! Biserica nu funcționează automat. Așa cum societatea, pentru a condamna un vinovat trebuie să-l judece, așa și Biserica, pentru a condamna pe cineva ca eretic, trebuie să-l judece, astfel încât să-i dea șansa sau ocazia să se pocăiască (sau să se apere). Așa că, de vreme ce Biserica și oamenii dau șansa cuiva de a se pocăi, Duhul Sfânt nu-i va da șansa? În general despre astfel de subiecte nu vreau să vorbesc, pentru că știm ceea ce au spus Sfinții Părinți despre aceste probleme – dacă există sau nu există lucrarea Duhului Sfânt – însă e nevoie de o cuvântare lungă și o discuție teologică foarte largă pentru a dovedi ceea ce spunem. În orice caz noi rămânem le ceea ce spune Biserica. Că trebuie să aibă loc caterisirea celui care a slujit cu ereticii. Pentru poporul credincios Harul lucrează.

Însă oamenii care au cuget eretic și fac aceste lucruri eretice, aceștia, dacă nu se schimbă, nu se vor mântui, vor merge în iad.

întrebare

Am primit cardul de sănătate din neștiință. Ce pot face? Aș dori să-l înapoiez.

părintele Sava

Există o confuzie legată de acestă temă. Vom încerca în câteva cuvinte să clarificăm lucrurile. Personal nu am primit nici un astfel de card, nu pentru că acest card, el însuși, ar însemna renegarea sau lepădarea de Hristos, ci ca să ne pregătim pentru ceea ce urmează. Pentru că toate acestea sunt înaintemergători ai pecetluirii. Ceea ce știm că le este interzis creștinilor este pecetluirea pe mână și pe frunte. Că cel care primește acest lucru nu se mântuiește. Și nu există pocăință, pentru că se pierde Harul lui Dumnezeu și omul nu poate să se pocăiască.

Vedeți, facem un păcat mic și de multe ori nu putem să ne pocăim, pentru că am pierdut Harul. Atunci când omul va primi… va fi pecetluit pe mână și pe frunte, Sfântul Ioan Evanghelistul spune în Apocalipsă că, pentru un astfel de om, nu mai există mântuire. Există și o etapă premergătoare pecetluirii, care și aceasta este interzisă omului. Nu pentru că este pecetluirea pe mână și pe frunte, ci pentru că ea constituie renegarea lui Hristos. Despre această etapă a vorbit Sfântul Paisie Aghioritul. El a vorbit despre cardurile electronice de dinaintea pecetluirii, care vor conține toate cardurile și toate elementele și fără acestea nu vom putea să cumpărăm sau să vindem ceva. Aceasta se va întâmpla înaintea Apocalipsei. Aceasta nu este pecetluirea, însă ea constituie lepădare, pentru că, primind numărul Antihristului 666, care este menționat în cartea Apocalipsei ca fiind de aceeași putere cu pecetluirea, însă Apocalipsa spune și următorul lucru: cel care va primi pecetea Antihristului în numele lui sau numărul lui, acesta nu se mântuiește. Nu se referă neapărat la mână sau la frunte ci la numărul 666, care pe cardul nostru de identitate, buletin electronic, fără de care nu vom putea să facem nimic, are aceeași valoare negativă, ca să-i spunem așa, cu pecetluirea pe mână. Să nu uităm că acest cip alcardului apoi îl vor pune în mână sau pe frunte și ni se va spune: „care-i diferența, de ce să-l ai în buzunar, cardul, când poți să ai cipul acesta pe mână sau pe frunte?”. Atunci vom fi, într-adevăr, în ultimii ani, în anii Antihristului și diferența dintre pecetluirea pe mână și pe frunte și cardul electronic este că, cu cardul ne mai putem întoarce înapoi, mai există pocăință, însă atunci când va fi pecetluirea pe mână și pe frunte nu mai există pocăință. De aceea și cardurile acestea de care ați spus acum, în esență ele nu sunt lepădare de Hristos, însă ele ne pregătesc astfel încât să ne obișnuim și să acceptăm pecetluirea. Toate acestea sunt pregătitoare și de aceea trebuie să fim atenți. Atunci când va fi vorba de ultima etapă, acolo sub nici o formă să nu mergem înainte, să nu acceptăm.

întrebare

Dacă duhovnicul meu a întrerupt pomenirea episcopului și se întâmplă să fie caterisit, mai pot să mă spovedesc la el?

părintele Sava

Va fi foarte norocos (sau binecuvântat aș spune eu – traducătorul) cel care va avea un astfel de duhovnic și va primi foarte mult Har de la acesta. (aplauze în sală)

întrebare

De ce nu a participat Rusia la sinodul din Creta? Care este situația în Rusia în privința ecumenismului?

părintele Sava

Rusia a acceptat deja ecumenismul în mod oficial. Desigur, nu poporul credincios, ci Patriarhul și cei de o gândire cu el. Pentru că înaintea sinodului din Creta s-a întâlnit Patriarhul Rusiei cu Papa și au semnat 30 de articole în Cuba care sunt trădătoare. Într-unul din aceste articole ei iși recunosc în mod reciproc Tainele. Deci, prin acest document, a fost recunoscut papismul ca biserică încă înainte de sinodul din Creta. Motivul pentru care rușii nu s-au dus la sinod n-a fost unul dogmatic, ci unul politic, pentru că Patriarhul Rusiei vrea să facă din Rusia a treia Romă. Deci n-a fost motivul dogmatic. Nici Patriarhul Antiohiei nu s-a dus (a lipsit, n.n.) din motive dogmatice, doar Biserica Ortodoxă a Georgiei și cea a Bulgariei nu s-au dus (au absentat, n.n.) la sinod din motive dogmatice.

întrebare

Avem o mare problemă, pentru că duhovnicii antiecumenisti au opinii diferite. Oare n-ar fi de folos o sinaxa a celor ce sunt antiecumenism?

părintele Sava

Amin. Acest lucru ar fi foarte bun. Acest lucru l-am discutat și astăzi la prânz și am vrut să-i propun și părintelui care traduce (pr. Ciprian-Ioan Staicu), să se înființeze o sinaxă a celor care au întrerupt pomenirea și împreună cu cei care nu au întrerupt pomenirea, dar gândesc la fel, și (împreună) cu cei cărora le este frică, dar gândesc la fel, și să existe o cale comună. Ceea ce facem nu facem pentru a lupta împotriva cuiva, ci să-i ajutăm și pe episcopii care vor să iși păstreze credința ortodoxă, dar și pe ceilalți, ca să le dăm putere și curaj să facă ceea ce este bine.

Ceea ce facem, facem pentru zidirea Bisericii, de aceea și canonul, că cei care întrerup pomenirea episcopului care propovăduiește în mod eretic, aceștia contribuie la a nu se face schismă în Biserică. Și ei contribuie la unitatea Bisericii. Deci ar fi bine să se întâmple acest lucru și noi vom ajuta să se întâmple, să meargă mai departe (să se realizeze). Acest lucru noi îl facem deja în Grecia.

întrebare

Este normal ca un  Mitropolit să pună preoții să facă campanie electorală? Și este normal ca preoții să se teamă a mărturisi adevărul?

părintele Sava

NO COMMENT… (aplauze în sală)

părintele Ciprian-Ioan Staicu (translatorul)

Dacă îmi permiteți un lucru, Părintele Theodor Zissis spunea acum câteva luni, zicea: „degeaba venim noi, grecii, să vă ajutăm și să luptăm pentru voi. Trebuie să începeți voi să luptați pentru voi și apoi venim să vă și sprijinim”. Cam asta s-a întâmplat în ultimele luni.

întrebare

Explicați, vă rog, articolul 22 (de la Sinod), care impune respectarea hotărârilor, pentru prima dată în istorie, și consecințele față de cei care se opun. Este, oare, o dictatură?

părintele Sava

Desigur, prin acest articol vorbim și de tiranie și de dictatură. Dar, mai ales, vorbim de anularea sau abolirea Evangheliei. Episcopii există pentru a ajuta poporul, pentru a-l călăuzi spre Hristos, de aceea Hristos a spus că „oile mele Mă urmează pentru că ascultă (aud) glasul Meu și vocea străină nu o vor urma”. Prima dată se aude acest lucru, adică un astfel de articol 22.

Ca să fim mai exacți, s-a-ntâmplat, de fapt, întotdeauna, pentru că toți ereticii au încercat să-și impună părerile lor, așa cum s-a-ntâmplat cu Sfântul Grigore Palama, cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, cu Sfântul Teodor Studitul, dar este pentru prima dată când se legiferează, se legalizează, ca să zic așa, lucrul acesta în mod sinodal. Niciodată nu a existat așa ceva.

întrebare

Datorită comunismului românii sunt foarte ușor de manipulat și preferă, în general, să nu își spună public punctul de vedere. Slujbele ecumenice (ecumeniste!, n.n.) se fac de ani de zile în biserici și nimeni nu ia atitudine ortodoxă împotriva acestora. Având în vedere că majoritatea ierarhilor sunt ecumeniști, ce avem de făcut?

părintele Sava

În Psaltire Profetul David spune că Dumnezeu dă Duh de Putere, Duh de Conștiință. Duhul Sfânt are putere și trebuie să o primim de la El. Așa cum spune Cartea Apocalipsei, pe cei fricoși îi condamnă. Va trebui ca și grecul și românul să-și ridice vocea și să ia putere de la Hristos, pentru că Duhul Sfânt nu dă vreun duh de frică, ci dă un Duh de Putere și de Curaj. Că noi nu suntem jihadiști care să tăiem capete, noi suntem ortodocși care vrem să ne păstrăm credința. Și dacă vor, să ne taie ei capetele. Dar nu putem să nu vorbim și să nu reacționăm. Ar trebui ca poporul romăn să ia exemplu de la Sfinții pe care i-a dat în timpul regimului comunist, care sunt foarte mulți acești sfinți, eu, personal am mare evlavie la Sfinții din perioada comunistă, și să nu ne facem părtași la frica pe care vor să ne-o inspire ecumeniștii, ci să luăm exemplul sfinților și să ieșim în față. Ieri și azi s-au străduit mult ca să nu aibă loc această omilie (conferință, n.n.). Ieri au fost vreo 20 de preoți la Roman, azi a fost numai… unul! (împotrivă) Încearcă să ne înfricoșeze. Să luăm exemplu de la Sfinți care nu s-au înfricoșat nici de chinurile groaznice prin care au trebuit să treacă. Deci până să ajungem la ceea ce au făcut ei, mai avem. (aplauze în sală)

întrebare

Mai este loc de salvare, de mântuire, sau să ne pregătim de sfârșit?

părintele Sava

Să vorbim puțin duhovnicește, la un alt nivel. Ar trebui ca creștinul ortodox să se gândească în fiecare zi a vieții lui că este ultima. Pe de o parte trebuie să vedem că se apropie anii Antihristului, că trăim situații apocaliptice, dar lucrul acesta ar trebui să ne ajute să avem o relație mai bună cu Hristos. Ar trebui să ne ajute să avem amintirea morții. Devreme ce lucrurile se apropie, înseamnă că și moartea noastră se apropie și trebuie să revenim la acest lucru în fiecare zi pentru ca acest lucru să ne ajute să dobândim o relație adevărată și duhovnicească cu Hristos. Atunci când începi să ai o legătură cu Hristos nu-ți mai pasă nici de moarte, nici de sfârșitul lumii. Iți pasă doar să fii cu Hristos și, dacă se poate, să suferi pentru Hristos! Deci toată această situație de acum este rezultatul decăderii noastre duhovnicești. Ce vreau să spun cu asta? Este posibil ca sfinții mucenici, dacă ar fi trăit în epoca noastră, să se fi întrebat dacă iau sau nu iau cardul cu 666? Ar mai fi stat ei sa întrebe ce vom (vor) face dacă vin aceste lucruri? Nu știm ce trebuie să facem? Nu știm că trebuie să mărturisim? Problema nu este că nu știm ce să facem, ci este că nu putem s-o facem! Pentru că nu suntem pregătiți duhovnicește să mărturisim.

Pentru că ne iubim pe noi înșine, nu-L iubim pe Hristos! Și să nu uităm exemplul Lui Hristos – ce a spus El în pilda cu cele două case? El a spus că erau două case: una care avea fundația, temelia, pe piatră și alta avea fundația pe nisip. Aceleași vânturi au lovit cele două case. O casă a căzut, s-a surpat, și alta a rămas. A fost de vină fenomenul meteorologic sau temelia caselor? Deci vedem că problema aceasta este una strict duhovnicească. Noi nu știm cum să înfruntăm, să facem față acestor lucruri, nu pentru că nu știm ce să facem, ci pentru că nu putem s-o facem. Întrebăm: putem să pomenim un eretic? Da’ e posibil să întrebăm așa ceva? Mai e nevoie? E posibil să ne mai întrebăm ce vom face atunci când va veni pecetluirea? Ce așteptăm să ne spună duhovnicul: „nu contează, ia-o”?! Ce așteptăm să facem, și asta am vrut să-i răspund părintelui care a întrebat la început: trebuia să așteptăm să ne spună ce să facem aceștia care au semnat în Creta? Așa cum înțelegem cu toții, problema este înlăuntrul nostru. Și trebuie ca atenția noastră și privirea noastră să ne-o întoarcem spre înlăuntru ca să înțelegem că de la noi pleacă frica. Și că noi trebuie să facem ceea ce este corect, cerând putere de la Dumnezeu. Pentru că dacă Dumnezeu ne ia „puțin” Harul, atunci nu putem face nimic. Nu numai că nu putem face nimic, dar o să-L mai și trădăm pe Dumnezeu. De aceea e nevoie de viață duhovnicească și să ne așteptăm ca viața noastră să se încheie în orice clipă.

întrebare

Un părinte grec, Elpidie, care face misiune în Africa, a spus că Papa Francisc ar fi prorocul mincinos, înaintemergător al Antihristului. Ce ne puteți spune despre aceasta?

părintele Sava

Toți Papii sunt înaintemergătorii Antihristului, doar că acesta… merge mai repede.

Este „un model mai avansat”. (râsete și aplauze)

părintele Ciprian-Ioan Staicu (translatorul)

„Full option”. Am putea spune că se promovează unirea Bisericii Ortodoxe cu un eretic „full option”? L-am întrebat eu (pe părintele Sava).

părintele Sava

Sunt foarte mulți eretici acuma care sunt „full option” și trebuie să mai alegem dintre ei…

întrebare

Deci spuneți că ar fi mai bine ca Biserica să se întoarcă la calendarul dinainte de 1924?

părintele Sava

Biserica să se întoarcă la vechiul calendar pentru că am putea astfel, cu frații noștrii, cu care avem asemenea… astfel de deosebiri, să fim din nou în comuniune, pentru că problema aceasta nu este una dogmatica, dar vedeți, că pentru că s-au smintit oamenii, a avut loc această schismă în Biserică. Însă noi în loc să vindecăm schisma, noi acum creăm altă schismă.

al doi-lea părinte aghirot

Ceea ce a spus Părintele, că ar fi de dorit să ne întoarcem la vechiul calendar, nu înseamnă că ar trebui să lăsăm acum bisericile noastre ortodoxe și să mergem la bisericile stiliștilor (cele de pe stil vechi), care sunt schismatici (stiliștii) și nici nu mai recunosc Harul în Biserica Ortodoxă, pe cei botezați ortodox, care trec la ei, îi rebotează și în acest fel sunt rupți de comuniunea cu Biserica. Deci, dorința de a ne reîntoarce la calendarul vechi nu înseamnă de a merge la stiliștii schismatici. Aici trebuie făcută o diferență.

părintele Sava

Încheind omilia mea din această seară, aș vrea să vă mulțumesc tuturor pentru prezență, pentru starea duhovnicească pe care am avut-o împreună și pentru dragostea dumneavoastră și aș vrea să remarc un lucru foarte important: mulți ne consideră că suntem niște fanatici, că suntem schismatici, că ieșim în afara biesericii, că facem… că ținem predici ale urii, pentru că nu avem iubire, că acuzăm alte persoane și că nu vorbim ortodox. Eu cred că fiecare poate să tragă concluziile sale din ceea ce am spus astăzi și să nu fie nevoie să ne justificăm sau să ne scuzăm în vreun fel. Noi ne rugăm pentru cei care ne spun aceste lucruri și ne acuză, le datorăm mulțumire pentru că ei ne ajută să rămânem și smeriți și să ne îndepărtăm de păcatele noastre neținând vreo ură împotriva lor (acestor persoane). De aceea trebuie ca lupta noastră să aibă loc (să fie dusă) cu Dragoste, cu Adevăr, și mai ales, ea să aibă loc în interiorul Bisericii!

Pentru că ceea ce facem este pentru a rămâne în Biserică. Dacă acuma ar veni niște oameni și ne-ar învăța alte dogme, noi nu ne vom mișca, nu ne vom muta de acolo de unde suntem. Vom rămâne credincioși dogmelor Sfinților Părinți, declarând cu dragoste și în Adevăr că nu vrem să le schimbăm, pentru că numai atunci vom putea să rămânem în bieserica Lui Hristos. Vă doresc tuturor, în aceste momente dificile pe care le trăim cu toții, și când Dumnezeu dă binecuvântarea Lui, să ne deschidem inimile ca să putem primi binecuvântarea Lui Dumnezeu, binecuvântarea de a trăi într-o astfel de epocă, binecuvântarea de a ne da șansa să ne mărturisim credința, binecuvântarea de a ni se da șansa de a fi jigniți și insultați pentru Hristos, binecuvântarea de a muri și ca martiri, dacă este nevoie, pentru ca astfel să câștigăm viața veșnică, pe care v-o dorim dumneavoastră tuturor și nouă tuturor. Vă mulțumesc.

(aplauze în sală)

părintele Ciprian-Ioan Staicu (translatorul)

Dacă îmi îngăduiți și mie două minute …

părintele Sava (către părintele Ciprian)

Vă mulțumesc din inimă pentru că a fost ceva deosebit că s-a putut reda exact ceea ce am spus astăzi și Dumnezeu să-i dea plată în ceruri. (aplauze în sală)

părintele Ciprian-Ioan Staicu (translatorul)

Pentru a nu mai scrie pe net, că vroiam mâine să scriu despre lucrul acesta, vroiam să scriu un lucru legat de Sfântul Munte. De curând am fost în Sfântul Munte și am ajuns la Mănăstirea Vatopedi, unde seara, dupa slujbă, un părinte român, care era de rând, m-a rugat, în timp ce era la masă, ca să fac un Paraclis închinat Maicii Domnului acolo unde se află o icoană făcătoare de Minuni, la vechia Trapeză. Și, pentru că mai făcusem, știind limba greacă, am zis da. Dar în timp ce mâncam mi-am dat seama că făcând Paraclisul trebuia să fac și ectenie și la ectenie trebuia să-l pomenesc pe Patriarhul ecumenic. Atuncea l-am chemat pe un alt părinte român și i-am spus: îmi pare rău, dar nu pot să fac Paraclisul din acest motiv. Și el s-a dus la masa părinților români și le-a spus lucrul acesta și s-a întors spunând: păi dacă nu-l pomenești pe Bartolomeu, pomenește-l pe Daniel. I-am spus că nici asta nu pot să fac. Și atuncea m-a întrebat părintele: păi dumneata de ce Biserică aparții? Eu zic: de Biserica Ortodoxă Română. Am terminat masa, am ieșit afară, a venit părintele român la mine și ca și cum n-ar fi știut nimic, așa zice: Măi, hai să mergem, să faci Paraclisul. Și a trebuit să-i spun din nou toată povestea. M-a acuzat că sunt schismatic, că voi ieși din Biserică etc., etc., în final nu m-am dus. A doua zi, duminică fiind, după Sfânta Liturghie, a venit din nou la mine și mi-a zis: vezi că atitudinea aceasta este una foarte periculoasă, sunt vreo 50 de părinți aici în Sfântul Munte care au întrerupt pomenirea, toți sunt părinți care au plecat de pe la mănăstirile lor, majoritatea fără voia starețului sau au obligat pe stareț să le dea binecuvântarea, sunt niște răzvrătiți, etc. Mi-a spus: „chiar și Gheronda Gavriil s-a pocăit de faptul că a întrerupt pomenirea Patriarhului și acum o face”. Eu n-am mai zis nimic, pentru că urma să mă duc de acolo la Gheronda Gavriil. Și m-am dus la Gheronda Gavriil, l-am înregistrat de data aceasta audio, o să pun pe net bucățica respectivă pentru că, cu două luni în urmă, mergând la Gheronda Gavriil și întrebându-l unde merge la biserică la slujbă, mi-a spus că la Părintele Hariton, care nu-l mai pomenește pe Patriarh. Și după aceea, la vreo câteva zile, „s-a dus” Părintele Filoteu de la Petru Vodă și a vorbit cu Gheronda Gavriil și a lansat zvonul că nu e adevărat, Părintele Ciprian minte, că Gheronda Gavriil nu a făcut lucrul ăsta. Am în calculator un e-mail de la Părintele Filoteu, de pe net, de pe adresa lui, în care recunoaște faptul că niciodată în viața lui nu l-a văzut personal pe Gheronda Gavriil. Deci mesaje de la Gheronda Gavriil nu are cum să transmită dacă nu l-a văzut personal și nu a vorbit cu el. Ei, și l-am întrebat pe Gheronda Gavriil, era foarte obosit, era deja pe la prânz așa, fusese multa lume, l-am întrebat: „uitați, Părinții de la Vatoped mi-au zis că vă pare rău și că ați renunțat la întreruperea pomenirii”. La care Gheronda s-a uitat la mine și mi-a zis: „mie să-mi pară rău? Păi, zice, lor să le pară rău că au făcut din papism biserică. Și zice: eu așa cum am fost ani de zile, așa rămân în continuare.”

Deci, în Sfântul Munte există la ora actuală mult Har, dar nu peste tot. Și Harul acesta îl au Părinții mărturisitori și îl au din ce în ce mai puțin părinții care nu fac altceva decât să tacă atunci când ar trebui să spună ceva, sau să se informeze doar dintr-o anumită sursă, cum ar fi Starețul, care nu le dă voie să citească, să se informeze și așa mai departe. Acestea fiind spuse, mulțumim Maicii Domnului că, iată, eu i-am numit străjerii ortodoxiei, și „străjerii Maicii Domnului” ni i-a trimis aici, ei vor pleca mâine, noi o vom „păți” mâine, dar de asta am venit în seara asta aici pentru că vreau să închei lucrul acesta și este foarte important: unul dintre drepturile fundamentale, constituționale, ale fiecărui cetațean al acestei țări este dreptul liber la expresie (exprimare, n.n.). Iar a anula acest drept, așa cum s-a încercat și cu mine printr-o scrisoare primita acum vreo lună, este o problemă foarte gravă din punct de vedere juridic. Mai mult decât atât, Constituția unei țări este legea fundamentală și supremă omenească, da? Biserica Ortodoxă Română are un regulament de organizare cu regulile ei, foarte bune de altfel. Nu există posibilitatea, legal, ca vreun regulament și vreo orânduială să se opună Constituției. Deci, cu alte cuvinte, nu se poate, plecându-se de la regulamentul de organizare și de funcționare al BOR, să spună cineva că n-ai voie să vorbești. Din moment ce mama m-a făcut cu gură trebuie să vorbesc și, câteodată, mai și cânt. Tocmai de aceea, încheind și dând slavă Lui Dumnezeu, o să cântăm cu toții „Cuvine-se cu adevărat” și „Cu noi este Dumnezeu”.

Cântări, Binecuvântare și încheiere conferință.

Sursa: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2017/02/transcrierea-integrala-conferintei.html

 

Întâmpinarea Domnului – sărbătoare a omului trăitor în Hristos.

Întâmpinarea Domnului nu se referă numai la Împăratul Hristos, prin înfățișarea uneia dintre etapele sfintei iconomii, ci este în același timp și o sărbătoare a omului trăitor în Hristos.

Din praznicul împărătesc al împlinirii de către Hristos a vârstei de patruzeci de zile, Biserica a făcut o ceremonie, adică o slujbă care se săvârșește pentru fiecare copil la împlinirea a patruzeci de zile de la naștere. Pruncul este adus în biserică de către mama sa în cea de-a patruzecea zi de la venirea pe lume. Această aducere are un dublu înțeles. În primul rând, mama este binecuvântată la sfarșitul perioadei de curațire de după lăuzie. La fel cum Biserica se roagă pentru orice boală, ea se roagă și pentru femeia care a născut și care, firește, simte slăbiciune trupească după efortul nașterii. În plus, se face rugăciune pentru curățire, fiindcă modalitatea de naștere a omului este cea care a urmat căderii. În al doilea rând, aceasta este o slujba de mulțumire pentru nașterea unui copil. Deoarece zămislirea și nașterea unui copil nu sunt numai lucruri după fire, ci și rezultat al intervenției lui Dumnezeu, simțim că pruncul aparține Ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l dă înapoi prin intermediul preotului pentru ca noi să îl creștem. Dar în realitate, el aparține lui Dumnezeu.

După cum spune Sfântul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, în loc de perechea de turturele, trebuie să aducem curația sufletului și a trupului, iar în loc de doi pui de porumbel, să fim cu luare-aminte nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și a oamenilor. Și așa cum, după săvârșirea celor după lege, Hristos S-a întors în patria Sa, împlinindu-Se și crescând în înțelepciune, și noi trebuie să ne întoarcem în adevarata noastră patrie, care este Ierusalimul ceresc, trăind duhovnicește, după legea sfântă, crescând în înțelepciune și în har și ajungând la vârsta împlinirii lui Hristos, desăvârșiți cu sufletul și vase adevărate ale Duhului Sfânt.

Este datoria noastră, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, să ne asemănăm cu Dreptul Simeon și cu Proorocița Ana. Trebuie și noi sa Îl întâmpinăm pe Hristos îmbrăcați în nevinovăție, în pocăință, în cumințenie, în curăție și, în general, în dragoste de Dumnezeu și de oameni. Nimeni nu poate să Îl întâlnească într-un alt fel pe Hristos, Care este adevărata viață.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători