ACTUAL: Părintele Serafim Rose despre „SUPERCORECTITUDINE” sau „boala corectitudinii”. Apărarea fără compromis a Adevărului trebuie combinată cu o CALDĂ și VIE ORTODOXIE A INIMII

Teologii neotradiţionalişti erau în afara duhului teologiei ortodoxe: „nu fiindcă nu ar fi destul de deştepţi sau citiţi, ci fiindcă sunt prea pătimaş preocupaţi să arate cât sunt ei de corecţi întotdeauna.” Părintele Serafim Rose

Acest tip de îngustime era numit de Pr. Serafim cu termenul de „supercorectitudine” iar uneori îl mai numea şi „boala corectitudinii”. Vedea ce putere de atracţie poate avea ea asupra tinerilor, atât asupra celor convertiţi şi asupra ortodocşilor născuţi în Occident. Noile autorităţi „supercorecte” observa el, „le oferă câteva «răspunsuri simple» la întrebări complexe, lucru foarte atrăgător pentru cei uşor nesiguri sau şovăielnici în credinţa lor. […] Cunoaştem mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi cred că şi-ar mântui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai smeriţi”.

Prin demersul său modern şi extrem de logic, aripa „supercorectă” s-a plasat deasupra simplilor credincioşi greci din „vechea şcoală”; iar Pr. Serafim a simţit că mentalitatea lor era străină şi de cea a mult-pătimitorilor ruşi. Iată ce scria într-o scrisoare: „Din toată «înţelepciunea» lor pare să lipsească un element de bază, unul pe care Sfinţii Părinţi îl subliniază ca fiind esenţial pentru autentica viaţă ortodoxă: suferinţa. «Înţelepciunea» născută din tihnă şi dispute goale nu are rost; dar înţelepciunea născută dintr-o suferinţă profundă (aşa cum a dat Dumnezeu mai ales ruşilor din ziua de azi) este singura cu adevărat echilibrată şi sănătoasă, chiar dacă ea nu poate da un răspuns rapid la orice întrebare pusă în glumă. Să încercăm a intra mai adânc în această suferinţă, dacă Dumnezeu ne va da harul Său!”

Unul dintre „răspunsurile simple” furnizate de către contingentul supercorect se referea la relaţiile dintre feluritele Biserici Ortodoxe. Ei susţineau că Bisericile nou-calendariste sau implicate în activităţi ecumenice erau „eretice” sau „nevalabile”, că „nu sunt deloc biserici”, că episcopii lor erau „pseudo-episcopi” şi că nu aveau har în Tainele lor.

Unii dintre preoţii de frunte ai noii facţiuni, înainte de a fi primiţi în Biserica din Afara Graniţelor fuseseră hirotoniţi de una din aceste Biserici nou-calendariste, Arhiepiscopia Greacă a Americii. Aceşti preoţi îşi alcătuiseră o întreagă teorie conform căreia Arhiepiscopia Greacă, datorită activităţilor ecumenice şi-ar fi pierdut harul cândva după hirotonia lor.

Din nefericire, unul dintre preoţi avea un frate care era încă preot în Arhiepiscopia Greacă. În timpul unei vizite la Platina, el i-a spus Părintelui Gherman: „Fireşte că nu mă rog pentru fratele meu!” – vrând să spună că nu se roagă pentru el la Sfânta Liturghie, când se pomenesc ortodocşii. Uluit, Pr. Gherman s-a dus să-i spună Părintelui Serafim. „Îţi poţi închipui aşa ceva?”, a întrebat el. „E vorba de fratele său de sânge, hirotonit de acelaşi episcop ca şi el!”

Părintele Serafim şi-a mijit ochii a mirare. „Ăsta cu siguranţă este «corect»”, a spus el oftând.

Când Cuvântul Ortodox a publicat un apel al Bisericii Ortodoxe din Uganda lovită de sărăcie, având nevoie urgentă de hrană, îmbrăcăminte, cărţi duhovniceşti, icoane etc., unul dintre preoţii supercorecţi le-a scris părinţilor pentru a întreba dacă aceşti ortodocşi africani erau „cu adevărat fraţi”. Preotul susţinea că dacă aparţineau unei jurisdicţii nou-calendariste (cum de fapt şi erau), adică „una lipsită de har”, nu trebuie ajutaţi. „Mai bine donez cât pot unei familii sau organizaţii ortodoxe care merită”, concluziona el.

„Cum am putea combate acest elitism rece?” – s-a întrebat Pr. Serafim la citirea acestei scrisori.

Concepţia supercorectă despre har – sau mai degrabă despre lipsa de har – a pricinuit multe probleme Bisericii Ruse din Afara Graniţelor. Liderii facţiunii supercorecte le dădeau de înţeles oamenilor, mai ales convertiţilor impresionabili, că episcopii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor socoteau că această Biserică este singurul trup ortodox rămas în lume şi că aproape tot restul Bisericilor sunt lipsite de har. Însă, aşa cum observa Pr. Serafim, „episcopii noştri refuză «definească» acest subiect şi să facă totul «alb şi negru»; şi sunt sigur că, poate fără excepţie, episcopii noştri nu numai că refuză să le declare fără har, ci cred (lăsându-le cel puţin avantajul unei îndoieli) că au har“.

Mulţi dintre aceşti ierarhi şi-au ridicat glasul cu putere împotriva ecumenismului, serghianismului etc., dar nu au rupt în mod oficial comuniunea cu vreo Biserică, afară de Patriarhia Moscovei – şi chiar şi în acest caz nu au îndrăznit să o declare „lipsită de har”. Aşa cum scria Pr. Serafim altundeva, „Episcopii (Bisericii Ruse din Afara Graniţelor) chiar au refuzat în mai multe rânduri să facă o asemenea declaraţie; iar în declaraţia lor de la Sinodul din 1976, ei chiar s-au adresat preoţilor sinceri şi râvnitori din Patriarhia Moscovei în termeni rezervaţi doar preoţilor care posedă şi transmit harul lui Dumnezeu”.

Ducându-se în Grecia, facţiunea supercorectă a încercat să creeze legături politice între Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi cea mai extremistă dintre toate grupările vechi-calendariste, cea a mateiţilor, care credeau nu numai că toate Bisericile nou-calendariste erau lipsite de har, ci că orice Biserică ce avea de-a face cu ele era lipsită de har. Mai apoi, planul a căzut, fiindcă mateiţii au aflat că, contrar a ceea ce li s-a dat de înţeles, Biserica Rusă din Afara Graniţelor era mult prea „liberală” pentru ei.

În 1976, misiunea ortodoxă de limbă engleză a primit şi ea o lovitură când unele persoane (mai ales convertiţi nesiguri pe ei) care fuseseră botezaţi în alte Biserici Ortodoxe canonice au fost îndrumaţi de către contingentul supercorect să se reboteze în Biserica Rusă din Afara Graniţelor.

„Recent”, scria Pr. Serafim, „unii au dorit să vadă asemenea «rebotezări» săvârşite în eparhia noastră a Americii de Vest, dar Arhiepiscopul Antonie a refuzat cu multă înţelepciune să le îngăduie, lucru în care noi i-am dat tot sprijinul nostru – căci, într-adevăr, aceasta ar fi echivalat cu o declarare a absenţei harului în Arhiepiscopia Greacă“.

Episcopul Nectarie s-a alarmat auzind de această practică fără precedent. „Poate că al doilea botez”, a remarcat el, „spală harul de la cel dintâi”.

În 1976, la apogeul maniei corectitudinii, Pr. Serafim a explicat unui convertit de ce drumul lui nu poate urma acest tip de „zelotism”. „«Stricteţea» lor”, scria el, „îi sileşte să se implice aşa de tare în politica bisericească încât problemele duhovniceşti devin cu totul secundare. În ce mă priveşte, ştiu că dacă ar trebui să mă aşez şi să mă gândesc ce nuanţă de «zelotism» este cea «corectă» astăzi, mi-aş pierde întreaga pace a minţii şi mi-aş pune mereu problema ruperii comuniunii, a felului cum li se va părea acest lucru altora, a «ce vor crede grecii» (şi care greci?) şi «ce va crede Mitropolitul?» Şi nu aş mai avea timp sau înclinare să primesc insuflarea pustiei, a Sfinţilor Părinţi şi a minunaţilor sfinţi din vechime şi din vremurile moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. În vremea noastră mai ales, nu este cu putinţă să fii cu totul detaşat de asemenea probleme, dar să nu punem carul înaintea boilor“.

Într-o altă scrisoare scria: „Noi cei care dorim să rămânem în adevărata tradiţie a Ortodoxiei trebuie să ne arătăm osârduitori şi fermi în ortodoxia noastră, fără a fi fanatici şi fără a îndrăzni să-i învăţăm pe episcopii noştri ce trebuie să facă. Şi, mai presus de orice, trebuie să ne străduim să păstrăm mireasma Ortodoxiei, fiind măcar puţin mai nelumeşti, desprinşi de toate grijile şi politicile, chiar ale Bisericii, hrănindu-ne cu hrana cea de dincolo de lume pe care Biserica ne-o dă atât de îmbelşugat“.

A existat o vreme când Pr. Gherman se temea că grupul supercorecţilor era destul de puternic spre a da tonul pentru toţi convertiţii la ortodoxia tradiţională din America şi în special cei din Biserica Rusă din Afara Graniţelor. Dar Pr. Serafim, deşi îl durea să vadă cum oamenii sunt prinşi de acest extremism, nu era prea convins. Citându-l pe Abraham Lincoln, el i-a spus părintelui Gherman: „E adevărat că îi poţi prosti pe toţi oamenii un timp; îi poţi prosti pe unii chiar tot timpul; dar nu îi poţi prosti tot timpul pe toţi”.

Judecând după felul cum mergeau lucrurile Pr. Serafim a prezis că până la urmă, grupul supercorecţilor va pune la cale o schismă şi va sfârşi ca o sectă îngustă şi izolată. De-a lungul anilor a afirmat acest lucru de mai multe ori în scrisorile sale:

15 iunie 1976: „În viitor «aripa dreaptă» a ortodoxiei se va diviza probabil în mai multe mici «jurisdicţii», cele mai multe anatematizându-se şi luptându-se unele cu altele. […] Trebuie să menţinem contactul viu cu clericii ruşi mai bătrâni, chiar dacă unii dintre ei ne par poate puţin prea «liberali», altfel ne vom pierde în jungla «zelotismului» ce creşte în jurul nostru!”

8 iulie, 1980: „Noi înşine am simţit de la o vreme că Pr. … şi alţii care îi împărtăşesc atitudinea se îndreaptă direct către o schismă, care acum pare inevitabilă dacă nu îşi schimbă direcţia. Nimeni nu are nevoie de o astfel de schismă: sunt aşa de multe grupuri de ortodocşi «corecţi» în Grecia de azi (nici unul în comuniune cu ceilalţi), încât un nou grup nu va face decât să dovedească puterea diavolului de a diviza pe creştinii ortodocşi“.

27 octombrie 1980: „Privesc cu durere şi întristare întreaga situaţie…, dar nu am puterea de a face nimic. […] Inevitabila schismă pe care ei o pregătesc acum (dacă nu se schimbă cât mai curând) va fi ultimul pas într-un proces pe care numai ei îl pot schimba”.

17 septembrie 1981: „Judecând după ultima izbucnire, schisma este aproape şi mi-e teamă că «majoritatea tăcută» a preoţilor şi a mirenilor noştri vor ofta doar uşuraţi când vor fi plecat cei ce bagă zâzanie, lăsând în urma lor o recoltă negativă de rea-voinţă şi continuându-şi, pe un ton şi mai înalt, ponegrirea şi ura din noua lor «jurisdicţie».

Dumnezeu să ne păzească de toate acestea! Te rog să-mi ierţi francheţea, dar simt că este deja foarte târziu, şi oricine poate face ceva e mai bine să o facă acum. Ştiu că Dumnezeu va continua să păzească Biserica Sa şi cred că va face să prospere adevărata misiune ortodoxă care tocmai începe în Biserica noastră […] Dar tragedia sufletelor prinse într-o schismă produsă de încăpăţânare va fi incalculabilă“.

8 decembrie 1981: „Cât de tragic este faptul că unii îi scot pe cei din turma lor (chiar dacă mică) din comuniunea cu singurii oameni care ar putea încă să-i înveţe ce este ortodoxia şi să-i ajute să se trezească din fanteziile lor despre o ortodoxie supercorectă ce nu există niciunde în lume”.

Din nefericire, la scurt timp după adormirea părintelui Serafim prevestirea sa s-a împlinit aşa cum scrisese.

„Toate acestea vor trece ca un groaznic coşmar”, remarca Pr. Serafim într-o scrisoare. Privind înapoi la sprijinul pe care-l acordase grupului supercorect în anii anteriori, scria: „Ne simţim noi înşine trădaţi mişeleşte. […] În toţi aceşti ani am crezut că sunt în acelaşi cuget şi suflet cu noi, dând tot ce au pentru cauza misiunii de limbă engleză. Dar în realitate, se pare că în tot acest timp nu au lucrat decât pentru propria slavă, abuzând cu cruzime de încrederea simplilor noştri episcopi, preoţi şi mireni ruşi… Ne temem că toate articolele noastre despre «zelotism» din anii trecuţi n-au făcut decât să producă un monstru!“

Bineînţeles, ambele părţi au rămas dezamăgite. Liderii noii partide, insuflaţi să adopte o poziţie zelotă, mulţumită în primul rând părinţilor de la Platina, socoteau că părinţii se vor alătura în chip firesc mişcării lor şi vor începe să asculte de directivele mănăstirii din Boston. Unii dintre ei au fost cu adevărat dezamăgiţi când a devenit limpede că părinţii nu au de gând să urmeze linia lor. Credeau că Pr. Serafim dorea o stricteţe absolută, la fel cum o doreau ei, dar se înşelau. Pr. Serafim dorea Adevăr, care este la un nivel mult mai adânc. „Ei şi-au clădit o carieră bisericească proprie”, scria Pr. Serafim, „pornind de la o premisă falsă, dar atrăgătoare: că principala primejdie pentru Biserica de azi este lipsa stricteţii. Nu: primejdia principală este ceva mult mai adânc – pierderea savorii Ortodoxiei, o mişcare la care participă ei înşişi, cu toată «stricteţea» lor. «Stricteţea» nu ne va mântui, dacă nu vom mai avea simţământul şi gustul Ortodoxiei[…] “.

În timpul ultimului deceniu de viaţă Pr. Serafim a cheltuit o incredibilă cantitate de timp şi energie cu problema supercorectitudinii, fiind nevoit să susţină conştiinţa ortodoxă transmisă de Părinţi împotriva multelor idiosincrasii ale „teologiei” neotradiţionaliste. Era nevoie nu doar de articole, ci şi de răspunsuri bine chibzuite pentru mulţi oameni ce veneau la el uimiţi de noul ton dat în Biserică.

Privind în urmă, am fi înclinaţi să privim aceste lucruri ca pe o pierdere de timp. Aceştia erau, după cum spunea Pr. Serafim, „liceeni ce se jucau de-a ortodoxia”, încercând să dovedească că ei sunt mai duri decât toţi. Nu erau nişte gânditori sensibili precum Pr. Serafim şi nu erau defel interesaţi de ceea ce ar fi avut de spus, dacă aceasta nu era în acord cu linia partidului.

Însă anumite consideraţii ne duc la concluzia că nu şi-a pierdut defel timpul. În primul rând, aşa cum îşi dădea prea bine seama Pr. Serafim, erau în joc suflete, căci, conducând oamenii la schisma cu Biserica, facţiunea supercorectă îi lipsea de mijloacele mântuirii.

„Un număr de oameni”, scria Pr. Serafim, „au părăsit deja Biserica noastră plini de mânie şi văd cum alţii se pregătesc să urmeze aceeaşi cale. Avertismentele noastre din Cuvântul Ortodox sunt destinate să salveze cât mai mulţi oameni cu putinţă de la acest pas sinucigaş. Iată câteva semne de primejdie: foarte recent, preotul bisericii din… le-a spus la doi dintre fiii mei duhovniceşti pe care-i trimisesem acolo, că episcopii noştri ruşi îl «trădează» cu «ecumenismul» lor; un alt preot grec a spus turmei sale că, în curând, vor fi iarăşi fără episcopi, fiindcă trebuie să părăsească Biserica Rusă din Afara Graniţelor; un alt cleric îi numeşte pe faţă pe unii din episcopii noştri «eretici».Pericolele asupra cărora avertizăm nu sunt nicidecum imaginare“.

În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare efectul pe care acest subiect l-a avut în rotunjirea mesajului Părintelui Serafim către lumea modernă. Aşa cum am văzut, supercorectitudinea (şi nu totdeauna în formele atât de evidente evidente mai sus) este o mare ispită pentru poporul ortodox din aceste vremuri din urmă, când „dragostea multora se răceşte“ (cf. Mt. 24, 12). Într-adevăr, corectitudinea e implicată chiar de cuvântul „ortodox”, care înseamnă „dreaptăslăvire”. Una din întrebările cheie ale vremii noastre, cu care Pr. Serafim a trebuit să se confrunte, a fost: Cum poţi rămâne drept credincios fără a ajunge la îndreptăţirea de sine, la fariseim?

Tocmai datorită faptului că Pr. Serafim s-a confruntat cu extremismul „corect”, a fost în stare să-şi ajute contemporanii să iasă din această fundătură. De nu ar fi fost aşa, probabil că scrierile sale s-ar fi dovedit unilaterale. Chiar dacă el însuşi a evitat această capcană, cuvintele sale nu ar fi putut să-i împiedice pe unii indivizi mai puţin echilibraţi să se abată de la scopul mai adânc înspre dreapta. Însă, aşa cum se dovedeşte acum, mesajul său către oamenii de azi e plin de avertismente împotriva reînnoirii atât de dreapta, cât şi de stânga, împotriva legalismului şi exteriorizării lipsite de dragoste, deghizate în „tradiţionalism”. „Orice lucru exterior“, spunea el, „poate deveni ceva fals”.

În sfârşit, să nu uităm să pomenim valoarea tuturor acestor lucruri pentru formarea sufletească a Părintelui Serafim însuşi. Şi el era un convertit la „ortodoxia zelotă”; şi era necesar să pătrundă mai adânc în fenomenul zelotismului care în sine nu era o rezolvare. Ocupându-se de el şi mai ales suferind din pricina lui de-a lungul multor ani, Pr. Serafim fusese silit să elimine vestigiile unui elitism rece din credinţa sa creştină, păstrându-şi în acelaşi timp credincioşia pentru cauza „adevăratei Ortodoxii”. Aşa cum scria într-o scrisoare, „Cred că, prin toate acestea, în ciuda aparenţelor, Dumnezeu ne ajută să ajungem la o Ortodoxie mai adâncă şi mai adevărată. Prea mult din ortodoxia noastră de azi este fariseică şi mărginită, sau cel puţin căldicică şi confortabilă, încât avem trebuinţă să fim puţin scuturaţi. Să dea Domnul ca măcar oile Sale să nu se piardă!“ Iar într-o altă scrisoare: „În adâncul meu nădăjduiesc că vom trece prin toate acestea şi că în final inima profundă a Bisericii noastre se va face cunoscută”.

În suferinţa aceasta Pr. Serafim a reuşit, aşa cum vom vedea, să ajungă la rara combinaţie între apărarea fără compromis a Adevărului şi o caldă şi vie Ortodoxie a inimii. Iată ceea ce-i deosebeşte pe experţii „tradiţionalismului” mort de adevăraţii purtători ai Tradiţiei vii, precum Arhiepiscopul Ioan”.

Ieromonah Damaschin, „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005, p. 464 – 470.

Pe nimeni nu-l folosește DREAPTA CREDINȚĂ fără dragostea cea către frați.

„Nu e drept a ne certa fără măsură cu frații pentru o bănuială rece și a avea o râvnă nu după cunoștință (cf. Rom. 10, 2), ca să nu arătăm că, sub pretextul credinței, împlinim tulburarea și dorința noastră de luptă. Căci pe nimeni nu-l va folosi dreapta credință fără dragostea cea către frați. Însă să țineți și pe acestea: dragostea, și pe aceea: dreapta credință, și le veți avea neîncetat.”

Scrisoarea Sfântului Marcu Evghenicul către egumenul mânăstirii Vatopedu de la Sfântul Munte

Preacuvioase între ieromonahi și egumene al cinstitei și sfintei mănăstiri a Vatopedului din Sfântul Munte, rog pe Dumnezeu să fie sănătoasă marea ta sfințenie și trupește[1], spre sprijinirea și întărirea și folosul sufletelor păstorite de tine și spre veselia și bucuria noastră. Suntem vii și noi până acum, cu mila lui Dumnezeu, prin sfintele tale rugăciuni.

Venind eu pe cale către Voi, aveam simțământul (dispoziția lăuntrică) că mă urc la cer, așteptând să întâlnesc oameni care râvnesc în trup la petrecerea îngerească, oameni care arată în lume filosofia cea mai presus de lume, oameni care poartă în gură necontenit înălțările lui Dumnezeu și săbiile cu două tăișuri ale contemplației și făptuirii, purtându-le în mâini făptuitoare împotriva patimilor (cf. Ps. 149). Însă luceafărul cel ce a căzut din cer și care pururea ne pizmuiește călătoria într-acolo ne-a împiedicat. Și nu e nimic de mirare dacă ne-a împiedicat pe noi cei netrebnici și care nu avem nimic bun, de vreme ce a făcut aceasta cu fericitul Pavel, soarele lumii. „Căci adeseori, zice, am plănuit să vin la voi și o dată și de două ori, și ne-a împiedicat Satana” (I Tes. 2, 18).

Așadar, dacă pe acela l-a împiedicat, așa[2] să fie și pentru noi ceea ce este îngăduit de către Dumnezeu. Dar totuși încă vă ținem în cuget prin nădejde și ne încredem în rugăciunile Voastre că vom vedea, de bună seamă, cinstitele și doritele voastre fețe, și poate vom locui împreună cu voi în toată vremea, dacă îi este plăcut lui Dumnezeu lucrul acesta. Iar dacă lucrurile stau altfel decât socotim noi, bine este a mulțumi și pentru aceasta lui Dumnezeu. Căci în lupta (noastră) nu ne-am împotrivit păcatului până la sânge (cf. Evr. 12, 4). Dar multă mângâiere am găsit la frații Voștri aflați aici: și de la preacinstitul eclesiarh, și de la marele iconom, și de la ceilalți pe care i-am văzut ca niște icoane însuflețite ale dragostei și evlaviei Voastre. Fiindcă ne-au găzduit adeseori și ne-au odihnit și ne-au încurajat. Să le dea lor Domnul răsplățile vrednice de osteneala și dragostea lor.

„Rogu-vă pe voi, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să grăiți la fel totdeauna și să nu fie între voi schisme” (I Cor. 1,10), ca să păziți în siguranță, ca pe o comoară bună, credința noastră cea adevărată și predată de Părinți, nimic adăugând, nimic scoțând. Căci nu am avut până acum o credință cu lipsuri, nici nu am avut nevoie de vreun sinod sau oros ca să aflăm vreo noutate, noi, fiii și ucenicii Sinoadelor Ecumenice și ai Părinților care au strălucit în acestea și între acestea. Aceasta este lauda noastră: credința noastră, moștenirea cea bună a Părinților noștri. Cu aceasta nădăjduim să ne înfățișăm lui Dumnezeu și să luăm iertarea păcatelor. Iar fără aceasta nu știu ce fel de dreptate ne va izbăvi de pedeapsa veșnică[3]. Cel ce încearcă să ne scoată din ea și să introducă alta nouă, chiar dacă ar fi înger din cer să fie anatema (Gal. 1, 8). Să fie scos din orice pomenire: și dumnezeiască și omenească. Nimeni nu e stăpân pe credința noastră: nici împărat, nici arhiereu nici sinod mincinos, nici nimeni altcineva decât numai Dumnezeu, Cel ce ne-a predat-o prin Sine și prin ucenicii Săi. „Vă rog, zice dumnezeiescul Apostol, să luați aminte la cei ce fac vrajbe și poticneli în afara învățăturii pe care ați învățat-o, și depărtați-vă de ei. Căci unii ca aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, și prin vorbe bune și binecuvântări înșală inimile celor fără răutate” (Rom. 16, 17-18). „Dar temelia tare a credinței a stat, având întemeierea aceasta” (IITim. 2, 19).

Fugiți, dar, fraților de cei ce introduc și întăresc înnoirea latinească[4] și, legați întreolaltă prin dragoste într-un singur trup și într-un singur Duh, cu un suflet, cugetând una (cf. Fil. 2, 2), adunați-vă spre capul nostru cel unul: Hristos. Căci, iarăși, nu e drept a ne certa fără măsură cu frații pentru o bănuială rece și a avea[5] o râvnă nu după cunoștință (cf. Rom. 10, 2), ca să nu arătăm că, sub pretextul credinței, împlinim tulburarea și dorința noastră de luptă[6]. Căci pe nimeni nu-l va folosi dreapta credință fără dragostea cea către frați. Însă să țineți și pe acestea: dragostea, și pe aceea: dreapta credință, și le veți avea neîncetat, părinți și frați cinstiți, chiar dacă eu, din datoria dragostei, v-am pomenit pururea lucruri, și vă veți înfățișa cu acestea înaintea Stăpânului, strălucind ca soarele în împărăția Tatălui vostru…

Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, Volumul I, Edit. Pateres, 2009, p. 211-217.

[1] Am lăsat varianta ad literam pentru a păstra „aroma” și ambivalența semantică a limbii elene, dar probabil o traducere mai clară ar fi „să fie sănătoasă preasfinția ta”.

[2] Literal: oprit să fie și pentru noi sau „nu” să fie și pentru noi. Ideea este că: dacă Dumnezeu a îngăduit să nu venim, trebuie să ne lipsim și noi de dorința noastră, în acord cu  îngăduința Lui. În PO textul editat are următorul înțeles: primit (iubit) să ne fie și nouă ceea ce este îngăduit de către Dumnezeu.

[3] Fără dreapta credință nicio virtute nu ne va scăpa de iad. Dar și cu dreapta credință batjocorită de păcate de bună voie nu ne va scăpa cineva.

[4] Prin raportarea la panerezia oficializată în Biserică prin hotărârile pseudosinodului din Creta (2016), putem spune „înnoirea ecumenistă” (n.n).

[5] Literal: a arăta

[6] Atenționare pentru cei prea zeloși față de Ortodoxie, dar nu în chip autentic. Semnul autenticității este duhovniceasca dragoste, care însă poate izvorî numai din dreapta credință.

Sfântul Nicolae Cabasila: „pe cât e de nedrept să te împărtășești din aceste Sfinte Daruri dacă ai săvârșit păcat și nu te-ai spovedit la preot, tot pe atât de mare greșeală ar fi să fugi de această Pâine când n-ai greșit de moarte”.

,,Pâinea”, care într-adevăr ,,întărește inima omului”, ne va da tăria de a petrece în legea Domnului și va stârpi din sufletul nostru orice lenevie ce a prins rădăcini acolo. Aceasta este ,,Pâinea care s-a pogorât din cer”, ca să ne aducă viață și pe care va trebui să ne străduim pe orice cale să o mâncăm, iar Cina aceasta tainică va fi bine să fie pururea ținta strădaniei noastre, pentru a ne feri ca de ciumă de a ne slăbi sufletul și de a ne primejdui sănătatea din pricină că nu ne-am apropiat de Sfânta Masă mai des decât s-ar fi căzut. Totuși, numai după ce am stat de vorbă cu preotul despre păcatele noastre, numai atunci să bem din acest Sânge curățitor. Și să nu ne temem că vom fi atât de vinovați încât am putea fi dați afară de la acest ospăț, dacă în sufletul nostru apar astfel de gânduri. Căci, pe cât e de nedrept să te împărtășești din aceste Sfinte Daruri dacă ai săvârșit păcat și nu te-ai spovedit la preot, tot pe atât de mare greșeală ar fi să fugi de această ,,Pâine” când n-ai greșit de moarte.

Nu este mai puțin adevărat că cei ce se îndărătnicesc și nu vor să se apropie de foc e bine să stea departe de el, mai ales înainte de a se fi împăcat în sufletul lor cu cei față de care au greșit. Însă, pentru aceia care au conștiința dreaptă, dar totuși simt chinuri și remușcări, va trebui să se dea un leac de întărire, și anume vor trebui să se apropie de izvorul sănătății, de Acela care a luat asupra Lui neputințele noastre și fierbințelile noastre le-a stins, ca nu cumva, de frica bolii, să fugă de doctor, singurul în stare să-i facă sănătoși. Pentru că, de fapt, Sângele acesta e ca un paznic la poarta simțurilor noastre: nu lasă să treacă prin ele nimic ce ar putea spurca sufletul. Mai mult, El dă semnalul de primejdie și scoate afară pe dușman, schimbând inima – în care s-a vărsat – în templu al lui Dumnezeu, cu ziduri mai întărite decât acela al lui Solomon. Acest Sânge, împlinire a tuturor făgăduințelor, nu lasă să se sălășluiască în suflet nici un idol necurat, ca o ,,urâciune a pustiirii la locul cel sfânt”, ci cu Duh stăpânitor întărește voința și cugetul, trupul îl pune sub ascultarea minții, iar omul se bucură de o pace adâncă.

Dar de ce să lungesc vorba despre această Taină, ale cărei lucrări asupra celor credincioși le-am arătat pe larg mai înainte? Trăind și unindu-ne cu Hristos prin sfintele slujbe, prin rugăciuni, prin laude și prin cugetarea la legea Lui, ne strunim sufletul și-l pregătim pentru orice virtute, păzind depozitul, cum ne poruncește Sfântul Apostol Pavel, și ne păstrăm darul ce ni s-a împărtășit prin lucrarea Sfintelor Taine. Căci tot Domnul e și Cel ce săvârșește, și ceea ce se săvârșește în Sfintele Taine, ba încă și Cel care păzește în noi, întregi, darurile împărtășite și tot El, Cel care ne pregătește să rămânem în harul Său, precum Însuși zice: ,,căci fără Mine nu puteți face nimic”.

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, p. 212-214

Interviu cu monahul Sava, alungat de Hariton Negrea din mănăstirea Părintelui Justin Pârvu pentru că a mărturisit împotriva sinodului tâlhăresc din Creta (Video).

 

Luni seara, în curtea Schitului Rădeni, a parcat o mașină de la Mănăstirea Petru Vodă, care l-a debarcat, cu bagaje cu tot, pe monahul Sava Vulpe, în vârstă de peste 60 de ani, imobilizat într-un cărucior cu rotile, ca urmare a evoluției unei poliomelite pe care a contactat-o la vârsta de doi ani.

Motivul acestei decizii: în urmă cu mai bine de o săptămână, monahul Sava a difuzat prin mănăstire câteva foi volante în care se făcea o informare sumară cu privire la evenimentele legate de pseudo-sinodul din Creta, de anul trecut.

Din spusele monahului, starețul mănăstirii l-ar fi întrebat dacă are binecuvântare să împrăștie aceste foi volante, iar când acesta i-a spus că nu, l-a somat ca în câteva zile să își facă bagajul și să plece din mănăstire. Destinația – Schitul Rădeni. Perioada de canon – nelimitată.

Analizând, din relatarea părintelui Sava, pe care o puteți asculta integral în materialul ce însoțește această prezentare, modul în care au decurs lucrurile, se trag următoarele concluzii:

1. Monahul Sava era călugăr de 15 ani în Mănăstirea Petru Vodă, fiind tuns în monahism cu binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu, și nu a avut abateri disciplinare anterioare.

2. Deși preocupat de propria mântuire și îngrijorat de situația legată de sinodul din Creta, nu și-a pus problema asumării întreruperii comuniunii bisericești și a plecării din mănăstirea de metanie, dată fiind condiția sa fizică.

3. A continuat să participe la toate slujbele din mănăstire și nu a întrerupt pomenirea ierarhului, nici comuniunea cu obștea.

4. S-a făcut “vinovat” de distribuirea, în câteva exemplare, a unui pliant de informare legat de sinodul din Creta.

5. A fost alungat din mănăstire, printr-o decizie arbitrară a starețului mănăstirii, fiind la prima sa abatere, fără a primi o sancțiune prealabilă, menită să conducă la îndreptarea sa, fără nicio judecată a Consiliului Duhovnicesc al mănăstirii sau a Consiliului de Judecată, fără nicio decizie semnată și aprobată de sectorul Exarhat la Arhiepiscopiei Iașilor. Art. 38, lit. e) din Regulamentul pentru organizarea vieții monahale prevede: “Pentru orice abatere a vreunui monah de la canoanele monastice, starețul, mai întâi, după învățătura Sfintei Evanghelii, îl va sfătui părintește și-l va povățui la îndreptare. Dacă vinovatul nu va asculta și va continua neorânduiala sa, starețul supune cazul Consiliului Duhovnicesc. Dacă vinovatul nu s-ar îndrepta nici prin sfaturile și povățuirile duhovnicilor, atunci starețul convoacă Consiliul de Judecată, pentru a se pronunța conform art. 245-248 din Regulamentul instantelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, precum și conform art. 117 și urm. din acest Regulament”.

1. Fără nicio grijă din partea stăreției pentru mântuirea sufletului său, părintele Sava a fost trimis la un schit despre care propaganda oficială a MMB afirmă, la unison cu conducerea Mănăstirii Petru Vodă, că s-ar afla „în afara Bisericii” și ar fi “schismatic”.

2. În adoptarea acestei decizii, nu s-a ținut seama în niciun fel de cei 15 ani de participare la viața monahală a obștii, de vârsta și de suferința fizică a părintelui Sava.

3. Trimițându-l la Rădeni, starețul Mănăstirii Petru Vodă a stabilit un precedent în Biserica Ortodoxă Română, transformându-l pe părintele Sava Vulpe în primul monah silit de către starețul său să întrerupă pomenirea ierarhului care a semnat documentele sinodului din Creta.

4. Pe linia “teologumenelor” specifice Mănăstirii Petru Vodă de după plecarea la Domnul a Părintelui Justin Pârvu, starețul Hariton ar fi afirmat că ierarhul va plăti pentru păcatul de a fi semnat în Creta, dar că mănăstirea Petru Vodă este în deplină ortodoxie, în ciuda faptului că, în conformitate cu art. 9 din Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor, “Chiriarhul este conducătorul suprem al mănăstirilor, schiturilor și metocurilor care aparțin canonic de jurisdicția sa”, un principiu reflectat fidel de art. 75 din Statutul de funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, iar pomenirea ierarhului la slujbe înseamnă părtășie la învățătura pe care acesta o propovăduiește.

Această întâmplare greu de înțeles aruncă, dacă mai era nevoie, o lumină și asupra pretenției unora de a întrerupe pomenirea ierarhului, dar de a păstra comuniunea cu acesta și cu cei ce îl pomenesc, o contradicție în termeni, în realitate, deoarece întreruperea pomenirii înseamnă întreruperea comuniunii cu cel părtaș la erezie și cu cei care îl pomenesc la slujbe și sunt în comuniune directă cu el. Starețul Mănăstirii Petru Vodă le arată acelora cât de dispuși sunt preoții și ieromonahii care continuă să-și pomenească ierarhii participanți la sinodul din Creta sau susținători, într-un fel sau altul, ai deciziilor acestuia de a fi în comuniune chiar și cu cei care au obiecții măcar cu privire la sinodul din Creta, ca să nu mai vorbim de cei ce au întrerupt deja pomenirea ierarhului.

Părintele Pamvo Jugănaru l-a primit cu dragoste pe Părintele Sava Vulpe în micuța comunitate monahală de la Rădeni și l-a ajutat să se cazeze și să își reia în schit viața și preocupările de monah.

http://ortodoxinfo.ro/2017/09/20/video-interviu-cu-monahul-sava-alungat-de-hariton-negrea-din-manastirea-parintelui-justin-parvu-pentru-ca-marturisit-impotriva-sinodului-talharesc-din-creta/

Cele două energii ale sufletului: energia rațională și energia noetică. Cu rațiunea cunoaștem lucrurile create ale mediului înconjurător, iar cu mintea Îl cunoaștem pe Dumnezeu.

Fiecare ființă necreată și creată are o energie, cu deosebirea că energia celei necreate este necreată, iar a celei create este creată. La fel și sufletul, ca făptură creată a lui Dumnezeu, are o energie. Dar, în funcție de locul unde lucrează, energia aceasta primește diverse denumiri, așa că vorbim, de fapt, despre „energii ale sufletului”.

Părinții Bisericii, din experiența lor, au făcut distincție între energia noetică și cea rațională.

„Ceea ce știau Părinții este că există un organ al personalității omenești care nu este ceva adăugat, ci parte integrantă a personalității omenești, pe care l-au numit energie noetică, în antiteză cu energia rațională.

Vasăzică, energia rațională e ceea ce numim astăzi judecata omului, adică întregul sistem neurologic de memorie a omului, care are drept centru creierul. În opoziție cu rațiunea, au numit cealaltă energie noetică, despre care se presupune că ar trebui să fie în inima omului, dar care, atunci când nu funcționează corect, nu este în inimă”.

Este vorba despre două energii paralele ale sufletului.

„Sunt două funcții paralele ale personalității omenești – energia rațională și energia noetică. Un om poate, prin rațiunea lui, să fie un luminător, poate să fie, din punct de vedere rațional, un teolog de marcă, iar la minte (nous) să fie împietrit; mintea lui să fie în întuneric. Pe de altă parte, se poate să fie cineva complet analfabet din punct de vedere lumesc și totuși să aibă mintea (nous) luminată, și să știe cum să lumineze și mintea altor oameni; adică el, care este analfabet, să știe cum să-i călăuzească pe alții de la curățire la luminare. Vasăzică, din punct de vedere creștin, cine este analfabetul?

Dar luminatul? Unul care are multă știință de carte și habar n-are de luminarea inimii? Sau unul care are luminarea inimii și știe să-i călăuzească și pe ceilalți oameni la luminare? De aceea vedem fenomenul acesta paradoxal că, în Ortodoxie, de cele mai multe ori, cei luminați sunt cei care n-au studiat Teologia pe la universități. Astfel, avem două fenomene. Unul e analfabetul într-ale rațiunii și luminat la minte (nous). Iar celălalt e luminatul într-ale rațiunii și întunecat la minte (nous).

Apoi, mai sunt și alte exemple, când cineva e luminat și cu rațiunea, și cu mintea. Combinația aceasta ni i-a dat pe marii Părinți ai Bisericii. Când un Părinte al Bisericii are doar minte luminată, îi avem pe marii Părinți nevoitori, care în cele duhovnicești sunt de neatins. Tot ce-au scris despre viața duhovnicească este de neegalat, însă nu ne-au lăsat scrieri, să zicem, ca ale lui Vasile cel Mare sau Grigorie de Nyssa, care au avut și o înaltă cultură profană. Apoi, mai avem și cealaltă categorie: omul care este și împietrit la inimă, și dobitoc într-ale rațiunii”.

Părinții duhovnicești sunt preocupați de această energie noetică a sufletului omului, pe care însă psihiatrii nu o cunosc, ci o confundă cu rațiunea.

„Pentru că se cunoșteau rezultatele stării de luminare, aceste rezultate le cercetau Părinții, exact cum astăzi analizează psihiatrii personalitatea umană.

Numai că psihologii și psihiatrii contemporani nu știu că există energia noetică a omului. Hindușii o știu, pentru că știu distincția aceasta dintre minte și rațiune. Și au chiar o anumită învățătură ascetică în acest sens.

Asta înseamnă că Părinții duhovnicești ai Ortodoxiei sunt un fel de psihiatri duhovnicești. Cu ce se ocupă? Cu fanteziile, ori cu realitatea? Pentru că, atunci când un om are Rugăciunea minții, asta ce este, fantezie, ori realitate? Dacă este realitate, atunci Ortodoxia este validă, se susține din punct de vedere științific. Dacă Rugăciunea minții nu este o realitate, atunci Ortodoxia însăși este o fantezie.”

Energia rațională a omului funcționează în intelectul uman, iar energia noetică, la omul renăscut, funcționează în inimă. Părinții Bisericii vorbesc despre faptul că „minte (nous) este o energie a sufletului care nu se identifică cu intelectul, ci se află în inimă”.

„În inimă e locul firesc al minții, nu în rațiune, fiindcă mintea nu este rațiune. Nu mușchiul inimii este cel care se roagă, ci energia noetică se roagă în acel mușchi”.

„În tradiția patristică, această energie noetică este o funcție firească a personalității umane, și această energie ar trebui să lucreze în inimă. Când energia noetică funcționează normal, corect adică, atunci funcționează în locul acesta al trupului omenesc. Intelectul este creierul, materia cenușie care se află în capul nostru. Aceasta, pentru Părinți, este rațiunea”.

Astfel, energia rațională nu este o energie a trupului și a creierului, ci o energie a sufletului. Creierul este doar organul care primește energia rațională a sufletului, dar nu produce această rațiune. Și animalele au creiere formate din celule și toată această alcătuire, dar nu produc raționamente complete. Rațiunea este o energie a sufletului…

„Nevoitorii, când se nevoiesc, ajung în punctul de a-și vedea mintea. Chiar o văd. Văd când este în afara trupului sau când este în inimă. Adică este ca o minge de ping-pong, ca o sferă; e luminoasă, și o văd. Așadar, atunci când pleacă de-acolo de unde ar trebui să fie, o văd că pleacă, iar când se întoarce, o văd că se întoarce.”

„De aceea și întreaga învățătură ascetică a Bisericii Ortodoxe se bazează pe separarea minții de rațiune și pe adunarea ei în interiorul trupului, în special în locul inimii.

Și paradoxul e că cei ce se ocupă cu o asemenea lucrare de nevoință știu și localizează mintea, adică știu unde se află, fie aici, fie acolo, sau pe unde mai umblă această energie. Și trebuie să o adune, ca să poată veni Duhul Sfânt să se sălășluiască acolo și să se roage”.

Pe durata experienței lui Dumnezeu, omul nu-și pierde rațiunea și simțurile.

„Și cunoașterea aceasta pe care o au sfinții lui Dumnezeu, pe de o parte, include energia rațională a omului, pentru că rațiunea și trupul omului rămân observatori ai acestei experiențe. Omul nu-și pierde simțurile, participă și ele la experiența vederii lui Dumnezeu, dar însăși experiența vederii lui Dumnezeu este mai presus de rațiune.

Și Părinții o descriu ca necunoaștere nu pentru că ar fi lipsită de cunoaștere, ci pentru că transcende cunoașterea. Nu face parte din tipurile de cunoaștere. Spre deosebire de cunoștințele din lumea fizică, pe care omul le dobândește prin rațiune, aceasta este necunoaștere; dar nu e însă ignoranță, pentru că e vedere a lui Dumnezeu. Pentru că omul chiar se împărtășește de necreat, care nu are nici o asemănare cu cele create. Această experiență pe care o au Prorocii, Apostolii și Sfinții Bisericii este temelia teologiei, și singura punte sigură și reală dintre Dumnezeu și om.”

Devine extrem de clar că unul e rolul rațiunii, și altul rolul minții. Cu rațiunea cunoaștem lucrurile create ale mediului înconjurător, iar cu mintea Îl cunoaștem pe Dumnezeu.

„Rațiunea își are locul ei în teologie. Rațiunea participă, desigur, la stadiul curățirii și al luminării, înțelege ceea ce putem cunoaște despre Dumnezeu și ceea ce nu putem cunoaște despre Dumnezeu. Rațiunea mai înțelege și că scopul acestor cuvinte este să ne insufle înțelesuri, care înțelesuri sunt însă doar călăuze către îndumnezeire, nu pot să fie identificate cu îndumnezeirea.

Încercarea ereticilor este de-a șterge diferența dintre îndumnezeire și luminare; și astfel ei folosesc înțelesurile ca să identifice înțelegerea cu îndumnezeirea. Astfel, cred despre sine că, prin cugetarea rațională, au ajuns pe culmile cunoașterii despre Dumnezeu, încât au ajuns să-L cunoască mai bine decât cei care au atins îndumnezeirea.”…

Prin urmare, Sfinții Părinți fac distincția dintre minte și rațiune. Distincția aceasta o cunosc și hindușii, care practică meditația transcendentală. Însă, la aceștia, mintea (nous), deși este golită de gânduri, totuși ea deviază în altă direcție, pentru că nu se umple de Duhul Sfânt.

„Hindușii cunosc energia noetică, știu distincția aceasta dintre minte și rațiune. Au și o învățătură ascetică despre subiectele acestea.”

„Hindușii știu că, pe lângă rațiune, există și minte. Știu lucrul acesta, și fac o gimnastică spirituală, și ajung până în punctul în care alungă din minte toate gândurile, chiar și fără a avea rugăciunea de-un-singur-gând.

Ai noștri alungă din minte toate gândurile, iar apoi rămâne rugăciunea de-un-singur-gând, care coboară din rațiune și se mută în inimă. Adică, la fel cum un jucător pasează mingea unui alt jucător, așa și rațiunea, odată ce mintea s-a curățit, îi pasează inimii rugăciunea. Așa că inima se roagă noetic, iar rațiunea face Vecernia. Vasăzică, este posibil ca omul să se roage în două moduri concomitent, să facă și Vecernie, și Rugăciunea minții. Sau să scrie, sau să facă de mâncare.”

Mitrop. Ierotheos Vlachos, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. II, Edit. Doxologia, 2017, p. 178-181; 186-188; 189-190.

Sfântul Ignatie Briancianinov – CUVÂNT DESPRE ORTODOXIE ŞI DESPRE NEORTODOCŞI: Cu ajutorul ereziilor, demonii au dus la pierzanie popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, ei l-au înlocuit cu o doctrină blasfemitoare şi i-au conferit acestei ucigătoare învăţături titlul de creştinism reformat, veritabil, purificat.

Care este sensul anatemei? Ce este erezia? Cine se poate mântui? Neortodocșii care fac fapte bune se mântuiesc? Este suficient să facem doar fapte bune? Cât este de importantă mărturisirea adevăratei credințe chiar numai cu gura? Ne mântuiește credința în Hristos sau faptele bune? Sunt creștini ereticii?

CUVÂNT DESPRE ORTODOXIE ŞI DESPRE NEORTODOCŞI

La începutul cuvântului nostru în Duminica Ortodoxiei pare firească întrebarea: „ce este Ortodoxia?”

Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi lăudare a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în Duh şi adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu există Duh, acolo nu există Ortodoxie.

Unde nu este Ortodoxie,acolo nu este nici mântuire

Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de Dumnezeu întru mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. „Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar cine n-o va păstra întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci” (Simbolul Sfântului Anastasie cel Mare).

Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al nostru, astăzi Sfânta Biserică enumera public, în auzul tuturor, acele învăţături generale propagate de satana – expresie a vrăjmăşiei contra lui Dumnezeu – care defăimează lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica demască aceste învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca pe nişte şerpi veninoşi, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi. Păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-i din prăpastia pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă anatemei acele învăţături şi pe cei ce le urmează cu îndărătnicie.

Cuvântul „anatema” semnifică îndepărtare, respingere (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o învăţătură, înseamnă că acea învăţătură conţine hula împotriva Duhului Sfânt. Aşadar, în scopul mântuirii, aceasta trebuie să fie respinsă şi îndepărtată, tot aşa cum otrava este ţinută departe de alimente.

Atunci când o persoană este predată anatemei, înseamnă că acea persoană şi-a însuşit învăţătura hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el însuşi şi lipsindu-i şi pe apropiaţii lui, cărora le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se decide să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura Bisericii Ortodoxe, după rânduiala Bisericii, este datoare să anatematizeze falsa învăţătură de care era legat mai înainte şi care îl duce la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl forţa să duşmănească pe Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, şi îl menţinea în comunicare cu satana.

Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie.

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă…

Inima lor cea nesocotită s-a întunecat – spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurătiei, după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.

Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrânării. Apollinarie era stăpânit de patima destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire.

Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească.

La oameni, binele este amestecat cu răul, şi de aceea devine netrebuincios; la duhurile necurate precumpăneşte şi acţionează numai răul. Cel mai mare păcat al lor era ura nestăvilită faţă de Dumnezeu, exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui. În trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de profundă, iar plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima lor esenţială este mândria. Ei sunt prea plini de o nemaipomenită şi neroadă vanitate.

Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, ei l-au înlocuit cu o doctrină blasfemitoare şi i-au conferit acestei ucigătoare învăţături titlul de creştinism reformat, veritabil, purificat.

Erezia este un păcat făptuit în special de către intelect.

Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite duhului, se răspândeşte în tot trupul, păgânindu-l în întregime, întrucât acesta are însuşirea de a se păgâni şi a se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul acesta trece neobservat şi pare de neînţeles pentru cei ce nu cunosc îndeajuns creştinismul. Iată de ce, în mrejele sale cad cu atâta uşurinţă: simplitatea, candoarea, necunoştinţa, mărturisirea superficială şi indiferentă a credinţei creştine.

Într-o perioadă au fost atinşi de erezie chiar şi unii cuviincioşi ai lui Dumnezeu, precum Ioanichie cel Mare, Gherasim din Iordan şi alţii. Dacă aceşti sfinţi bărbaţi, care-şi duceau viaţa doar în grija de mântuire, n-au cunoscut de îndată hula mascată împotriva lui Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-şi petrec zilele scufundaţi în preocupări lumeşti şi având o noţiune cu totul neîndestulătoare asupra creştinismului? Cum vor recunoaşte şi erezia, când aceasta apare ferchezuită sub masca înţelepciunii, cucerniciei şi sfinţeniei?

Iată din ce cauză întregi noroade s-au plecat cu atâta uşurinţă sub jugul ereziei. Din aceeaşi cauză devine foarte anevoioasă întoarcerea de la erezie la dreapta credinţă, cu mult mai anevoioasă decât întoarcerea de la buna-credinţă la idolatrie.

Ereziile mai apropiate de ateism sunt mai lesne de recunoscut şi de lepădat decât ereziile nu prea depărtate de dreapta credinţă, şi de aceea mai acoperite, împăratul roman, marele Constantin, cel egal cu apostolii, într-o scrisoare către Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei, acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce tulbura liniştea şi pacea, prin cuvinte deşarte. Dar, prin aceste cuvinte numite deşarte, era tăgăduită Dumnezeirea Domnului lisus Hristos, era desfiinţat creştinismul.

Iată cum necunoştinţa, şi în cazul acestui bărbat sfânt, râvnitor, fusese înşelată prin viclenia ereziei, nerecunoscută de el.

Sfânta Biserică totdeauna a considerat ca absolut necesar tratamentul grozavei plăgi a ereziei prin anathema.

Atunci când Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, s-a înfăţişat la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, intenţionând să se justifice contra acuzaţiilor ce i se aduceau, Părinţii prezenţi la Sinod i-au cerut, mai întâi să-l anatematizeze pe ereziarhul Nestorie. Teodoret, care, în fond, îl dezaproba pe Nestorie, dar nu atât de hotărât, precum era respins de Biserică, încerca să se explice. Părinţii însă i-au cerut din nou să-l predea anatemei, hotărât şi fără rezerve, pe Nestorie şi a lui învăţătură.

Teodoret iarăşi voia să se disculpe, şi atunci Părinţii i-au cerut cu fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe Nestorie, ori îl vor socoti eretic pe Teodoret însuşi. În cele din urmă, Teodoret l-a anatematizat pe Nestorie şi celelalte eresuri ale vremii. Aducând slavă lui Dumnezeu, Părinţii l-au proclamat pe Teodoret păstor drept credincios. Din partea sa, Teodoret nu mai dorea să se explice, după ce pricinile ce-l îmboldeau să dea explicaţii fuseseră extirpate din sufletul său (Flerg, Istoria creştinismului).

Iată deci, singura atitudine corectă a duhului omenesc cu privire la înfricoşătoarea plagă a ereziei. Biserica vesteşte:

„Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de descoperirea dumnezeiască, slujind-o pe ea, pe aceştia să-i fericim şi să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu, Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, dacă n-au voit să urmeze Sfintelor Scripturi şi Tradiției Bisericii Soborniceşti, să fie excomunicaţi şi predaţi anatemei”.

„Celor ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi susţin că această lume s-a autoorganizat şi că toate se petrec fără ajutorul providenţei dumnezeieşti, aşa, ca din întâmplare: anatema!”’,

„Celor ce afirmă că Dumnezeu nu este Duh, ci materie şi care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînţelept, Atotştiutor, rostind alte asemenea blasfemii: anatema!”;

„Celor ce îndrăznesc să declare că Fiul lui Dumnezeu n-ar fi de o fiinţă cu Tatăl, deasemenea Duhul Sfânt, Carele este de conceput: că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt n-ar fi Unul Dumnezeu: anatema!”;

„Celor care spun că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat, patimile Sale de bunăvoie, moartea şi învierea Sa nu sunt necesare izbăvirii de păcate şi mântuirii noastre: anatema!”;

„Celor care nu acceptă harul răscumpărării propovăduit de Evanghelie, ca singurul nostru mijloc de îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu: anatema!”;

„Celor care se îndoiesc de fecioria Preacuratei Fecioare Măria înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere: anatema!”;

„Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înţelepţit pe prooroci şi pe apostoli şi a prevestit prin gura lor adevărata cale spre mântuire, prin atâtea minuni, mărturisind că Duhul şi acum sălăşluieşte în inimile adevăraţilor creştini şi-i călăuzeşte spre orice adevăr: anatema!”;

„Celor care nu recunosc nemurirea sufletului, sfârşitul acestui veac, judecata ce va să vină, răsplata cerească pentru faptele cele bune şi osânda pentru păcate: anatema!”;

„Celor care refuză Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!”;

„Celor care nu recunosc Sinoadele Sfinţilor Părinţi şi Predaniile lor, în conglăsuire cu revelaţia dumnezeiască şi păstrate cu sfinţenie de către Biserica Ortodoxă şi Sobornicească: anatema!”

 *

Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat ca prin Sine să ne mântuiască pe noi, cei morţi ca urmare a primirii şi însuşirii de către noi a ucigătoarei minciuni. Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu – grăieşte Hristos – dacă veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31—32).

Numai acela va rămâne credincios învăţăturii lui Hristos, care respinge cu hotărâre şi va respinge pururea orice învăţătură născocită de duhurile necurate şi de oamenii potrivnici învăţăturii lui Hristos, înţelepciunii dumnezeieşti, care ne-a lăsat legământ să păstrăm unitatea şi inviolabilitatea lor.

Înţelepciunea dumnezeieştii Revelaţii se păstrează întreagă şi neştirbită doar în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin!

DESPRE MÂNTUIREA  NEORTODOCŞILOR

Ce este erezia?

Erezia este împlinirea în faptă, în cuvânt sau în gând a următoarelor:

Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe;

Credinţa că, dacă eşti creştin, dacă crezi, dacă eşti religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fără a fi ortodox, te poţi mântui;

Credinţa şi mărturisirea că te poţi mântui (şi) prin tehnici, asane, meditaţii, formule (mantre), gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste, revoluţionare şi religioase);

Credinţa şi afirmarea că Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a umanităţii, iar nu însuşi Dumnezeu -Cuvântul;

Credinţa, părerea şi propovăduirea că mântuirea nu este doar în Biserică şi că nu este nevoie să fii ortodox ca să te mântuieşti.

Spre întărirea celor de mai sus, Sfântul Ignatie Briancianinov răspunde unei femei, care – asemenea „creştinilor” de azi – nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, şi puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi.

Astfel, Sfântul Ignatie scrie[1]:

„Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!

Întrebarea pe care o puneţi d-voastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te socoți mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini”… (îi scria acea femeie Sfântului Ignatie).

Iisus Hristos singurul mijlocitor al mântuirii noastre

Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este preţul virtuţilor firii noastre căzute!

Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă, dar mărginită şi creată, ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul Dumnezeu.

Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El.

Ne mântuieşte credinţa în Hristos, nu „faptele bune”

Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!…

Nu!…Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.

„Mântuirea” fără Hristos.

Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se adevereşte prin credinţa fără faptele legii. Căci adevărul lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos în toate şi asupra tuturor credincioşilor este fără deosebire. Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, suntem însă iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Iisus Hristos.

Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut. Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă…

Boala „raţiunii sănătoase”.

Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde! Evanghelia ne învaţă  că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind Dumnezeu.

Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!…Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos…

Ereticii nu sunt creştini.

Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini!

Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui…

Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici şi setei lor de a se adapă cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii, erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.

De la vechile erezii la noile erezii.

Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării.

Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire! Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt, nu mai mult!

Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!…

Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului!…

Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci altfel veţi plânge veşnic!…

Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin.

DESPRE FAPTELE BUNE ALE NEORTODOCŞILOR

Faptele celor ce nu cred în Hristos.

Dar cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu? Nu cel care pe faţă, cu hotărâre se leapădă de El, ci şi acela care, numindu-se creştin, duce viaţă păcătoasă, aleargă după desfătări trupeşti; cel al cărui dumnezeu este pântecele; cel al cărui dumnezeu este argintul şi aurul; cel al cărui dumnezeu e slava pământească; cel care a cinstit ca pe un dumnezeu înţelepciunea pământească cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, că tot cela ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, ca să nu se vădească faptele Lui; iar cel ce face adevărul vine la Lumină, ca să se arate lucrurile lui, că întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 20-21).

Fără lepădare de sine, omul nu e în stare de credinţă; raţiunea lui căzută luptă împotriva credinţei, cerând cu obrăznicie lui Dumnezeu socoteală pentru lucrările Lui şi dovezi pentru adevărurile descoperite de El omului; inima căzută vrea să ducă viaţa căderii, către a cărei omorâre năzuieşte credinţa; trupul şi sângele, neluând aminte la mormântul ce le stă înainte în oricare ceas, vor şi ele să îşi trăiască viaţa lor, viaţa stricăciunii şi a păcatului.

În ce trebuie să credem?

„Credinţa”, a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „în înţelesul larg al acestui cuvânt, cuprinde în sine toate Dumnezeieştile Porunci ale lui Hristos: ea e pecetluită de încredinţarea că în porunci nu este nici o buche care să nu aibă rost, că totul în ele, până la o iotă, e viaţă şi pricină a vieţii veşnice”.

Să crezi în dogmele propovăduite de Evanghelie, să le înţelegi şi să le mărturiseşti după învăţătura neştirbită a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, singura ce cuprinde învăţătura evanghelică în toată curăţia şi plinătatea ei. Să crezi în tainele rânduite în Biserică de însuşi Domnul, păstrate de Biserica de Răsărit în toată plinătatea lor. Să crezi în sfintele, de viaţă făcătoarele porunci evanghelice, care pot fi împlinite fără greşeală numai în sânul Bisericii celei adevărate, a căror plinire o alcătuieşte aşa-numita de către Părinţi credinţă lucrătoare a creştinului, în dogme e Teologia predată de însuşi Dumnezeu.

Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte necredinţă; schimonosirea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte erezie.

Criteriul faptelor bune

Credinţa Ortodoxă în Hristos, pecetluită prin Taina Botezului e îndestulătoare pentru mântuire şi fără fapte, atunci când omul n-are timp să le săvârşească: fiindcă credinţa îl înlocuieşte pe om cu Hristos, şi faptele bune omeneşti cu meritele lui Hristos. De-a lungul vieţii pământeşti, însă, este neapărată nevoie de fapte.

Ca fapte bune îi sunt recunoscute creştinului numai acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care este sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care lucrează în creştin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu are dreptul să facă după cum îi dau ghes simţirile inimii, care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra acesteia, oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt primite doar faptele bune către a căror săvârşire inima este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.

„Faptele bune” ale firii căzute.

Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei „fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor, preţul lor, în vreme şi între oameni, nu însă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12).

Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei filosofări mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe jumătate moartă şi se clatină din împotrivire prostească: „Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la idoli şi de eretici?”

Aceşti „judecători” pun nedreptatea şi neputinţa judecăţii lor pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune săvârşite potrivit simţirilor inimii ar aduce mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile şi moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea se poate dobândi şi numai prin faptele firii căzute nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos.

În chip nelegiuit s-au oştit împotriva credinţei iudeii, cerând de la credincioşi împlinirea rânduielilor rituale ale Legii vechi; în chip nelegiuit fiii lumii vrăjmaşe lui Dumnezeu, ce sunt străini de cunoaşterea cea tainică şi totodată vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred în Hristos fapte bune potrivite cu înţelegerea şi simţirile firii căzute. Cel ce crede în Hristos trage împotriva simţirilor inimii sabia lui Hristos şi îşi sileşte inima, tăind cu sabia ascultării faţă de El nu doar pornirile păcătoase vădite, ci şi acele porniri care par bune la arătare, dar în fapt sunt potrivnice legilor evanghelice şi, astfel, este întreaga lucrare a omului care se ia după imboldurile firii căzute.

Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii căzute, fac să crească în om „eu”-ul sau, nimicesc credinţa în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu; faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în el credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 9-10).

Dreapta credinţă, adevărata faptă bună.

Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea, chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vieţii lor.

Atât de însemnată, de neapărat trebuincioasă este pentru mântuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate veacurile creştinismului, începând cu înşişi Apostolii lui Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi înfricoşate, a vărsa sângele lor ca apa, decât a rosti lepădarea de Hristos, fie aceasta şi prefăcută, numai cu gura, fără ca inima să ia parte.

Dumnezeu cere de la om pentru a-l mântui numai credinţa vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mântuirii şi fericirii veşnice, trebuie să fie pentru creştin mai de preţ decât viaţa lui pământească. Mucenicia este roadă adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin credinţă. Mucenicia este roada credinţei. Această faptă au hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această preasfântă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a nebuniei”.

Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile iadului.

Cea mai rea faptă – necredinţa.

Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă singurul mijloc de mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl lipseşte pe cel care se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos.

Vindecarea de toate aceste păcate de moarte este credinţa adevărată, sfântă, vie în Hristos. De o însemnătate covârşitoare în faptele credinţei este mărturisirea cu gura: marele dătător de lege al israilitenilor, văzătorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit de intrarea în pământul făgăduinţei îndată ce a rostit, cu privire la o faptă a credinţei, cuvinte ce arătau o oarecare îndoială (Numeri 20, 10-12).

De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a depărtat harul botezului îndată ce acesta, stând de vorbă cu un evreu, a rostit, în simplitatea sa, un cuvânt de îndoială cu privire la credinţa creştină.

Istoria bisericească povesteşte că în primele timpuri ale creştinismului, în vremea prigoanelor, unii păgâni mărturiseau cu gura pe Hristos cu prefăcătorie, în glumă şi în bătaie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de îndată: într-o clipă se prefăceau din păgâni înrăiţi în creştini râvnitori şi pecetluiau cu sângele lor mărturisirea pe care la început o rostiseră ca pe o luare în deşert.[…]

Credinţa în Iisus Hristos, mai presus de toate faptele bune.

Cel ce crede în Hristos, de va şi muri cu moartea păcatului, iarăşi va învia prin pocăinţă (In. 11, 25), şi vedem pe mulţi dintre sfinţi că au căzut din înălţimea sfinţeniei în adâncul unor păcate grele, iar apoi, cu ajutorul credinţei şi al pocăinţei insuflate de aceasta, s-au liberat din adâncul cel puturos şi întunecat, au suit iarăşi la înălţimea curăţiei şi sfinţeniei.

Deznădăjduirea dă în vileag necredinţa şi egoismul ce se aflau dinainte în inimă: cel ce crede în sine şi nădăjduieşte în sine nu se va scula din păcat prin pocăinţă; se va scula prin ea cel ce crede în Hristos, Atotputernicul Răscumpărător şi Doctor.

Credinţa este din auzire (Rom. 10, 17): ascultă Evanghelia, care-ţi vorbeşte, şi pe Sfinţii Părinţi, care o tâlcuiesc; ascultă-i cu luare aminte şi, puţin câte puţin, se va sălăşlui în tine credinţa vie, care va cere de la tine plinirea poruncilor evanghelice şi te va răsplăti pentru această împlinire cu nădejdea neîndoielnică a mântuirii. Ea te va face următor al lui Hristos pe pământ, împreună moştenitor cu El în cer. Amin.

Sursa https://ia600309.us.archive.org/24/items/ignatie-briancianinov-despre-mantuirea-neortodocsilor/ignatie-briancianinov-despre-mantuirea-neortodocsilor.pdf

Sursa : https://caleaimparateasca.wordpress.com/2017/09/16/sfantul-ignatie-briancianinov-cuvant-despre-ortodoxie-si-despre-neortodocsi-cu-ajutorul-ereziilor-demonii-au-dus-la-pierzanie-popoare-intregi-rapindu-le-pe-neobservate-crestinismul-ei-l-au-inloc/

[1] Volumul IV, Propovedanii ascetice si scrisori către mireni

Un alt Preot mărturisitor! Scrisoare deschisă către Episcopul Siluan al Italiei. Preotul Ioan Sârbu – Parohia Oderzo-Provincia Treviso anunță întreruperea pomenirii ierarhului

Scrisoare deschisă către Episcopul Siluan al Italiei

 „De vei vedea sabia venind și nu vei

 da de veste fratelui tău, din mâna ta

 voi cere sângele lui.” (Ezechiel 33, 6-8)

Am ezitat vreme îndelungată până să iau această decizie, crezând că lucrurile se mai pot îndrepta, însă m-am înșelat.

După cum bine știți, anul trecut în luna iunie, a avut loc un eveniment întristător și păgubitor pentru Biserica lui Hristos, la care și dumneavoastră din păcate v-ați făcut părtaș. Este vorba de așa-zisul ”Sfânt și Mare Sinod Panortodox” care, în loc să rezolve marile probleme bisericești, mai rău le-a agravat, confirmând și pecetluind ”sinodal” pan-erezia ecumenismului pe care a introdus-o oficial în Biserică.

Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că toate Sinoadele Ecumenice și Locale s-au întrunit pentru întărirea dogmelor bisericii și pentru condamnarea ereziei. Însă acest ”sinod” nu a statornicit nicio dogmă și nu a combătut nicio erezie, ci dimpotrivă a legiferat erezii, iar ereticii cei vechi, anatematizați de Biserică, au participat ca și ”observatori” alături de ereticii cei nou apăruți, ecumeniștii ”ortodocși”.

După cum arată hotărârile finale ale documentelor de la Kolimbari, acest ”sinod” nu a fost unul ortodox, ci a fost un sinod mincinos, eretic și tâlhăresc, după cum a fost caracterizat de mulți ierarhi, clerici, monahi și teologi. Și acest lucru pentru că:

1. A dizolvat sinodalitatea ortodoxă, deoarece episcopii din delegațiile Bisericilor Locale au avut doar drept de semnătură, nu și drept de vot, pe care l-au avut numai întâi-stătătorii acestora.

2. Nu au participat toate Bisericile Locale, lipsind astfel patru dintre ele.

3. A acceptat ” căsătoriile mixte” între ortodocși și eretici, ceea ce este condamnat de Sfintele Canoane.

4. A acceptat denumirea ”istorică” de ”biserici”ereziilor, negând astfel unicitatea Bisericii Sobornicești.

5. A acceptat ideea eretică a participării Bisericii Ortodoxe la efortul ”de restabilire a unității creștinilor” ca membră în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor.

6. A desființat hotarul dintre Ortodoxie și erezie, necondamnând nicio erezie, pentru care își află justificarea un Sinod Pan-Ortodox.

7. Au participat ca ”observatori” eretici condamnați deja de Sinoade Ecumenice, lucru nemaiîntâlnit în istoria Bisericii.

Cunoscând faptul că toți Sfinții Părinți atunci când apărea o erezie, până la condamnarea sinodală, întrerupeau pomenirea și comuniunea cu cei care aduceau inovații în credință și pentru că dumneavoastră nu ați luat nicio atitudine împotriva acestui sinod eretic, ci l-ați acceptat prin însăși semnătura dumneavoastră, vă aduc la cunoștință că în temeiul Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră la toate Slujbele pe care le săvârșesc, încă din luna octombrie a anului trecut.

Dacă aș fi continuat să vă pomenesc ar fi însemnat că și eu sunt ecumenist și eretic pentru că, după cum spune părintele profesor Theodoros Zisis, pomenirea numelui episcopului înseamnă identitate de credință între pomenitor și pomenit. De aceea am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră, pentru că nu vă mai consider un episcop ortodox până când veți declara public că respingeți și osândiți sinodul din Creta și toate ereziile papismului, monofizitismului și protestantismului.

Iar în cazul fericit în care veți conștientiza faptul că vă aflați cuprins de această erezie înfricoșătoare și veți voi să vă pocăiți, atunci și eu cu toată dragostea voi relua pomenirea numelui dumneavoastră.

Preot Ioan Sârbu

Parohia Oderzo – Provincia Treviso

Data: 17.09.2017

După ce Părintele a citit această scrisoare în fața credincioșilor care au participat la Sf. Liturghie, aceștia și-au manifestat imediat dorința de a semna pentru susținerea Părintelui, alăturându-i-se în hotărârea de a păstra Dreapta Credință.

Sursa: https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/09/17/scrisoare-deschisa-catre-episcopul-siluan-al-italiei-preot-ioan-sirbu-parohia-oderzo-treviso-anunta-intreruperea-pomenirii-ierarhului/

Un alt mărturisitor al Dreptei Credințe. Scrisoarea Ieromonahului Lavrentie Carp de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași către Mitropolitul Teofan

 Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit,

Poziția mea cu privire la Sinodul din Creta v-am făcut-o cunoscută de la început. Am avut încredere că doriți lămurirea situației și v-am expus obiecțiile mele teologice. Am trecut cu vederea atitudinea clară publică pe care o aveți de a susține necondiționat deciziile semnate și am încercat să vă arăt și eu personal unele aspecte greșite. Totuși constat că susțineți atât de ferm că nu există greșeli dogmatice, încât nici nu acceptați măcar exprimarea unei opinii contrare sau o dezbatere onestă. În această situație, de impunere în Biserică a unei dogme străine de ortodoxie „cu capul descoperit”, nu pot reacționa decât prin dezicere categorică, adică prin întreruperea pomenirii la slujbe.
Pentru a-mi face mai bine înțeleasă poziția, voi dezvolta în scrisoarea de față motivele care mă îndeamnă la această decizie.
Dorința mea este de a-mi păstra credința dreaptă și de a avea posibilitatea să mi-o exprim. Atâta vreme cât ați semnat unele hotărâri sinodale cu caracter dogmatic neortodox, ele devin normative și pentru mine. Pe lângă aceasta, nu aduceți argumente pertinente, prin glasul întregului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române (BOR) sau personal, în privința ortodoxiei deciziilor din Creta și nici nu lăsați posibilitatea unei dezbateri sincere pe această temă, pentru a fi lămurită. Drept dovadă, singurele articole publicate pe site-ul „Doxologia” și în general în mass-media oficială bisericească sunt doar cele pro-Sinod. În aceste condiții, mă văd nevoit să mă dezic de o astfel de manifestare a unei credințe greșite pentru a putea trăi și susține pe cea autentică a Bisericii.
Scopul meu este de a-mi exprima delimitarea față de asumarea tacită sau activă a ecumenismului în Biserică.
Concret, poziția Înaltpreasfinției Voastre pe tema Sinodului din Creta este publică și o consider greșită. Mi-aș fi dorit să aveți dreptate teologic și să răspundeți eventualelor critici sau măcar să permiteți expunerea tot publică a obiecțiilor pe acest subiect ca dovadă că păstoriți apostolește turma credincioșilor, nu prin îndoctrinare. Dar nici măcar în particular nu mi-ați răspuns mulțumitor la obiecțiile pe care vi le-am adus. Aceasta când am primit o audiență după 6 luni de așteptare. Iar astăzi, după mai bine de 3 luni de zile de când v-am trimis printr-o scrisoare punctele pe care le consider greșite, nu ați binevoit să-mi mai acordați vreo explicație, cum mi-ați transmis dinainte prin Părintele Stareț, Arhim. Nichifor. Practic înțeleg că aveți aceeași poziție neschimbată, cea exprimată oficial în diferite ocazii, nefundamentată pe credința ortodoxă. Așadar, nu-mi mai rămâne vreo nădejde că ați avea de gând să revizuiți în vreun fel mărturisirea de credință pe care o dați.
În această situație, nu doar că mă pot prevala de canoanele 15 I-II și 31 apostolic, care permit și chiar recomandă întreruperea pomenirii, dar nici nu-mi rămâne altă opțiune. Ba chiar înțeleg că în toată țara este aceeași interdicție a vreunei critici la adresa Sinodului din Creta. Câtă vreme este vorba de o erezie încă necondamnată sinodal, aș fi folosit orice alt mijloc de împotrivire față de ea, dar nu mi-a mai rămas nici unul la îndemână.
Canoanele menționate prevăd posibilitatea întreruperii pomenirii a) înainte de o cercetare sinodală a episcopului care b) susține o erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți c) în mod deschis și fără rezerve („cu capul descoperit”) d) cu scopul îngrădirii de erezie și izbăvirii Bisericii de erezie sau schisme. e) Aceasta nu este o atitudine schismatică, ci izbăvitoare de schismă și de întărire a unității Bisericii. Deci cel ce aplică aceste canoane nu iese în afara Bisericii, ci în afara unui mediu bisericesc dominat de erezie. Aceasta înseamnă că este vizat nu doar episcopul, ci și toți cei care au o cugetare la fel cu a lui. Trebuie făcută și precizarea că ruperea comuniunii cu episcopul nu presupune ruperea de Biserică pentru că Biserica îl investește pe episcop, nu episcopul instituie Biserica, deși el întrunește plinătatea harului preoțesc. Episcopul depinde de Biserică și ea îl poate revoca, nu Biserica depinde de episcop. Așadar:
a) Nu este necesar să aștept o condamnare sinodală a ecumenismului legiferat în Creta. Chiar și Cuviosul Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora, alături de aproape întreg Sfântul Munte, între anii 1969-1973 tot pe motivul unor declarații de natură ecumenistă.
b) În scrisoarea anterioară v-am prezentat pe larg, cu argumente de la Sfinții Părinți și din Sfânta Scriptură, greșelile dogmatice cuprinse mai ales în documentul 6. Reiau aici pe scurt doar câteva aspecte mai importante:
– aderarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, for ce are la bază o concepție dogmatică neortodoxă și care este astfel validată;
– pe lângă renumitul paragraf 6, mai există o serie de afirmații în documentul legat de ecumenism, care induc o ecleziologie eretică, „teoria ramurilor”, sub diferite forme: unitatea pierdută a Bisericii, existența mai multor Biserici, recunoașterea unor elemente ecleziale în celelalte Confesiuni, Biserica văzută și nevăzută. Pe lângă numeroase (vreo 15) expresii teologice confuze, neclaritatea fiind și ea semnul unei învățături greșite, se remarcă existența a 5 teorii evident eretice. Amintesc aici teoria unității nedepline din paragraful 1, în care se afirmă că Biserica Ortodoxă, deși ea este cea una, sfântă, este pusă în slujba unei „unități creștine” la nivel dogmatic. În paragraful 18 se face referire la „unitatea Bisericii” „urmărită în cadrul CMB”, fiind vorba de Biserica nevăzută, care este „interconfesională”. Aceeași idee se regăsește în următorul paragraf (19), care menționează un principiu din cadrul CMB, de a „pune Bisericile într-o legătură vie” „cu privire la unitatea Bisericii”. Dacă se mai adaugă interpretarea eronată a unor pasaje scripturistice în ultimul paragraf și în al 8-lea, se întregește tabloul unei concepții neortodoxe despre Biserică;
– paragraful 22 legiferează o viziune episcopocentristă prin concentrarea deciziilor exclusiv, discreționar și represiv în mâinile ierarhilor;
– utilizarea unor concepte ce țin de teologia persoanei, îndeosebi în Enciclica Sinodului și în documentul despre Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană;
– prezența unei viziuni despre Împărtășanie care ține de „ecleziologia euharistică”;
– alterarea unor prescripții canonice mai vechi prin permiterea unor derogări fără temei de la post și a oficierii cununiilor mixte cu eterodocșii.
c) Cu toate că în particular nu acceptați teoriile ecumeniste, adeziunea neschimbată la cele semnate în Creta reprezintă adevărata mărturisire de credință pe care o dați „cu capul descoperit”. Așteptarea exprimată de Sinodul BOR de a fi convocat un alt Sinod, ce va clarifica confuziile din documentele cretane, nu este una de natură să scuze eventualele greșeli dogmatice, ci prin aceasta se auto-condamnă. Nu a mai existat și nu poate exista o astfel de situație, ca un Sinod tâlhăresc să fie trecut cu vederea. Ba chiar refuzul ierarhilor de a oferi explicații pe marginea textelor pentru că aceasta ar fi doar de competența unui alt Sinod cu adevărat Panortodox sporește confuzia în materie de credință. Ca și cum nu-și cunosc credința, este secretă sau aceasta mai necesită clarificări.
d) Prin acest gest nu intenționez să mă despart de Biserică sau să produc în sânul ei schisme, ci dimpotrivă, să rămân fidel Bisericii și să atrag atenția asupra devierilor eretice care se împământenesc periculos de tare, chiar prin decizii sinodale.
e) Întreruperea pomenirii în condițiile date nu constituie schismă și, deci, nu poate fi sancționată ca atare. Chiar canonul 15 I-II prevede că cel ce-l aplică „nu este supus certărilor canonice”, adică, dacă se întâmplă să fie sancționat, nu cade sub incidența acestor sancțiuni. Lucrul acesta este întărit de canonul 3 al Sinodului III Ecumenic, care prevedea readucerea la locurile lor pe cei caterisiți pe nedrept pentru opoziția lor față de erezii. Mai mult, în cazul în care veți renunța public la a mai susține deciziile luate la Sinodul din Creta înainte de vreo condamnare sinodală, sunt gata să reiau comuniunea deplină.
Menționez totodată că în istoria Bisericii practica întreruperii pomenirii nu este una nouă, ci apostolică. Comuniunea de credință era observată pe criterii mult mai riguroase, chiar la nivelul trăirii, pe când astăzi s-a ajuns să fie considerată ca fiind o formalitate, deși de multe ori clericii nici măcar nu-și cunosc bine credința, darmite să o și manifeste în viața și slujirea lor. Canonul apostolic 8 dă mărturie de faptul că refuzul unui cleric de a se împărtăși la Liturghia săvârșită de altul poate fi semn de nerecunoaștere a slujbei săvârșită de acela, lucru ce putea produce tulburare. Există, de asemenea, în istoria Bisericii numeroase relatări despre Sfinți Părinți care au întrerupt comuniunea cu ierarhul lor. Dintre ei sunt: Sf. Vasile cel Mare (cf. Epistola 51), Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Marcu Eugenicul și Sf. Paisie Aghioritul. Cum, de altfel există cazuri de episcopi care și-au retras semnătura de la Sinoade care s-au dovedit a fi tâlhărești, de exemplu tatăl Sf. Grigorie Teologul, Grigorie cel Bătrân.
Închei această scrisoare menționând atitudinea cerută de Însuși Mântuitorul față de eretici și învățătorii mincinoși. El cerea vigilență: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16:6), „feriți-vă de proorocii mincinoși” (Mt. 7:15), „vedeți să nu vă amăgească cineva, … căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Mt.24:4,24). Biserica dintotdeauna și-a păzit unitatea prin condamnarea acestora și a învățăturilor lor, nu urmărind unitatea cu ei. Dialogul și deschiderea Ortodoxiei față de cei din afara ei este o necesitate, dar trebuie făcut cu prudență, de reprezentanți capabili, pe baze temeinice și sincere, în acord cu tradiția canonică și patristică. Pentru că Biserica nu este o simplă instituție, iar credincioșii nu formează un corp social prin coeziunea întreolaltă, ci formează Trupul lui Hristos prin credința în El. Ceea ce ne unește trebuie să fie înrudirea noastră cu Domnul prin credința curată, nu supunerea omenească față de ierarhie. Episcopul trebuie să fie garantul acestei credințe pentru a păstra unitatea Bisericii în jurul lui Hristos, nu în jurul său prin idealuri umane de pace și liniște. Toleranța și corectitudinea politică se pot transforma și chiar devin apostazie dacă sunt aplicate în mediul bisericesc.

Data: 08 august 2017

Cu smerenie,

Ierom. Lavrentie Carp

Sursa: https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/09/14/un-alt-marturisitor-al-dreptei-credinte-scrisoarea-ierom-lavrentie-carp-de-la-manastirea-sf-trei-ierarhi-catre-mitropolitul-teofan/

Sfântul Marcu Evghenicul: „Tradiția Bisericii nu este un monolit, un muzeu de antichități demn doar de cinstire și respect, ci ea este viață în Duhul și cere o receptare vie și plină de discernământ.”

Descoperire a lui Hristos, dreapta credință este și criteriul  de interpretare al Sfintei Scripturi și al Tradiției. Iar Sfânta Scriptură înțeleasă corect este cheia de probare a învățăturii tuturor Părinților. „Mult se deosebesc cele spuse de Scripturile canonice față de cele predanisite Bisericii dintre cele alcătuite și învățate în mod particular de fiecare dintre dascăli. Căci acelea (Scripturile canonice), ca unele predate de Dumnezeu, suntem datori unii față de alții și a le crede, și a le întări, chiar dacă unele par că nu sunt în acord (cu altele), dar acestea (cele predate de Părinți) suntem datori a nu le crede în chip absolut, nici a le primi fără cercetare. Căci este cu putință ca același dascăl să nu le grăiască pe toate după acrivie. Altminteri, pentru ce au mai avut Părinții nevoie de Sinoade Ecumenice, dacă fiecare nu ar fi căzut nicidecum din adevăr ?” Dintre tâlcuirile Sfinților „trebuie ca noi să le alegem pe cele mai adevărate dintre acestea și care sunt într-o mai mare conglăsuire cu dogmele bisericești, iar pe celelalte să le punem pe locul al doilea.” Sinoadele Ecumenice sunt puse implicit pe același plan cu Sfânta Scriptură și orice Sinod care nu e în acord cu cele ecumenice nu e adevărat[1]. Tradiția nu este un monolit, un muzeu de antichități demn doar de cinstire și respect, ci ea este viață în Duhul și cere o receptare vie și plină de discernământ. Nu tot ceea ce au scris sfinții trebuie acceptat. „Și nu e nimic de mirare, om fiind, de vreme ce mulți dintre dascăli se arată tâlcuind în chip diferit vorbele Scripturii, nu toți deopotrivă ajung la acrivie. Căci nici nu e cu putință ca același cuvânt, când este primit cu diferite înțelesuri, să se pună deopotrivă în acord cu toate (sensurile) sale, ci trebuie ca noi să le alegem pe cele mai adevărate dintre acestea și care sunt într-o mai mare conglăsuire cu dogmele bisericești, iar pe celelalte să le punem pe locul al doilea.

Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol I, p. 130-131.

[1] E vorba de Sfântul Grigorie de Nyssa  și de apocatastaza din operele sale.

Cântărețul bisericesc Liviu Ionescu își încununează predica împotriva ecumenismului și a pseudosinodului din Creta, anunțându-și demisia înaintea preotului paroh și a credincioșilor constănțeni. (Video)

 

Axios, frate Liviu!

În Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, cântărețul bisericesc, absolvent de teologie, Liviu Ionescu de la Biserica Sf Cuv Gherman din Constanța (Poarta 6) a predicat, înaintea credincioșilor aflați la slujbă, cu multă tărie duhovnicească, curaj și dragoste pentru Adevăr, împotriva ecumenismului și a pseudosinodului din Creta. Mi-a mărturisit telefonic, cu multă emoție, că a simțit Harul lui Dumnezeu  întărindu-l în acele momente și că a primit o mare bucurie după predica rostită și după discuțiile cu credincioșii din parohie, stare pe care încă o păstrează atât el cât și soția lui, Daniela.

Totodată, în cadrul predicii, fratele Liviu și-a anunțat demisia din postul de cântăreț bisericesc, ca pe o încununare a mărturisirii făcute, conștient fiind că fiecare trebuie să jertfească ceva pentru Hristos.

Ne bucurăm cu inima Bisericii lui Hristos pentru mărturisirea făcută de Liviu pe plaiuri dobrogene și ne rugăm să fie întărit în continuare de Harul lui Dumnezeu, ocrotit de Maica Domnului și de Sf Cuv Gherman al Dobrogei.

Preot Claudiu Buză

Update

Demisie,

Subsemnatul Ionescu Liviu Nicușor, domiciliat în orașul Constanța, strada…., nr…, vă anunț că în data de 10 septembrie 2017, am demisionat public din frumoasa activitate de cântăreț bisericesc, pe care am avut-o în cadrul Parohiei Sfântului Cuvios Gherman – Faleză Sud – Constanța.

Această demisie vine ca urmare a semnăturilor ierarhilor BOR la Sinodul din Creta, semnături care au adus atingere gravă învățăturii de credință Ortodoxă. Sunt teolog ortodox și nu accept cu nici un chip trădarea ierarhilor BOR la Sinodul din Creta.

Rămân ortodox până la moarte.