DECIZIA FINALĂ A BISERICII GEORGIEI cu privire la pseudo-sinodul din Creta

SINTEZĂ A BISERICII GEORGIEI (din decembrie 2016) cu privire la pseudo-sinodul din Creta

Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei s-a întrunit și a discutat despre „Sinodul din Creta”. Acum avem la dispoziție un rezumat al Deciziei pe care Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei a emis-o la întâlnirea recentă privind adunarea Cretană.

Inițial s-a raportat că Sfântul Sinod a înfățișat o decizie concludentă cu privire la „Sinodul din Creta” până ce o comisie teologică va examina documentele pe care acest Sinod le-a emis. Este adevărat, totuși, că acum am aflat că în ceea ce privește organizarea Sinodului și pretenția sa de autoritate Pan Ortodoxă, Sfântul Sinod s-a pronunțat definitiv.

În decizia sinodală emisă de Biserica Ortodoxă Georgiană, ierarhia Bisericii din Georgia, a declarat că:

1. Sinodul Cretan nu este un Sinod Pan Ortodox, întrucât patru Biserici nu au luat parte la el;
2. Deciziile Sinodului din Creta nu sunt obligatorii pentru Biserica Georgiană, din moment ce Sinodul din Creta a abolit principiul consensului;
3. Documentele emise nu reflectă criticile importante făcute de Bisericile locale, și de aceea este necesar ca acestea să fie corectate;
4. Documentele din Creta trebuie să reflecte învățătura Bisericii Ortodoxe; ceea ce nu se întâmplă în cazul prezentului set de texte;
5. Este necesar ca Sfântul și Marele Sinod să aibă loc, și suntem încrezători că se va ține și că acest viitor Sinod va lua decizii prin consens, bazate pe învățătura Bisericii Ortodoxe.
6. Prin urmare, pentru a atinge acest scop, Sfântul Sinod a format o comisie teologică care să examineze documentele acceptate în Creta și să se pregătească pentru viitorul Sinod, care va fi Pan Ortodox.

http://patriarchate.ge/geo/wmida-sinodis-sxdomis-oqmi-22/

https://orthodoxethos.com/post/final-decision-of-the-church-of-georgia-on-the-council-of-crete-summary

Sursa: https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2018/03/30/decizia-finala-a-bisericii-georgiei-cu-privire-la-sinodul-din-creta/

Viaţa euharistică în Biserica lui Hristos, încă de la zămislire, luminează și încălzește modul de existență al omului

Antrenat zilnic în probleme existenţiale, de la zămislire şi până la moarte, omul caută sensuri în tot ceea ce întreprinde, sprijinindu-se pe capacităţile sale psiho-somatice, clădite pe moştenirile ereditare, spirituale şi culturale. El are un drum important, unic şi irepetabil, în universul în care fiinţează şi se foloseşte de reperele potrivite pentru a împlini acest itinerariu al propriei realităţi, căutând nu numai să epuizeze spaţial şi temporal existenţa personală, ci mai ales să devină ceea ce Dumnezeu a rânduit în marea Sa înţelepciune omului – dumnezeu după Har.

Înzestrat cu preafrumosul chip al Creatorului său, îndemnat și îndrumat să ajungă la statura ,,bărbatului desăvârşit” a asemănării după Dumnezeul Treimic, omul este ,,provocat” să-şi descopere bogăţia propriei prezenţe în dimensiunea creatului, într-un context existenţial ce poartă tainic urmele „Celui ce este”. Asistat de Dumnezeu în chip proniator în acest demers, fără a-l influenţa în libertatea de acţiune, omul porneşte în explorarea unui univers de o bogăţie covârşitoare, pentru a se împlini aici, pentru veşnicie. Căutarea mundană este de fapt o căutare a sinelui, prin care se descoperă şi se modelează după resursele inepuizabile puse la dispoziţie de Dumnezeu în suportul creat.

Prin structura fiinţei sale şi prin scopul pentru care a fost creat, omul este o făptură teocentrică şi numai îndreptându-se spre Dumnezeu el devine cu adevărat om. Fără a-L avea pe Dumnezeu în existenţa lui, omul nu este cu adevărat om, rămâne mutilat, cu o parte din el amputată, în stare de alienare.

Pentru ca omul să ajungă la desăvârşirea fiinţei lui, după modelul lui Hristos, începătorul şi plinitorul firii sale, el trebuie să trăiască potrivit  Duhului. Omul nu este om deplin şi nu trăieşte cu adevărat decât dacă trăieşte în Duhul; numai prin Duhul Sfânt omul vieţuieşte potrivit propriei naturi. În Duhul, prin Vestea cea bună adusă de Mântuitorul Hristos, omul este chemat să participe la Viaţă, după modelul Treimic al existenţei celei bune, iar aceasta nu poate fi experiată doar individual, ci, în primul rând comunial, în spaţiul tainic al Bisericii.

Biserica este spaţiul unde Dumnezeu se revelează cu întreaga suită a veşniciei, în legătură cu omul ce se străduieşte să se înveşnicească împreună cu alesul alai. Dumnezeu îşi coboară dragostea, iar omul, înaripat de Har, urcă pentru a răspunde acestei iubiri. Este o întâlnire minunată, în Împărăţia lui Dumnezeu, din care omul are de câştigat totul, mai ales nemurirea.

Omul a fost chemat de Logosul divin la comuniunea cu Sine prin dumnezeiasca Liturghie, efectul iubirii jertfelnice fiind îndreptat spre restaurarea, sfinţirea şi îndumnezeirea firii omeneşti în Hristos. Prin jertfa adusă Tatălui, comuniunea dintre Dumnezeu şi om s-a restabilit, Hristos făcându-Se ,,tuturor pricină de mântuire veşnică” (Evr. 5, 9). El comunică tuturor celor ce cred în El şi mai ales celor ce au o participare înţelegătoare la Sfânta Jertfă, puterea Sa sfinţitoare, „iradiantă de iubire” – cum spune părintele Dumitru Stăniloae -, oferindu-Se pe Sine prin Sfintele Taine, prin Sfânta Euharistie. Atunci când ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele lui Hristos, trupul nostru individual se hrăneşte cu trupul comuniunii, care este viaţa dumnezeiască întrupată prin Hristos în viaţa lumii. Euharistia ne uneşte nu numai cu Hristos, ci uneşte existenţa noastră dezbinată şi firea noastră fărâmiţată, viaţa noastră biologică şi viaţa noastră duhovnicească, pe cei vii şi pe cei adormiţi, pe păcătoşi şi pe sfinţi într-o unitate dumnezeiască de cuget, într-o singură şi unică suflare. Viaţa trăită ca şi comuniune, iar nu ca supravieţuire individuală, constituie modul corect de existenţă al Bisericii.

Pe de altă parte, credinţa pervertită în convingeri individualiste, cultul redus la o îndatorire individuală, nevoinţa transformată într-o cerinţă morală, rugăciunea diminuată la o necesitate particulară, pot desprinde omul de corpul comunităţii euharistice, izolându-l într-un spaţiu al nevoilor egocentriste. Chiar dacă se găseşte în biserică, el individualizează participarea la evenimentul eclezial, iar dacă se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, el vede în aceasta doar un ,,mijloc de sfinţire” ce-i asigură îndreptăţirea şi chiar mântuirea. El, individul, nu este preocupat de caracterul comunial al Bisericii, ia parte la cultul colectiv, dar pentru a se ruga individual, se împărtăşeşte din Potirul comun, dar pentru iertarea păcatelor şi dobândirea vieţii veşnice într-o variantă autonomă, însingurată. Trăieşte creştinismul ca un ansamblu de îndatoriri, obligaţii, necesităţi, ce-i asigură ,,fericirea veşnică” în formula izolată a religiozităţii. Este preţul pe care îl plăteşte pentru dobândirea veşniciei, efortul pe care-l depune necontenit pentru certitudinea unei vieţuiri ,,sigure” în nemurire.

Biserica lui Hristos revelează și înfăptuiește modului Treimic de existenţă. Acest mod este realizat şi revelat de comuniunea credincioşilor la Ospăţul euharistic, modul de constituire al întregii vieţi bisericeşti. Cultul este colectiv fiindcă exprimă dragostea Treimică în forme liturgice, menite să imprime în om chipul autentic de existenţă, care nu poate fi decât comunial. Întreaga viaţă bisericească ar trebui să exprime această viziune asupra existentului firesc, pentru definirea întregului univers spiritual al omului. Tainele şi ierurgiile desprinse de constituirea euharistică a Bisericii, apar ca simple ceremonii sau ritualuri potrivite momentelor sau evenimentelor centrate pe individ, ce oferă o ,,certificare harică”, îmbrăcată în formă magică (nevoia instinctuală a omului de religie). Deasemenea, Biserica când nu se mai identifică cu comunitatea euharistică, ea se  mărgineşte la parohia ce deserveşte ,,nevoile religioase” ale credincioşilor, iar preotul devine ,,prestator de servicii”, ,,slujbaşul” pregătit să intervină (în numele Domnului!) pentru rezolvarea necesităţilor individuale ale unei comunităţi. Mai mult, Dogmele, Canoanele bisericeşti şi toate Învăţăturile Bisericii, în loc să reveleze modul concret, autentic de existenţă al Ortodoxiei, se reduc la simple formulări, folosite pentru trebuinţe individuale în dobândirea  mântuirii.

Pe Dumnezeu însă, trebuie să-L căutăm nu pentru a-L folosi în trebuinţele cotidiene, fie ele şi liturgice, nu pentru a ne asigura mântuirea în chip individualist, nu pentru a primi compensaţii duhovniceşti pentru nevoinţele particulare, ci pentru că-L iubim cu o iubire ce ne uneşte cu El şi cu semenii noştri.

Din păcate astăzi, universul nostru spiritual este fărâmiţat în mii şi mii de indivizi ce se mulţumesc cu această stare, fără să se recunoască de fapt că e falsificat însuşi modul de existenţă pe toate palierele vieţii bisericeşti şi duhovniceşti. Tocmai de aceea este nevoie de clarificarea acestor aspecte existenţiale, de mare importanţă pentru omul Bisericii (şi nu numai), având în centrul preocupărilor Sfânta Euharistie şi legătura ce există cu viaţă noastră, de la zămislire şi până dincolo de moarte.

Participarea divină la existenţa umană deschide calea fiecăruia dintre noi de a participa la viaţa trinitară. Această oportunitate iniţiată de Dumnezeu pentru binele netrecător al omului, trebuie să întâlnescă răspunsul hotărât al nostru în graniţele universului creat, în conformitate cu legile fizice şi duhovniceşti necesare fiinţării depline. Prezenţa lui Hristos în lume şi invitaţia de a participa la Împărăţia lui Dumnezeu prin experienţa vie a Bisericii, naşte în noi dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a ne odihni veşnic în comuniune cu El.

Drumul spre plinătate este lung şi dificil pe alocuri, calea fiind strâmtă, urcuşul anevoios, iar omul, de multe ori, îndoielnic şi neputincios. Sfântul Apostol Pavel vede viaţă noastră ca pe o alergare cu bună rânduială pentru dobândirea cununii vieţii celei veşnice şi nesfârşite în Hristos (I Cor 9, 24). Aceasta este dinamica firii noastre, pe trepte din ce în ce mai înalte ale binelui, ce ne uneşte cu Logosul dumnezeiesc.

Înaintarea spre tot mai deplina asemănare cu Hristos nu se poate realiza însă decât în Biserică, de la începuturile vieţii, pentru că în ea se manifestă iubirea lui Dumnezeu prin lucrări, puteri şi forme ce modelează liber pe membrii acesteia, după trăsăturile Logosului Întrupat.

Începând cu zămislirea, omul ia contact cu Biserica sub acoperământul matern al gestaţiei, deşi pruncul nu este încă încorporat în Trupul lui Hristos. Fătul este considerat de Sfinţii Părinţi drept un copil adevărat, deosebit de cel venit pe lume doar prin vârstă. Constituit, potrivit naturii sale, după chipul lui Dumnezeu, este menit să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, gradul de dezvoltare biologică nefiind atât de important din punct de vedere duhovnicesc. Copilul aflat în pântece apare cu atât mai valoros, cu cât el este o fiinţă omenească ce înaintează spre o împlinire care nu se va realiza decât la o vârstă adultă şi chiar dincolo de ea. Sfântul Grigorie de Nyssa, defineşte magistral acest traseu existenţial spre asemănarea cu Dumnezeu, în lucrarea Nu trebuie să-i plângem pe cei adormiţi întru credinţă, astfel: ,,Făcătorul nostru nu l-a zidit pe om ca să rămână făt în pântecele matern, şi firea nu are drept ţel firea pruncului şi nici nu se îndreaptă numai spre vârstele care vin apoi în urmă şi pe care firea le îmbracă pe rând, prin schimbare – căci înfăţişarea noastră se schimbă odată cu trecerea vremii. Ea nu are drept ţel nici nimicirea pe care o cunoaşte trupul la moarte. Ci toate aceste etape şi toate de acest fel nu sunt decât porţiuni de drum pe care trebuie să le străbatem ca să putem înainta. Scopul şi sfârşitul acestui drum îl constituie restaurarea în starea cea dintâi, care nu este nimic altceva decât asemănarea cu Dumnezeu. Şi după cum, pentru a ajunge la spic, natura a socotit de cuviinţă să facă să răsară mai întâi fir de iarbă, dar nu acesta este scopul ei, şi nu de spice sau de paie se îngrijeşte agricultorul, ci de bobul de grâu care ne este spre hrană şi care se iveşte în urma celorlalte, tot aşa, în ce priveşte viaţa, menirea ei este fericirea cea veşnică. Şi tot ce priveşte acum trupul: moartea, bătrâneţea, tinereţea, copilăria şi începutul ce se face în pântecele mamei, toate acestea sunt, ca şi iarba, paiul şi spicele, un drum şi o înlănţuire, o înaintare spre desăvârşirea nădăjduită, a ceea ce ni s-a dat ca potenţă.”

Valoarea zămislirii se oglindeşte şi în faptul că acest act reproduce într-un anumit fel actul de creaţie al primului om de către Dumnezeu. El fiinţează după cuvântul Sfintei Scripturi – ,,Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” ( Fac. 1, 26) –  fiind darul lui Dumnezeu pentru părinţii trupeşti ce se cuvine să-l recunoască şi preţuiască la justa lui valoare. După cum Adam a reprezentat încununarea creaţiei, aşa  şi copilul zămislit devine încununarea părinţilor prin lucrarea creatoare şi proniatoare a lui Dumnezeu.

Se cade apoi, ca ei, părinţii, să fie fii ai Bisericii şi să-l ajute să crească biologic, dar și duhovniceşte pe pruncul nenăscut, mai întâi prin mama ce-l poartă cu multă grijă şi căldură în pântece, iar apoi prin tatăl ce-şi manifestă continu dragostea spre cei doi, pentru o bună rodire, la vremea potrivită, când, după naștere,  se va uni şi pruncul cu Hristos prin Taina Sfântului Botez. O bună purtare de grijă însă, nu poate exista în afara spaţiului Bisericii, fără o participare la Sfânta Taină a Euharistiei, aceasta nu pentru a împărtăşi pruncul nenăscut (prin intermediul mamei!), ci pentru ca cei doi să răspundă iubirii lui Dumnezeu, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Participarea viitorilor părinţi la viaţa Bisericii, dezvoltă mediul potrivit existenţei celei bune, în care pruncul, când se va naşte şi va deveni membrul ei ,,cu drepturi depline”, va avea o bună aşezare sufletească şi trupească în staulul pregătit din timp de familie. De aici trebuie să pornim pentru a genera putere duhovnicească – până la mutarea din această viață – într-o existență plină de greutăți și încercări.

Este nevoie, mai mult ca oricând, să punem în valoare fiecare etapă a existenței noastre, nu orișicum, ci în strânsă legătură cu Biserica, cu Hristos, cu Euharistia. Numai așa putem înțelege și valorifica pentru veșnicie fiecare moment al ființării noastre, începând cu zămislirea și sfârșind cu moartea care este de fapt o altă naștere după o „gestație” vremelnică în lumea aceasta.

Preot Claudiu Buză

Praznicul Buneivestiri, 25 martie 2018.

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Trebuie să ANATEMIZĂM ÎNVĂȚĂTURILE ERETICE, dar să cruțăm cu toată grija pe oameni și să ne rugăm pentru mântuirea lor”.

Cuvine-se să ne învăţăm a nu aduce sub blestem nici pe cei vii, nici pe cei morţi.

V-am vorbit nu de mult despre faptul de a nu-L putea cunoaşte pe Dumnezeu, şi v-am vorbit pe cât se poate arătându-vă cu texte din Scriptură şi cu argumente raţionale că înţelegerea firii dumnezeieşti este cu totul de nepătruns chiar şi puterilor celor nevăzute, acelor puteri care duc o viaţă netrupească şi fericită. Cu toate acestea, noi, care ducem o viaţă uşuratică şi stricată, noi, care ne lăsăm robiţi de tot felul de păcate, căutăm să cunoaştem ceea ce este cu totul necunoscut chiar făpturilor nevăzute. Având ca temei al unei astfel de purtări buna părere ce o avem despre puterea noastră de judecată şi dorinţa de a afla slavă deşartă de la cei ce se-ncred în noi, nu ne mai gândim că firea noastră e mărginită, nici nu mai urmăm dumnezeieştii Scripturi şi Părinţilor, ci, târâţi ca de un şuvoi de apă de buna părere ce o avem despre noi, am căzut într-un păcat atât de mare. Dar iată, să vă vorbesc acum şi cele ce se cuvin despre anatemă; să vă arăt puterea acestui păcat, pe care nimeni nu-l socoate păcat, ca să pun frâu prin aceasta gurilor celor neînfrânate şi să dau pe faţă boala celor care se folosesc, la întâmplare, de acest cuvânt. Viaţa noastră a ajuns într-atât de păcătoasă, încât, deşi suntem căzuţi atât de jos, nu ne mai dăm seama că suntem în cele mai mari păcate. S-au împlinit cu noi cuvintele prooroceşti: De la picioare până la cap, nimic… nu e neatins: răni, vânătăi, bube deschise; nici oblojeli, nici feşe, nici untdelemn, nimic care să le vindece . De unde să-mi încep vorba despre acest păcat? De la poruncile rânduite de Stăpânul nostru sau de la neştiinţa şi nepăsarea voastră? N-am să fiu oare luat în râs de unii, grăind astfel? N-am să par că mi-am ieşit din minţi? N-am să fiu oare acoperit de ocară, fiindcă am de gând să vorbesc de aceste lucruri pline de mâhnire şi vrednice de lacrimi? Dar ce-aş putea face? Sufăr, mi se sfâşie sufletul, mi se rupe inima de durere când văd atâta nepăsare, cum întrecem în nelegiuire pe iudei, şi în necredinţă, pe păgâni. Când ies în lume, văd oameni care n-au mintea luminată de dumnezeiasca Scriptură şi care nu cunosc câtuşi de puţin Scriptura – pe cele mai multe le trec sub tăcere, fiindu-mi ruşine să le spun -, oameni nesăbuiţi şi flecari, neînţelegând nici cele ce grăiesc, nici cele pentru care dau adeverire , ca unii care îndrăznesc să ne dea o învăţătură despre credinţă şi să aducă sub blestem ceea ce nu ştiu, încât cei străini de credinţa noastră ne iau în râs că nu suntem în stare să îngrijim de o bună vieţuire şi nici n-am fost învăţaţi să facem fapte bune.

Vai, ce nenorocire! Că mulţi drepţi şi prooroci au dorit să vadă cele ce vedem noi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auzim, şi n-au auzit. Şi noi ne batem joc de ele! Luaţi aminte, rogu-vă, la cele auzite, ca nu cumva să cădem!  Dacă porunca grăită prin îngeri s-a adeverit şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa de pedeapsă noi, dacă vom fi nepăsători la o astfel de mântuire? Spune-mi: care-i lucrarea harului evanghelic? Pentru ce a venit Fiul lui Dumnezeu în trup? A venit oare ca să ne fim potrivnici unii altora? Învăţătura lui Hristos, întru totul mai desăvârşită decât Legea (veche), cere de la noi mai multă dragoste de oameni. În Legea veche se spune: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! ; în Legea nouă însă, se spune să-ţi pui sufletul pentru aproapele tău. Ia aminte la Hristos grăind: Un om oarecare cobora din Ierusalim în Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-l pe el şi rănindu-l, s-au dus, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. Asemenea şi un levit, ajungând la acel loc şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, ieşind şi scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: „Poartă grijă de el şi, orice vei mai cheltui, când mă voi întoarce, îţi voi da ţie!” Deci care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: „Cel ce a făcut milă cu el.” Iar Iisus i-a zis lui: „Mergi de fă şi tu asemenea!”  Iată, cât e de mirare! N-a numit “aproapele” nici pe preot, nici pe levit, ci pe cel dispreţuit de iudei potrivit învăţăturii lor, adică pe samarinean, pe cel străin, pe cel mult hulit. Numai pe el l-a numit “aproapele”, pentru că la el s-a găsit milă. Cuvintele acestea sunt ale Fiului lui Dumnezeu; iar pe acestea le-a împlinit cu fapte când a venit pe pământ, căci n-a murit numai pentru prieteni şi pentru ai Lui, ci şi pentru duşmani, pentru tirani, pentru înşelători, pentru cei ce L-au urât, pentru cei ce L-au răstignit, pe care-i ştia mai înainte de întemeierea lumii că aşa vor fi; i-a ştiut mai dinainte, şi totuşi i-a zidit într-Însul, fiind biruită preştiinţa de bunătate. Pentru aceştia Şi-a vărsat sângele Lui, pentru aceştia a primit junghiere. Că spune Domnul: Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu!  Şi Pavel spune aceasta în epistola sa: Căci vrăjmaşi fiind, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său . Şi iarăşi, în Epistola către Evrei, spune că a gustat moartea pentru toţi oamenii . Aşadar, dacă Hristos a săvârşit aceste fapte, iar Biserica împlineşte pildele acestor fapte făcând în fiecare zi rugăciuni pentru toţi oamenii, cum îndrăzneşti tu să dai anatemei? Te întreb: Ce vrea să însemne cuvântul acesta pe care-l spui: Să fie anatema! ? Ştii oare ce spui? Îţi dai seama ce grăieşti? Cunoşti puterea acestui cuvânt? Vei găsi, într-adevăr, în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată rostindu-se “anatema” peste Ierihon: Şi toată cetatea aceasta îi va fi anatema (va fi pusă deoparte) Domnului Dumnezeului tău . Şi până în ziua de azi este printre noi acest obicei, să se spună: “Cutare a făcut aceasta, a făcut anatemă (ofrandă) în acest loc”. Oare aceasta să fie anatema pe care tu o rosteşti? Nu! Căci prin această anatemă se înţelege o faptă bună, un dar făcut lui Dumnezeu. Tu însă ce vrei să spui când rosteşti: “anatema!”? Iată ce vrei să spui!: „Să fie dat diavolului, să nu mai aibă parte de mântuire, să ajungă străin de Hristos!”

Cine eşti tu, de ţi-ai luat această stăpânire şi această mare putere? La ziua judecăţii, Fiul lui Dumnezeu va sta pe scaunul de judecată şi va pune oile de-a dreapta Sa, şi caprele de-a stânga . Pentru ce ţi-ai luat o râvnă atât de mare, cu care a fost învrednicită numai ceata Apostolilor şi cei care au fost, cu adevărat, după toată rânduiala, urmaşii lor, plini de har şi de putere? Aceştia, păzind cu toată luarea-aminte porunca lui Hristos, ca şi cum şi-ar fi scos ochiul cel drept, aşa alungau pe eretici din Biserică. Aceasta arată marea lor milă şi durere, căci se taie un mădular de seamă. Pentru aceea l-a şi numit Hristos “ochiul cel drept”, pentru a arăta mila celor care-l alungau pe cel potrivnic dreptei-credinţe. De aceea, Apostolii şi urmaşii lor au fost şi în această privinţă, ca şi în toate faptele lor, cu multă luare-aminte: condamnau şi alungau ereziile, dar nu aduceau pe niciunul dintre eretici sub blestem. Se pare că Apostolul Pavel a fost silit numai în două împrejurări să rostească anatema; dar n-a dat anatemei pe cineva anume: o dată în Epistola către Corinteni, spunând: Dacă cineva nu-L iubeşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema! , şi altă dată în Epistola către Galateni: Dacă cineva vă propovăduieşte altceva decât ceea ce aţi primit, să fie anatema! Cu ce te-mpotriveşti? Ceea ce nimeni din cei ce au primit această putere n-a făcut şi nici n-a îndrăznit să facă, aceea îndrăzneşti să faci tu, lucrând împotriva tainei iconomiei întrupării şi a pătimirii mântuitoare a Domnului şi luând-o înaintea judecăţii Împăratului? Vreţi să aflaţi ce a grăit un sfânt, unul de mai înainte de noi, un urmaş al Apostolilor, care a fost învrednicit şi de mucenicie? (referire la Ignatie Teoforul).  Acest sfânt, ca să arate cât de greu este cuvântul: “Să fie anatema!”, s-a folosit pentru aceasta de o pildă. „După cum un om de rând care se îmbracă în purpură împărătească – spune el – este ucis ca uzurpator, şi el, şi cei ce l-au ajutat, tot astfel şi cei ce, slujindu-se de poruncile Domnului aduc sub blestemul Bisericii pe un om, aduc asupra lor cea mai mare pierzanie, pentru că răpesc dreptul de judecător al Fiului”. Socotiţi oare că este o faptă fără însemnătate a osândi pe cineva cu o astfel de sentinţă, înainte de vremea judecăţii şi înainte de Judecător? Cuvântul acesta, anatema, prin înţelesul pe care-l are, ne separă cu totul de Hristos. Dar oamenii, care sunt într-atât de păcătoşi, ce-şi spun? „Acela este un eretic, spun ei, în el îşi are sălaş diavolul, grăieşte nedreptate împotriva lui Dumnezeu, iar prin cuvintele lui ademenitoare şi prin înşelăciunea lui deşartă a dus pe mulţi în prăpastia pierzaniei. Pentru aceasta a fost izgonit de Sfinţii Părinţi dascălul lui, care a tăiat din trupul Bisericii”, înţelegând prin aceasta fie pe Paulin , fie pe Apolinarie. Apostolul spune: Să dea învăţătură, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi pentru a-i face voia. Întinde mreaja dragostei nu ca să cadă cel neputincios, ci, dimpotrivă, ca să se vindece! Arată că din toată inima ta vrei să faci ca binele (pe care l-ai primit tu) să fie binele tuturora! Aruncă undiţa cea plăcută a dragostei, şi astfel, cercetând cu ea cele ascunse, scoate din prăpastia pierzării pe cel pe care îl îneacă gândurile sale. Păruta lui învăţătură bună vine sau din prejudecată, sau din neştiinţă. Arată-i că învăţătura lui e străină de învăţătura încredinţată de Hristos Sfinţilor Apostoli. Iar dacă omul care s-a abătut din calea cea dreaptă va voi să primească sfatul tău, el, după cuvântul proorocului, cu viaţă va vieţui , iar tu îţi vei izbăvi sufletul tău. Dar dacă nu vrea, ci stăruie în îndărătnicia lui, tu, ca să nu te acoperi de vină, mărturiseşte-ţi numai credinţa ta, cu îndelungă răbdare şi bunătate, ca să nu-ţi ceară Judecătorul din mâna ta sufletul lui. Nu fi cu ură, nu-i întoarce spatele, nu-l prigoni! Dimpotrivă, arată-i dragoste curată şi adevărată. Câştigă-i dragostea! De n-ai avea alt folos, acesta este marele folos, acesta-i marele câştig, că vă iubiţi unul pe altul, că aţi învăţat să fiţi ucenici ai lui Hristos. Căci spune Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste unii faţă de alţii!  Apostolul a arătat că, dacă nu e dragoste, nimic nu foloseşte: nici cunoaşterea tainelor dumnezeieşti, nici credinţa, ori darul proorociei, ori sărăcia de bună voie, nici mucenicia pentru Hristos. Că spune Apostolul: De-aş avea toate tainele şi toată ştiinţa şi credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Şi de-aş grăi în limbi îngereşti şi de-aş împărţi toată avuţia mea şi de-aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Dragostea îndelung rabdă, nu se semeţeşte, nu caută ale sale, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Nimeni dintre voi, mult iubiţilor, n-a avut atâta dragoste pentru Hristos câtă a avut sfântul suflet al lui Pavel! Nimeni dintre oameni, afară numai de el, n-a fost cu îndrăznire a rosti asemenea cuvinte; îi ardea sufletul spunând: Împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu ; şi: Că aş fi dorit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru fraţii mei! ; şi iarăşi: Cine este slab şi eu să nu fiu slab?  A avut atâta dragoste pentru Hristos! Cu toate acestea, n-a ocărât pe nimeni, n-a silit pe nimeni, n-a dat anatemei pe nimeni. De-ar fi făcut aceasta, n-ar fi adus lui Dumnezeu atât de multe neamuri şi atâtea cetăţi întregi! Dimpotrivă, făcea acestea vorbind frumos, rugând, îndemnând, deşi era umilit, lovit, pălmuit şi luat în râs de toţi. Astfel, când s-a dus la atenieni şi i-a aflat pe toţi închinători la idoli, nu i-a ocărât spunându-le: „Sunteţi nişte atei şi cu totul necredincioşi!”, nu le-a spus: „Pe toate lucrurile voastre le socotiţi dumnezei, şi numai de singurul Dumnezeu vă lepădaţi, de Stăpânul şi Ziditorul întregii lumi!” – Dar ce le-a spus? – Iată! Trecând şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: “Dumnezeului necunoscut”. Ei bine. Cel pe Care voi necunoscându-L Îl cinstiţi, pe Acela vi-L vestesc eu vouă!  Ce lucru minunat! Ce inimă de părinte! A spus că elinii erau evlavioşi, cu toate că se închinau la idoli, cu toate că erau necredincioşi! – Pentru ce? – Pentru că îndeplineau toate îndatoririle religiei lor ca nişte oameni evlavioşi, socotind că cinstesc pe Dumnezeu, fiind încredinţaţi de aceasta. Rogu-vă dar pe voi toţi să fiţi următori lui Pavel, şi eu împreună cu voi! Dacă Domnul, Care cunoaşte mai dinainte gândul şi voinţa fiecăruia, Care ştie mai dinainte rostul fiecăruia dintre noi, a făcut aceasta, spre a revărsa asupra noastră darurile şi dărnicia Sa – căci Dumnezeu nu ne-a zidit spre rele – învrednicindu-ne astfel de bunătăţile cele de obşte, pentru că vrea ca toţi să fim următori ai Lui, pentru ce tu lucrezi împotrivă, tu, care te duci la Biserică spre a săvârşi jertfa Fiului lui Dumnezeu? Nu ştiţi oare că Hristos n-a zdrobit trestia frântă şi n-a stins feştila ce fumegă ? – Dar ce înţeles au aceste cuvinte? – Ia aminte! Hristos n-a alungat pe Iuda şi pe cei ce au căzut la fel cu el, până ce fiecare dintre ei nu s-a răzleţit singur şi nu s-a dat cu totul rătăcirii. Nu facem noi oare rugăciuni pentru neştiinţa poporului? Nu ni s-a poruncit oare să ne rugăm pentru duşmani, pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne prigonesc? Iată, eu îmi împlinesc slujba mea! Iată, rogu-vă, hirotonia nu dă putere de stăpân, nu înalţă, nu duce la tiranie. Toţi am luat acelaşi Duh, toţi am fost chemaţi la înfiere întru El; iar pe cei pe care Tatăl i-a încercat, pe aceia i-a învrednicit să slujească, după stăpânirea rânduită lor, fraţilor lor. Împlinindu-mi dar slujba, cu stăruinţă vă rog să vă depărtaţi de un păcat aşa de mare. Cel pe care vrei să-l aduci sub blestem este sau viu şi în viaţa aceasta muritoare, sau mort. Dacă este încă în viaţa de aici, păcătuieşti de vrei să ţii departe de Hristos pe un om care se poate întoarce, care se poate schimba din rău în bine; iar dacă e mort, păcătuieşti cu mult mai mult. – Pentru ce? – Pentru că Pentru Domnul său stă sau cade , pentru că nu mai este sub stăpânire omenească. Şi e primejdios să judeci asupra a ceea ce este ascuns şi păstrat Judecătorului veacurilor, singurul Care ştie şi măsura cunoştinţei, şi mărimea credinţei. Spune-mi, rogu-te: de unde vom şti cu ce cuvinte se va învinovăţi sau se va apăra acela în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor? Cu adevărat, cât sunt de necercetate căile Lui şi cât de nepătrunse judecăţile Lui!  Că cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?  Poate că nimeni dintre noi, prea iubiţilor, nu se mai gândeşte că am fost învredniciţi primind înnoire a vieţii prin harul Sfântului Botez! Poate că nimeni nu vrea să mai ştie că are să fie o judecată viitoare! Dar pentru ce aduc vorba eu de judecata viitoare? Nu vrem să mai ştim nici că vom muri şi că vom ieşi din trup, şi aceasta numai din pricina nebuniei ce ne face robi ai lumii acesteia! Staţi departe, rogu-vă, de un păcat atât de mare! Iată, spun şi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi înaintea aleşilor Lui îngeri, că păcatul acesta are să ne fie în ziua judecăţii pricină de mare chin şi de foc nestins. Dacă în pilda celor zece fecioare, au fost izgonite din cămara cea de nuntă, din pricina împietririi inimii lor, fecioarele care duseseră o viaţă strălucită şi plină de credinţă, fiindcă Stăpânul a toate văzuse faptele lor, cum vom putea fi învredniciţi de mântuire noi, care trăim fără nicio grijă şi ne purtăm fără milă cu aproapele nostru? De aceea, rogu-vă, să nu ascultaţi cu nepăsare astfel de cuvinte! Negreşit, trebuie să anatemizăm învăţăturile eretice, cele potrivnice învăţăturilor primite de noi, să condamnăm învăţăturile lipsite de credinţă, dar să cruţăm cu toată grija pe oameni şi să ne rugăm pentru mântuirea lor! Facă Dumnezeu ca noi toţi să fim stăpâniţi de dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, să împlinim lucrarea poruncilor Domnului nostru, ca în ziua învierii să întâmpinăm pe Mirele Ceresc cu fapte de milă şi cu candelele aprinse, aducându-I Lui întru slavă cât mai mulţi oameni, care au primit folos de pe urma inimii noastre bune, cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Săracul Lazăr. Despre soartă și providență. Despre rugăciune. Despre viețuirea după Dumnezeu, EIBMBOR, 2005, PP. 368-377.

Sursa: Sf. Ioan Gură de Aur: Trebuie să anatemizăm învăţăturile eretice, dar să cruţăm cu toată grija pe oameni şi să ne rugăm pentru mântuirea lor | Apărătorul Ortodox

Sfântul Isaac Sirul: „Ispitele dușmanilor lui Dumnezeu, care sunt cei mândri”.

Ispitele venite prin părăsirea lui Dumnezeu împotriva celor nerușinați, ce se înalță în cugetele lor în fața bunătății lui Dumnezeu și nedreptățesc această bunătate prin mândria lor,[1] sunt acestea: ispitele arătate ale dracilor, care sunt și ele mai presus de hotarul puterii sufletului,[2] lipsirea de puterile înțelepciunii aflătoare în ei, simțirea năprasnică a nălucirii curviei, îngăduită împotriva lor spre smerirea trufiei lor, mânierea grabnică, voința de a impune voia lor, de a se certa prin cuvinte, de a certa, disprețuirea inimii, desăvârșita amăgire a minții, hule împotriva numelui lui Dumnezeu, gânduri nebunești pricinuitoare de râs, mai bine zis de plâns, faptul de a se face de râsul oamenilor și de a-și pierde cinstea lor, de a se face de rușine și de ocară prin lucrarea dracilor în multe feluri, în chip ascuns și arătat, pofta de a se amesteca și petrece cu lumea, de a grăi și vorbi aiurea totdeauna, în chip nebunesc, și de a născoci pururea vreo noutate printr-o prorocire mincinoasă, de a făgădui multe peste puterea proprie. Și acestea sunt cele sufletești.

Iar în cele trupești i se ivesc unuia ca acesta întâmplări dureroase, ce stăruie pururea în împletire cu el și sunt anevoie de destrămat, întâlniri cu oameni răi și necredincioși; ba i se întâmplă să cadă pe mâinile unor oameni ce-l necăjesc, să i se clatine inima mereu și dintr-o dată, fără pricină, din frica lui Dumnezeu. Aceștia pătimesc de multe ori căderi mari de pe stânci și de pe locuri înalte; și alte asemenea acestora, ce li se întâmplă spre zdrobirea trupului. Și, în sfârșit, lipsa celor ce-i pot sprijini inima din puterea lui Dumnezeu și a nădejdii credinței lor; și, pe scurt, câte neputințe mai presus de putere sunt aduse asupra lor împreună cu cele din ei. Toate acestea câte le-am înșirat și le-am numărat fac parte din felurile ispitelor mândriei.

Iar începutul acestora se ivește în om când începe să se socotescă pe sine înțelept în ochii săi. Și acesta se mișcă în toate relele după măsura primirii unor astfel de gânduri ale mândriei.

Drept aceea, cunoaște din felurile ispitelor căile ușurătății cugetării tale. Iar de vezi vreunele dintre aceste încercări amestecate în încercările spuse înainte de ele, cunoaște că, în măsura în care ai din acestea, în aceeași măsură s-a cuibărit în tine mândria.

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Filocalia, vol. X, Edit. Humanitas, 2008, pp. 219-220.

[1] „Nedreptățesc bunătatea lui Dumnezeu prin mândrie, pentru că folosesc darurile date lor de această bunătate, ca să le facă neplăcute oamenilor, ca aceștia să se plângă pentru că Dumnezeu le-a făcut acelora parte de unele daruri, ca să se folosească împotriva semenilor lor” (notă pr D. Stăniloae)

[2] „Sunt ispite de la draci, ce întrec puterea sufletului de a rezista, precum sunt darurile lui Dumnezeu care sunt mai presus de puterea naturală a omului. Dar cele din urmă măresc puterea omului, pe când cele dintâi o anulează și pe cea pe care el o are.” (notă pr D. Stăniloae)

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Omule, nu ești vrednic să te împărtășești? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei nu ești vrednic să le auzi”.

Văd că mulți se împărtășesc mai mult din obicei și nu după dreapta judecată. Pentru că atunci când vine Postul Mare, toți în orice stare s-ar afla, fie vrednici, fie nevrednici, se împărtășesc. Tot așa fac și când vine ziua Bobotezei, chiar dacă în acest timp nu sunt pregătiți pentru împărtășire.

Dar nici Boboteaza și nici Postul Mare nu fac vrednici pe oameni pentru împărtășire, ci îi face vrednici curăția sufletului. Cu aceasta te pot împărtăși în fiecare zi. Căci, zice Sf. Ap. Pavel, că ori de câte ori vă împărtășiți vestiți moartea și patimile Domnului, adică faceți pomenirea mântuirii voastre, adică a binefacerii pe care ați primit-o.

Gândește-te bine câtă grijă aveau cei ce mâncau din jertfa Legii Vechi? Ce nu făceau? Cum se pregăteau? Necontenit se curățau. Iar tu care vrei să te împărtășești din jertfa de care se cutremură și îngerii, vrei să te curățești numai în anumite timpuri? Cum te apropii de Altarul lui Hristos și îndrăznești să te împărtășești cu mâinile și buzele necurate și întinate?

Văd că se face multă neorânduială la Împărtășire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtășiți chiar dacă adeseori sunteți curați; iar când vine Paștile, chiar dacă ați făcut ceva rău, îndrăzniți și vă împărtășiți. Vai de nepriceperea și de răul vostru obicei!

Zadarnic se săvârșește Liturghia în fiecare zi, că nu vă împărtășiți. Zadarnic stăm în fața Altarului, că nimeni nu vine să se împărtășească. Acestea le spun, nu ca să împărtășiți oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceți vrednici.

Omule, nu ești vrednic să te împărtășești? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei nu ești vrednic să le auzi. Auzi pe diaconul care strigă: Câți sunteți în stare de pocăință, rugați pe Dumnezeu să vă ierte. Cei ce nu se împărtășesc se află încă în stadiul de pocăință pentru păcatele lor.

Deci de ce stai? Dacă ești dintre cei ce se pocăiesc nu poți să te împărtășești. Pentru că cel ce nu se împărtășește face parte dintre cei ce se pocăiesc.

Din ce pricină strigă diaconul; Ieșiți cei ce nu puteți să vă rugați lui Dumnezeu? Și tu stai cu îndrăzneală și cu obrăznicie! Iar dacă nu ești dintre cei ce se pocăiesc, ci din cei ce pot să se împărtășească, cum de nu te grijești să te împărtășești! Cum de nu socotești împărtășirea ca un mare har, ci o disprețuiești?

Gândește-te bine. Masa împărătească este pregătită. Îngerii slujesc la masă; Însuși Împăratul este de față și tu stai căscând! Îmbrăcămintea sufletului îți este murdară și ție nu-ți pasă. Sau este curată? Atunci stai la masă și mănâncă din cină. La fiecare Liturghie, Hristos vine să vadă pe cei ce stau la masă și spune și acum fiecăruia, prin conștiința sa: Prietenilor, cum stați aici în biserică fără să aveți haină de nuntă? Nu a zis: De ce stai la masă? Ci înainte de ședere îi zice că nu este vrednic nici să intre înlăuntru, deoarece nu i-a spus că de ce a intrat.

Pe toate acestea le strigă și acum Hristos către noi toți, pentru că stăm nerușinați și cu obrăznicie. Că cel ce nu se împărtășește este nerușinat.

Din pricina aceasta, diaconul întâi îndepărtează pe cei ce se află în păcate. Căci precum un stăpân vrea să meargă la masă, nu trebuie să fie de față slugile care au greșit, ci sunt îndepărtate, tot așa se întâmplă și aici, când se săvârșește Liturghia și se jertfește Mielul și Oaia Stăpânului.

Când auzi: să ne rugăm toți împreună; când vezi că se deschid ușile altarului, să socotești că se deschide și cerul și coboară și îngerii. Deci nu trebuie să fie nici unul din cei nebotezați, dar nici unul botezat însă necurat sau spurcat.

Rogu-te să-mi spui dacă cineva invitat la masă, merge, intră înăuntru, se spală pe mâini și se așează dar apoi nu mănâncă, oare nu jignește pe împăratul, care l-a chemat? Nu era mai bine să nu se fi dus deloc? Așa și tu, ai venit la masă, ai cântat cu ceilalți, ai mărturisit că ești vrednic, deoarece nu ai ieșit cu cei nevrednici, atunci de ce ai rămas, dacă nu te împărtășești din masă?

Dar zici că esti nevrednic? Atunci ești nevrednic să asculți și sfintele rugăciuni, deoarece Duhul Sfânt coboară nu numai în Sfintele Taine, ci și în cântările acelea. Nu vezi pe slugile Stăpânului că în primul rând spală masa, curăță masa și pe urmă așează farfuriile. Așa se întâmplă și cu rugăciunile; cu glasul diaconului, spălăm ca și cu un burete Biserica, pentru ca Tainele să se săvârșească în Biserica curată și fără de pată. Ochii necurați sunt nevrednici de această priveliște. Urechile întinate nu sunt vrednice să audă aceste cântări, pentru că așa poruncește Legea. Chiar dacă un animal se apropia de muntele Sinai, el era ucis cu pietre. Cu atât mai nevrednici au fost, că nici la poalele muntelui nu le-a îngăduit să stea, chiar dacă pe urmă s-au apropiat și au văzut locul unde a stat Dumnezeu.

Așa și tu, creștine, dacă nu ești vrednic să te apropii și să vezi pe Dumnezeu la Sfânta Liturghie, pleacă împreună cu catehumenii, pentru că cu nimic nu te deosebești de ei. Deoarece nu este același lucru ca omul să greșească înaintea lui Dumnezeu, înainte de botez sau după ce s-a botezat si să se facă nevrednic de împărtășire. Aș fi vrut să vă spun lucruri mai multe și mai înfricoșate, dar ca să nu vă împovărez mintea, sunt deajuns acestea. Căci cei ce nu se înțelepțesc cu acestea, nici cu mai multe nu se pot îndrepta.

Spune-mi, te rog, dacă un împărat ar porunci: Cine va face cutare rău, acela să nu se apropie să mănânce la masa mea, oare nu ți-ai fi dat toată silința să te păzești ca să nu pierzi această cinste?

Preotul ne cheamă să mergem să ne împărtășim și noi lenevim, întârziem și nu alergăm repede să primim acest dar? Oare ce altă nădejde de mântuire ne-a mai rămas? Nu putem spune că ne împiedică boala sau firea, ci neglijența ne face nevrednici”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a treia la Epistola către Efeseni 

Sfântul Nicodim Aghioritul: „Mă spăimânt şi nu mă pricep cum creştinii din vremea noastră pot prăznui duminicile şi celelalte sărbători de peste an şi să se bucure duhovniceşte cu bucuria cea adevărată, dacă nu se împărtăşesc adesea cu dumnezeeasca împărtăşanie şi în ce constă sărbătoarea şi prăznuirea lor?”

Cel ce întârzie să se împărtăşească, nu face nici o pregătire, nu este atent, nu are atentă păzire despre gândurile rele. Pentru că amânarea îl face să cadă în lenevire şi să i se răcească căldura evlaviei şi a dumnezeeşti dragoste. Indelungarea vremii îl face să se poarte în viaţă cu neglijenţă şi nepăsare, să nu aibă teamă în suflet, sfială în simţuri şi pază a mişcărilor lor, face dezlegare deplină la mâncare şi la vorbă, la necuviincioase priviri şi auziri şi se face ca un cal, care neavând frâu alunecă în prăpastia tuturor păcatelor. Că este adevărat că toate acestea urmează celor ce întârzie să se împărtăşească, o vedem noi înşine din cele ce ni se întâmplă de fapt în fiecare zi.

Cei care fiind vrednici, pe cât este cu putinţă, întârzie să se împărtăşească, mă mir cum pot dobândi sfinţenia şi harul de la Sfintele Taine, după cum a zis Cabasila, pe care l-am pomenit mai înainte. Cum pot să domolească văpaia patimilor, când nu se împărtăşesc cu preacuratele Taine, care izgonesc toată neputinţa, amorţesc războiul sălbatec al trupului şi omoară patimile, precum zice Sfântul Kiril. Cum pot să-şi curăţească mintea? Să-şi lumineze cugetul? Să-şi înfrumuseţeze puterile sufletului, dacă nu se împărtăşesc cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru, care este adevărata curăţie, adevărata frumuseţe, luminarea cea adevărată şi bunul neam al sufletului, precum a spus mai înainte dumnezeescul Gură de Aur?

Sau cum este cu putinţă să fugă de faraonul cel de gând, de Egipt, de amarul şi prigonitorul păcat, dacă nu sunt pecetluiţi şi însemnaţi cu cinstitul Sânge al lui Hristos, precum a zis mai înainte Sfântul Grigore Teologul? Sau cum să aprindă în inima lor dumnezeeasca dragoste, bucuria duhovnicească, dumnezeeasca pace şi pe celelalte roade şi harisme ale Sfântului Duh, fără să se împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele preaiubitului Fiu al Tatălui şi deofiinţă cu Duhul Sfânt, Care este bucuria şi pacea noastră, după Sfântul Apostol şi izvorul tuturor bunătăţilor?

Eu mă spăimânt şi nu mă pricep cum creştinii din vremea noastră pot prăznui duminicile şi celelalte sărbători de peste an şi să se bucure duhovniceşte cu bucuria cea adevărată, dacă nu se împărtăşesc adesea cu dumnezeeasca împărtăşanie şi în ce constă sărbătoarea şi prăznuirea lor?

Aşadar cu adevărat cei care nu se împărtăşesc des se lipsesc (o, ce nenorocire!) de toate aceste bunătăţi cereşti şi dumnezeeşti, dar totodată sunt şi călcători ai poruncilor şi stăpâneştilor hotărîri ale Domnului, precum am spus, ale canoanelor apostoleşti şi sinodale şi încă şi ale tuturor sfinţilor locali, precum am arătat pe larg mai înainte.

Aceştia, prin întârzierea la împărtăşire, îngăduie şi dau loc diavolului să-i arunce în tot felul de păcate şi în multe alte ispite, precum zice dumnezeescul Kiril al Alexandriei: „Cei ce se îndepărtează de Biserică şi de Sfânta împărtăşanie se fac vrăşmaşi lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului.”

Și dumnezeescul Gură de Aur zice: „Ca nu cumva rămânând departe prea multă vreme de împărtăşirea Ta, să fiu prins de lupul cel înţelegător” (Rugăciunea la Sfânta împărtăşanie). Adică: de aceea, Doamne, mă apropii adesea de Sfintele Taine şi mă împărtăşesc, Pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de Sfânta Ta împărtăşire, să mă găsească lupul cel înţelegător gol de harul Tău şi să mă omoare.

Iar cuviosul Paladie povesteşte despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeea aceea, care din lucrarea diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat şi i-a zis: „Femee, niciodată să nu te lipseşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtăşeşti adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns, Pentru că nu te-ai împărtăşit de cinci săptămâni şi de aceea a putut diavolul să te ispitească”.

Deasemenea şi dumnezeescul Gură de Aur, în ziua în care a fost hirotonit, vindecând un îndrăcit, l-a sfătuit să meargă adeseori la Biserică şi la Sfintele Taine, cu post şi cu rugăciune ca să nu-l mai ispitească diavolul. Tot aşa şi Simeon Metafrastul scrie în viaţa unui sfânt: Un om oarecare având un drac necurat, pe neaşteptate a sărit în mijlocul bisericii şi căzând jos scotea spune din gură şi îi atârna afară din gură limba. Deci cei ce se găseau de faţă, văzând această privelişte, rugau fierbinte pe acel dumnezeesc suflet al lui Hrisostom să roage pe Dumnezeu ca să-l vindece. Atunci sfântul i-a zis să se apropie şi privindu-l cu iubire şi binecuvântându-l cu mâna şi chemând numele Sfintei Treimi, a poruncit diavolului să iasă. Și îndată, o, minune, cuvântul s-a făcut faptă şi omul s-a eliberat indată de cumplita îndrăcire. Apoi ridicându-l pe el Sfântul, l-a sfătuit să meargă adeseori la Biserică şi la Sfânta împărtăşire şi să se îndeletnicească cu postul şi cu rugăciunea. Deoarece astfel făcând, i-a zis, nu vei mai fi ispitit de vrăşmaşul şi nici nu vei mai fi prins în drăceştile curse şi capcanele lui.

Aţi auzit, fraţilor, că cei ce nu se împărtăşesc des, ci se depărtează de Sfintele Taine, câte rele pătimesc?

Aţi auzit că se îndrăcesc şi se schimbă în chip de dobitoace necuvântătoare, aşa cum în vechime împăratul Nabucodonosor a fost prefăcut în bou. Si cu dreptate pătimesc aşa deoarece putând să devină din oameni, dumnezei prin har, cu deasa împărtăşire dumnezeească, ei nu voesc, ci se îndepărtează de Dumnezeeasca împărtăşire, pierzând şi forma omenească pe care o au şi se preschimbă în animale necuvântătoare şi se predau în stăpânirea diavolului, precum zice Psalmistul: „Iată că cei ce se depărtează de Tine, vor peri” (ps. 72,27). Adică: O, Doamne, iată că pier desăvârşit, cei ce se depărtează de Harul Tău! Nu mai spun că dacă va veni fără de veste moartea peste cei ce amână împărtăşirea şi-i va găsi nepregătiţi, fără Sfânta Cuminecătură, ce au să facă, ticăloşii? Cum vor putea trece liberi pe la drăceştile vămi ale văzduhului? Ce frică şi ce cutremur va trăi sufletul lor? Pe câtă vreme, cu deasa împărtăşire puteau să fie slobozi de toate acestea, precum mai înainte a zis dumnezeescul Hrisostom. Milostiv fii, Dumnezeule!

Deci, fraţilor, dacă împărtăşirea rară ne produce atât de mari şi nespuse nenorociri, iară deasa împărtăşire ne dărueşte atât de înalte, de mari, atâtea bunătăţi cereşti şi mai presus de fire, atât în viaţa pământească, precum şi în cea viitoare, de ce întârziem aşa de mult ca să ne împărtăşim? De ce nu ne gătim cu cuvenita pregătire să ne împărtăşim cu Dumnezeeştile Taine, dacă nu putem în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă şi duminică şi în fiecare sărbătoare? Ar trebui cu mare bucurie să alergăm adesea la Sfânta Masă şi să ne împărtăşim cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, Care este viaţa noastră, suflarea, existenţa şi toată nădejdea şi mântuirea noastră? Ca să fim dea-pururi uniţi şi nedespărţiţi de El şi în viaţa aceasta şi în cealaltă. Pe când nouă ne place şi avem mare bucurie dacă întârziem şi ne depărtăm de El.

Dacă cineva ne-ar opri şi numai o zi dela masa cu bucatele cele trupeşti, ne întristăm, ne turburăm şi ni se pare că est un mare rău; iar dacă ne lipsim cu totul de cereasca masă a Dumnezeeştilor Taine, o zi, şi două şi luni întregi, nu o socotim lucru rău. O, ce nesocotinţă au creştinii de acum întru cele trupeşti şi cele duhovniceşti! Devreme ce pe acelea le îmbrăţişează cu toată dragostea, iar pe acestea nici nu le doresc.

Mulţi creştini iubitori de Dumnezeu cheltuesc mulţi bani, rabdă multe osteneli, se primejduesc mult pe mare şi pe uscat, numai să meargă la Ierusalim ca să se închine la mormântul cel de viaţă dătător al Domnului şi la celelalte sfinte Locuri şi ca să aibă mândria să se numească închinători ai acestor sfinte locuri. Mulţi auzind că în cutare loc depărtat se află sfinţitele moaşte ale unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să li se închine, ca să ia har şi sfinţenie.

Dar ca să se împărtăşească cu Precuratele Taine şi să se învrednicească să se bucure nu numai de mormântul cel de viaţă făcător, nu numai de sfintele Locuri şi de moaştele sfinţilor, ci de împăratul tuturor şi de Sfântul Sfinţilor, au puţină dorinţă sau nici nu-i înteresează. Ca să se ducă la Locurile Sfinte cheltuesc bani, străbat drumuri lungi şi rabdă multe primejdii. Pe când, ca să se împărtăşească, nu trebuie nici bani să cheltuiască, nici departe să umble, nici să se expună la primejdii. Ajunge numai să facă o spovedanie cu inimă înfrântă, cu împlinirea canonului şi pregătire, şi îndată pot să se bucure şi să devină un trup şi un sânge cu Hristos. Și cu toate aceste înlesniri, iarăşi toţi se lenevesc să o facă, toţi se lipsesc dintr’ odată.

O, fraţilor, dacă am vedea măcar odată cu ochii gânditori ai sufletului, de cât e înalte şi de mari bunătăţi ne lipsim neîmpărtăşindu-ne des, atunci cu adevărat ne-am strădui din toate puterile să ne pregătim şi să ne împărtăşim, dacă se poate, în fiecare zi.

Deci, dacă până acum am fost atât de neglijenţi faţă de Sfânta împărtăşanie, de acum încolo, vă rog din adâncul dragostei frăţeşti, să ne trezim din somnul cel greu al lenevirii şi să ne sârguim cu râvnă. Si dacă cineva din cei ce au duhovniceasca putere ar vrea să ne împiedece de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, noi să nu ne răcim îndată căldura râvnei noastre şi să nu ne turburăm. NU, ci căzând să sărutăm ca şi desfrânata aceea picioarele lui şi să stăruim bătând la uşă şi cerând îngăduinţă. Și cu adevărat, nu cred să se găsească vreodată un aşa de împietrit la inimă, care văzând râvna cea fierbinte, pe care o avem faţă de Sfânta împărtăşanie, să ne oprească. Ci sunt încredinţat că oricât de împietrit ar fi, oricât s-ar teme de reaua obişnuinţă care l-a stăpânit, îşi va pleca inima să ne îngăduie să facem ceea ce dorim.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Deasa Împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine

Sfântul Nicolae Cabasila: „Pe cât e de nedrept să te împărtășești din aceste Sfinte Daruri dacă ai săvârșit păcat și nu te-ai spovedit la preot, tot pe atât de mare greșală ar fi să fugi de această ,,Pâine” când n-ai greșit de moarte”.

,,Pâinea”, care într-adevăr ,,întărește inima omului”, ne va da tăria de a petrece în legea Domnului și va stârpi din sufletul nostru orice lenevie ce a prins rădăcini acolo. Aceasta este ,,Pâinea care s-a pogorât din cer”, ca să ne aducă viață și pe care va trebui să ne străduim pe orice cale să o mâncăm, iar Cina aceasta tainică va fi bine să fie pururea ținta strădaniei noastre, pentru a ne feri ca de ciumă de a ne slăbi sufletul și de a ne primejdui sănătatea din pricină că nu ne-am apropiat de Sfânta Masă mai des decât s-ar fi căzut. Totuși, numai după ce am stat de vorbă cu preotul despre păcatele noastre, numai atunci să bem din acest Sânge curățitor. Și să nu ne temem că vom fi atât de vinovați încât am putea fi dați afară de la acest ospăț, dacă în sufletul nostru apar astfel de gânduri. Căci, pe cât e de nedrept să te împărtășești din aceste Sfinte Daruri dacă ai săvârșit păcat și nu te-ai spovedit la preot, tot pe atât de mare greșală ar fi să fugi de această ,,Pâine” când n-ai greșit de moarte.

Nu este mai puțin adevărat că cei ce se îndărătnicesc și nu vor să se apropie de foc e bine să stea departe de el, mai ales înainte de a se fi împăcat în sufletul lor cu cei față de care au greșit. Însă, pentru aceia care au conștiința dreaptă, dar totuși simt chinuri și remușcări, va trebui să se dea un leac de întărire, și anume vor trebui să se apropie de izvorul sănătății, de Acela care a luat asupra Lui neputințele noastre și fierbințelile noastre le-a stins, ca nu cumva, de frica bolii, să fugă de doctor, singurul în stare să-i facă sănătoși. Pentru că, de fapt, Sângele acesta e ca un paznic la poarta simțurilor noastre: nu lasă să treacă prin ele nimic ce ar putea spurca sufletul. Mai mult, El dă semnalul de primejdie și scoate afară pe dușman, schimbând inima – în care s-a vărsat – în templu al lui Dumnezeu, cu ziduri mai întărite decât acela al lui Solomon. Acest Sânge, împlinire a tuturor făgăduințelor, nu lasă să se sălășluiască în suflet nici un idol necurat, ca o ,,urâciune a pustiirii la locul cel sfânt”, ci cu Duh stăpânitor întărește voința și cugetul, trupul îl pune sub ascultarea minții, iar omul se bucură de o pace adâncă.

Dar de ce să lungesc vorba despre această Taină, ale cărei lucrări asupra celor credincioși le-am arătat pe larg mai înainte? Trăind și unindu-ne cu Hristos prin sfintele slujbe, prin rugăciuni, prin laude și prin cugetarea la legea Lui, ne strunim sufletul și-l pregătim pentru orice virtute, păzind depozitul, cum ne poruncește Sfântul Apostol Pavel, și ne păstrăm darul ce ni s-a împărtășit prin lucrarea Sfintelor Taine. Căci tot Domnul e și Cel ce săvârșește, și ceea ce se săvârșește în Sfintele Taine, ba încă și Cel care păzește în noi, întregi, darurile împărtășite și tot El, Cel care ne pregătește să rămânem în harul Său, precum Însuși zice: ,,căci fără Mine nu puteți face nimic”.

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, p. 212-214

Decadența participării la Sfânta Liturghie

 

Forme de manifestare

Încă din veacul al șaselea înainte, când am putea spune că se încheie perioada de aur a participării active, observăm o oarecare stagnare în viața liturgică a Bisericii și apoi o decadență, care merge crescând până în zilele noastre și care s-a accentuat în Ortodoxie, mai ales din veacul trecut încoace. Iar primul ei semn este slăbirea spiritului eclesiologic sau comunitar, spirit care constituia titlul de glorie al Bisericii ecumenice de odinioară. Cauza? În primul rând dispariția împărtășirii generale și regulate de până atunci.

Fie din considerațiuni rigoriste excesive, fie din împuținarea evlaviei, numărul credincioșilor care se apropiau de Sfântul Trup și Sânge a scăzut treptat și odată cu el a scăzut, în aceeași măsură, și sentimentul legăturii care unea până aici, într-un singur Trup, pe credincioși între ei și pe toți laolaltă cu Hristos. Sfânta Împărtășanie fiind luată din ce în ce mai rar, s-a slăbit tocmai cheagul care crea, susținea și întărea coeziunea și spiritul de comuniune. Cu alte cuvinte, măcinându-se mortarul care lega între ele cărămizile vii ale zidirii Bisericii, acestea s-au defăcut ușor una de alta, slăbind puterea de rezistență a Trupului mistic al lui Hristos și ruinând pe nesimțite zidirea Bisericii.

Căci scăderea, până la dispariția totală, a conștiinței despre Liturghie ca o jertfă la care toți suntem obligați să participăm prin cuminecare, a adus după sine consecințe incalculabile în viața religioasă-morală. Din moment ce apropierea de sfântul altar n-a mai constituit o necesitate sufletească pentru majoritatea membrilor Bisericii, nu s-a mai simțit nici nevoia și obligația acelei serioase pregătiri trupești și sufletești care trebuia să o preceadă.

Concomitent cu slăbirea zelului pentru împărtășire, scad și zelul și interesul credincioșilor față de Liturghie în general, începând cu împuținarea darurilor de pâine și de vin aduse de ei la proscomidie. Lărgirea treptată a atribuțiilor cântărețului, care preia, cu timpul, aproape în întregime, rolul activ jucat mai înainte de popor în executarea răspunsurilor liturgice, este o altă consecință și formă de manifestare a decadenței participării active a poporului la Liturghie.

Cauze.

a) Noi punem în prima linie slăbirea disciplinei catehumenatului și decadența concomitentă a catehezei clasice, care începe cam pe la sfârșitului secolului al cincilea înainte. Excluderea, din preocupările Bisericii, a instrucției mystagogice, sistematice și generale, care se dădea până aici catehumenilor și neofiților și care, precum am văzut, constituia unul dintre obiectele de căpetenie ale catehezei patristice, precum și abandonarea sau neglijarea cultului ca obiect sau materie de predică, a adus după sine nu numai ignoranță parțială sau totală, în materie de liturgică, ci și slăbirea zelului și a interesului pentru Liturghie, zel care domnea în viața și preocupările creștinilor de odinioară.

b) O a doua explicație, de natură intrinsecă sau internă, este dezvoltarea treptată a rânduielii Liturghiei, care are loc încă din veacul al cincilea înainte. Începând din acea vreme și până în veacul al XIV-lea, rânduiala, simplă și ușor de urmărit, a Liturghiei creștine din epoca uniformității liturgice (primele trei secole creștine), se dezvoltă și se complică din ce în ce mai mult, prin adăugarea succesivă a unor noi piese, imne și rituri sau ceremonii. Formularul liturgic capătă astfel în ochii poporului un aspect din ce în ce mai complicat, mai ornamentat și, prin urmare, mai greu de urmarit ca până aici. Primejdia de oboseală și de plictiseală pe care o prezenta lungimea Liturghiei era de altfel denunțată încă din veacul al V-lea. Pentru a evita lungimea excesivă și a câștiga timp, toate rugăciunile care până aici erau rostite de proestos cu voce tare în întregime, începură a fi citite în taină, în timp ce credincioșii sau cântăreții executau imnele cele noi, introduse în cult. Numai sfârșitul acestor rugăciuni, adică vosglasurile sau ecfonisele (și ecteniile), precum și rugăciunea finală a amvonului au făcut excepție de la această regulă, rămânând să fie rostite mai departe cu glas tare, pentru a orienta cântarea poporului.

Rânduiala Liturghiei luă astfel înfățișarea unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tehnic, săvârșit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil, executat, concomitent, de către diacon și popor (strană, cântăreț sau cor), în văzul și auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin și mai opac față de partea sau rolul ce revine preotului, adică tocmai față de ceea ce este esențial și fundamental în acțiunea Liturghiei, mai ales că dezvoltarea excesivă a tâmplei sau catapeteasmei i-o ascundea de la un timp, cu totul, vederii și înțelegerii sale. Liturghia capătă astfel, în ochii și concepția credincioșilor simpli, caracterul unui ,,mister” în sensul de azi al cuvântului, adică un labirint sau abis nepătruns, în explorarea căruia mintea noastră se înfricoșează să se avânte. Cu deosebire păgubitoare pentru spiritualitatea ortodoxă și mai ales pentru ideea și conștiința eclesiologică sau comunitară, a fost recitarea în taină a marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, numită cu un termen tehnic anafora, din care noi nu mai auzim azi decât unele mici fragmente, rostite sub formă de ecfonise, fragmente ce nu sunt, în fond, decât insulițe sau promontorii rămase la suprafață, resturi ale unui mare și prețios continent de binecuvântare scufundat, pentru auzul poporului, în oceanul de taină al tăcerii.

Ceva mai mult: pătrunderea progresivă a imnelor noi, de inspirație creștină, în rânduiala Liturghiei, imne care nu mai puteau fi executate în chip ideal de totalitatea credincioșilor prezenți, a făcut necesară, în chip firesc, extinderea atribuțiilor cântărețului, stranei sau corului, în dauna poporului. Deși litera Liturghierului continuă a pune răspunsurile liturgice tot în seama poporului, în fapt ele devin apanajul uneori exclusiv al cântărețului, care cântă în numele și în locul credincioșilor. Iată cum poporul rămâne astfel și mai străin și pasiv chiar față de partea externă și secundară a serviciului liturgic, pe care o formează imnele sau răspunsurile stranei.

c) Nu cu puțin a contribuit la aceasta și a treia cauză, anume perpetuarea limbilor moarte în Liturghie. Se știe că, după concepția dominantă în timpul Evului Mediu și încă multă vreme după aceea, puteau fi limbi de cult, adică singurele socotite vrednice și apte să îmbrace în graiul lor fondul sacru al Liturghiei, la început numai cele două limbi clasice: greaca și latina, la care se adaugă, din secolul al IX-lea înainte, o a treia: slavona (paleoslava, sau slava veche bisericească, numită uneori și medio-bulgara). Dar tustrele au devenit, la un moment dat, limbi moarte, adică care nu se mai vorbeau: primele două încă de la sfârșitul epocii antice, iar cea de-a treia cel puțin din sec. XII-XIII înainte. Ele rămaseră și după aceea în uz numai ca limbi sacre și de cultură, dar poporul necărturar nu le mai pricepea, deși le auzea în biserică. Se înțelege de la sine cât de mult a contribuit la sporirea ignoranței liturgice, săvârșirea cultului într-o limbă pe care poporul n-o mai înțelegea și care-i era străină de graiul vorbit de el însuși. Liturghia devine pentru el, și mai mult, o hieroglifă, pentru a cărei descifrare trebuia cultură de savant și a cărei cheie n-o aveau decât cel mult clericii și cărturarii. Așa este încă situația în Apusul romano-catolic, unde limba latină nu a fost nici până astăzi detronată din privilegiul ei de limbă liturgică exclusivă. Așa a fost până prin sec. XVII-XVIII și în Biserica românească, unde se întrebuință ca limbă de cult paleoslava, iar pe alocuri chiar greaca, și unde nu numai poporul, ci și clericii înșiși nu mai pricepeau limba în care slujeau, ci învățau pe de rost rugăciunile, recitându-le fără să le înțeleagă. Desigur, situația s-a schimbat la noi, în această privință, odată cu introducerea limbii române în Biserică; dar efectele ignoranței în care a fost menținut poporul până atunci se prelungesc într-o bună măsură și mai târziu, unul dintre ele fiind prejudecata absurdă, curentă și azi în anumite cercuri și capete, că poporul nu trebuie și nici n-are nevoie să priceapă prea multe din tainele cultului.

d) Scăderile și lipsurile unora dintre liturghisitori, care n-au știut sau n-au vrut să fie la înălțimea misiunii lor de chivernisitori ai celor sfinte, ar putea fi socotite foarte bine ca un al patrulea factor care a provocat un regres în participarea activă a poporului la Liturghie. Fie ignoranța sau insuficiența pregătirii lor în domeniul liturgic, fie absența însușirilor înnăscute sau a calităților naturale cerute de oficiul sacramental al preoției (voce, dicție, prestanță în slujbă, etc.), fie lipsa de pietate, de credință și de convingere în oficierea slujbelor, fie viața lor religioasă și morală de un nivel destul de scăzut (să ne amintim de traiul scandalos al călugărilor greci din mănăstirile noastre înainte de secularizare), fie toate acestea la un loc, au produs acea impresie defavorabilă, care a făcut pe mulți să se îndepărteze și să se înstrăineze de biserică și de sfintele slujbe.

e) Concurența făcută Liturghiei, ca sursă autentică și firească a spiritualității și a evlaviei creștine. Adevărata religiozitate creștină – mai ales cea ortodoxă – este de origine și esență liturgică, adică rituală: ea izvorăște în primul rând din Liturghie și se manifestă în formele ei rituale, fixate și consfințite de o veche tradiție și experiență în materie de viață spirituală. De la o vreme s-au ivit însă diferite concepții și curente care căutau satisfacerea nevoilor simțului de pietate al sufletului omenesc prin alte forme sau căi decât cele oferite de calea bătătorită a Liturghiei. Așa au fost, de exemplu, direcția misticismului pur sau contemplativ, eremismul și anahoretismul, isihasmul monahismului bizantin, misterele apusene medievale, acestea din urmă degenerând adesea în prilejuri de zgomotoasă distracție și în mijloace de ieftină satisfacere a pietății populare. Iată atâtea curente care urmăreau – cu sau fără știință – să abată pietatea sau spiritualitatea creștină de la sursa și albia ei originară și firească: Liturghia.

Cu toate eforturile onorabile ale celor câțiva mari sfinți teologi răsăriteni, reprezentanți ai misticii liturgice sau sacramentale – ca Dionisie Pseudo-Areopagitul în sec. IV-V, Maxim Mărturisitorul în sec. VII și Nicolae Cabasila în sec. XIV – Liturghia n-a putut fi definitiv și complet reabilitată în rolul ei de generatoare a religiozității și evlaviei, mai ales acea facțiune a monahismului ortodox care a continuat să cultive mai departe, de preferință, direcția misticismului pur, contemplativ, nemijlocit de forme materiale și sensibile.

f) În sfârșit, o ultimă cauză, care a săpat la însăși temelia pietății liturgice, a fost progresul doctrinelor raționaliste. Îndeosebi propaganda diferitelor ,,biserici” (n.n.) protestante și a sectelor, care consideră formele cultului inutile sau chiar păgubitoare în procesul mântuirii, a favorizat răspândirea unei atitudini indiferente față de Liturghie și cult în general. Tot așa s-a ajuns și la desconsiderarea funcțiunii liturghisitoare sau sfințitoare a preotului, precum și la scăderea, în general, a interesului și a preocupărilor pentru latura sacramentală a preoției.

Pr. Prof. Ene Braniște, Participarea la Liturghie

Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc?

Cine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?

Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei!

Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos.

Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.”[1]

În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească? Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El? De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul? Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?

Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!

Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos! Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa.

Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3]

Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut. Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]

Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie. Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.

Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă. La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc.

Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine.

Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată.

Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?…

Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor (Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).

Ioana Dianora

[1] Canonul 9 apostolic (vezi: http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-apostolice.html )

[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.

[3]Idem.

[4]http://www.nistea.com/teof-euharistie.htm

Sindromul Down şi debilitatea mintală la copii vindecate printr-o deasă împărtăşire cu Sfintele Taine.

Tămăduieşte Harul lui Dumnezeu

În mod tradiţional se consideră că majoritatea patologiei psihotice este puţin vindecabilă, şi aceasta mai ales în privinţa psihozelor grave, ale bolilor degenerativ-distrofice ale scoarţei cerebrale, ale formelor congenitale de debilitate mintală ş.a.m.d. Însă harul lui Dumnezeu, găsind la oameni credinţă, face minuni, şi legile firii dau înapoi. Voi da câteva exemple.

Cu aproximativ cinci ani în urmă am văzut în biserică o femeie cu o pruncă în braţe. Aspectul copilului era binecunoscut oricărui medic. Cum se spune în asemenea cazuri, fetiţa avea diagnosticul scris pe faţă. De obicei, diagnosticul acesta sună ca o sentinţă: Boala Down. Această patologie apare ca rezultat al unor defecte genetice.

În săptămâna următoare am dat din nou atenţie acelei fetiţe, iar mai apoi am văzut-o mereu la slujbă. Copila (pe atunci avea 3-4 ani) era mereu împărtăşită cu Sfintele lui Hristos Taine. Mutându-mă în alt oraş din considerente legate de serviciu, am pierdut-o din vedere pe ,,pacientă” – dar iată că într-o vară, patru ani mai târziu, am văzut-o iarăşi. Micuţa se întorcea cu mama ei de la Vecernie. Faţa îi era drăgălaşă, zâmbitoare, frumoasă! Era greu de recunoscut în ea ,,invalida condamnată”. Numai un specialist ar fi putut să discearnă urmele bolii ei…

Mă voi folosi aici de un exemplu cât se poate de grăitor, care a fost descris într-o cărticică numită Când sunt bolnavi copiii. Autorul ei este medicul şi preotul Alexie Graciov. ,,Acum doi ani şi jumătate a venit la mine să se spovedească o fetiţă bolnavă, în vârstă de doisprezece ani, dintr-o casă de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez; privirea anormală, grimasele pe care le făcea tot timpul, întregul ei aspect vorbeau despre ‘handicapul’ său. Şi iată că a început să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică.

După un an a început să simtă necesitatea descoperirii gândurilor (cine se roagă şi se mărturiseşte des ştie ce înseamnă asta). Fata a început să ducă o asemenea viaţă de trezvie duhovnicească cum nici nu bănuiesc oameni care se socot profund credincioşi şi ortodocşi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!), să se împotrivească ispitelor drăceşti, să ierte, să rabde totul. De-a lungul a câteva luni, ea a învăţat să citească şi să scrie, au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe faţă i s-a întipărit pecetea duhovniciei. În tot ce spunea şi făcea era simţire şi discernământ…”. Acest exemplu nu este izolat.

Dr. Dmitri Avdeev – Nervozitatea la copii şi adolescenţi, p. 109-111.