ARCA LUI NOE a fost găsită oficial în munţii Turciei

A devenit un fapt obişnuit ca, din când în când, să apară diverse reportaje în mass-media cu privire la urmele legendare Arce a lui Noe. Majoritatea acestor arată că există un obiect misterios aşezat pe vârful Muntelui Ararat, ce pare a fi o corabie veche pe care Noe a salvat animalele de la Marele Potop.

Iată ce spune referatul biblic cu privire la Arca lui Noe: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ. 14. Tu însă fă-ti o corabie de lemn de salcâm. În corabie să faci despărţituri şi smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară. 15. Corabia însă să o faci aşa: lungimea corăbiei să fie de trei sute de coţi, lăţimea ei de cincizeci de coţi, iar înălţimea de treizeci de coţi. 16. Să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiş, iar uşa corăbiei să o faci într-o parte a ei. De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus. 17. Şi iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi tot ce este pe pământ va pieri. 18. Iar cu tine voi face legământul Meu; şi vei intra în corabie tu şi împreună cu tine vor intra fiii tăi, femeia ta şi femeile fiilor tăi. 19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă.»” (Facere 6, 13-19).

După ce a început Potopul, corabia se înălţa tot mai sus deasupra pământului până când a ajuns la vârful celui mai înalt munte. Potopul a continuat timp de 40 de zile si 40 de nopţi şi apoi s-a oprit, iar corabia a rămas suspendată pe vârful Muntelui Ararat.

De atunci mulţi oameni au încercat să descopere rămăşiţe ale Arcei lui Noe pe vârful muntelui. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură menţionează că pe munţii Ararat s-a oprit corabia (Facere 8, 4), şi nu pe Muntele Ararat. Experţii sunt de părere că este vorba despre Munţii Urartu din estul Turciei de astăzi.

În 1960, Lihan Durupinar, un general din armata turcă, a făcut mai multe fotografii aeriene. Într-una din aceste fotografii, Durupinar a observat un obiect ciudat suspendat la o înălţime de 1900 metri în Munţii Ararat. Obiectul avea formă de navă, cu o lungime de aproximat 150 de metri. La scurt timp după ce fotografia a fost publicată, o echipă alcătuită din oameni de ştiinţă americani şi turci au pornit într-o expediţie de cercetare pe munte.

La o înălţime de aproape 2.000 de metri deasupra nivelului mării, au observat o porţiune de teren plat acoperit cu iarbă. Într-adevăr, terenul semăna cu o corabie. Dimensiunea parcelei de teren era foarte apropiată de cea menţionată în Biblie. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu au efectuat o examinare detaliată a sitului arheologic. Ei pur şi simplu ajuns la concluzia că acea formaţiune ciudată nu a fost nimic altceva decât un fenomen natural.

În luna septembrie anului 1960, un medic american de 27 de ani, Ron Wyatt, arheolog amator, a citit un articol în revista „Life” despre acest fenomen şi astfel căutarea Arcei lui Noe a devenit principalul obiectivul din viaţa sa.

În 1977, Wyatt a început misiunea în Turcia împreună cu cei doi fii ai săi. Având de depăşit numeroase piedici, în cele din urmă cercetătorul american şi fiii săi au ajuns în sat, unde au găsit indicaţii preţioase în rândul populaţiei locale. La marginea satului, ei au descoperi mai mulţi bolovani, ce semănau cu pietre de ancorare. Ron văzuse înainte fotografii ale acestor roci în cărţi de arheologie. Bolovanii perforaţi au servit ca ancore pentru navele vechi. S-a dovedit că au existat cruci gravate pe toate pietre din acea zonă.

Ceva mai târziu, Ron a găsit obiectul ce semăna cu o corabie. Acest obiect fusese cufundat adânc în pământ. Cei trei au avut de efectuat lucrări de excavare pentru a afla dacă legendara arcă era ascunsă în pământ.

În august 1979, după cutremur în Turcia, Ron Wyatt a vizitat situl din nou. Cercetătorul a descoperit că pământul a descoperit rămășițele fosilizate ale navei. Wyatt nu primise o autorizaţie pentru lucrările arheologice până la acea dată, aşa că a decis să lucreze pe cont propriu. Data viitoare, în august 1984, el a folosit aparate de detectat metale în cercetarea sa.

Scanarea a scos la iveală o întreagă reţea de metal în jurul obiectului, ce era de origine artificială. Ron a cercetat panta muntelui unde se oprise „Arca”. Sus în munte, a descoperit ruinele ale unei vechi construcţii din piatră. În apropierea ruinelor exista un lot de teren de 36×12 metri, ce era încadrat cu un fel lemn fosilizate.

În decembrie 1986, oficialii turci reprezentând Ministerele de Interne şi Externe, precum şi un grup de cercetători din oraşul lui Ataturk au aprobat poziţia oficială afirmând că formaţiunea descoperită de către Ron Wyatt şi colegii săi conţine într-adevăr rămăşiţele Arcei lui Noe.

După descoperirea “oficială” a Arcei lui Noe au avut loc multe discuţii. Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că Wyatt a descoperit într-adevăr corabia biblică, în timp ce alţii nu sunt de acord cu această teorie. Căutare pentru Arca continuă.

Anul trecut, un grup de exploratori chinezi şi turci aflaţi în căutarea relicvelor biblice a anunţat la rândul său că rămăşiţele găsite în vârful muntelui sunt ale Arcei lui Noe.

“Nu suntem 100% siguri că este vorba despre Arcă dar, în proporţie de 99,9 %, despre ea este vorba”, a declarat Yeung Wing-Cheung, membru al echipei de 15 oameni aflată pe urmele Arcei.

Structura descoperită de parteneriatul chinezo-turc avea câteva compartimente, dintre care unele conţineau cuşti din lemn, în care se crede că erau ţinute animalele. Oficialii locali turci vor solicita guvernului de la Ankara să aplice pentru statutul de Patrimoniu Internaţional UNESCO, astfel încât situl recent descoperit să fie protejat în timp ce mari săpături arheologice sunt performate în jurul său.

sursa: pravda.ru & descopera.ro

Preluat de pe: http://www.pemptousia.ro/2011/12/arca-lui-noe-a-fost-gasita-oficial-in-muntii-turciei/

Reclame

SCHISMĂ face cine acceptă „sinodul din Creta”, căci se desparte de Hristos și de Biserica Lui

corabia-bisericii-hureziÎn primul rând să definim noțiunea de schismă. Schisma înseamnă ruptură, sciziune sau dezbinare. Dacă cineva se rupe de Biserică se spune că face schismă. Schisma sau ruptura se pot realiza între mai multe persoane pe motive ideologice sau pe alte motive.

Atunci când ne referim la schisma bisericească trebuie să ținem cont de faptul că Biserica nu se poate divide, rămâne mereu Una, așa cum spune Simbolul de Credință, ea fiind Biserica Ortodoxă, întemeiată de Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu celui Viu pe Piatra Credinței, pe care nici porțile iadului nu o vor birui. Hristos rămâne în veac în Biserică și Biserica e Trupul Lui. Împărtășindu-se în fiecare duminică cu Trupul și Sângele Lui Hristos (canonul apostolic) credincioșii rămân uniți cu El, fiind cărămizi vii ale Bisericii, mădulare ale Trupului lui Hristos, hrănindu-se necontenit cu Trupul și Sângele lui Hristos Dumnezeu în Sfânta Liturghie.
În momentul în care apare un sinod eretic care distorsionează învățătura de credință, așa cum așa-zisul Sinod din Creta o face, introducând logica omenească și diavolească în Biserică, folosind învăluirea și limbajul ecumenist care vorbesc de falsa unire (unitate), folosind un limbaj duplicitar, întortocheat, filosofic, care te bagă în ceața relativismului, creștinul își pierde orice reper al credinței, reper fiind nimic altceva decât Dogma Ortodoxă. Unitatea și Unicitatea Bisericii Ortodoxe, singura mântuitoare, exclud de la mântuire pe toți cei care sunt eretici. Sinodul din Creta introduce logica incluziunii (a acceptării ereticilor ca biserici nedepline), limbajul de lemn care în ansambu este erezie. Întotdeauna Sinoadele Ecumenice autentice au clarificat, au delimitat Biserica de erezie, nu au derutat așa cum acest pseudo Sinod o face. Deruta este de la demoni, demoni ce ne obligă la un dialog pe o platformă protestantă numită Consiliul Mondial al Bisericilor, un dialog fără roade, în care se pierde identitatea ortodoxă, apărând o dogmă nouă (dogma relativismului sincretist ecumenist). Cei care acceptă acest sinod din Creta intră în schismă cu Hristos și cu Biserica Lui Ortodoxă și rămân în afara Adevărului.
A fi în schismă cu Hristos și, prin urmare, cu învățătura Lui, înseamnă a fi în schismă cu Biserica Ortodoxă, al cărei Cap este Hristos. Indiferent că cei care acceptă Sinodul Eretic sunt patriarhi, episcopi, mitropoliți, mănăstiri, Muntele Athos, Părinți îmbunătățiți, etc, toți aceștia în momentul în care acceptă Sinodul eretic, intră în schismă cu Hristos.
De aceea schisma nu înseamnă o ruptură între oameni sau între Bisericile Locale, ci înseamnă ruptura de Hristos și de Biserica Lui. Mai mare frică trebuie să avem de a ne rupe de Hristos decât de a ne rupe de oameni. Știm că marea schismă de la 1054, a fost ruptura Apusului întreg de Biserica cea Una, de aceea oricând poate exista o altă mare schismă, de care Dumnezeu să ne ferească. Dacă însă rămânem indiferenți și acceptăm schisma cu Hristos din dorința de a păstra unitatea dintre noi, ne vom găsi cu toții în afara Bisericii lui Hristos. De aceea singurul motiv de îngrădire și de întrerupere a pomenirii Ierarhilor ce acceptă Sinodul eretic din Creta este să nu ne găsim lipsiți de Hristos și de Biserica Lui Ortodoxă.
Sperăm însă ca Sinodul Bisericii Locale din România, să respingă acest Sinod tâlhăresc ca să nu rămână în afara Împărăției lui Hristos, ci să rămână în istorie ca salvatorul Ortodoxiei. În descrierea a ceea ce s-a întâmplat în Creta, Mitropolitul Hieroteos Vlahos ne mărturisește despre poziția impecabilă pe care BOR a avut-o inițial, retrăgându-se de la discuții. Dar, în cele din urmă, BOR a cedat și a semnat textele eretice. Acum este șansa mântuirii sufletelor ierarhilor și credincioșilor prin respingerea fermă și sinodală a pseudo Sinodului din Creta de către Sinodul BOR.

Actualizare: 

O Biserică Locală (o Mitropolie, Arhiepiscopie, Patriarhie) cade în schismă cu Biserica Ortodoxă  în intregul Ei atunci cand acceptă, adoptă, promovează, implementează o altă învățătură decât cea ortodoxă. În mod firesc, celelalte Biserici Locale întrerup comuniunea cu acea Biserică Locală care ar adopta o erezie. Astăzi, starea Bisericilor Locale este atât de jalnică încât nu au puterea, tăria, credința de a înceta pomenirea cu celelalte Biserici Locale care învață o erezie de frica „schismei”. Asta arată o stare nefirească a Bisericii. Noua eclesiologie și dialogul propus de Creta este în sine o erezie, dar starea generală a elementului omenesc din Biserica nu se ridică la nivelul a ceea ce înseamnă Ortodox. Dar chiar și așa, între Bisericile Locale care acceptă erezia și Biserica Ortodoxă în întregul Ei (Katholokotita) se produce o schismă la nivel de Doctrină, de Dogmă. Așa cum a fost inițial schisma calendarului, chiar dacă există o unitate la nivel liturgic în celelalte privințe, putem vorbi de o schismă liturgică, acum însă avem și o schismă la nivel de Eclesiologie, de vedere asupra dialogului cu eterodocșii, pe care nu-i mai anatematizăm și nu mai identificam erezia în propria Biserică ca să o tăiem prin anatema, ci o promovăm la nivel sinodal.

Scopul pentru care ținem Dogmele Drepte este comuniunea directă și nemijlocită cu Hristos Dumnezeu – mântuirea sufletului și de a ne vindeca de propriile patimi și de propriul egoism și mândrie. „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh și în Adevăr” (Ioan 4, 24). Dacă Dogma Dreaptă și lupta pentru păstrarea ei nu duc la eliberarea de mândrie, vanitate, egoism, și nu se cultivă dragostea față de toată făptura și îngăduința, atunci Dogma Dreaptă rămane moartă, nelucrătoare și nevindecătoare pentru fiecare dintre noi. Dacă în spatele luptei pentru apărarea Dogmei Drepte se ascund patimile noastre pe care le scoatem la iveală – ura, invidia, nerăbdarea, atunci, păstrarea unui Adevăr teoretic, care nu ne vindecă, rămâne pentru noi doar un Adevăr teoretic, și nu ne deosebim de islamiști și nici de ecumeniști care rămân și ei nevindecați, pentru că le lipseste Dogma Dreaptă pe care o hulesc, care, dacă ar fi primit-o ar fi putut să se vindece. Dogma Dreaptă nu mântuiește fără Dreapta Viețuire. Dacă nu avem delicatețea sfinților, dragostea, bucuria, pacea și, ura și încrîncenarea doar împotriva ereziei, a hulei împotriva Duhului Sfânt care este erezia din Creta, atunci nu facem decât să ne mascăm propriile patimi în spatele luptei pentru Dreapta Credință.

Pr. Matei Vulcanescu
Protopresbiter al Sfintei Mitropolii a Pireului

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/05/30/schisma-face-cine-accepta-sinodul-din-creta-se-desparte-de-hristos-si-de-biserica-lui/

Botezat în numele „ecumenicității”, Nicolae Steinhardt făgăduiește că va lupta pentru cauza ecumenismului

jurnalul-fericirii_1_fullsize,,Lecțiile de catehizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor și nepretențios, și e drept că și eu mă dovedesc a cunoaște destul de multe. Cei trei preoți se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără șovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez și ca un omagiu pentru credința lor și, ca o dovadă că înțelegem cu toții a da viață ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fața preoților catolici.Toți trei îmi cer să fiu botezat în numele ecumenicității și să făgăduiesc a lupta – dacă va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.

Nu se poate ști când vom fi scoși din celula 18 (e de tranzit) și răspândiți pe unde s-o nimeri. Este așadar bine să nu mai amânăm. Botezul va avea loc în cinsprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă și efectuarea botezului.”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia, Polirom, 2008, p. 165

Cine îi mai poate opri?! Recunoașterea oficială a ereziilor ca ,,biserici” și ecumenismul interreligios, înainte de Întrunirea de la Creta

Prin intermediul aceleeaşi structuri, CMB, în 1988 a fost organizată o consultaţie ortodoxo-monofizită, care a declarat: „Ortodocşii răsăriteni şi ortodocşii orientali trebuie din nou să-şi afirme unitatea în credinţă (!), care este mai presus de orice apartenenţe istorice, etnice, lingvistice, naţionale sau politice”[1], afirmându-se astfel unitatea de credinţă între ecumeniştii ortodocşi şi cei anatemizaţi de Biserică la al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451 şi celelalte Sinoade de mai târziu.

Assisi1986În 1986, la iniţiativa papei Ioan Paul II, a fost organizat un eveniment ecumenist de o amploare nemaivăzută. La Assisi s-au întrunit liderii mai multor religii pentru o rugăciune pentru pace. Pe lângă episcopii ortodocşi, reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice, bisericilor greacă, română, rusă ş.a., la eveniment au participat musulmani, iudei, budişti, zoroastrieni, hinduşi, animişti ş.a. Iată ce spune mărturia unui participant la acel eveniment: „În timp ce toată dimineaţa fiecare grup religios a petrecut-o în rugăciune separată cu adepţii săi, după amiază toată adunarea s-a rugat împreună, mărturisind setea universală pentru pace, împărtăşită de toată umanitatea”[2], la toate acestea participând şi delegaţii bisericilor ortodoxe.

Şi chiar în mijlocul acestor vădite fărădelegi, trădări, apostazii şi erezii, consultarea pan-ortodoxă pre-sinodală din 1986 a afirmat: „Participarea ortodoxă în mişcarea ecumenistă nu este deloc străină firii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci este o exprimare consistentă a credinţei Apostolice în noile condiţii istorice”[3]. Evident, o asemenea atitudine nu putea să ducă decât la adâncirea implicării bisericilor ortodoxe oficiale în ecumenism şi răspândirea acestei erezii la cel mai înalt nivel, ducând la un adevărat dezmăţ ecumenist, vădit deja în acea perioadă.

1318306514_1318279608_2.jpgAstfel, o mărturie grăitoare a acestui fapt a fost făcută la a VII-a adunare generală a CMB din Canberra, la începutul lui 1991, la care au participat toate bisericile ortodoxe oficiale (cu excepţia Patriarhiei Ierusalimului), precum şi reprezentanţii diferitor religii păgâne, în special a aborigenilor australieni. Cei din urmă au făcut un dans ritualic la deschiderea adunării, făcându-i pe delegaţi să treacă printr-un „fum curăţitor” la intrarea în cortul unde urma să înceapă şedinţa. Ritualurile păgâne au fost continuate de o doamnă din Coreea, Chung Hyun Kyung, care „a invocat prezenţa spiritelor lui Hagar, Urie, Ioana d’Arc, a oamenilor care au murit în timpul cruciadelor, a indigenilor pământului, a evreilor omorâţi în camerele de gaz în timpul holocaustului, a lui Mahatma Gandhi, Steve Biko, Martin Luther King jr., a Eliberatoruului, fratelui nostru Iisus, care a fost torturat şi omorât pe cruce şi aşa mai departe”[4]. După toate aceste grozăvii, actualul Patriarh al Moscovei Kiril (Gundeaev), participant la adunarea de la Canberra, a declarat atunci: „Consiliul mondial al bisericilor este pentru noi o casă comună. Ortodocşii îl percep ca o casă a lor şi vor ca această casă să fie leagănul viitoarei biserici unite”[5], iar în declaraţia delegaţiei ortodoxe la adunarea generală, pe lângă unele rezerve faţă de implicaţiile păgâne în CMB, se menţionează: „Bisericile Ortodoxe vor să sublinieze că, pentru ele, principalul obiectiv al CMB trebuie să fie refacerea unităţii Bisericii”[6]. Punând cap la cap cele întâmplate şi toate aceste mărturii, ce altă concluzie putem trage decât aceea că ecumeniştii îmbrăcaţi în straie ortodoxe mărturisesc o erezie peste erezie?A

cest duh al refacerii unităţii Bisericii, pe care adevărata Biserică niciodată nu a pierdut-o şi nici nu o poate pierde, s-a manifestat cu o nouă suflare în enciclica Patriarhului Antiohiei Ignatie IV (1979-2012) din 1991, prin care acesta îi recunoaşte pe monofiziţii siro-iacobiţi drept biserică-soră, cu care declară permisă nu doar împreună-rugăciunea, dar şi euharistia şi co-liturghisirea, spunând, de asemenea, că trebuie evitată, în orice condiţii, trecerea credincioşilor dintr-o biserică în alta[7], prin toate acestea cu totul punându-se împotriva hotărârilor Sinodului Ecumenic din Calcedon, care i-a anatemizat pe monofiziţi!

Ecumenism 90 05Chiar şi acest document nu a fost izolat şi singular, ci s-a bazat pe un alt document pe care l-am amintit deja, adoptat cu 3 ani mai devreme, când prin intermediul Consiliului mondial al bisericilor, în 1988 a fost organizată o consultaţie ortodoxo-monofizită, care a declarat că: „Ortodocşii răsăriteni şi ortodocşii orientali trebuie din nou să-şi afirme unitatea în credinţă (!), care este mai presus de orice apartenenţe istorice, etnice, lingvistice, naţionale sau politice”[8] – mărturisindu-se astfel că ortodocşii şi monofiziţii ar împărtăşi aceeaşi credinţă.

Toate aceste declaraţii şi evenimente au făcut parte din şirul de decizii comune ale bisericilor ortodoxe oficiale şi a celor monofizite, care s-au stabilit prin cele 3 declaraţii comune adoptate între 1989-1993. În cea dintâi dintre acestea (1989) a fost abordată învăţătura Cristologică, şi, apelându-se la nişte formulări foarte ambigue (dar foarte asemănătoare cu erezia monofizită severiană), s-a afirmat că ambele biserici au moştenit credinţa şi tradiţia apostolică[9]. Bineînţeles nu a fost nici vorbă de recunoaşterea învăţăturii Bisericii exprimată de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, monofiziţii afirmând că recunosc primele 3 Sinoade Ecumenice, iar Patriarhul copţilor Shenouda III chiar a declarat: „Noi respingem Sinodul de la Calcedon […] Voi aveţi şapte Sinoade Ecumenice. Dacă va trebui să aveţi cu unul mai puţin, asta nu ar trebui să fie o pierdere deosebit de mare pentru voi”[10].

Cel de-al doilea document comun afirmă că: „Ambele familii de biserici (?!) au ţinut întotdeauna (!) cu loialitate aceeaşi credinţă Cristologică Ortodoxă autentică şi continuitatea neîntreruptă a tradiţiei apostolice, cu toate că au folosit termenii Cristologici în diferite feluri”[11]. Afirmându-se că monofiziţii au ţinut întotdeauna învăţătura Cristologică ortodoxă, oare nu se renunţă în acest fel la Sinodul Ecumenic de la Calcedon, care i-a anatemizat? Şi oare nu înseamnă această afirmaţie că monofiziţii rămân la învăţătura lor dintotdeauna? Atunci ce fel de credinţă şi tradiţie apostolică mărturisesc ortodocşii ecumenişti împreună cu monofiziţii?

În continuare s-a făcut un îndemn la ridicarea reciprocă a anatemelor, care „se va împlini pe temeiul că Sinoadele şi Părinţii care au fost anatemizaţi sau condamnaţi nu au fost eretici”[12] şi chiar „au fost ortodocşi în învăţătura lor”[13], după care se recomandă recunoaşterea botezului şi chiar prezenţa reciprocă la liturghie. Cu toate că Patriarhia Moscovei oficial s-a ferit să adopte documentele de la Chambesy, activitatea acesteia în direcţia monofiziţilor a fost destul de intensă (în special în relaţia cu biserica armeană).

eldridge-street-synagogue-17405495În aceeaşi perioadă Patriarhul Moscovei Alexie al II-lea (1990-2008) a făcut o vizită oficială în sinagoga centrală din New-York. Cuvântarea făcută acolo el a început-o cu următoarele cuvinte: „Dragi fraţi, şalom vouă în numele Dumnezeului iubirii şi al păcii!”, continuând: „Unirea iudaismului şi creştinismului are o bază reală în rudenia duhovnicească şi firească şi în interesele religioase pozitive. Noi suntem uniţi cu iudeii, fără respingerea creştinismului, nu în pofida creştinismului, ci în numele şi în puterea creştinismului, iar iudeii sunt uniţi cu noi nu în pofida iudaismului, ci în numele şi în puterea adevăratului iudaism”[14]. Pronunţând aceste grozăvii, acesta s-a pus pe sine împotriva învăţăturii Bisericii, căci zice Sf. Ioan Gură de Aur: „păgânatatea iudeilor şi a păgânilor este la fel”[15], şi iarăşi: „Demonii sălăşluiesc în sufletele iudeilor şi în locurile în care se adună ei”[16]. Oare, după aceste cuvinte, este cu putinţă ca ortodocşii să fie uniţi cu iudeii, fără respingerea creştinismului? Constatăm cu tristeţe că la ecumenişti aceasta este cu putinţă.

Dar iată că această vizită a Patriarhului Alexie al II-lea nu a fost singulară pentru treptele cele mai înalte ale ierarhiei bisericilor oficiale. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, vizitând o sinagogă din New-York, a declarat de la tribună: „Fără îndoială, dialogul interreligios este responsabilitatea şi obligaţia tuturor liderilor religioşi ai timpului nostru […] Noi avem un fundament comun – sfintele Scripturi pe care le păzim, precum şi Patriarhii şi Profeţii pe care îi venerăm”[17]. Dar acest dezmăţ ecumenist nu s-a oprit doar la vizite şi declaraţii, astfel încât Patriarhul Georgiei Ilia al II-lea a participat la sărbătoarea iudaică hanukka, aprinzând chiar lumânările ritualice (!!!), acelaşi lucru fiind făcut câţiva ani mai târziu şi de Patriarhul Serbiei Irineu [vezi Anexe].

sf ioan hrisostomPe toţi aceştia îi întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cum aveţi îndrăzneala voi, cei care lucraţi iudaizarea, după ce jucaţi cu demonii, să vă întoarceţi la adunarea apostolilor? După ce v-aţi îndepărtat şi v-aţi alăturat celor care au vărsat sângele lui Hristos, cum nu vă cutremuraţi să vă întoarceţi şi să luaţi parte la ospăţul Lui sfânt, să vă împărtăşiţi cu sângele Lui de mare preţ. Nu vă cutremuraţi, nu vă temeţi când săvârşiţi asemenea încălcări?”[18]. Iar canonul 71 Apostolic spune despre acestea: „Dacă vreun creştin ar aduce untdelemn la altarul păgânilor, sau în sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească”.

Încă o dată mărturisirea ecumenismului total, interreligios, din partea clericilor ortodocşi a fost făcută la Conferinţa despre credinţă şi ordine, organizată de CMB în 1993. Mitropolitul Gheorghe (Khodre), amintit mai devreme, a declarat: „Duhul suflă unde voieşte, şi sfinţenia, adică luminarea şi proslăvirea, este accesibilă tuturor oamenilor […] Creştinii care se lipesc de Hristos ca de adevăr, nu vor împiedica celelalte adevăruri, care sunt împrăştiate în tradiţiile religioase care îi înconjoară. Toate aceste adevăruri izvorăsc din acelaşi izvor dumnezeiesc […] Orice propovăduire se împotriveşte altei propovăduiri şi orice scriptură se împotriveşte altor scripturi. De aceea, scopul dialogului este mai presus de acestea şi depăşeşte tradiţiile religioase în calea spre dobândirea adevărului dumnezeiesc, care este ascuns după diverse cuvinte şi simboluri”[19].

Văzând starea generală în care s-a ajuns, din păcate nu e de mirare că nici unul din făptaşii acestor fărădelegi nu a fost pedepsit în nici un fel.

Întretimp, desfrânarea ecumenistă a continuat şi în celelalte direcţii cunoscute. Pe lângă acordurile de la Chambesy, despre care am pomenit, tot în 1993 Comisia mixtă de dialog teologic între ortodocşi şi catolici a adoptat Declaraţia de la Balamand.

În cap. 10 al acestui document se afirmă că Biserica Ortodoxă a adoptat poziţia cum că Ea ar fi unica Biserică mântuitoare doar ca reacţie la o poziţie similară a bisericii catolice. Noi, însă, ştim că această învăţătură este chiar temelia Bisericii Ortodoxe, căci anume Ea este cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Dar documentul pomenit nu se limitează la acestea, ci adaugă în continuare: „mărturisirea credinţei apostoleşti, participarea la aceleaşi taine […] nu pot fi considerate a fi însuşirea exclusivă a uneia dintre bisericile noastre”[20] – dar dacă biserica catolică mărturiseşte credinţa apostolică, atunci ortodocşii ce mărturisesc? Sf. Irineu al Lyonului spune răspicat: „Adevărul nu este în altă parte decât în Biserica universală, singura păstrătoare a învăţăturii apostolice. Ereziile sunt noi şi nu au origini apostolice”[21].

Prin acest document bisericile semnatare recunosc biserica catolică drept biserică a lui Hristos, adevărată şi mântuitoare: „Bisericile catolică şi ortodoxă se recunosc reciproc drept biserici-surori, împreună fiind responsabile pentru păstrarea Bisericii lui Dumnezeu în fidelitate faţă de pronia dumnezeiască”[22], şi în continuare: „nu se pune problema convertirii oamenilor de la o biserică la alta pe motiv de asigurare a mântuirii”[23], întărindu-le pe toate acestea prin recunoaşterea lucrării Harului mântuitor în biserica catolică: „Toţi trebuie să fie informaţi despre succesiunea apostolică a celeilalte biserici şi despre validitatea vieţii sale sacramentale”[24].

Socotim că toate aceste mărturii arată adevărata faţă a ecumenismului şi sunt pe deplin lămuritoare cu privire la esenţa eretică a acestei învăţături, care, iată, este mărturisită nu doar de Patriarhi şi episcopi în parte, dar şi în documente oficiale aprobate. Dat fiind că deja în acea perioadă împreună-rugăciunile cu ereticii au devenit o normă acceptată şi răspândită, pe fundalul întregului tablou acestea părând o încălcare „măruntă” (deşi foarte aprig condamnată de Canoane şi de Sfinţii Părinţi), nu vom enumera toate faptele de acest fel, ci vom arăta pe scurt documentele ecumeniste la care au subsemnat bisericile ortodoxe, dar şi cele mai relevante fapte şi declaraţii oficiale.

Astfel, în 1997, la Moscova a avut loc şedinţa comisiei teologice comune Islam-Ortodoxie, cu participanţi dn Rusia şi Iran. Rezultatele acesteia au fost sintetizate în comunicatul semnat de cele două părţi. Între altele, în document se menţionează: „Slujirea adevărului veşnic şi neschimbat este datoria noastră cea dintâi […] Este necesară unirea eforturilor tuturor religiilor tradiţionale, adică a religiilor vechi, pentru ca prin efort comun să fie zidită o societate fericită, în care să fie respectate valorile morale şi religioase ale tuturor popoarelor […] Dialogul bilateral… crează o bază profundă pentru dezvoltarea colaborării multilaterale frăţeşti între popoarele Rusiei şi Iranului, între adepţii Islamului şi Ortodoxiei – a celor două mari religii ale Revelaţiei”.

În 1997-1998, datorită nemulţumirilor şi protestelor din partea clerului şi a credincioşilor, Patriarhiile Bulgariei şi Georgiei au părăsit instituţiile ecumeniste CMB şi CBE (fără a înceta, însă, activitatea ecumenistă). O hotărâre similară a fost luată şi de Patriarhia Serbiei, dar decizia nu a fost pusă în practică, aşa încât aceasta a rămas membră a instituţiilor amintite.

O declaraţie comună a teologilor ortodocşi şi catolici din America de Nord afirma în 1999: „Teoria influentă a „iconomiei sacramentale” expusă în comentariile la Pidalion[făcute de Sf. Nicodim Aghioritul – n.n.] nu reprezintă tradiţia şi învăţătura dintotdeauna a Bisericii Ortodoxe, ci este mai curând o inovaţie a secolului XVIII, motivată de nişte circumstanţe istorice operative a acelor timpuri”[25].

În acelaşi an a avut loc o vizită a papei Ioan Paul II în România. Acesta a fost întâmpinat de Patriarhul Teoctist, cei doi săvârşind o slujbă comună [vezi Anexe]. Câţiva ani mai târziu, într-un interviu video, Patriarhul Teoctist a mărturisit că: „Am căzut de acord ca, atunci când suntem noi în teritoriul oriental ortodox, zicem Credeul fără adaosul que [filioque – n.n.] şi, când suntem în teritoriul unei Biserici romano-catolice, spunem cu”.

În anul 2000, Patriarhia Moscovei a adoptat un document sub denumirea „Principiile de bază ale Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de heterodoxie”. În acesta se afirmă: „Comunităţile căzute din unitatea cu Ortodoxia niciodată nu au fost privite ca fiind total lipsite de Harul lui Dumnezeu. Ruperea comuniunii bisericeşti duce inevitabil la vătămarea vieţii harice, dar nu întotdeauna la dispariţia completă a acesteia în comunităţile separate”[26], şi în continuare: „Tragedia despărţirilor a devenit o deformare seriosă, vizibilă a universalismului creştin”[27].

Un an mai târziu, Patriarhul Moscovei Alexie al II-lea a vizitat capitala Azerbaijanului, Baku, unde a avut loc o întâlnire cu liderul religios al musulmanilor din Caucaz. În declaraţia comună a celor doi se spune: „Noi, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse şi Preşedintele consiliului religios suprem al popoarelor Caucazului, liderul spiritual al musulmanilor din Azerbaijan, având o profundă credinţă că anume Cel de sus aranjează căile oamenilor, înălţăm mulţumiri Atotputernicului Creator, prin voia şi mila Căruia a avut loc întâlnirea noastră frăţească în Baku”, Patriarhul afirmând astfel credinţa în acelaşi Dumnezeu cu cel al musulmanilor.

În aceeaşi perioadă, în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene a fost adoptat documentul Charta Oecumenica. Printre altele, acesta îndeamnă la acţiunea „spre unitatea văzută a Bisericii”[28] (adică Biserica lui Hristos n-are unitate acum? Sau aceasta este nevăzută?), după care bisericile semnatare spun: „Ne obligăm… să depăşim autosuficienţa”[29]. În continuare se afirmă angajamentul împreună-rugăciunii, subliniindu-se: „Ne obligăm… să cunoaştem şi să preţuim slujbele religioase şi celelalte forme ale vieţii spirituale ale altor Biserici”[30]. Documentul culminează cu capitolele Să aprofundăm comuniunea cu iudaismul (cap. 10) şi Să cultivăm relaţiile cu islamul (cap. 11), în primul dintre acestea afirmându-se: „De poporul lui Israel, cu care Dumnezeu a încheiat un legământ veşnic, ne leagă o comuniune unică în felul ei”. În baza acestui document s-au organizat adunări ecumeniste cu împreună-rugăciuni, inclusiv cu participarea păgânilor [vezi Anexe].

În privinţa ecumenismului în direcţia catolicismului menţionăm închinarea Patriarhului Moscovei Kiril în faţa papei (pe când era mitropolit, vezi Anexe), pomenirea papei Benedict ca episcop în timpul unui tedeum slujit la Patriarhia Ecumenică, sfinţirea aghiasmei mari de către episcopul Oradiei Sofronie (Drincec) împreună cu un episcop greco-catolic [vezi Anexe], declaraţia din 2008 a delegatului Bisericii Greciei, arhim. Ignatios Sotiriadis, în faţa sinodului episcopilor bisericii catolice: „În aceasta stă şi responsabilitatea Primului Episcop al creştinismului, cel care prezidă în caritate, şi mai ales a unui Papă care este Magister Theologiae: să fie semn vizibil şi patern al unităţii”, punctul culminant în această listă fiind actul Mitropolitului Banatului Nicolae (Corneanu), care în anul 2008 s-a împărtăşit dintr-un potir comun cu greco-catolicii [vezi Anexe], din păcate e şi de prisos să amintim că această faptă a rămas nepedepsită. În aceeaşi perioadă a fost semnată declaraţia de la Ravenna, întocmită de Comisia mixtă de dialog teologic între ortodocşi şi catolici. În document se afirmă: „Sobornicitatea la nivel universal, realizată la sinoadele ecumenice, presupune un rol activ al episcopului Romei, ca fiind întâiul între episcopii marilor scaune episcopale”[31], şi în continuare: „Primatul şi sobornicitatea sunt reciproc interdependente”[32] – teze ce sunt potrivnice învăţăturii Bisericii Ortodoxe, care nu vede sobornicitatea ca pe o stare formală, juridică, ci ca pe una strâns legată de adevărul mărturisirii de credinţă, şi cu atât mai mult sobornicitatea ortodoxă nu depinde de un oarecare primat episcopal. Mai desfăşurat acest subiect îl vom trata în capitolul IV.1.

Nici ecumenismul total nu a scăzut din intensitate. De la începutul anilor 2000 au avut loc tot felul de vizite patriarhale în sinagogi şi moschei [vezi Anexe], afirmarea unor valori morale comune cu toate religiile tradiţionale[33], sau că „Toate cele trei confesiuni [ortodocşii, iudeii şi musulmanii] trebuie să ne adunăm şi să arătăm cum se cuvine să fie un om cinstit şi conştiincios”[34], toate acestea fiind sprijinite întretimp de diverse întruniri şi comisii în formatul Ortodoxie-islam sau Ortodoxie-iudaism. Punctul culminant pentru mulţi ortodocşi în privinţa percepţiei adecvate a ecumenismului a fost documentul summit’ului liderilor religioşi de la Moscova din 2006, sub care s-au semnat patr. Ilia al II-lea, patr. Teoctist, viitorul patriarh Kiril şi alţi trei întâistătători ai bisericilor ortodoxe oficiale, pe lângă reprezentanţi ai monofiziţilor, catolicilor, musulmanilor, iudeilor şi budiştilor. Piatra de poticnire a fost încheierea documentului respectiv, în care se spune: „Să păzim pacea făgăduită de Cel de sus”, aceasta nefiind altceva decât recunoaşterea unui Dumnezeu comun pentru toate aceste religii.

Am amintit toate aceste mărturii şi grozăvii nu pentru că ne face plăcere, sau pentru că ne-ar bucura căderea cuiva, Doamne fereşte! Dimpotrivă, e o adâncă durere să vezi atâta amar de fapte de apostazie, şi cu atât mai mult e dureros să vezi lipsa de reacţie din partea celor care mai au conştiinţă creştinească şi frică de Dumnezeu.

Am arătat toate acestea pentru a se vedea starea reală a lucrurilor, căci mulţi spun acum, amăgindu-se: „ecumenismul nu ne atinge, căci încă nu a intrat în Biserica Ortodoxă”. Vedem cu întristare că această învăţătură eretică este împărtăşită, mărturisită, propovăduită, iată, la cel mai înalt nivel. Această apostazie desigur nu poate rămâne fără urmări şi în celelalte aspecte ale vieţii bisericeşti: diluarea conştiinţei bisericeşti, pierderea reperelor duhovniceşti, stricarea rânduielilor (începând cu săvârşirea botezului şi a altor taine şi terminând cu ţinuta elementară creştinească – preoţi raşi, femei în pantaloni şi cu capul descoperit în biserici) etc. Ecumenismul deloc nu este undeva departe, ci este prezent adânc în viaţa de zi cu zi a bisericilor ortodoxe oficiale, devenind pas cu pas o normalitate general acceptată, iar acei credincioşi care, din frică de Dumnezeu, mai sunt revoltaţi şi tulburaţi de cele ce se întâmplă, de cele mai multe ori fac pact cu conştiinţa, ajungând chiar să-i scuze pe ereziarhii ecumenişti şi faptele lor apostate.

[1] Raportul Consultaţiei Bisericilor Ortodoxe de Răsărit şi Vechi Orientale, 1988, cap. II

[2] A. M. Rosales – The Day Assisi Became the ‘Peace Capital’ of the World (rom. Ziua în care Assisi a devenit „Capitala Mondială a Păcii”) , O.F.M., 1986

[3] „Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă” – Raportul celei de-a treia consultaţii pan-ortodoxe pre-sinodale, Chambesy, 1986, cap. 3

[4] T.V. Philip – Edinburgh to Salvador: 20th Century Ecumenical Missiology (rom. De la Edinburgh la Salvador: misiologia ecumenistă în sec. XX), 1999, cap. 7

[5] Fragment din conferinţa de presă susţinută de mitr. Kiril (Gundeaev) la Canberra, 1991

[6] Declaraţia participanţilor ortodocşi la a VII-a adunare generală CMB, Canberra, 1991, II.1

[7] Enciclica Patriarhului Ignatie IV din 12.11.1991, Apud Ierom. Savva Janic – Verootstupnicestvo, 2004

[8] Raportul Consultaţiei Bisericilor Ortodoxe de Răsărit şi Vechi Orientale, 1988, cap. II

[9] Prima declaraţie comună ortodoxo-monofizită, mănăstirea sf. Bishoy, 1989

[10] Mitr. Hrisostom (Konstantinidis) – Dialogul Bisericii Ortodoxe cu bisericile vechi orientale, „Theologia”, Atena, vol. 51, nr. 1, pag. 229-230

[11] A doua declaraţie comună ortodoxo-monofizită, Chambesy, 1990, cap. 9

[12] A doua declaraţie comună ortodoxo-monofizită, Chambesy, 1990, cap. 10

[13] A treia declaraţie comună ortodoxo-monofizită, Chambesy, 1993, cap. 1

[14] Cuvântarea Patriarhului Alexie al II-lea în faţa rabinilor din SUA, 13.11.1991

[15] Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia I împotriva iudeilor, VI.4

[16] Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia II împotriva iudeilor, III.5

[17] Discursul de la întâlnirea Patriarhului Bartolomeu cu membrii comunităţii iudaice din New York, 28.10.2009

[18] Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia II împotriva iudeilor, III.5

[19] T. Best, G. Gassmann – On the Way to Fuller Koinonia. Official Report of the Fifth World Conference on Faith and Order, Santiago de Campostela, 1993

[20] Declaraţia de la Balamand, 1993, cap. 13

[21] Sf. Irineu al Lyonului – Împotriva ereziilor, III.4

[22] Declaraţia de la Balamand, 1993, cap. 14

[23] Ibidem, cap. 15

[24] Ibidem, cap. 30

[25] Baptism and „Sacramental Economy” – An agreed statement of the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, 03.06.1999

[26] Principiile de bază ale Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de heterodoxie, 2000, 1:15

[27] Ibidem, 1:20

[28] Charta Oecumenica, 2001, cap. 1

[29] Ibidem, cap. 3

[30] Ibidem, cap. 5

[31] Declaraţia de la Ravenna, 2007, cap. 42

[32] Ibidem, cap. 43

[33] Afirmaţia Patr. Kiril în cadrul unei emisiuni televizate

[34] Arhiep. Ekaterinburgului Vichentie (Morari) în cadrul unei întâlniri cu liderii comunităţilor iudaice şi musulmane

Sursa: http://paterika.net/2014/06/03/ii-3-recunoasterea-oficiala-bisericilor-eretice-si-ecumenismul-interreligios/

UN STRIGĂT DE DURERE! SCRISOAREA DESCHISĂ ADRESATĂ IPS TEOFAN, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei

ÎPS Voastră Părinte Teofan,
Mitropolit al Moldovei și Bucovinei

ips-teofan-4_0.jpgCu adâncă și fără de margini amărăciune ne-am hotărât să vă scriem această scrisoare, un strigăt de neostoită durere pentru ceea ce ÎNGĂDUIȚI sau HOTĂRÂȚI să ni se întâmple de ceva vreme, mai exact de când a avut loc adunarea eretică din Creta, din 16.06.2016.
Vă scriem un grup de moldoveni, din eparhia al cărei Mitropolit sunteți, cu mila Domnului, și de care se vede că nu vă este deloc milă și că nu ne iubiți !
De câteva luni încoace ne-ați dat nenumărate dovezi că nu vă pasă de noi, că ne socotiți proști, o adunătură care trebuie reeducată și disciplinată, simple oi, o turmă care trebuie împinsă către alte pajiști!
Cu orice mijloace!
Nu ne iubiți, ÎPS Voastră, se vede din avion ! Nu ne iubiți !
Noi v-am iubit de când ați venit la noi, în Moldova, și credem că v-am mai putea iubi, dacă ați redeveni cel care ați fost și dacă ați dovedi că sunteți APĂRĂTOR, primul dintre noi și cel mai tare, al dreptei noastre credințe, al ORTODOXIEI! Pentru că asta trebuie să fie un Mitropolit, nu ?
Și, dacă nu ne iubiți ÎPS Voastră, ne mângâie gândul că ne iubește bunul Dumnezeu, care vede ce ne faceți și ce puneți la cale să ni se întâmple de câteva luni încoace! Ne vede lacrimile, suferința, jalea și ne aude strigătul sufletelor .
Iar dacă EL îngăduie să ne umiliți, să ne hăituiți și că încercați să ne schimbați gândurile, după cum vi le-ați schimbat ÎPS Voastră în Creta – înseamnă că are un plan cu noi, un plan de mântuire, pentru că Dumnezeu nu face niciodată ceva rău!
Credem însă că și cu ÎPS Voastră are un plan. O fi tot de mântuir ? Sau ne mântuim unii prin alții ?
N-am fi crezut niciodată că vom ajunge să gândim cum gândim despre ÎPS Voastră, așa cum n-am crezut niciodată că va veni o vreme când vă veți lepăda de noi și de tot ce ne-ați învățat, de tot ce ați predanisit, de tot și de toate pe care ÎNSUȘI HRISTOS v-a poruncit să ni le spuneți și faceți nouă, fraților mai mici ai Săi!
Ați fost în Creta, ați semnat niște documente eretice, ați călcat jurămintele făcute la hirotonie, de a apăra ADEVĂRUL-HRISTOS, chiar cu prețul vieții! Pentru că în Creta, HRISTOS a fost negociat și vândut la masa verde și ÎPS Voastră ați semnat cu numele și cu rangul pe care Dumnezeu vi le-a dăruit, ați semnat că sunteți de acord cu această vânzare-trădare !
Dumnezeu știe de ce Și-a retras harul pentru o vreme și v-a lăsat să greșiți! Poate pentru a vă da prilej să vă ridicați mai sus după aceea, prin pocăință, ca să-L mărturisiți cu și mai înflăcărată dragoste și să primiți cunună mai frumoasă !? Poate pentru ca să vă meritați și mai mult scaunul de Mitropolit !? Poate pentru ca să ispășiți și ÎPS Voastră cine știe ce păcate, că om sunteți, ca și noi !? E o taină!
V-a lăsat, poate, să greșiți, ca să vă dea șansa SĂ VĂ ÎNTOARCEȚI!!
Pentru că a greși este omenesc, dar a persevera în greșeală ESTE DIABOLIC!
Dar nu vreți să vă întoarceți, Părinte Mitropolit, nu vreți !
Perseverați în greșeală și mai puneți și pe deasupra, apăsați mai tare, precum iudeii coroana pe capul lui Iisus! Să doară mai tare, să usture, să curgă sânge!
Ne-am întrebat de multe ori, mulți dintre noi, oare cum dormiți noaptea? Sunteți liniștit? Nu vă mustră conștiința? Nu aveți coșmaruri? Nu auziți plânsul nostru, suspinele noastre, nu vă pasă de ele?
Nu vă doare că ne chinuiți și nu înțelegeți că noi credința nu ne-o negociem, orice ne-ați face? Și vedem și înțelegem că multe și felurite ne faceți și ne veți putea face!
Dar noi nu-i putem șterge din calendar, și nici din inimile noastre, pe Sfinții Paisie Aghioritul, Ioan Iacob Hozevitul, pe părintele Cleopa, pe părintele Arsenie Papacioc, pe acești Străjeri ai Ortodoxiei, pe care chiar preoții de mai ieri ne învățau să-i urmăm – că preoții de astăzi (unii dintre ei ) vă execută ordinele de hăituire cu un sârg care numai ”preoțesc” nu este și care ne mint fără nicio frică de Dumnezeu! Este foarte dureros și aproape inimaginabil cum ieri spuneau adevărul și astăzi se dezic de ce spuneau, răstălmăcesc, interpretează, ne prostesc în față! Pentru unii dintre ei Sfânta Scriptură a devenit echivalentă cu Coranul!!!
1254_stefan-cel-mare-si-sfant.jpgAșa ceva, noi, moldovenii Sfântului și Slăvitului Ștefan, nu vom accepta niciodată!
Și, drept pedeapsă, ce aveți de gând să faceți cu noi? Am auzit că PS Longhin i s-a pus mercur în mâncare; maicile de la Văratec au fost alungate în plină iarnă; călugări de la Petru Vodă au fost izgoniți; maici de la M-rea Frumoasa au fost bătute, schilodite; maici de la M-rea Miclăușeni sunt închise (poate între timp le-o fi eliberat) într-o chilie și ținute ostatice, ca să-și revină din ”rătăcire”; părintele Zaharia de la Sihăstria este ținut la secret; ieromonahul Pamvo, de la Rădeni, este vânat și vă jucați cu Sfinția sa precum șoarecele cu pisica; pe preotul Ioan Ungureanu de la Botoșani vreți să-l terminați psihic, trimițându-i echipe de preoți, trupe de șoc (numai cagulele le lipsesc!) să-l terorizeze, să-l amenințe, să-l ”cumințească!”
Astăzi nu mai rup carnea, nu te trag pe roată, nu te fierb în oala cu smoală, ci vor să-ți zdrențuiască mintea și nervii, ca să devii o cârpă, cu care ei mai apoi să se șteargă pe picioare, fără nicio remușcare! Nu au nevoie de trupul nostru, mintea vor să ne-o distrugă, pentru a ajunge la suflet! ÎL vor pe Dumnezeul din noi!
Și ce vă fac acești slujitori ai Domnului, ÎPS Voastră? Cu ce vă dezonorează de le vreți capul? Biserica este a lui HRISTOS sau este a ÎPS Voastre? În biserică ne închinăm la HRISTOS numai cu voia, cu aprobarea și cu binecuvântarea ÎPS Voastre?!?
De ce vă mâniați și prigoniți atât de tragic și inuman preoții, monahii și monahiile care refuză să vă pomenească, sau să participe la slujbele unde este pomenit numele ÎPS Voastre, care ACUM sunteți în greșeală?
De ce dați din deget și către noi, mirenii, și încă în Sfânta noapte a Învierii, așa cum nu a mai făcut nici un mitropolit din țara asta, întunecând BUCURIA?
De ce ne considerați ”rătăciți”, ”schismatici” ori ”extremiști” pe noi, cei care nu mai mergem la slujbele unde vi se pomenește numele?
HRISTOS a fost primul ”extremist” al lumii, pentru că EL a spus: ”CINE VA CREDE, SE VA MÎNTUI, IAR CINE NU VA CREDE, SE VA OSÂNDI!”
Cine va crede AȘA cum ne-a lăsat EL, fără să schimbăm o cirtă sau o iotă, fără adăugiri și fără alte ”invenții” – mincinoase.
Noi AȘA credem și AȘA vom crede, orice ne veți face !
Așa cum ne-au învățat tocmai preoții care acum ne arată cu degetul și ei! Așa cum ne-au învățat preoții noștri, care până la Creta au fost Păstori buni și blânzi, iar astăzi i-ați făcut lupi. ÎPS Voastră i-ați schimbat, pentru că ei nu au fost așa. Cu durere îi iubim, încă îi mai iubim și ne este jale de Sfințiile lor, că îi strâmtorați și îi faceți să sufere și să vă asculte de frică! Pentru că altfel nu ne explicăm schimbarea lor. Însă… că fricoșii nu se mântuiesc… de la sfințiile lor am învățat ! E problema lor dacă au uitat de Brâncovenu iar, până la urmă, mântuirea este o chestiune personală. E treaba lor, ei vor răspunde!
Părinte Mitropolit, ați semnat în Creta că există și alte/mai multe ”biserici”, pe când noi știam că Duhul Sfânt S-a pogorât O SINGURĂ DATĂ, la Cincizecime! De aceea credem cincizecimeaPantocratorîntr-UNA Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică, UNA, nu mai multe! Deci ne-a fost atacat Crezul – și ÎPS Voastră ați tăcut!
S-au ”interpretat” Sfintele Canoane (de fapt s-au schimbat!) până au ieșit cum au vrut neprietenii noștri – și n-ați zis nimic!
S-a pus problema ”relaxării” postului și nu am auzit să fi comentat ceva!
S-a dat liber la căsătoriile mixte și iarăși n-ați zis nimic! Sfinții Părinți au fost considerați învechiți și ruginiți și ați hotărât că e cazul să recunoaștem că trăim o epocă ”post-patristică” și din nou v-ați asumat, prin semnătură, acordul cu aceste erezii! Ecumenism la vedere!
Atâtea GREȘELI cumplite, pentru care nu există iertare, DACĂ nu vă reveniți!
Vă pasă de o semnătură greșită? Nouă nu ne-ar păsa, dacă v-ați dezice de ea! V-am reprimi în sufletele noastre, v-am cădea la picioare și vi le-am săruta cu evlavie și supunere și v-am urma pe calea crucii!
Poate cineva vă amenință, poate vă este viața pusă în primejdie… Dar ce-i viața aceasta, Părinte Mitropolit, dacă nu I-o dai lui Hristos? La ce v-ar folosi să ajungeți la adânci bătrâneți, Mitropolit sau Preafericit, cu traista plină de lepădări? Încotro vă îndreptați și cu noi ce vreți să faceți?
Deși credem că ne înșelăm amarnic, totuși (!) unii dintre noi mai credem într-o minune: credem că vă veți întoarce cu fața către ORTODOXIE, că o veți apăra, că NE veți apăra, chiar cu prețul vieții!
A venit lupul, de fapt LUPII! Vor să ne prade, să ne sfârtece credința și pe noi să ne alunge în râpi și în furtună! Ei cred că Hristos e departe și-I zgâlțâie corabia din toate încheieturile, vrând s-o scufunde! Uită că Biserica LUI nu o vor birui nici porțile iadului, sau nu cred!
ÎPS Voastră, HRISTOS e cu noi, e în corabie! Nu doarme de data aceasta, ci ne privește printre gene și așteaptă… Așteaptă să vadă ce facem noi, cum mărturisim și ai cui vrem să fim. Apoi … va interveni!
E timpul mărturisirii, Părinte Mitropolit!
Fiți cu noi, fiți de partea ADEVĂRULUI! Nu mai faceți rău, nu mai prigoniți, nu vă mai lăsați vicarii și inspectorii și stareții și starețele să amenințe, să alunge ori să bată! Hristos n-a bătut, n-a jignit și n-a făcut pe nimeni să plângă!
Lepădați-vă de ecumenism și fiți Păstorul cel bun, care-și pune viața pentru oile sale! Dacă nu vă întoarceți acum, nu veți mai avea când, pentru că trăim vremuri apocaliptice și timpul s-a scurtat, precum mai bine decât noi știți!
Iar dacă nu vreți, pentru că de putut… puteți! (să mori pentru HRISTOS se poate oricând și oriunde) – dacă nu vreți să vă întoarceți… noi vă vom spune precum au spus Sfinții Epictet și Astion înainte de a fi puși la cazne: ”Suntem creștini, facă Dumnezeu cu noi ce-o vrea!”
Suntem ORTODOCȘI, faceți cu noi ce vreți, noi ORTODOX vă vrem și pe ÎPS Voastră, și NU ecumenist!
Nu avem nimic cu nimeni, fiecare să-și vadă de eresurile lui, noi suntem și rămânem ORTODOCȘI! Ce vreți să faceți cu noi?
Cu dragoste și nădejdea că nu ați aruncat scrisoarea noastră chiar înainte de a o citi, vă alăturăm tabele cu numele celor (câțiva, nu mulți, dar nici proști!) care așteptăm un răspuns. Iar dacă nu ne veți da un răspuns scris, așa cum sperăm și este normal, așteptăm… SĂ VĂ VEDEM ÎN CALENDAR!
Cel ORTODOX!!!
Cale de mijloc nu există!

Iertare dacă v-am supărat și Dumnezeu să vă lumineze și să vă țină la picioarele LUI, pentru ca în Ziua Judecății să stați fără teamă.

Prof. Paraschiva Rădoi

Împreună cu un grup de credincioși moldoveni. (Lista cu semnături rămâne deschisă).

Sursa: https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/05/24/un-strigat-de-durere-scrisoarea-deschisa-adresata-ips-teofan-mitropolit-al-moldovei-si-bucovinei/

EPISTOLA ENCICLICĂ, CĂTRE ORTODOCŞII CEI DE PRETUTINDENEA, A BISERICII CELEI UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ, a celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos. Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848 este un răspuns la pretenția Papei Pius al IX-lea de a uni pe ortodocșii răsăriteni cu Roma. În răspunsul lor, Patriarhii explică de ce s-au despărţit ortodocșii de latini şi cum ar fi posibilă unirea. Ei demască, cu acest prilej, inovaţiile latinilor, combătându-le cu argumente solide, demonstrează că ei au fost cauza ,,schismei” dintre răsărit și apus, protestează contra prozelitismului latinilor şi îndeamnă stăruitor pe ortodocşi să rămână în dreapta credinţă.  Enciclica constituie unul dintre cele mai importante documente din istoria raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi franco-latinii care au părăsit Biserica lui Hristos.

Pagini 82 1,,Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, sfinţiţilor Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frăţească îmbrăţişare în Duhul Sfânt, şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca evanghelica propovaduire, sfântă şi dumnezeiască, a răscumpărării noastre, de către toţi aşa neschimbată să se vestească, şi în veci aşa curată să se creadă, precum au descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor săi Ucenici Mântuitorul nostru, Care pentru aceasta s’a deşertat pe sine, chip de rob luând (Filip. 2, 7), pogorându-se din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti; şi, iarăşi, mereu la fel precum aceia, făcându-se martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice în toată lumea au răsunat-o – căci în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor (Ps. 18, 4; Rom. 10, 18); şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum de obşte ne-au învăţat-o atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii Soborniceşti, cei de la marginile pământului, care aceleaşi graiuri le-au repetat, şi până la noi în Sinoade şi fiecare în parte au învăţat. Ci precum odinioară în Eden începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a făcut pe om călcător poruncii celei dumnezeieşte încunoştiinţate, tot astfel, amăgind pe mulţi din când în când şi în Edenul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi unelte ale sale pe aceştia făcând, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi nevinovaţi care vieţuiesc fără pază, neluând seama la cele ce s’au auzit (Evr. 2, 1) şi cele vestite de Părinţii lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei şi pururea la fel cu Dascălii cei de mai inainte; şi socotind neîndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi mărturisirea Bisericii celei de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi înnoiri, ca la îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei stricată.

  1. De aici dar ereziile cele mult sfâşiate şi îngrozitoare, cu care Biserica Sobornicească, primind chiar din scutecele ei toată armarea lui Dumnezeu, şi apucând şi sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu (Efes. 6, 13…17), nevoită a fost să se războiască, şi împotriva tuturor a biruit până azi, şi va birui în toţi vecii, după toată lupta mai strălucită şi mai puternică arătându-se.
  2. Ci din aceste erezii, unele au şi pierit cu totul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult ori mai puţin, fiind în putere până în vremea întoarcerii lor la Credinţă, altele iarăşi răsar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la pieire; că jalnice cugetări şi născociri fiind, de oameni jalnici, trăsnite cu anatema celor Şapte Sinoade a toată lumea, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, cea însufleţită de Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dăinuie veşnic, după nemincinoasa făgăduinţa Domnului: porţile iadului nu o vor birui pe dânsa (Mat. 16, 18); adică gurile necinstitorilor şi ereticilor (după cum ne tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi), oricât de cutezătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniştită şi fără zarvă. Dar oare ce este căci calea necinstitorilor sporeşte (Ierem. 12, 1)? Cum de se fălesc cei necredincioşi şi se ridică precum cedrii Libanului (Ps. 36, 35), tulburând slujirea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, măcar că se şi roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al satanei, aude de la Domnul totdeauna: Destul este ţie harul meu, că puterea mea în neputinţă se săvârşeşte (2 Cor. 12, 9). Deci cu dulceaţă se va lăuda mai mult în neputinţele sale, ca să locuiască în ea puterea lui Hristos (2 Cor. 12, 9), şi cei lămuriţi să se facă arătaţi (1 Cor. 11, 19).
  3. Între aceste erezii răspândite, pentru judecăţi pe care Dumnezeu le ştie, pe o mare parte a pământului, a fost cândva arianismul, iar astăzi este şi Papistăşia, dar şi aceasta (ca şi acela, care a pierit cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până în sfârşit, ci va trece şi se va doborî, şi în cer va răsuna glas mare: Doborâtu-s’a (Apoc. 12, 10).
  4. Părerea cea nouă, cum că „Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede”, este potrivnică lămuririi hotărâtoare a Domnului nostru, dată cu dinadinsul pentru aceasta (Ioan 15, 26): care de la Tatăl purcede, şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici Soborniceşti, dupa cum  este încredinţată de cele Şapte Sinoade a toată lumea, rostind: care de la Tatăl purcede(Crez):
  5. Fiindcă înlătură singurimea cauzei celei Una şi felurimea obârşirii Persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, amândouă acestea mărturisite în Evanghelie.
  6. Fiindcă aduce legături felurite şi neasemenea între ipostasurile cele de aceeaşi putere şi de aceeaşi slujire vrednice, cât şi contopirea ori amestecarea lor.

iii. Fiindcă arată ca fiind, aşa-zicând, nedesăvârşită, ba chiar întunecoasă şi greu de priceput mărturisirea de până atunci a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

  1. Fiindcă loveşte pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul Întâi a toată lumea de la Niceea şi de la Sinodul al Doilea a toată lumea de la Constantinopol, cum că adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh, şi ar fi trecut sub tăcere însuşirea deosebită a fiecăreia dintre cele două Persoane ale Dumnezeirii, măcar că era de trebuinţă a fi lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva arienilor şi makedonienilor.
  2. Fiindcă batjocoreşte pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea a toată lumea, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Crez, încât şi cu înfricoşate afurisenii şi cu pedepse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare, fie şi cu o virgulă, şi lor înşişi, şi oricăror altora; ca şi cum ar trebui a fi îndreptat şi adăugit, şi prin urmare toată învăţătura teologhicească a Părinţilor Soborniceşti ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.
  3. Fiindcă s’a strecurat la început în Bisericile Apusului ca un lup în piele de oaie, adică nu cu însemnare de purcedere, după înţelesul grecesc al Evangheliei şi din Crez, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra Papa Martin faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum desluşea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.

vii. Fiindcă arată o neînchipuită îndrăzneală, lucrând fără împuternicire, şi cu silnicie măsluieşte Crezul însuşi, care este moştenire de obşte a Creştinătăţii.

viii. Fiindcă a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile.

  1. Fiindcă a fost veştejită pe faţă de la prima sa înfăţişare, de către doi Papi de veşnică pomenire, Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea care, acesta din urmă, în epistola către sfântul Fotie, a pus în rând cu Iuda pe cei care au băgat-o întâi în dumnezeiescul Crez.
  2. Fiindcă a fost osândită de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului.
  3. Fiindcă a fost lovită cu afurisenie, ca o înnoire şi adăugire a Crezului, la Soborul al optulea a toată lumea, adunat la Constantinopole pentru împăcarea Bisericilor Răsăritene şi Apusene.

xii. Fiindcă odată intrată în Bisericile din Apus, fie a odrăslit roade de ruşine, fie a atras după sine curând şi alte înnoiri, cele mai multe potrivnice poruncilor Mântuitorului nostru celor hotărât scrise în Evanghelie, şi ţinute până la intrarea ei în Bisericile în care s’a furişat, precum: stropire în loc de botez, oprirea Sfântului Potir mirenilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, a dumnezeieştii Chemări a Preasfântului Duh celui care sfinţeşte slujirea, şi părăsirea vechilor rânduieli apostolice ale Bisericii Soborniceşti, oprind de pildă ungerea cu sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea Papei şi socotirea lui ca vicar al lui Hristos, şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţături, pe care-l ţinea vechea sfântă şi ortodoxă Biserică a Romei, pe atunci mădular preacinstit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice.

xiii. Fiindcă i-a împins pe teologii Apusului, apărătorii săi, neavând ei nici un temei în Scriptură ori la Părinţi pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături înşiruite, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii Sfintei Biserici Soborniceşti, dar şi la măsluirea scrierilor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni.

xiv. Fiindcă s’a ivit ca un lucru străin, nemaiauzit şi hulitor, chiar pentru celelalte obşti creştineşti bine cunoscute, care, mai înainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost înlăturate din Staulul sobornicesc.

  1. Fiindcă încă nu a putut fi apărată câtuşi de puţin din Scripturi, sau măcar în chip raţional de la Părinţi, cu toată osârdia şi osteneala apărătorilor ei, în nici una din învinuirile înşiruite. O asemenea părere poartă toate însemnele învăţăturii greşite ivite din firea şi în însuşirile ei. Ci orice învăţătură greşită care atinge cugetarea Sobornicească cu privire la Fericita Treime şi la obârşiile dumnezeieşti, şi chiar fiinţarea Preasfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă astfel, eretici, după hotărârea celui între sfinţi Damasie, Papă al Romei: „De va avea cineva dreaptă socotinţă pentru Tatăl şi Fiul, dar nu pentru Sfântul Duh, eretic este” (Mărturisirea credinţei soborniceşti trimisă de Papă Episcopului Tesalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, mergând pe urmele sfinţilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, a mărturisit odinioară către părinţii noştri, şi iarăşi mărturiseşte astăzi în sinod, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, este în sine erezie, iar cei care o urmează, oricare ar fi ei, eretici sunt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornică a Preasfântului Papă Damasie, iar sinoadele lor eretice, şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a ortodocşilor fii ai Bisericii Soborniceşti cu unii ca aceia neîngăduită, dupa cum întăreşte şi Canonul al şaptelea de la Sinodul al Treilea a toată lumea.
  2. Această erezie, care a împreunat cu sine şi multă mulţime de înnoiri, precum s’a arătat, s’a făcut cunoscută prin jumătatea veacului al şaptelea, la început şi tăinuindu-se, şi încă felurite însemnări având în ţinuturile apusene ale Europei, până ce cu încetul, furişându-se vreme de patru sau cinci veacuri, a covârşit vechea Ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci, şi cu sprijinul Domnitorilor, ducând la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bisericile pe atunci încă drept-slăvitoare ale Spaniei, dar şi pe cele germanice, galice şi italice, a căror ortodoxie se vestea odinioară în toată lumea, şi cu care adeseori se sfătuiau dumnezeieştii noştri Părinţi Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a cărora împreună bună-înţelegere şi lucrare cu noi până la Sinodul al Şaptelea a toată lumea a păzit nevătămată învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Dar în urmă, prin zavistia urâtorului de bine, înnoirile privitoare la teologhisirea cea sănătoasă şi ortodoxă a Preasfântului Duh – a cărui hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, după spusa Domnului (Matei 12, 31-32) – şi prin înnoirile privitoare la dumnezeieştile Taine, şi mai ales la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului, ca şi a dumnezeieştii Împărtăşanii şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare una dupre alta urmând, au pus stăpânire şi peste însăşi Roma cea veche; de unde, luând întărire în Biserică, au primit, spre a se deosebi, şi numele de Papistăşie. Căci măcar că la început unii dintre episcopii ei, numiţi şi Papi, s’au rostit în chip sobornicesc împotriva înnoirii, precum Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, aşa cum am mai spus, veştejind-o pe faţă în toată lumea, unul prin acele table de argint, iar celălalt prin epistola sa către sfântul Fotie la Sinodul al Optulea a toată lumea şi prin cea către Sfendopulcrie[1] prin mâna lui Metodie, episcopul Moraviei – cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de privilegiile potrivnice soborniciei, ce decurgeau pentru dânşii din erezie în apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu, şi găsind în ele mult folos lumesc şi „câştig mult”, închipuind o cârmuire monarhică în Biserica cea Sobornicească şi o singură-stăpânire al darurilor Sfântului Duh, nu numai că au schimbat după voie credinţa cea veche, despărţindu-se prin arătatele înnoiri de vechea şi primita ocârmuire creştinească, ci s’au silit prin nelegiuite uneltiri, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să momească de la Ortodoxie la apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii, şi astfel să robească voilor şi poruncilor oamenilor Biserica cea Sobornicească.
  3. Cei de fericită pomenire Înaintaşi şi Părinţi ai noştri de atunci, întru împreună-osteneală şi sfătuire, văzând călcată în picioare evanghelica învăţătură strămoşească, şi veşmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru sfâşiat de nelegiuite mâini, mişcaţi de părintească şi frăţească dragoste au plâns pierderea atâtor creştini pentru care a murit Hristos, lucrând cu multă osârdie şi iubitoare străduinţă, şi în sinoade şi îndeosebi, pentru ca, izbăvind învăţătura drept-slăvitoare a sfintei Biserici Soborniceşti, să coasă împreună la loc, de vor putea, ceea ce s’a sfâşiat; şi ca doctori încercaţi au chibzuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, îndurând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi trupul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi preacinstitelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au dovedit cu adevărat în această privinţă adevărul vorbelor celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile, cel până la cer strălucitor, când zicea, din cercare, despre episcopii Apusului, şi îndeosebi despre Papa: Care nu cunosc adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în erezia lor (Epistola către Eusebie al Samosatei). Şi astfel, cunoscând neîndreptarea lor după întâia şi a doua certare frăţească, lăsându-i în pace şi ocolindu-i, i-au lăsat la mintea lor cea îndărătnică (căci mai bun este războiul, decât pacea care desparte de Dumnezeu, cum a zis cel între sfinţi Părintele nostru Grigorie despre arieni). De atunci nu s’a mai aflat nici un fel de părtăşie duhovnicească între noi şi ei; căci aceia cu mâinile lor au adâncit prăpastia dintre ei şi Ortodoxie.
  4. Dar pentru aceasta Papistăşia nu a încetat a tulbura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci trimiţând pretutindenea aşa-numiţi propovăduitori, neguţători de suflete, înconjură uscatul şi marea ca să facă un prozelit, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnului nostru, să măsluiască prin adaos dumnezeiescul Crez al sfintei noastre Credinţe, să arate de prisos Botezul cel lăsat de Dumnezeu, nefolositoare împărtăşirea cu Paharul Legământului, şi câte altele nenumărate, însuflate de dracul înnoirii atotîndrăznitorilor scolastici din Veacurile de Mijloc şi Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânire. Fericiţii noştri înaintaşi şi părinţi, în evlavia lor, deşi încercaţi şi prigoniţi în multe feluri şi în multe chipuri, dinăuntru şi dinafară, pe faţă şi în ascuns de către Papistăşie, încrezându-se în Domnul, au izbutit a izbăvi şi a ne învăţa şi pe noi această nepreţuită moştenire a părinţilor noştri, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe o comoară de mult preţ generaţiilor ce vor veni, până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi, şi nu vor înceta pentru aceasta Papistaşii, a lovi dupa obiceiul lor Ortodoxia, care le este zilnică mustrare vie înaintea ochilor, ca unor lepădaţi de credinţa lor cea strămoşească. De ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei acele loviri împotriva ereziei care a năvălit asupra Apusului şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte că, dacă osârdia lor în nimicirea Ortodoxiei s’ar fi întrebuinţat cumva în nimicirea ereziei şi a înnoirilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, cei din urmă Papi ortodocşi de fericită pomenire, de mult nu ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume, şi am putea acum să spunem acelaşi, după făgăduinţa apostolică! Dar osârdia urmaşilor lor nu a fost în apărarea Credinţei Ortodoxe, precum osârdia vrednicului de pomenire Leon al III-lea, acum între cei fericiţi.
  5. Într’o oarecare măsură silniciile personale ale Papilor din urmă încetaseră, şi nu mai erau decât cele ale propovăduitorilor lor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847, a dat la 6 Ianuarie acest an o Epistola Enciclică Către Răsăriteni, având douăsprezece file în tălmăcirea grecească, pe care trimişii săi au răspândit-o ca pe o molimă venită din afară înăuntrul Turmei noastre Ortodoxe. În această Enciclică el se adresează acelora ce în felurite vremuri şi în felurite obşti creştineşti au apostaziat şi au trecut la Papistăşie, fiindu-i deci prielnici, dar se îndreaptă cu dinadinsul şi către ortodocşi, fie direct, fie nenumindu-i; şi pomenind pe dumnezeieştii şi sfinţii noştri Părinţi (fila 3, r. 14-18; fila 4, r. 19; fila 9, r. 6; şi filele 17 şi 23), îi defaimă în chip vădit pe aceştia, cât şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor: pe ei ca ascultând, zice-se, de poruncile papistăşeşti şi de hotărârile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii Soborniceşti; iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi, prin urmare, defăimându-ne faţă de Turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată, ca pe nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi nepurtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi hrăpind ca pe o moşie a sa Biserica cea Sobornicească a lui Hristos, fiindcă ţine, precum se laudă, Scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, alegând drept temei al oricărei învăţături teologhiceşti aceste cuvinte cu totul de mirare (fila 10, r. 29): „nici că se află vreo pricină să vă împotriviţi întoarcerii la adevărata Biserică şi la părtăşia cu acest sfânt Scaun al nostru.”
  6. Neîndoielnic, oricare din fraţii şi fiii noştri în Hristos, care cu evlavie a fost crescut şi învăţat, cu băgare de seamă şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu citind, va socoti că şi vorbele celui de acum Episcop al Romei, ca şi ale schismaticilor săi înaintaşi, nu sunt vorbe de pace, cum zice (fila 7, r. 8), şi de bunăvoire, ci cuvinte de amăgire şi vicleşug, ţintind însuşi a se mări pe sine, după obiceiul înaintaşilor lui cei potrivnici soborniciei. De aceea şi suntem încredinţaţi că, aşa cum nu s’au înşelat până azi, ortodocşii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci adevărat este cuvântul Domnului nostru (Ioan 10, 5): După cel străin nu merg, ci fug de la dânsul, că nu cunosc glasul străinilor.
  7. Cu toate acestea, am socotit ca pe a noastră părintească şi frăţească trebuinţă, şi ca pe o sfântă datorie, să vă întărim prin cea de faţă încunoştiinţare în Ortodoxia care din strămoşi o ţineţi, şi să arătăm totodată în treacăt netemeinicia cugetelor Episcopului Romei, lucru care în chip vădit el însuşi îl cunoaşte. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte Scaunul, ci de la Scaunul Apostolic se sileşte a-şi temeli stăpânirea, iar de la stăpânire mărturisirea sa. Dar adevărul stă chiar dimpotrivă. Nu numai că Scaunul Romei se socoteşte a fi fost cinstit de către Fericitului Petru doar din predanie, dar nici Scaunul domnesc al Fericitului Petru mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasilie (Epist. 48 către Atanasie cel Mare) ca fiind „cea mai însemnată între toate Bisericile din lume”, ba încă mai mult, Sinodul al Doilea a toată lumea, scriind către un Sinod al Apusenilor (preacinstiţilor şi cucernicilor fraţi şi împreună-slujitori Damasie, Ambrozie, Britton, Valerian şi ceilalţi) mărturiseşte, zicând: „Biserica cea preaveche şi întru adevăr Apostolească a Antiohiei Siriei, în care pentru întâia dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor”, nici aceasta, zicem, Biserica Apostolească a Antiohiei, nu a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile soborniceşti, măcar că este una care într’adevăr se poate mândri cu Scaunul lui Petru. Dar ce zicem? Însuşi Fericitul Petru în persoană a fost judecat înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galat. 2, 14) şi a fost aflat, după mărturia Scripturii, vinovat şi nu drept umblând. Ce trebuie dar a crede pentru cei care se laudă şi se semeţesc numai cu ţinerea Scaunului său, aşa de măreţ în ochii lor? Ba încă marele Vasile, cel până la cer strălucitor, a toată lumea dascăl al Ortodoxiei în Biserica cea Sobornicească, la care şi episcopii Romei sunt nevoiţi a ne trimite (fila 8, r. 31), lămurit şi desluşit ne-a arătat mai sus ce preţuire se cade a avea pentru judecăţile nepătrunsului Vatican: Care, zice el, nu cunosc adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în erezia lor.Astfel că înşişi acei sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte luminători şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i înşiruie Sanctitatea Sa, şi ne sfătuieşte (fila 8) să urmăm lor, ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Scaun, ci Scaunul însuşi şi pe cel de pe Scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Sinoadelor, şi după Credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au osândit în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorie, Papă al Romei, şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei, şi pe Makedonie şi Nestorie, Patriarhi ai Constantinopolelui, şi pe Petru Gnafevs, Patriarhul Antiohiei, şi pe ceilalţi. Căci dacă şi urâciunea pustiirii a şezut în locul cel sfânt, după mărturia Scripturilor (Daniil 9, 27; Mat. 24, 15), de ce nu şi înnoirea şi erezia pe Scaun Sfânt? Şi de aici se arată dintr-o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte strădanii (fila 8, r. 9, 11, 14) în folosul puterii tiraniceşti a Episcopului Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pe piatra cea neclătinată a mărturisirii lui Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Mat. 16, 16) (care era răspunsul de obşte din partea Apostolilor, întrebaţi: Dar voi cine-mi ziceţi că sunt? – Mat. 16, 15, cum tâlcuiesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni), pe şubredă temelie s’ar fi întemeiat chiar însuşi pe Chifa, darmite pe Papa, care după ce s’a făcut stăpân pe cheile Împărăţiei Cerurilor, le-a chivernisit aşa precum bine se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului Paşte oile mele, dumnezeieştii noştri Părinţi cu un glas învaţă că nu era un privilegiu al Fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu atât mai puţin al urmaşilor lui, ci simplă reaşezare a lui în apostolatul din care căzuse prin întreita lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul întreitei întrebări a Domnului Mă iubeşti? şi mai mult, şi decât aceştia (Ioan 21, 16). Căci aducându-şi aminte de cuvintele: Dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti (Mat. 26, 33), s’a mâhnit căci a zis lui a treia oară: Mă iubeşti? Dar urmaşii lui iau zicerea în chip prielnic, în înţelesul cel foarte plăcut lor.
  8. Dar, zice Sanctitatea Sa (fila 8, r. 12), Domnul a spus lui Petru (Luca 22, 32): Eu m’am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi. Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că satana încercase să tulbure credinţa tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru, şi aceasta mai cu seamă pentru că grăise cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai presus de ceilalţi (Mat. 26, 33): Dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare. A început a se blestema şi a se jura că: Nu ştiu pe omul acesta. Iată cât de slabă este firea omenească lăsată în voia ei. Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios (Mat. 26, 41). Trecătoare, am zis, pentru ca, venindu-şi iarăşi în sine, prin întoarcerea în pocăinţă, să întărească şi mai mult pe fraţii săi în Acela pentru Care ei nici şi-au călcat jurământul, nici s’au lepădat. O, înţelepte judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică a fost cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Ci credem că Cina cea sfântă se săvârşeşte şi astăzi în fiecare zi – aceasta faceţi întru pomenirea mea (Luca 22, 19). Şi de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni (1 Cor. 11, 26). Dragostea frăţească, cea cu atâta grijă poruncită nouă de către Învăţătorul nostru de obşte, zicând: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 35), al căreia zapis şi pecete Papii le-au sfâşiat primii, apărând şi primind eretice înnoiri, potrivnice celor binevestite nouă şi întărite de către Dascălii şi Părinţii noştri de obşte, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi cu tărie în sufletul popoarelor creştine şi îndeosebi al celor ce le cârmuiesc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (fila 7, r. 43) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea de obşte şi unirea creştinilor în Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în care şi credem, ca să fie una, precum noi una suntem (Ioan 17, 22), lucrează şi în noi nu mai puţin decât în Sanctitatea Sa, şi aici dorinţa şi osârdia noastră frăţească întâlnesc pe ale Sanctităţii Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează sub cuvânt de a se păstra întreg şi neatins dumnezeiescul Crez cel neprihănit şi desăvârşit al Credinţei Creştineşti, după glăsuirea evanghelică şi hotărârile celor Şapte Sfinte Sinoade a toată lumea, şi după învăţătura Bisericii Soborniceşti celei de totdeauna; iar în Sanctitatea Sa, pentru sprijinirea şi întărirea stăpânirii şi dregătoriei celor care şed pe Scaunul Apostolic şi a noii lor învăţături. Iată în scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţelegeri dintre noi şi aceia, şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care nădăjduim ca, prin împreună-lucrarea vestitei înţelepciuni a Sanctităţii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre, după cum ne-a făgăduit Dumnezeu (Ioan 10, 16): Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade a le aduce, şi glasul meu vor auzi (Care de la Tatăl purcede). Fie spusă acum şi cea de-a treia. Căci de socotim, după cuvintele Sanctităţii Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, ar fi rămas legată şi unită cu Scaunul lui Petru, şi că ar trece în putere către cei ce şed în timp pe el, deşi, cum s’a spus mai sus, nu avem nici un temei spre a ne întări în această părere (după cum aflăm din pilda Fericitului Petru însuşi, din Scriptură, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), ne încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului nostru că va veni vremea când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu piară până în sfârşit credinţa lui, va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii Scaunului său, care va şi plânge cu amar precum acela, şi întorcându-se oarecând, ne va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în Mărturisirea Ortodoxă care din strămoşi o ţinem. Şi dea Dumnezeu ca acest adevărat urmaş al lui Petru să fie Sanctitatea Sa! Şi ce oare ne împiedică să adăugăm la această umilă rugăminte a noastră şi curatul nostru Sfat din inimă în numele Sfintei Biserici Soborniceşti? Nu îndrăznim a zice, cum face Sanctitatea Sa (fila 10, 1.22), ca lucrurile să se facă „fără nici o zăbavă”, ci zicem fără grabă, cu multă chibzuinţă, şi încă, de va fi trebuinţă, cu sfatul Episcopilor, Teologilor şi Dascălilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi, mai iubitori de adevăr şi nepărtinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiasca iconomie, toate neamurile din Apus.
  9. Zice Sanctitatea Sa că Episcopul de Lugdunum, Sfântul Irineu, scrie în lauda Bisericii Romane: Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindenea, sunt îndatoraţi a se duce către această Biserică, din pricina întâietăţii ei, Biserică în care s’a ţinut întru totul de către credincioşii de pretutindenea predania ce vine de la Apostoli. Deşi acest sfânt zice cu totul altceva decât cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi tâlcuirea cea după bunul lor plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică Romană era Apostolică şi Ortodoxă? Ci nimeni între noi nu va pregeta a o numi şi pildă de Ortodoxie. Încă vom şi adăugi, spre mai marea ei laudă, şi locul de la istoricul Sozomen (Ist. Bis. III, 12) pe care Sanctitatea Sa l-a trecut cu vederea, pentru chipul în care, până la un timp, a putut a-şi păzi Ortodoxia ce-i lăudăm: „Căci îndeobşte Biserica cea din tot Apusul, curat cârmuindu-se de dogmele Părinţilor, a fost ferită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine ar fi tăgăduit întâietatea ei canonică în înşiruirea Ierarhiei, atâta vreme cât s’a cârmuit curat de dogmele Părinţilor, ţinându-se de limpedea rânduială a Scripturii şi a Sfintelor Sinoade? Acum însă nu mai aflăm păstrată în ea nici dogma Fericitei Treimi, după Crezul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi întâi la Niceea şi al doilea la Constantinopol, care l-au mărturisit şi întărit celelalte cinci Sinoade a toată lumea, şi sub atâtea afurisenii i-au pus pe cei ce l-ar schimba fie şi cu o cirtă, ca pe unii ce s’ar face nimicitorii lui; nici aflăm forma cea apostolească a dumnezeiescului Botez, nici Chemarea Duhului celui de taină săvârşitor asupra sfintelor, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Pahar socotit – să nu fie! – ca o băutură de prisos, şi altele multe, necunoscute nu doar sfinţilor noştri Părinţi, care au fost totdeauna sobornicesc şi negreşelnic canon şi dreptar al Ortodoxiei, precum şi Sanctitatea Sa învaţă, cinstind adevărul (Fila 6), dar şi vechilor sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi această întâietate, pentru care se luptă acum din toate puterile Sanctitatea Sa, precum au făcut şi înaintaşii săi, s’a preschimbat dintr’un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic, în stăpânească hegemonie. Ce trebuie dar să credem despre predaniile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa prefacere şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezător în vrednicia Scaunului Apostolic, încât să cuteze a zice că de ar trăi din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi cea dintru început învăţătură apostolească în atâtea dintre cele mai de căpetenie şi soborniceşti hotărâri ale Creştinătăţii, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la înnoirile şi la cele de sine aşezăminte ale Bisericii Romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se cârmuieşte curat de dogmele Părinţilor? Dacă ar vedea, de pildă, cum Biserica Romană nu numai că înlătură din canonul ei liturgic, după insuflarea scolasticilor, străvechea şi apostolica chemare a Duhului celui de taină Sfinţitor, şi că strâmbă slujba în chip vrednic de plâns în partea ei cea mai de căpetenie, dar şi sârguieşte cu îndărătnicie ca să o scoată şi din Liturghia celorlalte Obşti Creştineşti – cu defăimare grăind Sanctitatea Sa despre aceasta, în chip aşa de nevrednic de Scaunul Apostolic cu care se laudă, că „s’a strecurat după schismă” (fila 11, r. 11) –  câte n’ar zice despre această înnoire dumnezeiescul Părinte? El care ne încredinţează (Cartea a IV-a, cap. 34) că „pâinea cea din pământ, primind şi poftirea  lui Dumnezeu, nu mai este pâinea de obşte” ş.c.l., înţelegând prin „poftire” (ekklhsiV) chemarea (epiklhsiV). Faptul că Irineu crede că prin ea se săvârşeşte Taina Jertfei este însemnat în chip deosebit chiar şi de către Franciscus Feu-Ardentius, din cinul călugărilor papistaşi zişi Minoriţi, care la 1639 a scos scrierile sfântului cu scolii, şi care zice (Cartea I, cap. 18, fila 114) că Irineu învaţă „că pâinea şi Paharul amestecat, prin cuvintele chemării se fac adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos”. Iar de ar auzi despre vicariatul şi dreptul de eretocrit[2] a Papei, câte nu ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape neînsemnată pricină pentru prăznuirea Paştilor (Eusebie, Ist. Bis. V, 26), s’a împotrivit cu aşa cutezare şi biruinţă silniciei Papei Victor în Biserica cea slobodă a lui Hristos? Astfel că chiar martorul adus de Sanctitatea Sa pentru întâietatea Bisericii Romane arată că vrednicia ei nu este una stăpânească, şi nici de plângere, cum n’a avut-o vreodată nici însuşi Fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica Sobornicească şi o cinstire arătată Papilor pentru faima şi întâietatea Cetăţii. Tot aşa şi Sinodul al IV-lea a toată lumea – pentru a păstra înşiruirea rangurilor Bisericilor, cea canoniceşte aşezată de Sinodu al III-lea a toată lumea (Can. 8), urmând Sinodului al II-lea a toată lumea (Can. 3), care şi el urma celui Dintâi (Can. 6), ce numea obicei dreptul de eretocrit al Papii peste Apus – a arătat în acest chip temeiul acesteia: „Părinţii după dreptate i-au dat întâietatea de cinstire (ta Presbeia), pentru că Cetatea aceea era cetate împărătească” (Can. 28), nespunând nimic despre singura stăpânire a Papei asupra apostoliei lui Petru, şi încă mai puţin despre vicariatul Episcopilor Romei şi despre Păstoria universală. Iar o asemenea tăcere adâncă asupra unor aşa de mari privilegii – şi nu numai aceasta, ci şi temeiul arătat al întâietăţii, adică nu Paşte oile mele, nici Pe această piatră voi zidi Biserica mea, ci numai vechiul obicei şi însuşirea de Cetate Împărătească, şi acestea nu de la Domnul, ci de la Părinţi – va părea, suntem încredinţaţi, lucru greu de înţeles Sanctităţii Sale, care cugetă altfel despre întâietatea sa (fila 8, r. 16), cu-atât mai mult cu cât el însuşi, cum vom vedea, ţine în mare cinste sus-zisa mărturie a Sinodului al IV-lea a toată lumea, ce crede a fi prielnic Scaunului său, şi cu cât Sfântul Grigorie Dialogul, numit şi cel Mare (Cartea I, Ep. 25), obişnuia a le numi pe aceste patru [Sinoade a toată lumea] ca fiind cele patru Evanghelii şi piatră cu patru feţe, pe care s’a zidit Biserica Sobornicească.
  10. Zice Sanctitatea Sa (fila 10, r. 12) că certându-se Corintenii, au făcut arătare către Clement, Papă al Romei, care judecând pricina, le-a scris, iar ei aşa de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în Biserici. Dar aceasta este prea slabă întărire a stăpâniei papistăşeşti în casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma miezul ocârmuirii şi Cetate de scaun, în care sălăşluiau împăraţii, se cădea ca orice pricină de oarecare însemnătate, cum arată istoria a fi fost cea a Corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales când una din părţile aflate în neînţelegere cerea ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, în pricini neobişnuite şi cu anevoie de dezlegat, scriu Patriarhului Constantinopolului, fiindcă este în cetatea de scaun a Împărăţiei, şi încă pentru sobornicele sale întâietăţi. Şi dacă împreună-lucrarea frăţească va îndrepta cea ce este de îndreptat, bine! Dar de nu, se vesteşte lucrul şi Cârmuirii, după rânduială. Dar această înţelegere frăţească în credinţa Creştinească nu se neguţătoreşte prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Fie acesta răspunsul nostru şi pentru pildele de frăţească şi cuvenită sprijinire a întâietăţii Episcopilor Romei, Iuliu şi Inochentie, arătate de sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Gură de Aur, de care face vorbire Sanctitatea Sa (fila 9 r. 6, 17), pentru care urmaşii acelora caută acum a ne răsplăti prin măsluirea dumnezeiescului Crez, deşi Iuliu însuşi s’a pornit atunci împotriva unora pentru că „tulbură Bisericile, nestăruind în învăţătura de la Niceea” (Sozomen, Ist. Bis., Cartea III, cap 7), ameninţându-i (id.) cu scoaterea din Biserică „de nu vor înceta cu înnoirile.” Trebuie încă spus în pricina Corintenilor, că fiind atunci numai trei Scaune Patriarhale, cel mai apropiat şi cel mai potrivit pentru Corinteni era cel al Romei, către care şi se cădea să se îndrepte în chip canonic. Nu vedem dar în acestea nimic neobişnuit, nici vreo dovadă a puterii tiranice a Papei în Biserica cea slobodă a lui Dumnezeu.
  11. Ci zice, în sfârşit, Sanctitatea Sa (pag. 9, r. 20), că Sinodul al Patrulea a toată lumea (pe care din greşeală, fireşte, îl mută de la Calcedon la Cartagina), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon.” Lucrul este adevărat. Dar Sanctitatea Sa nu trebuie să treacă cu vederea cum şi după ce fel de cercetare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat în lauda lui Leon. Ci întrucât Sanctitatea Sa, căutând poate a nu înmulţi cuvântul, pare a fi lăsat afară acest preafolositor lucru, care arată în chip vădit cu cât stă mai presus Sinodul a Toată Lumea nu numai decât Papa, ci încă şi decât oricare Sinod al lui, iată vom arăta noi către toţi faptul aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Calcedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre dânşii, au fost însărcinaţi de Sinod a cerceta şi după grai şi după înţeles sus-pomenita Epistolă a lui Leon; şi nu numai atât, ci încă să dea în scris şi sub iscălitură judecata lor asupra ei, de este ori nu ortodoxă. Cele aproape două sute de judecăţi şi hotărâri asupra Epistolei se găsesc îndeosebi în adunarea a patra a numitului sfânt Sinod, cu vorbiri de felul acesta:

„Maxim al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfântului Leon, Arhiepiscop al Romei celei Împărăteşti, se potriveşte celor hotărâte de către cei trei sute optsprezece sfinţi Părinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol, Noua Romă, şi cu credinţa înfăţişată la Efes de preasfinţitul Episcop Chiril. Şi am iscălit dedesubt.”

Şi iarăşi:

„Theodorit, preacucernicul Episcop al Chirului: Epistolia preasfinţitului Arhiepiscop, Domnia Sa Leon, este deopotrivă cu credinţa statornicită la Niceea de către sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi cu Crezul înfăţişat la Constantinopole de către cei o sută cincizeci, şi cu epistolele fericitului Chiril. Şi primind sus-numita epistolă, am iscălit dedesubt.”

Şi aşa toţi la rând mărturisesc: „Epistola se potriveşte,” „Epistola este întocmai,” „Epistola este pe potriva înţelesului” şi celelalte. După atât de multă şi aşa de aspră cercetare a asemuirii sale cu sfintele Sinoade de mai înainte, şi după deplină încredinţare asupra dreptei aşezări a înţelesului său, şi nu doar că era Epistola Papei, au scos, fără nici o pizmuire, această strigare preavestită, cu care şi Sanctitatea Sa acum lăudându-se, se mândreşte. Dar dacă şi Sanctitatea Sa ne-ar fi trimis cuvinte asemenea şi într’un glas cu cele Şapte Sfinte Sinoade a toată lumea de mai înainte, în loc să se laude cu evlavia înaintaşilor săi, cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într’un Sinod a toată lumea, s’ar fi putut lăuda pe drept cu propria ortodoxie, vestind adică ale sale bunătăţi în locul cinstirilor strămoşeşti. Fie dar încredinţat Sanctitatea Sa că încă şi acum, scriindu-ne astfel de lucruri, pe care cercetându-le şi cercându-le două sute de părinţi, le-ar afla într-un gând şi asemenea cu Sinoadele sus-pomenite, atunci, zicem, va auzi şi de la noi păcătoşii astăzi nu numai „Petru a grăit astfel”, şi orice altă cuvenită cinstire, dar şi: „Sărutată fie sfânta mână care a şters lacrimile Bisericii Soborniceşti.”

  1. Şi suntem cu totul îndreptăţiţi a aştepta de la chibzuita prevedere a Sanctităţii Sale un lucru aşa vrednic de adevăratul urmaş al Fericitului Petru, al lui Leon I, ca şi al lui Leon al III-lea, care pentru paza credinţei ortodoxe a săpat pe nepieritoare table dumnezeiescul Crez fără înnoire – lucru ce va uni iarăşi Bisericile Apusului cu Sfânta Biserică Sobornicească, în care sunt încă goale şi gata de primire şi Scaunul de întâi-stătător canonic al Sanctităţii Sale, şi celelalte Scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat  împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost în chip neîncuviinţat puşi în dregătorie prin lucrarea celorlalţi, trecându-se astfel cu vederea Preoţia. Ci noi aşteptam „cuvânt de mângâiere”, nădăjduind ca acesta, după cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului (Epistolia 55), „să calce din nou pe vechile urme ale Părinţilor.” Încât nu fără mare uimire am citit numita epistolă Enciclică adresată Răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere sufletească vedem şi pe Sanctitatea Sa, cel vestit pentru chibzuinţă, grăind ca şi înaintaşii săi în schismă cuvinte ce pun asupra noastră stricarea curatului şi sfântul nostru Crez, pecetluit de cele Şapte Sinoade a toată lumea, cât şi vătămarea sfintelor Liturghii, când numai cereasca lor ţesătură, şi numele celor care le-au întocmit, şi chipul preacinstitei vechimi, şi întărirea dată lor de Sinodul al Şaptelea a toată lumea (Actul VI) l-ar fi făcut să încremenească şi să-şi abată în lături nelegiuita şi atotcutezătoarea mână pe cel ce ar fi pălmuit astfel pe Domnul Slavei. Din acestea am înţeles în ce hăţiş de înşelări fără ieşire şi păcat de neîndreptat al răsturnării a aruncat Papistăşia până şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii Romane, încât pentru păstrarea nevinovatei, şi deci preţuitei dregătorii vicariale, deopotrivă cu a tiraniceştii întâietăţii cu cele ce atârnă de la ea, să ajungă a nu mai putea face altfel decât să-şi bată joc de cele mai sfinte şi de neatins lucruri, îndrăznind totul pentru acel singur ţel. Măcar că în vorbe îmbrăcându-se cu evlavioasa preţuire a „preacinstitei vechimi” (pag. 11, r. 16), în fapt pornirea înnoitoare rămâne înlăuntru; şi este de mirare cum Sanctitatea Sa nu se gândeşte la sine când zice că „trebuie să aruncăm tot ce s’a strecurat între noi de la Schismă,” când el şi ai săi au răspândit veninul înnoirii până şi în Cina Domnului nostru. Se vădeşte din aceste cuvinte că Sanctitatea Sa socoteşte neîndoielnic că şi în Biserica Ortodoxă s’a întâmplat acelaşi lucru ce vede că s’a întâmplat în Biserica Romei de la ridicarea Papistăşiei: adică schimbare dintr’o dată în toate Tainele, şi stricare, după vorbăria scolastică, în care încrezându-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi Dogme au suferit la fel, preţuind însă, chipurile, a noastră „preacinstită vechime.” Şi aceasta dintr’o îngăduinţă cu totul apostolească! – „fără”, cum zice dânsul (pag. 11, r. 5),  „a ne întrista cu vreo aspră îngrădire!” Dintr-o asemenea necunoaştere a apostolicei şi soborniceştii hrane cu care vieţuim s’a tras şi cealaltă rostire a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut păstra unirea învăţăturii şi sfânta supunere”, punând pe seama noastră în chip curios chiar năpasta de care el însuşi suferă în casa lui; tot aşa cum oarecând Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, învinovăţind pe Greci de a fi schimbat Crezul Bisericii Soborniceşti, neruşinându-se nici pentru cinstea sa, nici pentru adevărul istoriei. Dar suntem încredinţaţi că dacă Sanctitatea Sa şi-ar aduce aminte de cele ce ţin de vechimea şi istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei şi Spaniei, şi de Molitfelnicul vechii Biserici Romane, cu uimire va afla câte alte hidoase fiice a născut în Apus Papistăşia, care şi acum trăiesc; câtă vreme, la noi, Ortodoxia a păstrat Biserica Sobornicească mireasă nestricată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă stăpânire lumească şi nici, cum zice Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 23), vreo sfântă „supunere”, ci numai prin legătura dragostei şi prin iubirea pentru Maica de obşte stau legaţi toţi laolaltă în unimea Credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. 5, 1), adică cu cele Şapte Sinoade a Toată Lumea, şi în ascultare faţă de Adevăr. Va afla de asemenea câte din învăţăturile şi tainele papistăşeşti de astăzi trebuie a fi înlăturate, ca nişte „porunci omeneşti”, astfel ca Biserica cea întrutot înnoitoare a Apusului să se poată întoarce la credinţa ortodoxă sobornicească nestrămutată a Părinţilor noştri de obşte. Întrucât şi Sanctitatea Sa recunoaşte osârdia noastră de obşte în această credinţă, când zice (pag. 8, r. 30) „să luăm seama la învăţătura cea păstrată de strămoşii noştri”, bine face învăţându-ne (ibid. r. 31) să urmăm vechilor Ierarhi şi credincioşilor Mitropoliilor Răsăritene, care ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (§ 15) de felul cum înţelegeau credincioşia învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi, şi cum se cuvine a cugeta pentru ei în Biserica Ortodoxă, şi în ce fel ni se cuvine a primi învăţăturile lor, care pildă preabine a tâlcuit-o (§ 17) cel până la cer strălucitorul Vasile. Cât priveşte hegemonia, întrucât nu voim a da la iveală un tratat, să îl lăsăm pe acelaşi mare Vasile să înfăţişează pricina în puţine cuvinte: „Am voit mai bine a mă adresa Celui ce este Capul acelora”.
  2. Din toate acestea, orice om hrănit cu sănătoasa învăţătură sobornicească, şi îndeosebi Sanctitatea Sa, are a trage încheierea de cât este de necinstitor şi potrivnic soborniciei a cuteza stricarea dogmelor şi liturghiilor noastre şi a celorlalte sfinte slujbe, ce sunt şi s’au dovedit a fi de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştinească: pricină pentru care li s’a dat totdeauna cinstire, şi au fost crezute a fi curate chiar şi de vechii Papi ortodocşi, cărora altădată le erau moştenire de obşte cu noi. Se înţelege dar cât de cuvenită şi sfântă ar fi îndreptarea înnoirilor, a cărora întrare în Biserica Romei noi o ştim în ce vreme s’a întâmplat pentru fiecare, căci fericiţii noştri Părinţi au mărturisit din vreme în vreme împotriva fiecărei înnoiri. Dar sunt şi alte pricini pentru ca Sanctitatea Sa să se înduplece către aceste schimbări. Întâi, că cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste şi pentru Apuseni, care aveau aceleaşi sfinte slujbe şi mărturiseau acelaşi Crez. Însă înnoirile nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici se pot arăta că s’ar afla în scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici că ar avea obârşie din vechime ori sobornicească. Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experiat în fapt după schismă mulţi dintre Papi şi dintre Patriarhii cu cugetul latinilor, nimic izbândind în încercările lor, pe când în Biserica Apuseană, din vreme în vreme, Papii au poruncit înnoiri fie cu cele legiuite, fie cu silnicie, pentru iconomie (după cum se îndreptăţeau către părinţii noştri, deşi sfâşiau astfel Trupul lui Hristos); tot astfel Papa poate din nou, acum pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, (dregând nu mreajă, ci însuşi sfâşiata haină a Mântuitorului), să reaşeze cele vechi şi preacinstite –  în stare a păzi evlavia, precum mărturiseşte şi Sanctitatea Sa (pag. 11, r. 16), şi pe care însuşi le cinsteşte, cum zice (ibid., r. 14), alături de înaintaşii săi, căci adaugă graiul vrednic de pomenire al unuia dintre aceşti fericiţi înaintaşi (anume Celestin, scriind Sinodului al III-lea a toată lumea): Desinat novitas incessere vetustatem – „Înceteze noutatea a lovi vechimea.” Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea Sobornicească din singura negreşelnică rostire de până acum a Papilor. Orişicum, trebuie să mărturisim că într-o asemenea lucrare, oricât de strălucit ar fi Pius al IX-lea în înţelepciune şi evlavie şi în osârdia pentru unirea creştinească în Biserica Sobornicească, precum însuşi zice, totuşi va întâmpina şi dinlăuntru şi din afară greutăţi şi osteneli. Ci aici suntem mai ales datori a aduce aminte Sanctităţii Sale – fie-ne iertată îndrăzneala! – de acel loc al Epistolei Sale (pag. 8, r. 32), cum „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii noastre credinţe nu avem a ne teme de nimic atunci când cugetăm la slava lui Hristos şi răsplata ce ne aşteaptă în viaţa cea veşnică”. Se cade Sanctităţii Sale a arăta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al sfatului plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără năpăstuitul adevăr evanghelic şi sobornic, chiar până la jertfirea însuşi folosului său, ca să fie, cum zice proorocul (Isaia, 60, 17), cârmuitor în pace şi episcop întru dreptate. Fie! Dar până a se întâmpla dorita întoarcere a Bisericilor apostate la trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, al căreia Cap este Hristos (Efes. 4, 15), iar noi fiecare mădulare în parte, orice sfat venit de la ele, orice îndemn neavenit tinzând către nimicirea neprihănitei noastre credinţe primite de la Părinţi, cu dreptate se osândeşte soborniceşte, nu numai ca un lucru îndoielnic şi de ocolit, ci încă şi ca necinstitor şi pierzător de suflet. Şi între acestea stă întâi de toate numita Enciclică Către Răsăriteni, a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius al IX-lea, drept pentru care vestim acest lucru în Biserica Sobornicească.
  3. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-slujitori ai smereniei noastre, precum întotdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a ieşirii numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de neînlăturat, după răspunderea noastră patriarhicală şi sobornică, pentru ca să nu se piardă nimeni din sfântul Staul al Soborniceştii Biserici Ortodoxe, preasfânta noastră Maică a tuturora, să ne aducem aminte în fiecare zi şi să vă îndemnăm ca, amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile fericitului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, cărora le-a făcut chemare în Efes, să zicem iarăşi unii către alţii: Luaţi aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele său. Că eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra lupi ingrozitori între voi, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Pentru aceea privegheaţi (Fapte 20, 28-31). Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut plângere mare şi, căzând pe grumazul lui, îl sărutau. Pentru aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l mustrându-ne cu lacrimi, să cădem cu cugetul pe grumazul lui şi, sărutându-l, să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va rătăci de la învăţătura cea evanghelică, nimeni nu ne va ademeni de la calea cea neabătută a părinţilor noştri, cum nici pe dânşii nu a putut cineva a-i amăgi, cu toată silinţa ce şi-au dat în felurite vremuri cei ridicaţi asupra noastră de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: Bine slugă bună şi credincioasă, primind plinirea Credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi a Turmei celei cugetătoare căreia Duhul Sfânt ne-au aşezat Păstori.
  4. Această poruncă şi îndemnare apostolească am adus-o în folosul vostru şi o trimitem prin voi şi întregii obşti Ortodoxe, în orice parte a pământului s’ar afla, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt, întregului cler şi poporului credincios, cârmuitorilor şi cârmuiţilor, bogaţilor şi săracilor, părinţilor şi copiilor, dascălilor şi şcolarilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor, stăpânilor şi slugilor, ca toţi întărindu-ne, şi unii pe alţii sfătuindu-ne, să putem sta împotrivă meşteşugirilor diavolului. Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi Fericitul Petru Apostolul: Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia staţi împotrivă întăriţi fiind în credinţă (I Petru 5, 8-9).
  5. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu de la oameni, nici prin om este, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o sfintele Sinoade a toată lumea, au învăţat-o neîntrerupt prea marii şi înţelepţi Dascăli ai lumii, şi au încredinţat-o sângiurile cele vărsate ale sfinţilor Mucenici. Să ţinem tare mărturisirea care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, lepădând orice înnoire ca pe o insuflare a diavolului. Cel ce primeşte înnoirea vădeşte nedesăvârşită Credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar această Credinţă a fost demult pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare; şi care cutează a face, sau a sfătui, sau a cugeta la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s’a şi supus de bună voie veşnicei afurisenii, pentru hula împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum adică nu ar fi vorbit deplin în Scripturi şi prin Sinoadele a toată lumea. Această înfricoşată afurisenie, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Mat. 12, 32): Oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galat. 1, 6-8): Mă mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pe voi prin harul lui Hristos, la altă evanghelie; care nu este alta, decât că sunt unii care va tulbură şi voiesc să schimbe evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi, sau un înger din cer de v-ar vesti vouă alta evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o – anatema să fie! Au rostit-o cele Şapte Sinoade a Toată Lumea şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. Drept aceea, toţi care înnoiesc, fie prin erezie ori prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după Psalmistul, cu blestemul ca şi cu o haină (Ps. 108, 17), fie că sunt Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie mireni; ci dacă cineva, măcar şi înger din cer, ar vesti vouă altă Evanghelie decât aţi primit, anatema să fie. Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, statornici au rămas şi neclintiţi în credinţa cea învăţată lor neîntrerupt, şi au păstrat-o neschimbată şi neîntinată în mijlocul atâtor erezii, dându-ne-o curată şi neprihănită, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Aşa şi noi cugetând, să o dăm mai departe curată cum am primit-o generaţiilor viitoare, nimic stricând, ca să se poată şi aceia înfăţişa ca şi noi plini de încredere, neavând a se ruşina când vor vorbi despre credinţa strămoşilor lor.
  6. Drept aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, curăţind sufletele noastre cu ascultarea adevărului (I Petru 1, 22), se cade nouă mai mult să ascultăm cele ce s’au auzit, ca nu cândva să trecem pe alăturea (Evr. 2, 1). Credinţa şi mărturisirea care o ţinem nu are a se ruşina, învăţată fiind în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către sfintele Şapte Sinoade a toată lumea, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau şi ei această Credinţă, sau măcar părinţii lor, ori părinţii părinţilor lor. Este mărturisită de o istorie neîntreruptă, ca una care a biruit împotriva tuturor ereziilor ce au prigonit-o şi o prigonesc, cum şi până astăzi vedeţi. Unii după alţii sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai noştri, începând de la Apostoli, şi cei pe care Apostolii i-au aşezat urmaşi până astăzi, tocmind un singur şi neîntrerupt lanţ şi dând mână cu mână, ţin cu tărie sfântul ţarc, a căruia uşă este Hristos şi în care toată Turma ortodoxă se păstoreşte în păşunile cele roditoare ale Edenului cel tainic, iar nu în pustii neumblate şi prăpăstioase, cum crede Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră păstrează cea fără de greş şi adevărată jitniţă a dumnezeieştilor Scripturi, tălmăcirea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Legământ, iar pentru cel Nou însuşi izvodul cel dumnezeiesc. Rânduielile sfintelor Taine, şi mai cu seamă cele ale dumnezeieştii Liturghii, sunt însăşi acele slăvite şi smerite slujbe învăţate de la Apostoli. Nici un neam, nici o obşte creştinească nu se poate lăuda cu asemenea Liturghii precum cele ale lui Iacob, Vasile, Hrisostom. Preacinstitele Sinoade a toată lumea, aceşti şapte stâlpi ai casei Înţelepciunii, în ea şi la noi s’au ţinut. Această Biserică a noastră are izvoadele sfintelor lor hotărâri. Întâi-stătătorii ei, şi cinstita Preoţime, şi cinul monahicesc păstrează însăşi vrednicia preaveche şi curată a întâilor veacuri ale Creştinătăţii, şi în cugete, şi în purtare, încă şi în îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul necontenit au sărit şi sar lupi grei, precum şi în vremea noastră vedem, după prezicerea Apostolului, lucru ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi; ci această Biserica a cântat şi va cânta în veac: Înconjurând m’au înconjurat, şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei (Ps. 117, 11). Să mai adăugăm o cugetare tristă, însă necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cuvintelor noastre: Toate neamurile creştineşti, câte se văd astăzi cinstind Numele lui Hristos, nelipsind chiar Apusul şi Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din înşiruirea întâilor ei Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată în Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi părinţi, măcar că mai târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi păstori şi arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu eretice păreri, au cutezat a întina, vai! ortodoxia acelor neamuri, precum istoria cea nemincinoasă învaţă, şi cum şi Sfântul Pavel a prevestit.
  7. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât este de mare harul care Dumnezeu l-a dat Credinţei noastre Ortodoxe şi Bisericii lui cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, care ca o Maică credincioasă soţului ei ne creşte pe noi ca pe nişte copii care să nu ne ruşinăm, şi bine să ne apărăm, cu vrednică îndrăznire pentru nădejdea care este în noi. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate câte ne-a dat nouă? Domnul şi Dumnezeul nostru cel preaîndestulat, Care ne-a câştigat pe noi cu însuşi Sângele său, nimic altceva nu cere de la noi, decât numai credincioşie din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata Credinţă a părinţilor noştri, dragoste şi dorire pentru Biserica Ortodoxă ce ne-a născut din nou nu prin înnoitoarea stropire, ci prin dumnezeiasca scăldătoare a Botezului Apostolicesc; care ne hrăneşte, după Legământul cel veşnic al Mântuitoriului nostru, cu însuşi Cinstitul său Trup, şi ne adapă din destul, ca o adevărată Maică, cu Cinstitul lui Sânge vărsat pentru noi şi pentru mântuirea lumii. Să o înconjurăm dar cu duhul, precum puii cloşca, în orice parte a pământului ne-am afla, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să aţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca ei faţă şi preastrălucita sa frumuseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitele Sale mâini Mirele „cel frumos la vedere” când a răscumpărat-o din robia celui viclean, împodobind-o Sieşi ca pe o veşnică Mireasă. Să avem în sufletele noastre deopotrivă unii spre alţii simţământul de durere al maicii iubitoare de copii, şi al copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi şi neguţători de suflete se silesc şi meşteşugesc fie s’o ia pe dânsa roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la maicile lor. Să întărim acest simţământ, clericii şi mirenii, mai vârtos acum când vrăjmaşul cel cugetător al mântuirii noastre, îmbiind înşelătoare înlesniri (pag. 11, r. 2-25), se foloseşte de asemenea uneltiri şi umblă pretutindenea, cum zice fericitul Petru, căutând pe cine să înghită, şi când în calea aceasta pe care mergem în pace şi fără răutate, el pune laţurile lui cele înşelătoare.
  8. Iar Dumnezeul păcii, Care a ridicat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, Cel ce păzeşte pe Israel, Care nu dormitează nici adoarme, va păzi inimile şi cugetele voastre şi va îndrepta căile voastre spre tot lucrul bun.”

Pacea fie cu voi, bucurându-vă în Domnul.

Mai, 1848, Indiction 6.

Antim, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolelui, Roma cea Nouă, şi Patriarh a toată lumea, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Ierotei, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Metodie, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marii cetăţi al lui Dumnezeu Antiohia şi al întregului Răsărit, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Chiril, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului şi al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

 

Sfântul Sinod din Constantinopole:

† Paisie al Cezareei

† Dionisie al Heracliei

† Dionisie al Nicomidiei

† Neofit al Dercului

† Kiril al Neocezareei

† Meletie al Pisidiei

† Dionisie al Melenicului

† Daniil al Limnosului

† Iosif al Ersekiei

† Antim al Efesului

† Ioakim al Cizicului

† Ierothei al Calcedoniei

† Gherasim al Adrianopolei

† Theoclit al Veriei

† Anastasie al Smirnei

† Paisie al Sofiei

† Pantelimon al Drinopolei

† Anthim al Vodeniei

 

Sfântul Sinod al Antiohiei

† Zaharia al Arcadiei

† Ioannikie al Tripoliei

† Methodie al Emesii

† Artemie al Laodiceeii

 

Sfântul Sinod al Ierusalimului

† Meletie al Petriei

† Filimon al Gazei

† Thaddeu al Sevastiei

† Ierothei al Taborului

† Dionisie al Betleemului

† Samuil al Neapoliei

† Ioannikie al Filadelfiei

[1] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk), regele Moraviei.

[2] Arbitru.

Sursa: https://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/enciclica_1848.htm

„Comuniunea cu ecumeniștii trebuie păstrată din iconomie” sau cum ”antiecumeniștii” fac mai mult rău Bisericii decât ereticii ecumeniști

Biserica_Ortodoxa_intre_eretici_si_pagani.jpgIconomia, fiind o măsură de îngăduinţă în aplicarea canoanelor, este adesea adusă drept motiv pentru păstrarea comuniunii cu ereticii ecumenişti.
Dar dincolo de unele neputinţe personale, situaţii bisericeşti administrative etc., putem oare aplica iconomia în relaţia cu erezia şi cei care stăruie în propovăduirea ei?
Un răspuns îl găsim la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”[1]. Or ecumenismul este tocmai învăţătura care caută cu desăvârşire suprimarea Ortodoxiei, egalarea ei cu tot soiul de erezii şi păgânisme, atunci ce fel de iconomie poate fi faţă de cei care propovăduiesc o astfel de erezie?Numai atunci iconomia se foloseşte în chip drept, când nu este vătămată învăţătura binecinstitoare”[2] – spune Sf. Evloghie al Alexandriei.
Adepţii păstrării comuniunii cu ecumeniştii spun că o astfel de iconomie se aplică pentru a păstra pacea Bisericii[3], uitând, însă, că „Pe cel prigonit pentru apărarea credinţei, pentru cele mai înalte şi de căpătâi adevăruri, nu îl învinuiesc, iar ca să zic adevărul, chiar îl laud şi mă bucur împreună cu el. Căci mai bun este un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”[4]. Oare după toate cuvintele amintite ale Sfinţilor Părinţi, mai este vreo îndoială că o asemene pace ne desparte de Dumnezeu?
Sfinţii Părinţi vorbesc despre întrebuinţarea iconomiei în cazul primirii în Biserică a ereticilor care se pocăiesc nicidecum în cazul celor care stăruie în erezia lor precum o fac ecumeniştii.
Socotim că o astfel de iconomie nu numai că nu slujeşte întru întărirea Adevărului, ci dimpotrivă îi încurajează pe mincinoşi la răspândirea minciunii, îi hrăneşte şi îi adapă pentru lucrarea fărădelegii. Chiar din faptele ecumenismului vedem că părtăşia ortodocşilor cu heterodocşii nu îi aduce pe cei din urmă la calea Adevărului, ci îi întăreşte în ereziile lor, iar pe ortodocşi îi îndepărtează de credinţa mântuitoare; tot aşa şi comuniunea ortodocşilor cu ecumeniştii îi întăreşte pe cei din urmă în rătăcirea lor, iar pe ortodocşi îi face să se scuze pe sine, şi nu numai pe sine, ci şi pe cei care propovăduiesc erezia. Iată cui sunt adresate cuvintele Sf. Maxim: „Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”[5].
Nici într-un caz nu vrem să spunem că, în detrimentul iconomiei, trebuie să aplicăm întru totul acrivia, ci numai să amintim că „iconomia se întrebuinţează pentru puţin timp, când se îngăduie ceva necuviincios, pentru întărirea necontenită a bunei cinstiri”[6]. Istoria ultimului veac ne arată, însă, că „iconomia” în relaţia cu ecumeniştii nu duce la întărirea bunei cinstiri, ci dimpotrivă, vedem că se tot păşeşte din rău în mai rău, ecumeniştii îşi permit tot mai mult defăimarea şi batjocorirea deschisă a Bisericii lui Hristos, iar ortodocşii, din aşa-zisa iconomie, fac tot mai multe concesii în favoarea lor, adeverindu-se astfel că „în materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia”[7].


1 Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi al ucenicilor lui, cap.IV

2 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:953
3 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul, cap. B.2
4 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 3: Despre plecarea sa în Pont
5 Sf. Maxim Mărturisitorul – Patrologia Graeca 91:465C, Epistola 12

6 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:954
7 Viaţa Sfântului Marcu al Efesului

| Frăţia ortodoxă Sf. Ignatie Briancianinov – Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenist, pag.71

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/comuniunea_cu_ecumenistii_trebuie_pastrata_din_iconomie_sau_cum_39_39_antiecumenistii_39_39_fac_mai_mult_rau_bisericii_decat_ereticii_ecumenisti/2017-05-20-415