ARCA LUI NOE a fost găsită oficial în munţii Turciei

A devenit un fapt obişnuit ca, din când în când, să apară diverse reportaje în mass-media cu privire la urmele legendare Arce a lui Noe. Majoritatea acestor arată că există un obiect misterios aşezat pe vârful Muntelui Ararat, ce pare a fi o corabie veche pe care Noe a salvat animalele de la Marele Potop.

Iată ce spune referatul biblic cu privire la Arca lui Noe: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ. 14. Tu însă fă-ti o corabie de lemn de salcâm. În corabie să faci despărţituri şi smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară. 15. Corabia însă să o faci aşa: lungimea corăbiei să fie de trei sute de coţi, lăţimea ei de cincizeci de coţi, iar înălţimea de treizeci de coţi. 16. Să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiş, iar uşa corăbiei să o faci într-o parte a ei. De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus. 17. Şi iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi tot ce este pe pământ va pieri. 18. Iar cu tine voi face legământul Meu; şi vei intra în corabie tu şi împreună cu tine vor intra fiii tăi, femeia ta şi femeile fiilor tăi. 19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă.»” (Facere 6, 13-19).

După ce a început Potopul, corabia se înălţa tot mai sus deasupra pământului până când a ajuns la vârful celui mai înalt munte. Potopul a continuat timp de 40 de zile si 40 de nopţi şi apoi s-a oprit, iar corabia a rămas suspendată pe vârful Muntelui Ararat.

De atunci mulţi oameni au încercat să descopere rămăşiţe ale Arcei lui Noe pe vârful muntelui. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură menţionează că pe munţii Ararat s-a oprit corabia (Facere 8, 4), şi nu pe Muntele Ararat. Experţii sunt de părere că este vorba despre Munţii Urartu din estul Turciei de astăzi.

În 1960, Lihan Durupinar, un general din armata turcă, a făcut mai multe fotografii aeriene. Într-una din aceste fotografii, Durupinar a observat un obiect ciudat suspendat la o înălţime de 1900 metri în Munţii Ararat. Obiectul avea formă de navă, cu o lungime de aproximat 150 de metri. La scurt timp după ce fotografia a fost publicată, o echipă alcătuită din oameni de ştiinţă americani şi turci au pornit într-o expediţie de cercetare pe munte.

La o înălţime de aproape 2.000 de metri deasupra nivelului mării, au observat o porţiune de teren plat acoperit cu iarbă. Într-adevăr, terenul semăna cu o corabie. Dimensiunea parcelei de teren era foarte apropiată de cea menţionată în Biblie. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu au efectuat o examinare detaliată a sitului arheologic. Ei pur şi simplu ajuns la concluzia că acea formaţiune ciudată nu a fost nimic altceva decât un fenomen natural.

În luna septembrie anului 1960, un medic american de 27 de ani, Ron Wyatt, arheolog amator, a citit un articol în revista „Life” despre acest fenomen şi astfel căutarea Arcei lui Noe a devenit principalul obiectivul din viaţa sa.

În 1977, Wyatt a început misiunea în Turcia împreună cu cei doi fii ai săi. Având de depăşit numeroase piedici, în cele din urmă cercetătorul american şi fiii săi au ajuns în sat, unde au găsit indicaţii preţioase în rândul populaţiei locale. La marginea satului, ei au descoperi mai mulţi bolovani, ce semănau cu pietre de ancorare. Ron văzuse înainte fotografii ale acestor roci în cărţi de arheologie. Bolovanii perforaţi au servit ca ancore pentru navele vechi. S-a dovedit că au existat cruci gravate pe toate pietre din acea zonă.

Ceva mai târziu, Ron a găsit obiectul ce semăna cu o corabie. Acest obiect fusese cufundat adânc în pământ. Cei trei au avut de efectuat lucrări de excavare pentru a afla dacă legendara arcă era ascunsă în pământ.

În august 1979, după cutremur în Turcia, Ron Wyatt a vizitat situl din nou. Cercetătorul a descoperit că pământul a descoperit rămășițele fosilizate ale navei. Wyatt nu primise o autorizaţie pentru lucrările arheologice până la acea dată, aşa că a decis să lucreze pe cont propriu. Data viitoare, în august 1984, el a folosit aparate de detectat metale în cercetarea sa.

Scanarea a scos la iveală o întreagă reţea de metal în jurul obiectului, ce era de origine artificială. Ron a cercetat panta muntelui unde se oprise „Arca”. Sus în munte, a descoperit ruinele ale unei vechi construcţii din piatră. În apropierea ruinelor exista un lot de teren de 36×12 metri, ce era încadrat cu un fel lemn fosilizate.

În decembrie 1986, oficialii turci reprezentând Ministerele de Interne şi Externe, precum şi un grup de cercetători din oraşul lui Ataturk au aprobat poziţia oficială afirmând că formaţiunea descoperită de către Ron Wyatt şi colegii săi conţine într-adevăr rămăşiţele Arcei lui Noe.

După descoperirea “oficială” a Arcei lui Noe au avut loc multe discuţii. Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că Wyatt a descoperit într-adevăr corabia biblică, în timp ce alţii nu sunt de acord cu această teorie. Căutare pentru Arca continuă.

Anul trecut, un grup de exploratori chinezi şi turci aflaţi în căutarea relicvelor biblice a anunţat la rândul său că rămăşiţele găsite în vârful muntelui sunt ale Arcei lui Noe.

“Nu suntem 100% siguri că este vorba despre Arcă dar, în proporţie de 99,9 %, despre ea este vorba”, a declarat Yeung Wing-Cheung, membru al echipei de 15 oameni aflată pe urmele Arcei.

Structura descoperită de parteneriatul chinezo-turc avea câteva compartimente, dintre care unele conţineau cuşti din lemn, în care se crede că erau ţinute animalele. Oficialii locali turci vor solicita guvernului de la Ankara să aplice pentru statutul de Patrimoniu Internaţional UNESCO, astfel încât situl recent descoperit să fie protejat în timp ce mari săpături arheologice sunt performate în jurul său.

sursa: pravda.ru & descopera.ro

Preluat de pe: http://www.pemptousia.ro/2011/12/arca-lui-noe-a-fost-gasita-oficial-in-muntii-turciei/

SCHISMĂ face cine acceptă „sinodul din Creta”, căci se desparte de Hristos și de Biserica Lui

corabia-bisericii-hureziÎn primul rând să definim noțiunea de schismă. Schisma înseamnă ruptură, sciziune sau dezbinare. Dacă cineva se rupe de Biserică se spune că face schismă. Schisma sau ruptura se pot realiza între mai multe persoane pe motive ideologice sau pe alte motive.

Atunci când ne referim la schisma bisericească trebuie să ținem cont de faptul că Biserica nu se poate divide, rămâne mereu Una, așa cum spune Simbolul de Credință, ea fiind Biserica Ortodoxă, întemeiată de Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu celui Viu pe Piatra Credinței, pe care nici porțile iadului nu o vor birui. Hristos rămâne în veac în Biserică și Biserica e Trupul Lui. Împărtășindu-se în fiecare duminică cu Trupul și Sângele Lui Hristos (canonul apostolic) credincioșii rămân uniți cu El, fiind cărămizi vii ale Bisericii, mădulare ale Trupului lui Hristos, hrănindu-se necontenit cu Trupul și Sângele lui Hristos Dumnezeu în Sfânta Liturghie.
În momentul în care apare un sinod eretic care distorsionează învățătura de credință, așa cum așa-zisul Sinod din Creta o face, introducând logica omenească și diavolească în Biserică, folosind învăluirea și limbajul ecumenist care vorbesc de falsa unire (unitate), folosind un limbaj duplicitar, întortocheat, filosofic, care te bagă în ceața relativismului, creștinul își pierde orice reper al credinței, reper fiind nimic altceva decât Dogma Ortodoxă. Unitatea și Unicitatea Bisericii Ortodoxe, singura mântuitoare, exclud de la mântuire pe toți cei care sunt eretici. Sinodul din Creta introduce logica incluziunii (a acceptării ereticilor ca biserici nedepline), limbajul de lemn care în ansambu este erezie. Întotdeauna Sinoadele Ecumenice autentice au clarificat, au delimitat Biserica de erezie, nu au derutat așa cum acest pseudo Sinod o face. Deruta este de la demoni, demoni ce ne obligă la un dialog pe o platformă protestantă numită Consiliul Mondial al Bisericilor, un dialog fără roade, în care se pierde identitatea ortodoxă, apărând o dogmă nouă (dogma relativismului sincretist ecumenist). Cei care acceptă acest sinod din Creta intră în schismă cu Hristos și cu Biserica Lui Ortodoxă și rămân în afara Adevărului.
A fi în schismă cu Hristos și, prin urmare, cu învățătura Lui, înseamnă a fi în schismă cu Biserica Ortodoxă, al cărei Cap este Hristos. Indiferent că cei care acceptă Sinodul Eretic sunt patriarhi, episcopi, mitropoliți, mănăstiri, Muntele Athos, Părinți îmbunătățiți, etc, toți aceștia în momentul în care acceptă Sinodul eretic, intră în schismă cu Hristos.
De aceea schisma nu înseamnă o ruptură între oameni sau între Bisericile Locale, ci înseamnă ruptura de Hristos și de Biserica Lui. Mai mare frică trebuie să avem de a ne rupe de Hristos decât de a ne rupe de oameni. Știm că marea schismă de la 1054, a fost ruptura Apusului întreg de Biserica cea Una, de aceea oricând poate exista o altă mare schismă, de care Dumnezeu să ne ferească. Dacă însă rămânem indiferenți și acceptăm schisma cu Hristos din dorința de a păstra unitatea dintre noi, ne vom găsi cu toții în afara Bisericii lui Hristos. De aceea singurul motiv de îngrădire și de întrerupere a pomenirii Ierarhilor ce acceptă Sinodul eretic din Creta este să nu ne găsim lipsiți de Hristos și de Biserica Lui Ortodoxă.
Sperăm însă ca Sinodul Bisericii Locale din România, să respingă acest Sinod tâlhăresc ca să nu rămână în afara Împărăției lui Hristos, ci să rămână în istorie ca salvatorul Ortodoxiei. În descrierea a ceea ce s-a întâmplat în Creta, Mitropolitul Hieroteos Vlahos ne mărturisește despre poziția impecabilă pe care BOR a avut-o inițial, retrăgându-se de la discuții. Dar, în cele din urmă, BOR a cedat și a semnat textele eretice. Acum este șansa mântuirii sufletelor ierarhilor și credincioșilor prin respingerea fermă și sinodală a pseudo Sinodului din Creta de către Sinodul BOR.

Actualizare: 

O Biserică Locală (o Mitropolie, Arhiepiscopie, Patriarhie) cade în schismă cu Biserica Ortodoxă  în intregul Ei atunci cand acceptă, adoptă, promovează, implementează o altă învățătură decât cea ortodoxă. În mod firesc, celelalte Biserici Locale întrerup comuniunea cu acea Biserică Locală care ar adopta o erezie. Astăzi, starea Bisericilor Locale este atât de jalnică încât nu au puterea, tăria, credința de a înceta pomenirea cu celelalte Biserici Locale care învață o erezie de frica „schismei”. Asta arată o stare nefirească a Bisericii. Noua eclesiologie și dialogul propus de Creta este în sine o erezie, dar starea generală a elementului omenesc din Biserica nu se ridică la nivelul a ceea ce înseamnă Ortodox. Dar chiar și așa, între Bisericile Locale care acceptă erezia și Biserica Ortodoxă în întregul Ei (Katholokotita) se produce o schismă la nivel de Doctrină, de Dogmă. Așa cum a fost inițial schisma calendarului, chiar dacă există o unitate la nivel liturgic în celelalte privințe, putem vorbi de o schismă liturgică, acum însă avem și o schismă la nivel de Eclesiologie, de vedere asupra dialogului cu eterodocșii, pe care nu-i mai anatematizăm și nu mai identificam erezia în propria Biserică ca să o tăiem prin anatema, ci o promovăm la nivel sinodal.

Scopul pentru care ținem Dogmele Drepte este comuniunea directă și nemijlocită cu Hristos Dumnezeu – mântuirea sufletului și de a ne vindeca de propriile patimi și de propriul egoism și mândrie. „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh și în Adevăr” (Ioan 4, 24). Dacă Dogma Dreaptă și lupta pentru păstrarea ei nu duc la eliberarea de mândrie, vanitate, egoism, și nu se cultivă dragostea față de toată făptura și îngăduința, atunci Dogma Dreaptă rămane moartă, nelucrătoare și nevindecătoare pentru fiecare dintre noi. Dacă în spatele luptei pentru apărarea Dogmei Drepte se ascund patimile noastre pe care le scoatem la iveală – ura, invidia, nerăbdarea, atunci, păstrarea unui Adevăr teoretic, care nu ne vindecă, rămâne pentru noi doar un Adevăr teoretic, și nu ne deosebim de islamiști și nici de ecumeniști care rămân și ei nevindecați, pentru că le lipseste Dogma Dreaptă pe care o hulesc, care, dacă ar fi primit-o ar fi putut să se vindece. Dogma Dreaptă nu mântuiește fără Dreapta Viețuire. Dacă nu avem delicatețea sfinților, dragostea, bucuria, pacea și, ura și încrîncenarea doar împotriva ereziei, a hulei împotriva Duhului Sfânt care este erezia din Creta, atunci nu facem decât să ne mascăm propriile patimi în spatele luptei pentru Dreapta Credință.

Pr. Matei Vulcanescu
Protopresbiter al Sfintei Mitropolii a Pireului

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/05/30/schisma-face-cine-accepta-sinodul-din-creta-se-desparte-de-hristos-si-de-biserica-lui/

Botezat în numele „ecumenicității”, Nicolae Steinhardt făgăduiește că va lupta pentru cauza ecumenismului

jurnalul-fericirii_1_fullsize,,Lecțiile de catehizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor și nepretențios, și e drept că și eu mă dovedesc a cunoaște destul de multe. Cei trei preoți se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără șovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez și ca un omagiu pentru credința lor și, ca o dovadă că înțelegem cu toții a da viață ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fața preoților catolici.Toți trei îmi cer să fiu botezat în numele ecumenicității și să făgăduiesc a lupta – dacă va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.

Nu se poate ști când vom fi scoși din celula 18 (e de tranzit) și răspândiți pe unde s-o nimeri. Este așadar bine să nu mai amânăm. Botezul va avea loc în cinsprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă și efectuarea botezului.”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia, Polirom, 2008, p. 165

Cine îi mai poate opri?! Recunoașterea oficială a ereziilor ca ,,biserici” și ecumenismul interreligios, înainte de Întrunirea de la Creta

Prin intermediul aceleeaşi structuri, CMB, în 1988 a fost organizată o consultaţie ortodoxo-monofizită, care a declarat: „Ortodocşii răsăriteni şi ortodocşii orientali trebuie din nou să-şi afirme unitatea în credinţă (!), care este mai presus de orice apartenenţe istorice, etnice, lingvistice, naţionale sau politice”[1], afirmându-se astfel unitatea de credinţă între ecumeniştii ortodocşi şi cei anatemizaţi de Biserică la al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451 şi celelalte Sinoade de mai târziu.

Assisi1986În 1986, la iniţiativa papei Ioan Paul II, a fost organizat un eveniment ecumenist de o amploare nemaivăzută. La Assisi s-au întrunit liderii mai multor religii pentru o rugăciune pentru pace. Pe lângă episcopii ortodocşi, reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice, bisericilor greacă, română, rusă ş.a., la eveniment au participat musulmani, iudei, budişti, zoroastrieni, hinduşi, animişti ş.a. Iată ce spune mărturia unui participant la acel eveniment: „În timp ce toată dimineaţa fiecare grup religios a petrecut-o în rugăciune separată cu adepţii săi, după amiază toată adunarea s-a rugat împreună, mărturisind setea universală pentru pace, împărtăşită de toată umanitatea”[2], la toate acestea participând şi delegaţii bisericilor ortodoxe.

Şi chiar în mijlocul acestor vădite fărădelegi, trădări, apostazii şi erezii, consultarea pan-ortodoxă pre-sinodală din 1986 a afirmat: „Participarea ortodoxă în mişcarea ecumenistă nu este deloc străină firii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci este o exprimare consistentă a credinţei Apostolice în noile condiţii istorice”[3]. Evident, o asemenea atitudine nu putea să ducă decât la adâncirea implicării bisericilor ortodoxe oficiale în ecumenism şi răspândirea acestei erezii la cel mai înalt nivel, ducând la un adevărat dezmăţ ecumenist, vădit deja în acea perioadă.

1318306514_1318279608_2.jpgAstfel, o mărturie grăitoare a acestui fapt a fost făcută la a VII-a adunare generală a CMB din Canberra, la începutul lui 1991, la care au participat toate bisericile ortodoxe oficiale (cu excepţia Patriarhiei Ierusalimului), precum şi reprezentanţii diferitor religii păgâne, în special a aborigenilor australieni. Cei din urmă au făcut un dans ritualic la deschiderea adunării, făcându-i pe delegaţi să treacă printr-un „fum curăţitor” la intrarea în cortul unde urma să înceapă şedinţa. Ritualurile păgâne au fost continuate de o doamnă din Coreea, Chung Hyun Kyung, care „a invocat prezenţa spiritelor lui Hagar, Urie, Ioana d’Arc, a oamenilor care au murit în timpul cruciadelor, a indigenilor pământului, a evreilor omorâţi în camerele de gaz în timpul holocaustului, a lui Mahatma Gandhi, Steve Biko, Martin Luther King jr., a Eliberatoruului, fratelui nostru Iisus, care a fost torturat şi omorât pe cruce şi aşa mai departe”[4]. După toate aceste grozăvii, actualul Patriarh al Moscovei Kiril (Gundeaev), participant la adunarea de la Canberra, a declarat atunci: „Consiliul mondial al bisericilor este pentru noi o casă comună. Ortodocşii îl percep ca o casă a lor şi vor ca această casă să fie leagănul viitoarei biserici unite”[5], iar în declaraţia delegaţiei ortodoxe la adunarea generală, pe lângă unele rezerve faţă de implicaţiile păgâne în CMB, se menţionează: „Bisericile Ortodoxe vor să sublinieze că, pentru ele, principalul obiectiv al CMB trebuie să fie refacerea unităţii Bisericii”[6]. Punând cap la cap cele întâmplate şi toate aceste mărturii, ce altă concluzie putem trage decât aceea că ecumeniştii îmbrăcaţi în straie ortodoxe mărturisesc o erezie peste erezie?A

cest duh al refacerii unităţii Bisericii, pe care adevărata Biserică niciodată nu a pierdut-o şi nici nu o poate pierde, s-a manifestat cu o nouă suflare în enciclica Patriarhului Antiohiei Ignatie IV (1979-2012) din 1991, prin care acesta îi recunoaşte pe monofiziţii siro-iacobiţi drept biserică-soră, cu care declară permisă nu doar împreună-rugăciunea, dar şi euharistia şi co-liturghisirea, spunând, de asemenea, că trebuie evitată, în orice condiţii, trecerea credincioşilor dintr-o biserică în alta[7], prin toate acestea cu totul punându-se împotriva hotărârilor Sinodului Ecumenic din Calcedon, care i-a anatemizat pe monofiziţi!

Ecumenism 90 05Chiar şi acest document nu a fost izolat şi singular, ci s-a bazat pe un alt document pe care l-am amintit deja, adoptat cu 3 ani mai devreme, când prin intermediul Consiliului mondial al bisericilor, în 1988 a fost organizată o consultaţie ortodoxo-monofizită, care a declarat că: „Ortodocşii răsăriteni şi ortodocşii orientali trebuie din nou să-şi afirme unitatea în credinţă (!), care este mai presus de orice apartenenţe istorice, etnice, lingvistice, naţionale sau politice”[8] – mărturisindu-se astfel că ortodocşii şi monofiziţii ar împărtăşi aceeaşi credinţă.

Toate aceste declaraţii şi evenimente au făcut parte din şirul de decizii comune ale bisericilor ortodoxe oficiale şi a celor monofizite, care s-au stabilit prin cele 3 declaraţii comune adoptate între 1989-1993. În cea dintâi dintre acestea (1989) a fost abordată învăţătura Cristologică, şi, apelându-se la nişte formulări foarte ambigue (dar foarte asemănătoare cu erezia monofizită severiană), s-a afirmat că ambele biserici au moştenit credinţa şi tradiţia apostolică[9]. Bineînţeles nu a fost nici vorbă de recunoaşterea învăţăturii Bisericii exprimată de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, monofiziţii afirmând că recunosc primele 3 Sinoade Ecumenice, iar Patriarhul copţilor Shenouda III chiar a declarat: „Noi respingem Sinodul de la Calcedon […] Voi aveţi şapte Sinoade Ecumenice. Dacă va trebui să aveţi cu unul mai puţin, asta nu ar trebui să fie o pierdere deosebit de mare pentru voi”[10].

Cel de-al doilea document comun afirmă că: „Ambele familii de biserici (?!) au ţinut întotdeauna (!) cu loialitate aceeaşi credinţă Cristologică Ortodoxă autentică şi continuitatea neîntreruptă a tradiţiei apostolice, cu toate că au folosit termenii Cristologici în diferite feluri”[11]. Afirmându-se că monofiziţii au ţinut întotdeauna învăţătura Cristologică ortodoxă, oare nu se renunţă în acest fel la Sinodul Ecumenic de la Calcedon, care i-a anatemizat? Şi oare nu înseamnă această afirmaţie că monofiziţii rămân la învăţătura lor dintotdeauna? Atunci ce fel de credinţă şi tradiţie apostolică mărturisesc ortodocşii ecumenişti împreună cu monofiziţii?

În continuare s-a făcut un îndemn la ridicarea reciprocă a anatemelor, care „se va împlini pe temeiul că Sinoadele şi Părinţii care au fost anatemizaţi sau condamnaţi nu au fost eretici”[12] şi chiar „au fost ortodocşi în învăţătura lor”[13], după care se recomandă recunoaşterea botezului şi chiar prezenţa reciprocă la liturghie. Cu toate că Patriarhia Moscovei oficial s-a ferit să adopte documentele de la Chambesy, activitatea acesteia în direcţia monofiziţilor a fost destul de intensă (în special în relaţia cu biserica armeană).

eldridge-street-synagogue-17405495În aceeaşi perioadă Patriarhul Moscovei Alexie al II-lea (1990-2008) a făcut o vizită oficială în sinagoga centrală din New-York. Cuvântarea făcută acolo el a început-o cu următoarele cuvinte: „Dragi fraţi, şalom vouă în numele Dumnezeului iubirii şi al păcii!”, continuând: „Unirea iudaismului şi creştinismului are o bază reală în rudenia duhovnicească şi firească şi în interesele religioase pozitive. Noi suntem uniţi cu iudeii, fără respingerea creştinismului, nu în pofida creştinismului, ci în numele şi în puterea creştinismului, iar iudeii sunt uniţi cu noi nu în pofida iudaismului, ci în numele şi în puterea adevăratului iudaism”[14]. Pronunţând aceste grozăvii, acesta s-a pus pe sine împotriva învăţăturii Bisericii, căci zice Sf. Ioan Gură de Aur: „păgânatatea iudeilor şi a păgânilor este la fel”[15], şi iarăşi: „Demonii sălăşluiesc în sufletele iudeilor şi în locurile în care se adună ei”[16]. Oare, după aceste cuvinte, este cu putinţă ca ortodocşii să fie uniţi cu iudeii, fără respingerea creştinismului? Constatăm cu tristeţe că la ecumenişti aceasta este cu putinţă.

Dar iată că această vizită a Patriarhului Alexie al II-lea nu a fost singulară pentru treptele cele mai înalte ale ierarhiei bisericilor oficiale. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, vizitând o sinagogă din New-York, a declarat de la tribună: „Fără îndoială, dialogul interreligios este responsabilitatea şi obligaţia tuturor liderilor religioşi ai timpului nostru […] Noi avem un fundament comun – sfintele Scripturi pe care le păzim, precum şi Patriarhii şi Profeţii pe care îi venerăm”[17]. Dar acest dezmăţ ecumenist nu s-a oprit doar la vizite şi declaraţii, astfel încât Patriarhul Georgiei Ilia al II-lea a participat la sărbătoarea iudaică hanukka, aprinzând chiar lumânările ritualice (!!!), acelaşi lucru fiind făcut câţiva ani mai târziu şi de Patriarhul Serbiei Irineu [vezi Anexe].

sf ioan hrisostomPe toţi aceştia îi întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cum aveţi îndrăzneala voi, cei care lucraţi iudaizarea, după ce jucaţi cu demonii, să vă întoarceţi la adunarea apostolilor? După ce v-aţi îndepărtat şi v-aţi alăturat celor care au vărsat sângele lui Hristos, cum nu vă cutremuraţi să vă întoarceţi şi să luaţi parte la ospăţul Lui sfânt, să vă împărtăşiţi cu sângele Lui de mare preţ. Nu vă cutremuraţi, nu vă temeţi când săvârşiţi asemenea încălcări?”[18]. Iar canonul 71 Apostolic spune despre acestea: „Dacă vreun creştin ar aduce untdelemn la altarul păgânilor, sau în sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească”.

Încă o dată mărturisirea ecumenismului total, interreligios, din partea clericilor ortodocşi a fost făcută la Conferinţa despre credinţă şi ordine, organizată de CMB în 1993. Mitropolitul Gheorghe (Khodre), amintit mai devreme, a declarat: „Duhul suflă unde voieşte, şi sfinţenia, adică luminarea şi proslăvirea, este accesibilă tuturor oamenilor […] Creştinii care se lipesc de Hristos ca de adevăr, nu vor împiedica celelalte adevăruri, care sunt împrăştiate în tradiţiile religioase care îi înconjoară. Toate aceste adevăruri izvorăsc din acelaşi izvor dumnezeiesc […] Orice propovăduire se împotriveşte altei propovăduiri şi orice scriptură se împotriveşte altor scripturi. De aceea, scopul dialogului este mai presus de acestea şi depăşeşte tradiţiile religioase în calea spre dobândirea adevărului dumnezeiesc, care este ascuns după diverse cuvinte şi simboluri”[19].

Văzând starea generală în care s-a ajuns, din păcate nu e de mirare că nici unul din făptaşii acestor fărădelegi nu a fost pedepsit în nici un fel.

Întretimp, desfrânarea ecumenistă a continuat şi în celelalte direcţii cunoscute. Pe lângă acordurile de la Chambesy, despre care am pomenit, tot în 1993 Comisia mixtă de dialog teologic între ortodocşi şi catolici a adoptat Declaraţia de la Balamand.

În cap. 10 al acestui document se afirmă că Biserica Ortodoxă a adoptat poziţia cum că Ea ar fi unica Biserică mântuitoare doar ca reacţie la o poziţie similară a bisericii catolice. Noi, însă, ştim că această învăţătură este chiar temelia Bisericii Ortodoxe, căci anume Ea este cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Dar documentul pomenit nu se limitează la acestea, ci adaugă în continuare: „mărturisirea credinţei apostoleşti, participarea la aceleaşi taine […] nu pot fi considerate a fi însuşirea exclusivă a uneia dintre bisericile noastre”[20] – dar dacă biserica catolică mărturiseşte credinţa apostolică, atunci ortodocşii ce mărturisesc? Sf. Irineu al Lyonului spune răspicat: „Adevărul nu este în altă parte decât în Biserica universală, singura păstrătoare a învăţăturii apostolice. Ereziile sunt noi şi nu au origini apostolice”[21].

Prin acest document bisericile semnatare recunosc biserica catolică drept biserică a lui Hristos, adevărată şi mântuitoare: „Bisericile catolică şi ortodoxă se recunosc reciproc drept biserici-surori, împreună fiind responsabile pentru păstrarea Bisericii lui Dumnezeu în fidelitate faţă de pronia dumnezeiască”[22], şi în continuare: „nu se pune problema convertirii oamenilor de la o biserică la alta pe motiv de asigurare a mântuirii”[23], întărindu-le pe toate acestea prin recunoaşterea lucrării Harului mântuitor în biserica catolică: „Toţi trebuie să fie informaţi despre succesiunea apostolică a celeilalte biserici şi despre validitatea vieţii sale sacramentale”[24].

Socotim că toate aceste mărturii arată adevărata faţă a ecumenismului şi sunt pe deplin lămuritoare cu privire la esenţa eretică a acestei învăţături, care, iată, este mărturisită nu doar de Patriarhi şi episcopi în parte, dar şi în documente oficiale aprobate. Dat fiind că deja în acea perioadă împreună-rugăciunile cu ereticii au devenit o normă acceptată şi răspândită, pe fundalul întregului tablou acestea părând o încălcare „măruntă” (deşi foarte aprig condamnată de Canoane şi de Sfinţii Părinţi), nu vom enumera toate faptele de acest fel, ci vom arăta pe scurt documentele ecumeniste la care au subsemnat bisericile ortodoxe, dar şi cele mai relevante fapte şi declaraţii oficiale.

Astfel, în 1997, la Moscova a avut loc şedinţa comisiei teologice comune Islam-Ortodoxie, cu participanţi dn Rusia şi Iran. Rezultatele acesteia au fost sintetizate în comunicatul semnat de cele două părţi. Între altele, în document se menţionează: „Slujirea adevărului veşnic şi neschimbat este datoria noastră cea dintâi […] Este necesară unirea eforturilor tuturor religiilor tradiţionale, adică a religiilor vechi, pentru ca prin efort comun să fie zidită o societate fericită, în care să fie respectate valorile morale şi religioase ale tuturor popoarelor […] Dialogul bilateral… crează o bază profundă pentru dezvoltarea colaborării multilaterale frăţeşti între popoarele Rusiei şi Iranului, între adepţii Islamului şi Ortodoxiei – a celor două mari religii ale Revelaţiei”.

În 1997-1998, datorită nemulţumirilor şi protestelor din partea clerului şi a credincioşilor, Patriarhiile Bulgariei şi Georgiei au părăsit instituţiile ecumeniste CMB şi CBE (fără a înceta, însă, activitatea ecumenistă). O hotărâre similară a fost luată şi de Patriarhia Serbiei, dar decizia nu a fost pusă în practică, aşa încât aceasta a rămas membră a instituţiilor amintite.

O declaraţie comună a teologilor ortodocşi şi catolici din America de Nord afirma în 1999: „Teoria influentă a „iconomiei sacramentale” expusă în comentariile la Pidalion[făcute de Sf. Nicodim Aghioritul – n.n.] nu reprezintă tradiţia şi învăţătura dintotdeauna a Bisericii Ortodoxe, ci este mai curând o inovaţie a secolului XVIII, motivată de nişte circumstanţe istorice operative a acelor timpuri”[25].

În acelaşi an a avut loc o vizită a papei Ioan Paul II în România. Acesta a fost întâmpinat de Patriarhul Teoctist, cei doi săvârşind o slujbă comună [vezi Anexe]. Câţiva ani mai târziu, într-un interviu video, Patriarhul Teoctist a mărturisit că: „Am căzut de acord ca, atunci când suntem noi în teritoriul oriental ortodox, zicem Credeul fără adaosul que [filioque – n.n.] şi, când suntem în teritoriul unei Biserici romano-catolice, spunem cu”.

În anul 2000, Patriarhia Moscovei a adoptat un document sub denumirea „Principiile de bază ale Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de heterodoxie”. În acesta se afirmă: „Comunităţile căzute din unitatea cu Ortodoxia niciodată nu au fost privite ca fiind total lipsite de Harul lui Dumnezeu. Ruperea comuniunii bisericeşti duce inevitabil la vătămarea vieţii harice, dar nu întotdeauna la dispariţia completă a acesteia în comunităţile separate”[26], şi în continuare: „Tragedia despărţirilor a devenit o deformare seriosă, vizibilă a universalismului creştin”[27].

Un an mai târziu, Patriarhul Moscovei Alexie al II-lea a vizitat capitala Azerbaijanului, Baku, unde a avut loc o întâlnire cu liderul religios al musulmanilor din Caucaz. În declaraţia comună a celor doi se spune: „Noi, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse şi Preşedintele consiliului religios suprem al popoarelor Caucazului, liderul spiritual al musulmanilor din Azerbaijan, având o profundă credinţă că anume Cel de sus aranjează căile oamenilor, înălţăm mulţumiri Atotputernicului Creator, prin voia şi mila Căruia a avut loc întâlnirea noastră frăţească în Baku”, Patriarhul afirmând astfel credinţa în acelaşi Dumnezeu cu cel al musulmanilor.

În aceeaşi perioadă, în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene a fost adoptat documentul Charta Oecumenica. Printre altele, acesta îndeamnă la acţiunea „spre unitatea văzută a Bisericii”[28] (adică Biserica lui Hristos n-are unitate acum? Sau aceasta este nevăzută?), după care bisericile semnatare spun: „Ne obligăm… să depăşim autosuficienţa”[29]. În continuare se afirmă angajamentul împreună-rugăciunii, subliniindu-se: „Ne obligăm… să cunoaştem şi să preţuim slujbele religioase şi celelalte forme ale vieţii spirituale ale altor Biserici”[30]. Documentul culminează cu capitolele Să aprofundăm comuniunea cu iudaismul (cap. 10) şi Să cultivăm relaţiile cu islamul (cap. 11), în primul dintre acestea afirmându-se: „De poporul lui Israel, cu care Dumnezeu a încheiat un legământ veşnic, ne leagă o comuniune unică în felul ei”. În baza acestui document s-au organizat adunări ecumeniste cu împreună-rugăciuni, inclusiv cu participarea păgânilor [vezi Anexe].

În privinţa ecumenismului în direcţia catolicismului menţionăm închinarea Patriarhului Moscovei Kiril în faţa papei (pe când era mitropolit, vezi Anexe), pomenirea papei Benedict ca episcop în timpul unui tedeum slujit la Patriarhia Ecumenică, sfinţirea aghiasmei mari de către episcopul Oradiei Sofronie (Drincec) împreună cu un episcop greco-catolic [vezi Anexe], declaraţia din 2008 a delegatului Bisericii Greciei, arhim. Ignatios Sotiriadis, în faţa sinodului episcopilor bisericii catolice: „În aceasta stă şi responsabilitatea Primului Episcop al creştinismului, cel care prezidă în caritate, şi mai ales a unui Papă care este Magister Theologiae: să fie semn vizibil şi patern al unităţii”, punctul culminant în această listă fiind actul Mitropolitului Banatului Nicolae (Corneanu), care în anul 2008 s-a împărtăşit dintr-un potir comun cu greco-catolicii [vezi Anexe], din păcate e şi de prisos să amintim că această faptă a rămas nepedepsită. În aceeaşi perioadă a fost semnată declaraţia de la Ravenna, întocmită de Comisia mixtă de dialog teologic între ortodocşi şi catolici. În document se afirmă: „Sobornicitatea la nivel universal, realizată la sinoadele ecumenice, presupune un rol activ al episcopului Romei, ca fiind întâiul între episcopii marilor scaune episcopale”[31], şi în continuare: „Primatul şi sobornicitatea sunt reciproc interdependente”[32] – teze ce sunt potrivnice învăţăturii Bisericii Ortodoxe, care nu vede sobornicitatea ca pe o stare formală, juridică, ci ca pe una strâns legată de adevărul mărturisirii de credinţă, şi cu atât mai mult sobornicitatea ortodoxă nu depinde de un oarecare primat episcopal. Mai desfăşurat acest subiect îl vom trata în capitolul IV.1.

Nici ecumenismul total nu a scăzut din intensitate. De la începutul anilor 2000 au avut loc tot felul de vizite patriarhale în sinagogi şi moschei [vezi Anexe], afirmarea unor valori morale comune cu toate religiile tradiţionale[33], sau că „Toate cele trei confesiuni [ortodocşii, iudeii şi musulmanii] trebuie să ne adunăm şi să arătăm cum se cuvine să fie un om cinstit şi conştiincios”[34], toate acestea fiind sprijinite întretimp de diverse întruniri şi comisii în formatul Ortodoxie-islam sau Ortodoxie-iudaism. Punctul culminant pentru mulţi ortodocşi în privinţa percepţiei adecvate a ecumenismului a fost documentul summit’ului liderilor religioşi de la Moscova din 2006, sub care s-au semnat patr. Ilia al II-lea, patr. Teoctist, viitorul patriarh Kiril şi alţi trei întâistătători ai bisericilor ortodoxe oficiale, pe lângă reprezentanţi ai monofiziţilor, catolicilor, musulmanilor, iudeilor şi budiştilor. Piatra de poticnire a fost încheierea documentului respectiv, în care se spune: „Să păzim pacea făgăduită de Cel de sus”, aceasta nefiind altceva decât recunoaşterea unui Dumnezeu comun pentru toate aceste religii.

Am amintit toate aceste mărturii şi grozăvii nu pentru că ne face plăcere, sau pentru că ne-ar bucura căderea cuiva, Doamne fereşte! Dimpotrivă, e o adâncă durere să vezi atâta amar de fapte de apostazie, şi cu atât mai mult e dureros să vezi lipsa de reacţie din partea celor care mai au conştiinţă creştinească şi frică de Dumnezeu.

Am arătat toate acestea pentru a se vedea starea reală a lucrurilor, căci mulţi spun acum, amăgindu-se: „ecumenismul nu ne atinge, căci încă nu a intrat în Biserica Ortodoxă”. Vedem cu întristare că această învăţătură eretică este împărtăşită, mărturisită, propovăduită, iată, la cel mai înalt nivel. Această apostazie desigur nu poate rămâne fără urmări şi în celelalte aspecte ale vieţii bisericeşti: diluarea conştiinţei bisericeşti, pierderea reperelor duhovniceşti, stricarea rânduielilor (începând cu săvârşirea botezului şi a altor taine şi terminând cu ţinuta elementară creştinească – preoţi raşi, femei în pantaloni şi cu capul descoperit în biserici) etc. Ecumenismul deloc nu este undeva departe, ci este prezent adânc în viaţa de zi cu zi a bisericilor ortodoxe oficiale, devenind pas cu pas o normalitate general acceptată, iar acei credincioşi care, din frică de Dumnezeu, mai sunt revoltaţi şi tulburaţi de cele ce se întâmplă, de cele mai multe ori fac pact cu conştiinţa, ajungând chiar să-i scuze pe ereziarhii ecumenişti şi faptele lor apostate.

[1] Raportul Consultaţiei Bisericilor Ortodoxe de Răsărit şi Vechi Orientale, 1988, cap. II

[2] A. M. Rosales – The Day Assisi Became the ‘Peace Capital’ of the World (rom. Ziua în care Assisi a devenit „Capitala Mondială a Păcii”) , O.F.M., 1986

[3] „Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă” – Raportul celei de-a treia consultaţii pan-ortodoxe pre-sinodale, Chambesy, 1986, cap. 3

[4] T.V. Philip – Edinburgh to Salvador: 20th Century Ecumenical Missiology (rom. De la Edinburgh la Salvador: misiologia ecumenistă în sec. XX), 1999, cap. 7

[5] Fragment din conferinţa de presă susţinută de mitr. Kiril (Gundeaev) la Canberra, 1991

[6] Declaraţia participanţilor ortodocşi la a VII-a adunare generală CMB, Canberra, 1991, II.1

[7] Enciclica Patriarhului Ignatie IV din 12.11.1991, Apud Ierom. Savva Janic – Verootstupnicestvo, 2004

[8] Raportul Consultaţiei Bisericilor Ortodoxe de Răsărit şi Vechi Orientale, 1988, cap. II

[9] Prima declaraţie comună ortodoxo-monofizită, mănăstirea sf. Bishoy, 1989

[10] Mitr. Hrisostom (Konstantinidis) – Dialogul Bisericii Ortodoxe cu bisericile vechi orientale, „Theologia”, Atena, vol. 51, nr. 1, pag. 229-230

[11] A doua declaraţie comună ortodoxo-monofizită, Chambesy, 1990, cap. 9

[12] A doua declaraţie comună ortodoxo-monofizită, Chambesy, 1990, cap. 10

[13] A treia declaraţie comună ortodoxo-monofizită, Chambesy, 1993, cap. 1

[14] Cuvântarea Patriarhului Alexie al II-lea în faţa rabinilor din SUA, 13.11.1991

[15] Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia I împotriva iudeilor, VI.4

[16] Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia II împotriva iudeilor, III.5

[17] Discursul de la întâlnirea Patriarhului Bartolomeu cu membrii comunităţii iudaice din New York, 28.10.2009

[18] Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia II împotriva iudeilor, III.5

[19] T. Best, G. Gassmann – On the Way to Fuller Koinonia. Official Report of the Fifth World Conference on Faith and Order, Santiago de Campostela, 1993

[20] Declaraţia de la Balamand, 1993, cap. 13

[21] Sf. Irineu al Lyonului – Împotriva ereziilor, III.4

[22] Declaraţia de la Balamand, 1993, cap. 14

[23] Ibidem, cap. 15

[24] Ibidem, cap. 30

[25] Baptism and „Sacramental Economy” – An agreed statement of the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, 03.06.1999

[26] Principiile de bază ale Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de heterodoxie, 2000, 1:15

[27] Ibidem, 1:20

[28] Charta Oecumenica, 2001, cap. 1

[29] Ibidem, cap. 3

[30] Ibidem, cap. 5

[31] Declaraţia de la Ravenna, 2007, cap. 42

[32] Ibidem, cap. 43

[33] Afirmaţia Patr. Kiril în cadrul unei emisiuni televizate

[34] Arhiep. Ekaterinburgului Vichentie (Morari) în cadrul unei întâlniri cu liderii comunităţilor iudaice şi musulmane

Sursa: http://paterika.net/2014/06/03/ii-3-recunoasterea-oficiala-bisericilor-eretice-si-ecumenismul-interreligios/

UN STRIGĂT DE DURERE! SCRISOAREA DESCHISĂ ADRESATĂ IPS TEOFAN, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei

ÎPS Voastră Părinte Teofan,
Mitropolit al Moldovei și Bucovinei

ips-teofan-4_0.jpgCu adâncă și fără de margini amărăciune ne-am hotărât să vă scriem această scrisoare, un strigăt de neostoită durere pentru ceea ce ÎNGĂDUIȚI sau HOTĂRÂȚI să ni se întâmple de ceva vreme, mai exact de când a avut loc adunarea eretică din Creta, din 16.06.2016.
Vă scriem un grup de moldoveni, din eparhia al cărei Mitropolit sunteți, cu mila Domnului, și de care se vede că nu vă este deloc milă și că nu ne iubiți !
De câteva luni încoace ne-ați dat nenumărate dovezi că nu vă pasă de noi, că ne socotiți proști, o adunătură care trebuie reeducată și disciplinată, simple oi, o turmă care trebuie împinsă către alte pajiști!
Cu orice mijloace!
Nu ne iubiți, ÎPS Voastră, se vede din avion ! Nu ne iubiți !
Noi v-am iubit de când ați venit la noi, în Moldova, și credem că v-am mai putea iubi, dacă ați redeveni cel care ați fost și dacă ați dovedi că sunteți APĂRĂTOR, primul dintre noi și cel mai tare, al dreptei noastre credințe, al ORTODOXIEI! Pentru că asta trebuie să fie un Mitropolit, nu ?
Și, dacă nu ne iubiți ÎPS Voastră, ne mângâie gândul că ne iubește bunul Dumnezeu, care vede ce ne faceți și ce puneți la cale să ni se întâmple de câteva luni încoace! Ne vede lacrimile, suferința, jalea și ne aude strigătul sufletelor .
Iar dacă EL îngăduie să ne umiliți, să ne hăituiți și că încercați să ne schimbați gândurile, după cum vi le-ați schimbat ÎPS Voastră în Creta – înseamnă că are un plan cu noi, un plan de mântuire, pentru că Dumnezeu nu face niciodată ceva rău!
Credem însă că și cu ÎPS Voastră are un plan. O fi tot de mântuir ? Sau ne mântuim unii prin alții ?
N-am fi crezut niciodată că vom ajunge să gândim cum gândim despre ÎPS Voastră, așa cum n-am crezut niciodată că va veni o vreme când vă veți lepăda de noi și de tot ce ne-ați învățat, de tot ce ați predanisit, de tot și de toate pe care ÎNSUȘI HRISTOS v-a poruncit să ni le spuneți și faceți nouă, fraților mai mici ai Săi!
Ați fost în Creta, ați semnat niște documente eretice, ați călcat jurămintele făcute la hirotonie, de a apăra ADEVĂRUL-HRISTOS, chiar cu prețul vieții! Pentru că în Creta, HRISTOS a fost negociat și vândut la masa verde și ÎPS Voastră ați semnat cu numele și cu rangul pe care Dumnezeu vi le-a dăruit, ați semnat că sunteți de acord cu această vânzare-trădare !
Dumnezeu știe de ce Și-a retras harul pentru o vreme și v-a lăsat să greșiți! Poate pentru a vă da prilej să vă ridicați mai sus după aceea, prin pocăință, ca să-L mărturisiți cu și mai înflăcărată dragoste și să primiți cunună mai frumoasă !? Poate pentru ca să vă meritați și mai mult scaunul de Mitropolit !? Poate pentru ca să ispășiți și ÎPS Voastră cine știe ce păcate, că om sunteți, ca și noi !? E o taină!
V-a lăsat, poate, să greșiți, ca să vă dea șansa SĂ VĂ ÎNTOARCEȚI!!
Pentru că a greși este omenesc, dar a persevera în greșeală ESTE DIABOLIC!
Dar nu vreți să vă întoarceți, Părinte Mitropolit, nu vreți !
Perseverați în greșeală și mai puneți și pe deasupra, apăsați mai tare, precum iudeii coroana pe capul lui Iisus! Să doară mai tare, să usture, să curgă sânge!
Ne-am întrebat de multe ori, mulți dintre noi, oare cum dormiți noaptea? Sunteți liniștit? Nu vă mustră conștiința? Nu aveți coșmaruri? Nu auziți plânsul nostru, suspinele noastre, nu vă pasă de ele?
Nu vă doare că ne chinuiți și nu înțelegeți că noi credința nu ne-o negociem, orice ne-ați face? Și vedem și înțelegem că multe și felurite ne faceți și ne veți putea face!
Dar noi nu-i putem șterge din calendar, și nici din inimile noastre, pe Sfinții Paisie Aghioritul, Ioan Iacob Hozevitul, pe părintele Cleopa, pe părintele Arsenie Papacioc, pe acești Străjeri ai Ortodoxiei, pe care chiar preoții de mai ieri ne învățau să-i urmăm – că preoții de astăzi (unii dintre ei ) vă execută ordinele de hăituire cu un sârg care numai ”preoțesc” nu este și care ne mint fără nicio frică de Dumnezeu! Este foarte dureros și aproape inimaginabil cum ieri spuneau adevărul și astăzi se dezic de ce spuneau, răstălmăcesc, interpretează, ne prostesc în față! Pentru unii dintre ei Sfânta Scriptură a devenit echivalentă cu Coranul!!!
1254_stefan-cel-mare-si-sfant.jpgAșa ceva, noi, moldovenii Sfântului și Slăvitului Ștefan, nu vom accepta niciodată!
Și, drept pedeapsă, ce aveți de gând să faceți cu noi? Am auzit că PS Longhin i s-a pus mercur în mâncare; maicile de la Văratec au fost alungate în plină iarnă; călugări de la Petru Vodă au fost izgoniți; maici de la M-rea Frumoasa au fost bătute, schilodite; maici de la M-rea Miclăușeni sunt închise (poate între timp le-o fi eliberat) într-o chilie și ținute ostatice, ca să-și revină din ”rătăcire”; părintele Zaharia de la Sihăstria este ținut la secret; ieromonahul Pamvo, de la Rădeni, este vânat și vă jucați cu Sfinția sa precum șoarecele cu pisica; pe preotul Ioan Ungureanu de la Botoșani vreți să-l terminați psihic, trimițându-i echipe de preoți, trupe de șoc (numai cagulele le lipsesc!) să-l terorizeze, să-l amenințe, să-l ”cumințească!”
Astăzi nu mai rup carnea, nu te trag pe roată, nu te fierb în oala cu smoală, ci vor să-ți zdrențuiască mintea și nervii, ca să devii o cârpă, cu care ei mai apoi să se șteargă pe picioare, fără nicio remușcare! Nu au nevoie de trupul nostru, mintea vor să ne-o distrugă, pentru a ajunge la suflet! ÎL vor pe Dumnezeul din noi!
Și ce vă fac acești slujitori ai Domnului, ÎPS Voastră? Cu ce vă dezonorează de le vreți capul? Biserica este a lui HRISTOS sau este a ÎPS Voastre? În biserică ne închinăm la HRISTOS numai cu voia, cu aprobarea și cu binecuvântarea ÎPS Voastre?!?
De ce vă mâniați și prigoniți atât de tragic și inuman preoții, monahii și monahiile care refuză să vă pomenească, sau să participe la slujbele unde este pomenit numele ÎPS Voastre, care ACUM sunteți în greșeală?
De ce dați din deget și către noi, mirenii, și încă în Sfânta noapte a Învierii, așa cum nu a mai făcut nici un mitropolit din țara asta, întunecând BUCURIA?
De ce ne considerați ”rătăciți”, ”schismatici” ori ”extremiști” pe noi, cei care nu mai mergem la slujbele unde vi se pomenește numele?
HRISTOS a fost primul ”extremist” al lumii, pentru că EL a spus: ”CINE VA CREDE, SE VA MÎNTUI, IAR CINE NU VA CREDE, SE VA OSÂNDI!”
Cine va crede AȘA cum ne-a lăsat EL, fără să schimbăm o cirtă sau o iotă, fără adăugiri și fără alte ”invenții” – mincinoase.
Noi AȘA credem și AȘA vom crede, orice ne veți face !
Așa cum ne-au învățat tocmai preoții care acum ne arată cu degetul și ei! Așa cum ne-au învățat preoții noștri, care până la Creta au fost Păstori buni și blânzi, iar astăzi i-ați făcut lupi. ÎPS Voastră i-ați schimbat, pentru că ei nu au fost așa. Cu durere îi iubim, încă îi mai iubim și ne este jale de Sfințiile lor, că îi strâmtorați și îi faceți să sufere și să vă asculte de frică! Pentru că altfel nu ne explicăm schimbarea lor. Însă… că fricoșii nu se mântuiesc… de la sfințiile lor am învățat ! E problema lor dacă au uitat de Brâncovenu iar, până la urmă, mântuirea este o chestiune personală. E treaba lor, ei vor răspunde!
Părinte Mitropolit, ați semnat în Creta că există și alte/mai multe ”biserici”, pe când noi știam că Duhul Sfânt S-a pogorât O SINGURĂ DATĂ, la Cincizecime! De aceea credem cincizecimeaPantocratorîntr-UNA Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică, UNA, nu mai multe! Deci ne-a fost atacat Crezul – și ÎPS Voastră ați tăcut!
S-au ”interpretat” Sfintele Canoane (de fapt s-au schimbat!) până au ieșit cum au vrut neprietenii noștri – și n-ați zis nimic!
S-a pus problema ”relaxării” postului și nu am auzit să fi comentat ceva!
S-a dat liber la căsătoriile mixte și iarăși n-ați zis nimic! Sfinții Părinți au fost considerați învechiți și ruginiți și ați hotărât că e cazul să recunoaștem că trăim o epocă ”post-patristică” și din nou v-ați asumat, prin semnătură, acordul cu aceste erezii! Ecumenism la vedere!
Atâtea GREȘELI cumplite, pentru care nu există iertare, DACĂ nu vă reveniți!
Vă pasă de o semnătură greșită? Nouă nu ne-ar păsa, dacă v-ați dezice de ea! V-am reprimi în sufletele noastre, v-am cădea la picioare și vi le-am săruta cu evlavie și supunere și v-am urma pe calea crucii!
Poate cineva vă amenință, poate vă este viața pusă în primejdie… Dar ce-i viața aceasta, Părinte Mitropolit, dacă nu I-o dai lui Hristos? La ce v-ar folosi să ajungeți la adânci bătrâneți, Mitropolit sau Preafericit, cu traista plină de lepădări? Încotro vă îndreptați și cu noi ce vreți să faceți?
Deși credem că ne înșelăm amarnic, totuși (!) unii dintre noi mai credem într-o minune: credem că vă veți întoarce cu fața către ORTODOXIE, că o veți apăra, că NE veți apăra, chiar cu prețul vieții!
A venit lupul, de fapt LUPII! Vor să ne prade, să ne sfârtece credința și pe noi să ne alunge în râpi și în furtună! Ei cred că Hristos e departe și-I zgâlțâie corabia din toate încheieturile, vrând s-o scufunde! Uită că Biserica LUI nu o vor birui nici porțile iadului, sau nu cred!
ÎPS Voastră, HRISTOS e cu noi, e în corabie! Nu doarme de data aceasta, ci ne privește printre gene și așteaptă… Așteaptă să vadă ce facem noi, cum mărturisim și ai cui vrem să fim. Apoi … va interveni!
E timpul mărturisirii, Părinte Mitropolit!
Fiți cu noi, fiți de partea ADEVĂRULUI! Nu mai faceți rău, nu mai prigoniți, nu vă mai lăsați vicarii și inspectorii și stareții și starețele să amenințe, să alunge ori să bată! Hristos n-a bătut, n-a jignit și n-a făcut pe nimeni să plângă!
Lepădați-vă de ecumenism și fiți Păstorul cel bun, care-și pune viața pentru oile sale! Dacă nu vă întoarceți acum, nu veți mai avea când, pentru că trăim vremuri apocaliptice și timpul s-a scurtat, precum mai bine decât noi știți!
Iar dacă nu vreți, pentru că de putut… puteți! (să mori pentru HRISTOS se poate oricând și oriunde) – dacă nu vreți să vă întoarceți… noi vă vom spune precum au spus Sfinții Epictet și Astion înainte de a fi puși la cazne: ”Suntem creștini, facă Dumnezeu cu noi ce-o vrea!”
Suntem ORTODOCȘI, faceți cu noi ce vreți, noi ORTODOX vă vrem și pe ÎPS Voastră, și NU ecumenist!
Nu avem nimic cu nimeni, fiecare să-și vadă de eresurile lui, noi suntem și rămânem ORTODOCȘI! Ce vreți să faceți cu noi?
Cu dragoste și nădejdea că nu ați aruncat scrisoarea noastră chiar înainte de a o citi, vă alăturăm tabele cu numele celor (câțiva, nu mulți, dar nici proști!) care așteptăm un răspuns. Iar dacă nu ne veți da un răspuns scris, așa cum sperăm și este normal, așteptăm… SĂ VĂ VEDEM ÎN CALENDAR!
Cel ORTODOX!!!
Cale de mijloc nu există!

Iertare dacă v-am supărat și Dumnezeu să vă lumineze și să vă țină la picioarele LUI, pentru ca în Ziua Judecății să stați fără teamă.

Prof. Paraschiva Rădoi

Împreună cu un grup de credincioși moldoveni. (Lista cu semnături rămâne deschisă).

Sursa: https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/05/24/un-strigat-de-durere-scrisoarea-deschisa-adresata-ips-teofan-mitropolit-al-moldovei-si-bucovinei/

EPISTOLA ENCICLICĂ, CĂTRE ORTODOCŞII CEI DE PRETUTINDENEA, A BISERICII CELEI UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ, a celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos. Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848 este un răspuns la pretenția Papei Pius al IX-lea de a uni pe ortodocșii răsăriteni cu Roma. În răspunsul lor, Patriarhii explică de ce s-au despărţit ortodocșii de latini şi cum ar fi posibilă unirea. Ei demască, cu acest prilej, inovaţiile latinilor, combătându-le cu argumente solide, demonstrează că ei au fost cauza ,,schismei” dintre răsărit și apus, protestează contra prozelitismului latinilor şi îndeamnă stăruitor pe ortodocşi să rămână în dreapta credinţă.  Enciclica constituie unul dintre cele mai importante documente din istoria raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi franco-latinii care au părăsit Biserica lui Hristos.

Pagini 82 1,,Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, sfinţiţilor Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frăţească îmbrăţişare în Duhul Sfânt, şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca evanghelica propovaduire, sfântă şi dumnezeiască, a răscumpărării noastre, de către toţi aşa neschimbată să se vestească, şi în veci aşa curată să se creadă, precum au descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor săi Ucenici Mântuitorul nostru, Care pentru aceasta s’a deşertat pe sine, chip de rob luând (Filip. 2, 7), pogorându-se din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti; şi, iarăşi, mereu la fel precum aceia, făcându-se martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice în toată lumea au răsunat-o – căci în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor (Ps. 18, 4; Rom. 10, 18); şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum de obşte ne-au învăţat-o atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii Soborniceşti, cei de la marginile pământului, care aceleaşi graiuri le-au repetat, şi până la noi în Sinoade şi fiecare în parte au învăţat. Ci precum odinioară în Eden începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a făcut pe om călcător poruncii celei dumnezeieşte încunoştiinţate, tot astfel, amăgind pe mulţi din când în când şi în Edenul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi unelte ale sale pe aceştia făcând, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi nevinovaţi care vieţuiesc fără pază, neluând seama la cele ce s’au auzit (Evr. 2, 1) şi cele vestite de Părinţii lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei şi pururea la fel cu Dascălii cei de mai inainte; şi socotind neîndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi mărturisirea Bisericii celei de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi înnoiri, ca la îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei stricată.

  1. De aici dar ereziile cele mult sfâşiate şi îngrozitoare, cu care Biserica Sobornicească, primind chiar din scutecele ei toată armarea lui Dumnezeu, şi apucând şi sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu (Efes. 6, 13…17), nevoită a fost să se războiască, şi împotriva tuturor a biruit până azi, şi va birui în toţi vecii, după toată lupta mai strălucită şi mai puternică arătându-se.
  2. Ci din aceste erezii, unele au şi pierit cu totul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult ori mai puţin, fiind în putere până în vremea întoarcerii lor la Credinţă, altele iarăşi răsar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la pieire; că jalnice cugetări şi născociri fiind, de oameni jalnici, trăsnite cu anatema celor Şapte Sinoade a toată lumea, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, cea însufleţită de Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dăinuie veşnic, după nemincinoasa făgăduinţa Domnului: porţile iadului nu o vor birui pe dânsa (Mat. 16, 18); adică gurile necinstitorilor şi ereticilor (după cum ne tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi), oricât de cutezătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniştită şi fără zarvă. Dar oare ce este căci calea necinstitorilor sporeşte (Ierem. 12, 1)? Cum de se fălesc cei necredincioşi şi se ridică precum cedrii Libanului (Ps. 36, 35), tulburând slujirea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, măcar că se şi roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al satanei, aude de la Domnul totdeauna: Destul este ţie harul meu, că puterea mea în neputinţă se săvârşeşte (2 Cor. 12, 9). Deci cu dulceaţă se va lăuda mai mult în neputinţele sale, ca să locuiască în ea puterea lui Hristos (2 Cor. 12, 9), şi cei lămuriţi să se facă arătaţi (1 Cor. 11, 19).
  3. Între aceste erezii răspândite, pentru judecăţi pe care Dumnezeu le ştie, pe o mare parte a pământului, a fost cândva arianismul, iar astăzi este şi Papistăşia, dar şi aceasta (ca şi acela, care a pierit cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până în sfârşit, ci va trece şi se va doborî, şi în cer va răsuna glas mare: Doborâtu-s’a (Apoc. 12, 10).
  4. Părerea cea nouă, cum că „Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede”, este potrivnică lămuririi hotărâtoare a Domnului nostru, dată cu dinadinsul pentru aceasta (Ioan 15, 26): care de la Tatăl purcede, şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici Soborniceşti, dupa cum  este încredinţată de cele Şapte Sinoade a toată lumea, rostind: care de la Tatăl purcede(Crez):
  5. Fiindcă înlătură singurimea cauzei celei Una şi felurimea obârşirii Persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, amândouă acestea mărturisite în Evanghelie.
  6. Fiindcă aduce legături felurite şi neasemenea între ipostasurile cele de aceeaşi putere şi de aceeaşi slujire vrednice, cât şi contopirea ori amestecarea lor.

iii. Fiindcă arată ca fiind, aşa-zicând, nedesăvârşită, ba chiar întunecoasă şi greu de priceput mărturisirea de până atunci a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

  1. Fiindcă loveşte pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul Întâi a toată lumea de la Niceea şi de la Sinodul al Doilea a toată lumea de la Constantinopol, cum că adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh, şi ar fi trecut sub tăcere însuşirea deosebită a fiecăreia dintre cele două Persoane ale Dumnezeirii, măcar că era de trebuinţă a fi lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva arienilor şi makedonienilor.
  2. Fiindcă batjocoreşte pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea a toată lumea, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Crez, încât şi cu înfricoşate afurisenii şi cu pedepse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare, fie şi cu o virgulă, şi lor înşişi, şi oricăror altora; ca şi cum ar trebui a fi îndreptat şi adăugit, şi prin urmare toată învăţătura teologhicească a Părinţilor Soborniceşti ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.
  3. Fiindcă s’a strecurat la început în Bisericile Apusului ca un lup în piele de oaie, adică nu cu însemnare de purcedere, după înţelesul grecesc al Evangheliei şi din Crez, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra Papa Martin faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum desluşea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.

vii. Fiindcă arată o neînchipuită îndrăzneală, lucrând fără împuternicire, şi cu silnicie măsluieşte Crezul însuşi, care este moştenire de obşte a Creştinătăţii.

viii. Fiindcă a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile.

  1. Fiindcă a fost veştejită pe faţă de la prima sa înfăţişare, de către doi Papi de veşnică pomenire, Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea care, acesta din urmă, în epistola către sfântul Fotie, a pus în rând cu Iuda pe cei care au băgat-o întâi în dumnezeiescul Crez.
  2. Fiindcă a fost osândită de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului.
  3. Fiindcă a fost lovită cu afurisenie, ca o înnoire şi adăugire a Crezului, la Soborul al optulea a toată lumea, adunat la Constantinopole pentru împăcarea Bisericilor Răsăritene şi Apusene.

xii. Fiindcă odată intrată în Bisericile din Apus, fie a odrăslit roade de ruşine, fie a atras după sine curând şi alte înnoiri, cele mai multe potrivnice poruncilor Mântuitorului nostru celor hotărât scrise în Evanghelie, şi ţinute până la intrarea ei în Bisericile în care s’a furişat, precum: stropire în loc de botez, oprirea Sfântului Potir mirenilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, a dumnezeieştii Chemări a Preasfântului Duh celui care sfinţeşte slujirea, şi părăsirea vechilor rânduieli apostolice ale Bisericii Soborniceşti, oprind de pildă ungerea cu sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea Papei şi socotirea lui ca vicar al lui Hristos, şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţături, pe care-l ţinea vechea sfântă şi ortodoxă Biserică a Romei, pe atunci mădular preacinstit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice.

xiii. Fiindcă i-a împins pe teologii Apusului, apărătorii săi, neavând ei nici un temei în Scriptură ori la Părinţi pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături înşiruite, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii Sfintei Biserici Soborniceşti, dar şi la măsluirea scrierilor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni.

xiv. Fiindcă s’a ivit ca un lucru străin, nemaiauzit şi hulitor, chiar pentru celelalte obşti creştineşti bine cunoscute, care, mai înainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost înlăturate din Staulul sobornicesc.

  1. Fiindcă încă nu a putut fi apărată câtuşi de puţin din Scripturi, sau măcar în chip raţional de la Părinţi, cu toată osârdia şi osteneala apărătorilor ei, în nici una din învinuirile înşiruite. O asemenea părere poartă toate însemnele învăţăturii greşite ivite din firea şi în însuşirile ei. Ci orice învăţătură greşită care atinge cugetarea Sobornicească cu privire la Fericita Treime şi la obârşiile dumnezeieşti, şi chiar fiinţarea Preasfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă astfel, eretici, după hotărârea celui între sfinţi Damasie, Papă al Romei: „De va avea cineva dreaptă socotinţă pentru Tatăl şi Fiul, dar nu pentru Sfântul Duh, eretic este” (Mărturisirea credinţei soborniceşti trimisă de Papă Episcopului Tesalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, mergând pe urmele sfinţilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, a mărturisit odinioară către părinţii noştri, şi iarăşi mărturiseşte astăzi în sinod, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, este în sine erezie, iar cei care o urmează, oricare ar fi ei, eretici sunt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornică a Preasfântului Papă Damasie, iar sinoadele lor eretice, şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a ortodocşilor fii ai Bisericii Soborniceşti cu unii ca aceia neîngăduită, dupa cum întăreşte şi Canonul al şaptelea de la Sinodul al Treilea a toată lumea.
  2. Această erezie, care a împreunat cu sine şi multă mulţime de înnoiri, precum s’a arătat, s’a făcut cunoscută prin jumătatea veacului al şaptelea, la început şi tăinuindu-se, şi încă felurite însemnări având în ţinuturile apusene ale Europei, până ce cu încetul, furişându-se vreme de patru sau cinci veacuri, a covârşit vechea Ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci, şi cu sprijinul Domnitorilor, ducând la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bisericile pe atunci încă drept-slăvitoare ale Spaniei, dar şi pe cele germanice, galice şi italice, a căror ortodoxie se vestea odinioară în toată lumea, şi cu care adeseori se sfătuiau dumnezeieştii noştri Părinţi Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a cărora împreună bună-înţelegere şi lucrare cu noi până la Sinodul al Şaptelea a toată lumea a păzit nevătămată învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Dar în urmă, prin zavistia urâtorului de bine, înnoirile privitoare la teologhisirea cea sănătoasă şi ortodoxă a Preasfântului Duh – a cărui hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, după spusa Domnului (Matei 12, 31-32) – şi prin înnoirile privitoare la dumnezeieştile Taine, şi mai ales la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului, ca şi a dumnezeieştii Împărtăşanii şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare una dupre alta urmând, au pus stăpânire şi peste însăşi Roma cea veche; de unde, luând întărire în Biserică, au primit, spre a se deosebi, şi numele de Papistăşie. Căci măcar că la început unii dintre episcopii ei, numiţi şi Papi, s’au rostit în chip sobornicesc împotriva înnoirii, precum Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, aşa cum am mai spus, veştejind-o pe faţă în toată lumea, unul prin acele table de argint, iar celălalt prin epistola sa către sfântul Fotie la Sinodul al Optulea a toată lumea şi prin cea către Sfendopulcrie[1] prin mâna lui Metodie, episcopul Moraviei – cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de privilegiile potrivnice soborniciei, ce decurgeau pentru dânşii din erezie în apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu, şi găsind în ele mult folos lumesc şi „câştig mult”, închipuind o cârmuire monarhică în Biserica cea Sobornicească şi o singură-stăpânire al darurilor Sfântului Duh, nu numai că au schimbat după voie credinţa cea veche, despărţindu-se prin arătatele înnoiri de vechea şi primita ocârmuire creştinească, ci s’au silit prin nelegiuite uneltiri, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să momească de la Ortodoxie la apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii, şi astfel să robească voilor şi poruncilor oamenilor Biserica cea Sobornicească.
  3. Cei de fericită pomenire Înaintaşi şi Părinţi ai noştri de atunci, întru împreună-osteneală şi sfătuire, văzând călcată în picioare evanghelica învăţătură strămoşească, şi veşmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru sfâşiat de nelegiuite mâini, mişcaţi de părintească şi frăţească dragoste au plâns pierderea atâtor creştini pentru care a murit Hristos, lucrând cu multă osârdie şi iubitoare străduinţă, şi în sinoade şi îndeosebi, pentru ca, izbăvind învăţătura drept-slăvitoare a sfintei Biserici Soborniceşti, să coasă împreună la loc, de vor putea, ceea ce s’a sfâşiat; şi ca doctori încercaţi au chibzuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, îndurând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi trupul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi preacinstitelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au dovedit cu adevărat în această privinţă adevărul vorbelor celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile, cel până la cer strălucitor, când zicea, din cercare, despre episcopii Apusului, şi îndeosebi despre Papa: Care nu cunosc adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în erezia lor (Epistola către Eusebie al Samosatei). Şi astfel, cunoscând neîndreptarea lor după întâia şi a doua certare frăţească, lăsându-i în pace şi ocolindu-i, i-au lăsat la mintea lor cea îndărătnică (căci mai bun este războiul, decât pacea care desparte de Dumnezeu, cum a zis cel între sfinţi Părintele nostru Grigorie despre arieni). De atunci nu s’a mai aflat nici un fel de părtăşie duhovnicească între noi şi ei; căci aceia cu mâinile lor au adâncit prăpastia dintre ei şi Ortodoxie.
  4. Dar pentru aceasta Papistăşia nu a încetat a tulbura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci trimiţând pretutindenea aşa-numiţi propovăduitori, neguţători de suflete, înconjură uscatul şi marea ca să facă un prozelit, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnului nostru, să măsluiască prin adaos dumnezeiescul Crez al sfintei noastre Credinţe, să arate de prisos Botezul cel lăsat de Dumnezeu, nefolositoare împărtăşirea cu Paharul Legământului, şi câte altele nenumărate, însuflate de dracul înnoirii atotîndrăznitorilor scolastici din Veacurile de Mijloc şi Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânire. Fericiţii noştri înaintaşi şi părinţi, în evlavia lor, deşi încercaţi şi prigoniţi în multe feluri şi în multe chipuri, dinăuntru şi dinafară, pe faţă şi în ascuns de către Papistăşie, încrezându-se în Domnul, au izbutit a izbăvi şi a ne învăţa şi pe noi această nepreţuită moştenire a părinţilor noştri, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe o comoară de mult preţ generaţiilor ce vor veni, până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi, şi nu vor înceta pentru aceasta Papistaşii, a lovi dupa obiceiul lor Ortodoxia, care le este zilnică mustrare vie înaintea ochilor, ca unor lepădaţi de credinţa lor cea strămoşească. De ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei acele loviri împotriva ereziei care a năvălit asupra Apusului şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte că, dacă osârdia lor în nimicirea Ortodoxiei s’ar fi întrebuinţat cumva în nimicirea ereziei şi a înnoirilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, cei din urmă Papi ortodocşi de fericită pomenire, de mult nu ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume, şi am putea acum să spunem acelaşi, după făgăduinţa apostolică! Dar osârdia urmaşilor lor nu a fost în apărarea Credinţei Ortodoxe, precum osârdia vrednicului de pomenire Leon al III-lea, acum între cei fericiţi.
  5. Într’o oarecare măsură silniciile personale ale Papilor din urmă încetaseră, şi nu mai erau decât cele ale propovăduitorilor lor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847, a dat la 6 Ianuarie acest an o Epistola Enciclică Către Răsăriteni, având douăsprezece file în tălmăcirea grecească, pe care trimişii săi au răspândit-o ca pe o molimă venită din afară înăuntrul Turmei noastre Ortodoxe. În această Enciclică el se adresează acelora ce în felurite vremuri şi în felurite obşti creştineşti au apostaziat şi au trecut la Papistăşie, fiindu-i deci prielnici, dar se îndreaptă cu dinadinsul şi către ortodocşi, fie direct, fie nenumindu-i; şi pomenind pe dumnezeieştii şi sfinţii noştri Părinţi (fila 3, r. 14-18; fila 4, r. 19; fila 9, r. 6; şi filele 17 şi 23), îi defaimă în chip vădit pe aceştia, cât şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor: pe ei ca ascultând, zice-se, de poruncile papistăşeşti şi de hotărârile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii Soborniceşti; iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi, prin urmare, defăimându-ne faţă de Turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată, ca pe nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi nepurtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi hrăpind ca pe o moşie a sa Biserica cea Sobornicească a lui Hristos, fiindcă ţine, precum se laudă, Scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, alegând drept temei al oricărei învăţături teologhiceşti aceste cuvinte cu totul de mirare (fila 10, r. 29): „nici că se află vreo pricină să vă împotriviţi întoarcerii la adevărata Biserică şi la părtăşia cu acest sfânt Scaun al nostru.”
  6. Neîndoielnic, oricare din fraţii şi fiii noştri în Hristos, care cu evlavie a fost crescut şi învăţat, cu băgare de seamă şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu citind, va socoti că şi vorbele celui de acum Episcop al Romei, ca şi ale schismaticilor săi înaintaşi, nu sunt vorbe de pace, cum zice (fila 7, r. 8), şi de bunăvoire, ci cuvinte de amăgire şi vicleşug, ţintind însuşi a se mări pe sine, după obiceiul înaintaşilor lui cei potrivnici soborniciei. De aceea şi suntem încredinţaţi că, aşa cum nu s’au înşelat până azi, ortodocşii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci adevărat este cuvântul Domnului nostru (Ioan 10, 5): După cel străin nu merg, ci fug de la dânsul, că nu cunosc glasul străinilor.
  7. Cu toate acestea, am socotit ca pe a noastră părintească şi frăţească trebuinţă, şi ca pe o sfântă datorie, să vă întărim prin cea de faţă încunoştiinţare în Ortodoxia care din strămoşi o ţineţi, şi să arătăm totodată în treacăt netemeinicia cugetelor Episcopului Romei, lucru care în chip vădit el însuşi îl cunoaşte. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte Scaunul, ci de la Scaunul Apostolic se sileşte a-şi temeli stăpânirea, iar de la stăpânire mărturisirea sa. Dar adevărul stă chiar dimpotrivă. Nu numai că Scaunul Romei se socoteşte a fi fost cinstit de către Fericitului Petru doar din predanie, dar nici Scaunul domnesc al Fericitului Petru mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasilie (Epist. 48 către Atanasie cel Mare) ca fiind „cea mai însemnată între toate Bisericile din lume”, ba încă mai mult, Sinodul al Doilea a toată lumea, scriind către un Sinod al Apusenilor (preacinstiţilor şi cucernicilor fraţi şi împreună-slujitori Damasie, Ambrozie, Britton, Valerian şi ceilalţi) mărturiseşte, zicând: „Biserica cea preaveche şi întru adevăr Apostolească a Antiohiei Siriei, în care pentru întâia dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor”, nici aceasta, zicem, Biserica Apostolească a Antiohiei, nu a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile soborniceşti, măcar că este una care într’adevăr se poate mândri cu Scaunul lui Petru. Dar ce zicem? Însuşi Fericitul Petru în persoană a fost judecat înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galat. 2, 14) şi a fost aflat, după mărturia Scripturii, vinovat şi nu drept umblând. Ce trebuie dar a crede pentru cei care se laudă şi se semeţesc numai cu ţinerea Scaunului său, aşa de măreţ în ochii lor? Ba încă marele Vasile, cel până la cer strălucitor, a toată lumea dascăl al Ortodoxiei în Biserica cea Sobornicească, la care şi episcopii Romei sunt nevoiţi a ne trimite (fila 8, r. 31), lămurit şi desluşit ne-a arătat mai sus ce preţuire se cade a avea pentru judecăţile nepătrunsului Vatican: Care, zice el, nu cunosc adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în erezia lor.Astfel că înşişi acei sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte luminători şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i înşiruie Sanctitatea Sa, şi ne sfătuieşte (fila 8) să urmăm lor, ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Scaun, ci Scaunul însuşi şi pe cel de pe Scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Sinoadelor, şi după Credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au osândit în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorie, Papă al Romei, şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei, şi pe Makedonie şi Nestorie, Patriarhi ai Constantinopolelui, şi pe Petru Gnafevs, Patriarhul Antiohiei, şi pe ceilalţi. Căci dacă şi urâciunea pustiirii a şezut în locul cel sfânt, după mărturia Scripturilor (Daniil 9, 27; Mat. 24, 15), de ce nu şi înnoirea şi erezia pe Scaun Sfânt? Şi de aici se arată dintr-o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte strădanii (fila 8, r. 9, 11, 14) în folosul puterii tiraniceşti a Episcopului Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pe piatra cea neclătinată a mărturisirii lui Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Mat. 16, 16) (care era răspunsul de obşte din partea Apostolilor, întrebaţi: Dar voi cine-mi ziceţi că sunt? – Mat. 16, 15, cum tâlcuiesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni), pe şubredă temelie s’ar fi întemeiat chiar însuşi pe Chifa, darmite pe Papa, care după ce s’a făcut stăpân pe cheile Împărăţiei Cerurilor, le-a chivernisit aşa precum bine se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului Paşte oile mele, dumnezeieştii noştri Părinţi cu un glas învaţă că nu era un privilegiu al Fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu atât mai puţin al urmaşilor lui, ci simplă reaşezare a lui în apostolatul din care căzuse prin întreita lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul întreitei întrebări a Domnului Mă iubeşti? şi mai mult, şi decât aceştia (Ioan 21, 16). Căci aducându-şi aminte de cuvintele: Dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti (Mat. 26, 33), s’a mâhnit căci a zis lui a treia oară: Mă iubeşti? Dar urmaşii lui iau zicerea în chip prielnic, în înţelesul cel foarte plăcut lor.
  8. Dar, zice Sanctitatea Sa (fila 8, r. 12), Domnul a spus lui Petru (Luca 22, 32): Eu m’am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi. Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că satana încercase să tulbure credinţa tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru, şi aceasta mai cu seamă pentru că grăise cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai presus de ceilalţi (Mat. 26, 33): Dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare. A început a se blestema şi a se jura că: Nu ştiu pe omul acesta. Iată cât de slabă este firea omenească lăsată în voia ei. Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios (Mat. 26, 41). Trecătoare, am zis, pentru ca, venindu-şi iarăşi în sine, prin întoarcerea în pocăinţă, să întărească şi mai mult pe fraţii săi în Acela pentru Care ei nici şi-au călcat jurământul, nici s’au lepădat. O, înţelepte judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică a fost cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Ci credem că Cina cea sfântă se săvârşeşte şi astăzi în fiecare zi – aceasta faceţi întru pomenirea mea (Luca 22, 19). Şi de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni (1 Cor. 11, 26). Dragostea frăţească, cea cu atâta grijă poruncită nouă de către Învăţătorul nostru de obşte, zicând: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 35), al căreia zapis şi pecete Papii le-au sfâşiat primii, apărând şi primind eretice înnoiri, potrivnice celor binevestite nouă şi întărite de către Dascălii şi Părinţii noştri de obşte, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi cu tărie în sufletul popoarelor creştine şi îndeosebi al celor ce le cârmuiesc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (fila 7, r. 43) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea de obşte şi unirea creştinilor în Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în care şi credem, ca să fie una, precum noi una suntem (Ioan 17, 22), lucrează şi în noi nu mai puţin decât în Sanctitatea Sa, şi aici dorinţa şi osârdia noastră frăţească întâlnesc pe ale Sanctităţii Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează sub cuvânt de a se păstra întreg şi neatins dumnezeiescul Crez cel neprihănit şi desăvârşit al Credinţei Creştineşti, după glăsuirea evanghelică şi hotărârile celor Şapte Sfinte Sinoade a toată lumea, şi după învăţătura Bisericii Soborniceşti celei de totdeauna; iar în Sanctitatea Sa, pentru sprijinirea şi întărirea stăpânirii şi dregătoriei celor care şed pe Scaunul Apostolic şi a noii lor învăţături. Iată în scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţelegeri dintre noi şi aceia, şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care nădăjduim ca, prin împreună-lucrarea vestitei înţelepciuni a Sanctităţii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre, după cum ne-a făgăduit Dumnezeu (Ioan 10, 16): Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade a le aduce, şi glasul meu vor auzi (Care de la Tatăl purcede). Fie spusă acum şi cea de-a treia. Căci de socotim, după cuvintele Sanctităţii Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, ar fi rămas legată şi unită cu Scaunul lui Petru, şi că ar trece în putere către cei ce şed în timp pe el, deşi, cum s’a spus mai sus, nu avem nici un temei spre a ne întări în această părere (după cum aflăm din pilda Fericitului Petru însuşi, din Scriptură, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), ne încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului nostru că va veni vremea când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu piară până în sfârşit credinţa lui, va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii Scaunului său, care va şi plânge cu amar precum acela, şi întorcându-se oarecând, ne va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în Mărturisirea Ortodoxă care din strămoşi o ţinem. Şi dea Dumnezeu ca acest adevărat urmaş al lui Petru să fie Sanctitatea Sa! Şi ce oare ne împiedică să adăugăm la această umilă rugăminte a noastră şi curatul nostru Sfat din inimă în numele Sfintei Biserici Soborniceşti? Nu îndrăznim a zice, cum face Sanctitatea Sa (fila 10, 1.22), ca lucrurile să se facă „fără nici o zăbavă”, ci zicem fără grabă, cu multă chibzuinţă, şi încă, de va fi trebuinţă, cu sfatul Episcopilor, Teologilor şi Dascălilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi, mai iubitori de adevăr şi nepărtinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiasca iconomie, toate neamurile din Apus.
  9. Zice Sanctitatea Sa că Episcopul de Lugdunum, Sfântul Irineu, scrie în lauda Bisericii Romane: Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindenea, sunt îndatoraţi a se duce către această Biserică, din pricina întâietăţii ei, Biserică în care s’a ţinut întru totul de către credincioşii de pretutindenea predania ce vine de la Apostoli. Deşi acest sfânt zice cu totul altceva decât cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi tâlcuirea cea după bunul lor plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică Romană era Apostolică şi Ortodoxă? Ci nimeni între noi nu va pregeta a o numi şi pildă de Ortodoxie. Încă vom şi adăugi, spre mai marea ei laudă, şi locul de la istoricul Sozomen (Ist. Bis. III, 12) pe care Sanctitatea Sa l-a trecut cu vederea, pentru chipul în care, până la un timp, a putut a-şi păzi Ortodoxia ce-i lăudăm: „Căci îndeobşte Biserica cea din tot Apusul, curat cârmuindu-se de dogmele Părinţilor, a fost ferită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine ar fi tăgăduit întâietatea ei canonică în înşiruirea Ierarhiei, atâta vreme cât s’a cârmuit curat de dogmele Părinţilor, ţinându-se de limpedea rânduială a Scripturii şi a Sfintelor Sinoade? Acum însă nu mai aflăm păstrată în ea nici dogma Fericitei Treimi, după Crezul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi întâi la Niceea şi al doilea la Constantinopol, care l-au mărturisit şi întărit celelalte cinci Sinoade a toată lumea, şi sub atâtea afurisenii i-au pus pe cei ce l-ar schimba fie şi cu o cirtă, ca pe unii ce s’ar face nimicitorii lui; nici aflăm forma cea apostolească a dumnezeiescului Botez, nici Chemarea Duhului celui de taină săvârşitor asupra sfintelor, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Pahar socotit – să nu fie! – ca o băutură de prisos, şi altele multe, necunoscute nu doar sfinţilor noştri Părinţi, care au fost totdeauna sobornicesc şi negreşelnic canon şi dreptar al Ortodoxiei, precum şi Sanctitatea Sa învaţă, cinstind adevărul (Fila 6), dar şi vechilor sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi această întâietate, pentru care se luptă acum din toate puterile Sanctitatea Sa, precum au făcut şi înaintaşii săi, s’a preschimbat dintr’un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic, în stăpânească hegemonie. Ce trebuie dar să credem despre predaniile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa prefacere şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezător în vrednicia Scaunului Apostolic, încât să cuteze a zice că de ar trăi din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi cea dintru început învăţătură apostolească în atâtea dintre cele mai de căpetenie şi soborniceşti hotărâri ale Creştinătăţii, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la înnoirile şi la cele de sine aşezăminte ale Bisericii Romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se cârmuieşte curat de dogmele Părinţilor? Dacă ar vedea, de pildă, cum Biserica Romană nu numai că înlătură din canonul ei liturgic, după insuflarea scolasticilor, străvechea şi apostolica chemare a Duhului celui de taină Sfinţitor, şi că strâmbă slujba în chip vrednic de plâns în partea ei cea mai de căpetenie, dar şi sârguieşte cu îndărătnicie ca să o scoată şi din Liturghia celorlalte Obşti Creştineşti – cu defăimare grăind Sanctitatea Sa despre aceasta, în chip aşa de nevrednic de Scaunul Apostolic cu care se laudă, că „s’a strecurat după schismă” (fila 11, r. 11) –  câte n’ar zice despre această înnoire dumnezeiescul Părinte? El care ne încredinţează (Cartea a IV-a, cap. 34) că „pâinea cea din pământ, primind şi poftirea  lui Dumnezeu, nu mai este pâinea de obşte” ş.c.l., înţelegând prin „poftire” (ekklhsiV) chemarea (epiklhsiV). Faptul că Irineu crede că prin ea se săvârşeşte Taina Jertfei este însemnat în chip deosebit chiar şi de către Franciscus Feu-Ardentius, din cinul călugărilor papistaşi zişi Minoriţi, care la 1639 a scos scrierile sfântului cu scolii, şi care zice (Cartea I, cap. 18, fila 114) că Irineu învaţă „că pâinea şi Paharul amestecat, prin cuvintele chemării se fac adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos”. Iar de ar auzi despre vicariatul şi dreptul de eretocrit[2] a Papei, câte nu ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape neînsemnată pricină pentru prăznuirea Paştilor (Eusebie, Ist. Bis. V, 26), s’a împotrivit cu aşa cutezare şi biruinţă silniciei Papei Victor în Biserica cea slobodă a lui Hristos? Astfel că chiar martorul adus de Sanctitatea Sa pentru întâietatea Bisericii Romane arată că vrednicia ei nu este una stăpânească, şi nici de plângere, cum n’a avut-o vreodată nici însuşi Fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica Sobornicească şi o cinstire arătată Papilor pentru faima şi întâietatea Cetăţii. Tot aşa şi Sinodul al IV-lea a toată lumea – pentru a păstra înşiruirea rangurilor Bisericilor, cea canoniceşte aşezată de Sinodu al III-lea a toată lumea (Can. 8), urmând Sinodului al II-lea a toată lumea (Can. 3), care şi el urma celui Dintâi (Can. 6), ce numea obicei dreptul de eretocrit al Papii peste Apus – a arătat în acest chip temeiul acesteia: „Părinţii după dreptate i-au dat întâietatea de cinstire (ta Presbeia), pentru că Cetatea aceea era cetate împărătească” (Can. 28), nespunând nimic despre singura stăpânire a Papei asupra apostoliei lui Petru, şi încă mai puţin despre vicariatul Episcopilor Romei şi despre Păstoria universală. Iar o asemenea tăcere adâncă asupra unor aşa de mari privilegii – şi nu numai aceasta, ci şi temeiul arătat al întâietăţii, adică nu Paşte oile mele, nici Pe această piatră voi zidi Biserica mea, ci numai vechiul obicei şi însuşirea de Cetate Împărătească, şi acestea nu de la Domnul, ci de la Părinţi – va părea, suntem încredinţaţi, lucru greu de înţeles Sanctităţii Sale, care cugetă altfel despre întâietatea sa (fila 8, r. 16), cu-atât mai mult cu cât el însuşi, cum vom vedea, ţine în mare cinste sus-zisa mărturie a Sinodului al IV-lea a toată lumea, ce crede a fi prielnic Scaunului său, şi cu cât Sfântul Grigorie Dialogul, numit şi cel Mare (Cartea I, Ep. 25), obişnuia a le numi pe aceste patru [Sinoade a toată lumea] ca fiind cele patru Evanghelii şi piatră cu patru feţe, pe care s’a zidit Biserica Sobornicească.
  10. Zice Sanctitatea Sa (fila 10, r. 12) că certându-se Corintenii, au făcut arătare către Clement, Papă al Romei, care judecând pricina, le-a scris, iar ei aşa de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în Biserici. Dar aceasta este prea slabă întărire a stăpâniei papistăşeşti în casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma miezul ocârmuirii şi Cetate de scaun, în care sălăşluiau împăraţii, se cădea ca orice pricină de oarecare însemnătate, cum arată istoria a fi fost cea a Corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales când una din părţile aflate în neînţelegere cerea ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, în pricini neobişnuite şi cu anevoie de dezlegat, scriu Patriarhului Constantinopolului, fiindcă este în cetatea de scaun a Împărăţiei, şi încă pentru sobornicele sale întâietăţi. Şi dacă împreună-lucrarea frăţească va îndrepta cea ce este de îndreptat, bine! Dar de nu, se vesteşte lucrul şi Cârmuirii, după rânduială. Dar această înţelegere frăţească în credinţa Creştinească nu se neguţătoreşte prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Fie acesta răspunsul nostru şi pentru pildele de frăţească şi cuvenită sprijinire a întâietăţii Episcopilor Romei, Iuliu şi Inochentie, arătate de sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Gură de Aur, de care face vorbire Sanctitatea Sa (fila 9 r. 6, 17), pentru care urmaşii acelora caută acum a ne răsplăti prin măsluirea dumnezeiescului Crez, deşi Iuliu însuşi s’a pornit atunci împotriva unora pentru că „tulbură Bisericile, nestăruind în învăţătura de la Niceea” (Sozomen, Ist. Bis., Cartea III, cap 7), ameninţându-i (id.) cu scoaterea din Biserică „de nu vor înceta cu înnoirile.” Trebuie încă spus în pricina Corintenilor, că fiind atunci numai trei Scaune Patriarhale, cel mai apropiat şi cel mai potrivit pentru Corinteni era cel al Romei, către care şi se cădea să se îndrepte în chip canonic. Nu vedem dar în acestea nimic neobişnuit, nici vreo dovadă a puterii tiranice a Papei în Biserica cea slobodă a lui Dumnezeu.
  11. Ci zice, în sfârşit, Sanctitatea Sa (pag. 9, r. 20), că Sinodul al Patrulea a toată lumea (pe care din greşeală, fireşte, îl mută de la Calcedon la Cartagina), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon.” Lucrul este adevărat. Dar Sanctitatea Sa nu trebuie să treacă cu vederea cum şi după ce fel de cercetare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat în lauda lui Leon. Ci întrucât Sanctitatea Sa, căutând poate a nu înmulţi cuvântul, pare a fi lăsat afară acest preafolositor lucru, care arată în chip vădit cu cât stă mai presus Sinodul a Toată Lumea nu numai decât Papa, ci încă şi decât oricare Sinod al lui, iată vom arăta noi către toţi faptul aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Calcedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre dânşii, au fost însărcinaţi de Sinod a cerceta şi după grai şi după înţeles sus-pomenita Epistolă a lui Leon; şi nu numai atât, ci încă să dea în scris şi sub iscălitură judecata lor asupra ei, de este ori nu ortodoxă. Cele aproape două sute de judecăţi şi hotărâri asupra Epistolei se găsesc îndeosebi în adunarea a patra a numitului sfânt Sinod, cu vorbiri de felul acesta:

„Maxim al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfântului Leon, Arhiepiscop al Romei celei Împărăteşti, se potriveşte celor hotărâte de către cei trei sute optsprezece sfinţi Părinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol, Noua Romă, şi cu credinţa înfăţişată la Efes de preasfinţitul Episcop Chiril. Şi am iscălit dedesubt.”

Şi iarăşi:

„Theodorit, preacucernicul Episcop al Chirului: Epistolia preasfinţitului Arhiepiscop, Domnia Sa Leon, este deopotrivă cu credinţa statornicită la Niceea de către sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi cu Crezul înfăţişat la Constantinopole de către cei o sută cincizeci, şi cu epistolele fericitului Chiril. Şi primind sus-numita epistolă, am iscălit dedesubt.”

Şi aşa toţi la rând mărturisesc: „Epistola se potriveşte,” „Epistola este întocmai,” „Epistola este pe potriva înţelesului” şi celelalte. După atât de multă şi aşa de aspră cercetare a asemuirii sale cu sfintele Sinoade de mai înainte, şi după deplină încredinţare asupra dreptei aşezări a înţelesului său, şi nu doar că era Epistola Papei, au scos, fără nici o pizmuire, această strigare preavestită, cu care şi Sanctitatea Sa acum lăudându-se, se mândreşte. Dar dacă şi Sanctitatea Sa ne-ar fi trimis cuvinte asemenea şi într’un glas cu cele Şapte Sfinte Sinoade a toată lumea de mai înainte, în loc să se laude cu evlavia înaintaşilor săi, cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într’un Sinod a toată lumea, s’ar fi putut lăuda pe drept cu propria ortodoxie, vestind adică ale sale bunătăţi în locul cinstirilor strămoşeşti. Fie dar încredinţat Sanctitatea Sa că încă şi acum, scriindu-ne astfel de lucruri, pe care cercetându-le şi cercându-le două sute de părinţi, le-ar afla într-un gând şi asemenea cu Sinoadele sus-pomenite, atunci, zicem, va auzi şi de la noi păcătoşii astăzi nu numai „Petru a grăit astfel”, şi orice altă cuvenită cinstire, dar şi: „Sărutată fie sfânta mână care a şters lacrimile Bisericii Soborniceşti.”

  1. Şi suntem cu totul îndreptăţiţi a aştepta de la chibzuita prevedere a Sanctităţii Sale un lucru aşa vrednic de adevăratul urmaş al Fericitului Petru, al lui Leon I, ca şi al lui Leon al III-lea, care pentru paza credinţei ortodoxe a săpat pe nepieritoare table dumnezeiescul Crez fără înnoire – lucru ce va uni iarăşi Bisericile Apusului cu Sfânta Biserică Sobornicească, în care sunt încă goale şi gata de primire şi Scaunul de întâi-stătător canonic al Sanctităţii Sale, şi celelalte Scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat  împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost în chip neîncuviinţat puşi în dregătorie prin lucrarea celorlalţi, trecându-se astfel cu vederea Preoţia. Ci noi aşteptam „cuvânt de mângâiere”, nădăjduind ca acesta, după cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului (Epistolia 55), „să calce din nou pe vechile urme ale Părinţilor.” Încât nu fără mare uimire am citit numita epistolă Enciclică adresată Răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere sufletească vedem şi pe Sanctitatea Sa, cel vestit pentru chibzuinţă, grăind ca şi înaintaşii săi în schismă cuvinte ce pun asupra noastră stricarea curatului şi sfântul nostru Crez, pecetluit de cele Şapte Sinoade a toată lumea, cât şi vătămarea sfintelor Liturghii, când numai cereasca lor ţesătură, şi numele celor care le-au întocmit, şi chipul preacinstitei vechimi, şi întărirea dată lor de Sinodul al Şaptelea a toată lumea (Actul VI) l-ar fi făcut să încremenească şi să-şi abată în lături nelegiuita şi atotcutezătoarea mână pe cel ce ar fi pălmuit astfel pe Domnul Slavei. Din acestea am înţeles în ce hăţiş de înşelări fără ieşire şi păcat de neîndreptat al răsturnării a aruncat Papistăşia până şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii Romane, încât pentru păstrarea nevinovatei, şi deci preţuitei dregătorii vicariale, deopotrivă cu a tiraniceştii întâietăţii cu cele ce atârnă de la ea, să ajungă a nu mai putea face altfel decât să-şi bată joc de cele mai sfinte şi de neatins lucruri, îndrăznind totul pentru acel singur ţel. Măcar că în vorbe îmbrăcându-se cu evlavioasa preţuire a „preacinstitei vechimi” (pag. 11, r. 16), în fapt pornirea înnoitoare rămâne înlăuntru; şi este de mirare cum Sanctitatea Sa nu se gândeşte la sine când zice că „trebuie să aruncăm tot ce s’a strecurat între noi de la Schismă,” când el şi ai săi au răspândit veninul înnoirii până şi în Cina Domnului nostru. Se vădeşte din aceste cuvinte că Sanctitatea Sa socoteşte neîndoielnic că şi în Biserica Ortodoxă s’a întâmplat acelaşi lucru ce vede că s’a întâmplat în Biserica Romei de la ridicarea Papistăşiei: adică schimbare dintr’o dată în toate Tainele, şi stricare, după vorbăria scolastică, în care încrezându-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi Dogme au suferit la fel, preţuind însă, chipurile, a noastră „preacinstită vechime.” Şi aceasta dintr’o îngăduinţă cu totul apostolească! – „fără”, cum zice dânsul (pag. 11, r. 5),  „a ne întrista cu vreo aspră îngrădire!” Dintr-o asemenea necunoaştere a apostolicei şi soborniceştii hrane cu care vieţuim s’a tras şi cealaltă rostire a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut păstra unirea învăţăturii şi sfânta supunere”, punând pe seama noastră în chip curios chiar năpasta de care el însuşi suferă în casa lui; tot aşa cum oarecând Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, învinovăţind pe Greci de a fi schimbat Crezul Bisericii Soborniceşti, neruşinându-se nici pentru cinstea sa, nici pentru adevărul istoriei. Dar suntem încredinţaţi că dacă Sanctitatea Sa şi-ar aduce aminte de cele ce ţin de vechimea şi istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei şi Spaniei, şi de Molitfelnicul vechii Biserici Romane, cu uimire va afla câte alte hidoase fiice a născut în Apus Papistăşia, care şi acum trăiesc; câtă vreme, la noi, Ortodoxia a păstrat Biserica Sobornicească mireasă nestricată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă stăpânire lumească şi nici, cum zice Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 23), vreo sfântă „supunere”, ci numai prin legătura dragostei şi prin iubirea pentru Maica de obşte stau legaţi toţi laolaltă în unimea Credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. 5, 1), adică cu cele Şapte Sinoade a Toată Lumea, şi în ascultare faţă de Adevăr. Va afla de asemenea câte din învăţăturile şi tainele papistăşeşti de astăzi trebuie a fi înlăturate, ca nişte „porunci omeneşti”, astfel ca Biserica cea întrutot înnoitoare a Apusului să se poată întoarce la credinţa ortodoxă sobornicească nestrămutată a Părinţilor noştri de obşte. Întrucât şi Sanctitatea Sa recunoaşte osârdia noastră de obşte în această credinţă, când zice (pag. 8, r. 30) „să luăm seama la învăţătura cea păstrată de strămoşii noştri”, bine face învăţându-ne (ibid. r. 31) să urmăm vechilor Ierarhi şi credincioşilor Mitropoliilor Răsăritene, care ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (§ 15) de felul cum înţelegeau credincioşia învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi, şi cum se cuvine a cugeta pentru ei în Biserica Ortodoxă, şi în ce fel ni se cuvine a primi învăţăturile lor, care pildă preabine a tâlcuit-o (§ 17) cel până la cer strălucitorul Vasile. Cât priveşte hegemonia, întrucât nu voim a da la iveală un tratat, să îl lăsăm pe acelaşi mare Vasile să înfăţişează pricina în puţine cuvinte: „Am voit mai bine a mă adresa Celui ce este Capul acelora”.
  2. Din toate acestea, orice om hrănit cu sănătoasa învăţătură sobornicească, şi îndeosebi Sanctitatea Sa, are a trage încheierea de cât este de necinstitor şi potrivnic soborniciei a cuteza stricarea dogmelor şi liturghiilor noastre şi a celorlalte sfinte slujbe, ce sunt şi s’au dovedit a fi de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştinească: pricină pentru care li s’a dat totdeauna cinstire, şi au fost crezute a fi curate chiar şi de vechii Papi ortodocşi, cărora altădată le erau moştenire de obşte cu noi. Se înţelege dar cât de cuvenită şi sfântă ar fi îndreptarea înnoirilor, a cărora întrare în Biserica Romei noi o ştim în ce vreme s’a întâmplat pentru fiecare, căci fericiţii noştri Părinţi au mărturisit din vreme în vreme împotriva fiecărei înnoiri. Dar sunt şi alte pricini pentru ca Sanctitatea Sa să se înduplece către aceste schimbări. Întâi, că cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste şi pentru Apuseni, care aveau aceleaşi sfinte slujbe şi mărturiseau acelaşi Crez. Însă înnoirile nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici se pot arăta că s’ar afla în scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici că ar avea obârşie din vechime ori sobornicească. Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experiat în fapt după schismă mulţi dintre Papi şi dintre Patriarhii cu cugetul latinilor, nimic izbândind în încercările lor, pe când în Biserica Apuseană, din vreme în vreme, Papii au poruncit înnoiri fie cu cele legiuite, fie cu silnicie, pentru iconomie (după cum se îndreptăţeau către părinţii noştri, deşi sfâşiau astfel Trupul lui Hristos); tot astfel Papa poate din nou, acum pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, (dregând nu mreajă, ci însuşi sfâşiata haină a Mântuitorului), să reaşeze cele vechi şi preacinstite –  în stare a păzi evlavia, precum mărturiseşte şi Sanctitatea Sa (pag. 11, r. 16), şi pe care însuşi le cinsteşte, cum zice (ibid., r. 14), alături de înaintaşii săi, căci adaugă graiul vrednic de pomenire al unuia dintre aceşti fericiţi înaintaşi (anume Celestin, scriind Sinodului al III-lea a toată lumea): Desinat novitas incessere vetustatem – „Înceteze noutatea a lovi vechimea.” Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea Sobornicească din singura negreşelnică rostire de până acum a Papilor. Orişicum, trebuie să mărturisim că într-o asemenea lucrare, oricât de strălucit ar fi Pius al IX-lea în înţelepciune şi evlavie şi în osârdia pentru unirea creştinească în Biserica Sobornicească, precum însuşi zice, totuşi va întâmpina şi dinlăuntru şi din afară greutăţi şi osteneli. Ci aici suntem mai ales datori a aduce aminte Sanctităţii Sale – fie-ne iertată îndrăzneala! – de acel loc al Epistolei Sale (pag. 8, r. 32), cum „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii noastre credinţe nu avem a ne teme de nimic atunci când cugetăm la slava lui Hristos şi răsplata ce ne aşteaptă în viaţa cea veşnică”. Se cade Sanctităţii Sale a arăta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al sfatului plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără năpăstuitul adevăr evanghelic şi sobornic, chiar până la jertfirea însuşi folosului său, ca să fie, cum zice proorocul (Isaia, 60, 17), cârmuitor în pace şi episcop întru dreptate. Fie! Dar până a se întâmpla dorita întoarcere a Bisericilor apostate la trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, al căreia Cap este Hristos (Efes. 4, 15), iar noi fiecare mădulare în parte, orice sfat venit de la ele, orice îndemn neavenit tinzând către nimicirea neprihănitei noastre credinţe primite de la Părinţi, cu dreptate se osândeşte soborniceşte, nu numai ca un lucru îndoielnic şi de ocolit, ci încă şi ca necinstitor şi pierzător de suflet. Şi între acestea stă întâi de toate numita Enciclică Către Răsăriteni, a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius al IX-lea, drept pentru care vestim acest lucru în Biserica Sobornicească.
  3. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-slujitori ai smereniei noastre, precum întotdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a ieşirii numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de neînlăturat, după răspunderea noastră patriarhicală şi sobornică, pentru ca să nu se piardă nimeni din sfântul Staul al Soborniceştii Biserici Ortodoxe, preasfânta noastră Maică a tuturora, să ne aducem aminte în fiecare zi şi să vă îndemnăm ca, amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile fericitului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, cărora le-a făcut chemare în Efes, să zicem iarăşi unii către alţii: Luaţi aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele său. Că eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra lupi ingrozitori între voi, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Pentru aceea privegheaţi (Fapte 20, 28-31). Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut plângere mare şi, căzând pe grumazul lui, îl sărutau. Pentru aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l mustrându-ne cu lacrimi, să cădem cu cugetul pe grumazul lui şi, sărutându-l, să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va rătăci de la învăţătura cea evanghelică, nimeni nu ne va ademeni de la calea cea neabătută a părinţilor noştri, cum nici pe dânşii nu a putut cineva a-i amăgi, cu toată silinţa ce şi-au dat în felurite vremuri cei ridicaţi asupra noastră de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: Bine slugă bună şi credincioasă, primind plinirea Credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi a Turmei celei cugetătoare căreia Duhul Sfânt ne-au aşezat Păstori.
  4. Această poruncă şi îndemnare apostolească am adus-o în folosul vostru şi o trimitem prin voi şi întregii obşti Ortodoxe, în orice parte a pământului s’ar afla, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt, întregului cler şi poporului credincios, cârmuitorilor şi cârmuiţilor, bogaţilor şi săracilor, părinţilor şi copiilor, dascălilor şi şcolarilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor, stăpânilor şi slugilor, ca toţi întărindu-ne, şi unii pe alţii sfătuindu-ne, să putem sta împotrivă meşteşugirilor diavolului. Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi Fericitul Petru Apostolul: Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia staţi împotrivă întăriţi fiind în credinţă (I Petru 5, 8-9).
  5. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu de la oameni, nici prin om este, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o sfintele Sinoade a toată lumea, au învăţat-o neîntrerupt prea marii şi înţelepţi Dascăli ai lumii, şi au încredinţat-o sângiurile cele vărsate ale sfinţilor Mucenici. Să ţinem tare mărturisirea care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, lepădând orice înnoire ca pe o insuflare a diavolului. Cel ce primeşte înnoirea vădeşte nedesăvârşită Credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar această Credinţă a fost demult pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare; şi care cutează a face, sau a sfătui, sau a cugeta la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s’a şi supus de bună voie veşnicei afurisenii, pentru hula împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum adică nu ar fi vorbit deplin în Scripturi şi prin Sinoadele a toată lumea. Această înfricoşată afurisenie, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Mat. 12, 32): Oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galat. 1, 6-8): Mă mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pe voi prin harul lui Hristos, la altă evanghelie; care nu este alta, decât că sunt unii care va tulbură şi voiesc să schimbe evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi, sau un înger din cer de v-ar vesti vouă alta evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o – anatema să fie! Au rostit-o cele Şapte Sinoade a Toată Lumea şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. Drept aceea, toţi care înnoiesc, fie prin erezie ori prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după Psalmistul, cu blestemul ca şi cu o haină (Ps. 108, 17), fie că sunt Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie mireni; ci dacă cineva, măcar şi înger din cer, ar vesti vouă altă Evanghelie decât aţi primit, anatema să fie. Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, statornici au rămas şi neclintiţi în credinţa cea învăţată lor neîntrerupt, şi au păstrat-o neschimbată şi neîntinată în mijlocul atâtor erezii, dându-ne-o curată şi neprihănită, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Aşa şi noi cugetând, să o dăm mai departe curată cum am primit-o generaţiilor viitoare, nimic stricând, ca să se poată şi aceia înfăţişa ca şi noi plini de încredere, neavând a se ruşina când vor vorbi despre credinţa strămoşilor lor.
  6. Drept aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, curăţind sufletele noastre cu ascultarea adevărului (I Petru 1, 22), se cade nouă mai mult să ascultăm cele ce s’au auzit, ca nu cândva să trecem pe alăturea (Evr. 2, 1). Credinţa şi mărturisirea care o ţinem nu are a se ruşina, învăţată fiind în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către sfintele Şapte Sinoade a toată lumea, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau şi ei această Credinţă, sau măcar părinţii lor, ori părinţii părinţilor lor. Este mărturisită de o istorie neîntreruptă, ca una care a biruit împotriva tuturor ereziilor ce au prigonit-o şi o prigonesc, cum şi până astăzi vedeţi. Unii după alţii sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai noştri, începând de la Apostoli, şi cei pe care Apostolii i-au aşezat urmaşi până astăzi, tocmind un singur şi neîntrerupt lanţ şi dând mână cu mână, ţin cu tărie sfântul ţarc, a căruia uşă este Hristos şi în care toată Turma ortodoxă se păstoreşte în păşunile cele roditoare ale Edenului cel tainic, iar nu în pustii neumblate şi prăpăstioase, cum crede Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră păstrează cea fără de greş şi adevărată jitniţă a dumnezeieştilor Scripturi, tălmăcirea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Legământ, iar pentru cel Nou însuşi izvodul cel dumnezeiesc. Rânduielile sfintelor Taine, şi mai cu seamă cele ale dumnezeieştii Liturghii, sunt însăşi acele slăvite şi smerite slujbe învăţate de la Apostoli. Nici un neam, nici o obşte creştinească nu se poate lăuda cu asemenea Liturghii precum cele ale lui Iacob, Vasile, Hrisostom. Preacinstitele Sinoade a toată lumea, aceşti şapte stâlpi ai casei Înţelepciunii, în ea şi la noi s’au ţinut. Această Biserică a noastră are izvoadele sfintelor lor hotărâri. Întâi-stătătorii ei, şi cinstita Preoţime, şi cinul monahicesc păstrează însăşi vrednicia preaveche şi curată a întâilor veacuri ale Creştinătăţii, şi în cugete, şi în purtare, încă şi în îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul necontenit au sărit şi sar lupi grei, precum şi în vremea noastră vedem, după prezicerea Apostolului, lucru ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi; ci această Biserica a cântat şi va cânta în veac: Înconjurând m’au înconjurat, şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei (Ps. 117, 11). Să mai adăugăm o cugetare tristă, însă necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cuvintelor noastre: Toate neamurile creştineşti, câte se văd astăzi cinstind Numele lui Hristos, nelipsind chiar Apusul şi Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din înşiruirea întâilor ei Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată în Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi părinţi, măcar că mai târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi păstori şi arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu eretice păreri, au cutezat a întina, vai! ortodoxia acelor neamuri, precum istoria cea nemincinoasă învaţă, şi cum şi Sfântul Pavel a prevestit.
  7. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât este de mare harul care Dumnezeu l-a dat Credinţei noastre Ortodoxe şi Bisericii lui cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, care ca o Maică credincioasă soţului ei ne creşte pe noi ca pe nişte copii care să nu ne ruşinăm, şi bine să ne apărăm, cu vrednică îndrăznire pentru nădejdea care este în noi. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate câte ne-a dat nouă? Domnul şi Dumnezeul nostru cel preaîndestulat, Care ne-a câştigat pe noi cu însuşi Sângele său, nimic altceva nu cere de la noi, decât numai credincioşie din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata Credinţă a părinţilor noştri, dragoste şi dorire pentru Biserica Ortodoxă ce ne-a născut din nou nu prin înnoitoarea stropire, ci prin dumnezeiasca scăldătoare a Botezului Apostolicesc; care ne hrăneşte, după Legământul cel veşnic al Mântuitoriului nostru, cu însuşi Cinstitul său Trup, şi ne adapă din destul, ca o adevărată Maică, cu Cinstitul lui Sânge vărsat pentru noi şi pentru mântuirea lumii. Să o înconjurăm dar cu duhul, precum puii cloşca, în orice parte a pământului ne-am afla, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să aţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca ei faţă şi preastrălucita sa frumuseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitele Sale mâini Mirele „cel frumos la vedere” când a răscumpărat-o din robia celui viclean, împodobind-o Sieşi ca pe o veşnică Mireasă. Să avem în sufletele noastre deopotrivă unii spre alţii simţământul de durere al maicii iubitoare de copii, şi al copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi şi neguţători de suflete se silesc şi meşteşugesc fie s’o ia pe dânsa roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la maicile lor. Să întărim acest simţământ, clericii şi mirenii, mai vârtos acum când vrăjmaşul cel cugetător al mântuirii noastre, îmbiind înşelătoare înlesniri (pag. 11, r. 2-25), se foloseşte de asemenea uneltiri şi umblă pretutindenea, cum zice fericitul Petru, căutând pe cine să înghită, şi când în calea aceasta pe care mergem în pace şi fără răutate, el pune laţurile lui cele înşelătoare.
  8. Iar Dumnezeul păcii, Care a ridicat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, Cel ce păzeşte pe Israel, Care nu dormitează nici adoarme, va păzi inimile şi cugetele voastre şi va îndrepta căile voastre spre tot lucrul bun.”

Pacea fie cu voi, bucurându-vă în Domnul.

Mai, 1848, Indiction 6.

Antim, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolelui, Roma cea Nouă, şi Patriarh a toată lumea, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Ierotei, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Metodie, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marii cetăţi al lui Dumnezeu Antiohia şi al întregului Răsărit, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Chiril, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului şi al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

 

Sfântul Sinod din Constantinopole:

† Paisie al Cezareei

† Dionisie al Heracliei

† Dionisie al Nicomidiei

† Neofit al Dercului

† Kiril al Neocezareei

† Meletie al Pisidiei

† Dionisie al Melenicului

† Daniil al Limnosului

† Iosif al Ersekiei

† Antim al Efesului

† Ioakim al Cizicului

† Ierothei al Calcedoniei

† Gherasim al Adrianopolei

† Theoclit al Veriei

† Anastasie al Smirnei

† Paisie al Sofiei

† Pantelimon al Drinopolei

† Anthim al Vodeniei

 

Sfântul Sinod al Antiohiei

† Zaharia al Arcadiei

† Ioannikie al Tripoliei

† Methodie al Emesii

† Artemie al Laodiceeii

 

Sfântul Sinod al Ierusalimului

† Meletie al Petriei

† Filimon al Gazei

† Thaddeu al Sevastiei

† Ierothei al Taborului

† Dionisie al Betleemului

† Samuil al Neapoliei

† Ioannikie al Filadelfiei

[1] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk), regele Moraviei.

[2] Arbitru.

Sursa: https://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/enciclica_1848.htm

„Comuniunea cu ecumeniștii trebuie păstrată din iconomie” sau cum ”antiecumeniștii” fac mai mult rău Bisericii decât ereticii ecumeniști

Biserica_Ortodoxa_intre_eretici_si_pagani.jpgIconomia, fiind o măsură de îngăduinţă în aplicarea canoanelor, este adesea adusă drept motiv pentru păstrarea comuniunii cu ereticii ecumenişti.
Dar dincolo de unele neputinţe personale, situaţii bisericeşti administrative etc., putem oare aplica iconomia în relaţia cu erezia şi cei care stăruie în propovăduirea ei?
Un răspuns îl găsim la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”[1]. Or ecumenismul este tocmai învăţătura care caută cu desăvârşire suprimarea Ortodoxiei, egalarea ei cu tot soiul de erezii şi păgânisme, atunci ce fel de iconomie poate fi faţă de cei care propovăduiesc o astfel de erezie?Numai atunci iconomia se foloseşte în chip drept, când nu este vătămată învăţătura binecinstitoare”[2] – spune Sf. Evloghie al Alexandriei.
Adepţii păstrării comuniunii cu ecumeniştii spun că o astfel de iconomie se aplică pentru a păstra pacea Bisericii[3], uitând, însă, că „Pe cel prigonit pentru apărarea credinţei, pentru cele mai înalte şi de căpătâi adevăruri, nu îl învinuiesc, iar ca să zic adevărul, chiar îl laud şi mă bucur împreună cu el. Căci mai bun este un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”[4]. Oare după toate cuvintele amintite ale Sfinţilor Părinţi, mai este vreo îndoială că o asemene pace ne desparte de Dumnezeu?
Sfinţii Părinţi vorbesc despre întrebuinţarea iconomiei în cazul primirii în Biserică a ereticilor care se pocăiesc nicidecum în cazul celor care stăruie în erezia lor precum o fac ecumeniştii.
Socotim că o astfel de iconomie nu numai că nu slujeşte întru întărirea Adevărului, ci dimpotrivă îi încurajează pe mincinoşi la răspândirea minciunii, îi hrăneşte şi îi adapă pentru lucrarea fărădelegii. Chiar din faptele ecumenismului vedem că părtăşia ortodocşilor cu heterodocşii nu îi aduce pe cei din urmă la calea Adevărului, ci îi întăreşte în ereziile lor, iar pe ortodocşi îi îndepărtează de credinţa mântuitoare; tot aşa şi comuniunea ortodocşilor cu ecumeniştii îi întăreşte pe cei din urmă în rătăcirea lor, iar pe ortodocşi îi face să se scuze pe sine, şi nu numai pe sine, ci şi pe cei care propovăduiesc erezia. Iată cui sunt adresate cuvintele Sf. Maxim: „Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”[5].
Nici într-un caz nu vrem să spunem că, în detrimentul iconomiei, trebuie să aplicăm întru totul acrivia, ci numai să amintim că „iconomia se întrebuinţează pentru puţin timp, când se îngăduie ceva necuviincios, pentru întărirea necontenită a bunei cinstiri”[6]. Istoria ultimului veac ne arată, însă, că „iconomia” în relaţia cu ecumeniştii nu duce la întărirea bunei cinstiri, ci dimpotrivă, vedem că se tot păşeşte din rău în mai rău, ecumeniştii îşi permit tot mai mult defăimarea şi batjocorirea deschisă a Bisericii lui Hristos, iar ortodocşii, din aşa-zisa iconomie, fac tot mai multe concesii în favoarea lor, adeverindu-se astfel că „în materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia”[7].


1 Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi al ucenicilor lui, cap.IV

2 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:953
3 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul, cap. B.2
4 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 3: Despre plecarea sa în Pont
5 Sf. Maxim Mărturisitorul – Patrologia Graeca 91:465C, Epistola 12

6 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:954
7 Viaţa Sfântului Marcu al Efesului

| Frăţia ortodoxă Sf. Ignatie Briancianinov – Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenist, pag.71

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/comuniunea_cu_ecumenistii_trebuie_pastrata_din_iconomie_sau_cum_39_39_antiecumenistii_39_39_fac_mai_mult_rau_bisericii_decat_ereticii_ecumenisti/2017-05-20-415

Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic DECLARAȚIA DE LA TORONTO de către pseudosinodul din Creta

Argument

sigla-sinodului-panortodox.pngDupă sinodul din Creta, apărătorii mărturisirii ortodoxe” pe care această adunare ar fi făcut-o lumii întregi au încercat să demonstreze că nu există niciun motiv pentru care sinodul să fie considerat eretic, că acolo s-au luat unele decizii controversate, dar nu atât de grave încât să nu poată fi corectate la un alt sinod de aceeaşi factură cu cel din Kolimbari. S-a făcut chiar şi o analogie cu sinodul al II-lea ecumenic, ignorându-se faptul că acela nu a corectat erori grave pe care primul sinod le-ar fi săvârşit, ci doar a dezvoltat doctrinele corecte ale primului sinod, pe care le-a și întărit prin primul canon.

Cele mai multe argumente s-au formulat în jurul expresiei din articolul 6 al documentului sinodal Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine“admite denumirea istorică de biserici şi confesiuni eterodoxe1., criticată în mod vehement de către cei ce se opun sinodului cretan.

Unele argumente prosinodale au încercat să acrediteze ideea că şi alte documente oficiale ale Bisericii (documentele sinodului din 1484 din Constantinopol, enciclica patriarhala din 1848) ar conţine referiri la o oarecare bisericitate acordată romano-catolicilor, sau că foarte mulţi teologi contemporani folosesc această formulare. Această argumentare ignoră câteva aspecte:

  1. Documentul sinodului din secolul al XV-lea este unul prin care Biserica Ortodoxă rupe legătura artificială creată cu Roma prin sinodul necanonic de la Ferrara Florenţa. Desfășurat într-un context dominat de supremația turcească asupra spațiului ortodox și de instabilitatea patriarhilor pe tronul Marii Biserici din Constantinopol, a căror numire și mazilire depindea de jocurile de la curtea turcească, sinodul din 1484 a discutat printre altele modalitatea de reprimire la Ortodoxie a celor care au trăit în teritoriile dominate de latini și au acceptat supremația latină propovăduită de către sinodul de la Ferrara. Din relatările documentelor păstrate și ale istoricilor, sinodul s-a referit în primul rând la grecii care au acceptat supremația catolică în teritoriile conduse de latini, decizia reprimirii lor doar prin mirungere nu a însemnat acceptarea botezului catolic sau recunoașterea bisericității papistașe, iar decizia s-a luat la capătul unei dispute teologice, în care a existat și o părere contrară acesteia2. În decizia luată la 1484 trebuie ținut seama de toate aspectele: influența latină, influența stăpânirii otomane, jocurile politice, opiniile teologice personale ale celor implicați în proces, natura convertiților cărora li se aplica mirungerea (cei mai mulți, greci care doreau să revină la Biserica mamă odată cu ieșirea de sub supremația politică latină). Această dispută teologică legată de botezul ereticilor convertiți a fost tranșată de către Orosul din 1755, în care s-a decis că toți cei ce vin la Ortodoxie de la eretici trebuie rebotezați3. Orosul a fost puternic contestat de către trimișii papali și de către unii mitropoliți iluminiști și a contribuit la mazilirea patriarhului care l-a promulgat, ceea ce indică atmosfera politică în care s-au luat aceste decizii.

  2. Documentul patriarhal din secolul al XIX-lea descrie papismul printr-o analogie cu arianismul antic, prevestindu-i că nu va birui până la sfârșit4. Ea consideră filioqueerezie și alte învățături papiste inovații, pe misionarii papistași îi numește “traficanți de suflete”. În text, referirea la “Biserica catolică” are în vedere Biserica sobornicească, iar nu erezia papistașă, iar prevederea despre intrarea inovațiilor în “Biserica Apusului” se referă la Biserica Apusului dinainte de schisma din 1054, când Apusul era în comuniune cu Biserica lui Hristos. Despre supremația canonică a Romei, enciclica spune că ea a existat cât timp scaunul Romei „s-a condus curat după dogmele Sfinților Părinți, alăturându-se regulii infailibile a Sfintei Scripturi și a sfintelor Sinoade”, dar după alunecarea în erezie “acest primat a decăzut de la un scaun frățesc și privilegiat ierarhic la supremație5.

  3. Chiar dacă ar fi adevărat că acele documente s-ar referi la papistăşism cu termenul “Biserică”, chiar dacă ar fi adevărat că la momentul respectiv papistăşismul ar fi avut unele trăsături bisericeşti, căderile sale uriaşe de după jumătatea secolului al XIX-lea, când Conciliile I şi II Vatican au proclamat supremaţia şi statutul cvasidivin al papei şi alte doctrine eretice, au făcut ca orice referire la o situaţie din trecut să nu mai aibă nicio valoare în prezent, întrucât este în natura unei erezii să se îndepărteze, odată cu trecerea timpului, cât mai mult de adevărul credinţei ortodoxe.

În abordarea acestui aspect, apărătorii sinodului din Creta s-au lovit şi de următoarea situaţie paradoxală: pe de o parte, încearcă să demonstreze că în Creta s-a urmat o linie mai veche ortodoxă, care recunoaşte oarecum un fel de bisericitate papistăşismului şi chiar protestantismului, iar pe de altă parte, se afirmă răspicat că sinodul nu a recunoscut în niciun fel că acele comunităţi sunt “biserici”, ci doar a făcut un “act de curtoazie” acceptând realitatea că ele însele se numesc aşa.

S-a construit chiar şi argumentarea potrivit căreia simplul fapt că li s-a recunoscut denumirea nu înseamnă nimic, deoarece nu înseamnă că s-a şi afirmat că ele ar fi „biserici”, de ca şi când ar fi posibil să recunoşti denumirea unui lucru, negând însă motivele care fac ca acel lucru să aibă denumirea respectivă.

037Singura piatră de poticnire a tuturor celor ce s-au poziţionat în favoarea sinodului din Creta a fost realitatea că în articolul 19 al documentului despre relaţiile cu ansamblul lumii creştine s-a acceptat Declaraţia de la Toronto, ale cărei premise eclesiologice au fost considerate de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor. Cele mai multe opinii ale apologeţilor sinodului converg asupra ideii că cu acea ocazie nu s-au acceptat decât premisele eclesiologice citate în text, fără a se putea explica însă:

  1. cum se face că formularea din text foloseşte un plural nederminat, care lasă să se înţeleagă că toate premisele eclesiologice ale acelui document sunt acceptabile şi vitale?

  2. de ce s-au selectat patru opinii favorabile dintr-un text care, în ansamblu, este cu desăvârşire eretic?

  3. de ce nu s-a specificat că Bisericile Ortodoxe consideră restul premiselor dinDeclaraţie eretice şi le condamnă?

În acest studiu, ne propunem să demonstrăm că cheia înţelegerii caracterului eretic al sinodului din Creta este acceptarea de către acesta a Declaraţiei de la Toronto. Toate deciziile pe care sinodul le-a cuprins în documentul Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine sunt în duhul acestei declaraţii eretice ecumeniste şi trebuie înţelese prin prisma acesteia.

Ce este Declaraţia de la Toronto?

În anul 1950, la doi ani după prima Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Amsterdam, Comitetul Central al CMB a elaborat o declaraţie, intrată în istorie sub denumirea de Declaraţia de la Toronto. Alături de Constituţia CMB, Declaraţia de la Toronto este considerată unul dintre pilonii mişcării ecumeniste, fiind numită uneori chiar “Magna Charta” a CMB.

Declaraţia de la Toronto a fost elaborată de către secretarul CMB Willem Visser’t Hooft, împreună cu colegul său Oliver Tomkins6, şi este rodul unei consultări prealabile cu teologii romano-catolici7 şi cu unii teologi ortodocşi, printre care o contribuţie a avut-o protopresbiterul George Florovski. Scopul acestei declaraţii a fost elaborarea unei concepţii despre ceea ce reprezintă şi ce nu este Consiliul Mondial al Bisericilor. Ideea de la care a pornit această declaraţie a fost crearea unui spaţiu care să ţină seama de diversitatea existentă în spaţiul creştin, inclusiv de cea eclesiologică şi dogmatică. Aşa cum afirmă ecumenistul rus Vitali Borovoy, Declaraţia este cea care a creat un spaţiu al diversităţii eclesiologice8.

În forma în care a fost aprobată, Declaraţia de la Toronto încearcă să traseze unele principii generale referitoare la modul în care trebuie să funcţioneze CMB şi să se raporteze la bisericile” membre, dar conţine şi câteva principii fundamentale cu privire la ceea ce este Biserica din punct de vedere ecumenist. În acest document, atrage atenţia limbajul ambivalent, oarecum schizofrenic, care însoţeşte în general orice document ecumenist.

Declaraţia de la Toronto are patru părţi: o introducere, care o leagă de rezoluţia privitoare la “autoritatea Bisericii”, adoptată de către Adunarea de la Amsterdam; un argument în favoarea necesităţii unei clarificări a statutului CMB; o parte în care se defineşte ce nu este CMB, şi o parte finală în care se defineşte ce anume este CMB şi mai ales ce anume este Biserica din perspectiva CMB.

Ceea ce interesează pentru scopul studiului nostru este faptul că ecumeniștii au considerat, în numele Bisericii Ortodoxe, şi consideră şi în zilele noastre, prin deciziile de la sinodul din Creta, Declaraţia de la Toronto ca esenţială pentru participarea ortodoxă la CMB.

Motivul unei asemenea atitudini este acela că în ceea ce teologii numesc “limbajul negativ” al documentului, adică secţiunea care postulează ce nu este CMB, se regăsesc câteva principii pe care ortodocşii participanţi la dialogul ecumenist le consideră suficiente pentru a le garanta participarea Bisericii Ortodoxe la acest dialog fără a fi obligată să facă concesii în privinţa eclesiologiei ortodoxe. Unii teologi protestanţi participanţi la dialogul ecumenist au şi acuzat Declaraţia că, prin postularea acestei neutralităţi a CMB, se face o concesie prea mare ortodocşilor, reducând rolul CMB la acela al unui simplu forum de discuţii9, iar în mod practic, neutralitatea eclesiologică nu a fost niciodată respectată cu adevărat.

Limbajul negativ”

Principalele prevederi ale Declaraţiei10 referitoare la ce nu este CMB, citate în linii mari şi în art. 19 al documentului sinodal din Creta, Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, sunt:

  1. Consiliul Mondial al Bisericilor nu este şi nu trebuie să devină vreodată o superbiserică (premisa III.1).

  2. Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia uniuni între biserici, care pot fi făcute doar de către bisericile însele, din proprie iniţiativă, ci să pună Bisericile într-un contact viu una cu alta şi să promoveze studierea şi discutarea chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii (premisa III.2).

  3. Consiliul Mondial nu poate şi nu trebuie să se bazeze cu vreo concepţie anume despre Biserică (premisa III.3).

  4. Apartenenţa la Consiliul Mondial al Bisericilor nu implică faptul că o biserică îşi relativizează propria concepţie despre Biserică (premisa III.4).

  5. Apartenenţa la Consiliul Mondial nu implică acceptarea unei anumite doctrine cu privire la natura Bisericii (premisa III.5).

  6. Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile ca subiect de consideraţie reciprocă. Totuşi, apartenenţa nu implică că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului (premisa IV.4).

Toate aceste principii enunţate de către Declaraţie li s-au părut teologilor ortodocşi participanţi la dialogul ecumenist o garanţie puternică pentru a deveni membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor sau pentru a rămâne implicaţi în acest demers, în ciuda faptului că restul documentului conţine viziuni eclesiologice contrare eclesiologiei ortodoxe şi, prin aceasta, sunt contrazise pretenţiile de neutralitate ale CMB din punct de vedere eclesiologic.

Vom analiza în continuare aceste principii eclesiologice invocate în Creta şi vom demonstra că, chiar dacă am face abstracţie de restul documentului eretic de la Toronto, acestea au un conţinut eretic şi, prin contradicţia în termeni pe care o cuprind în enunţarea lor, reprezintă o himeră, nicidecum o garanţie solidă a unui anumit comportament în cadrul CMB.

“CMB nu este şi nu va fi superbiserică” (Premisa III.1)

Cea mai atractivă promisiune pentru teologii ortodocşi a fost premisa că CMB nu va deveni niciodată o „superbisericăşi că, în principiu, nu va adopta niciodată caracteristici eclesiale. Nu mai târziu de anul 1961, cu prilejul aprobării Declaraţiei de la Toronto de către Adunarea Generală a CMB de la New Delhi, într-un document numit Raportul cu privire la unitate, în articolul 49, se spune că “Suntem în stare cel puţin să spunem că Consiliul Mondial nu este ceva cu totul diferit de bisericile membre. El reprezintă bisericile aflate în sinod continuu11 (s.n.). Cu alte cuvinte, CMB nu se constituie într-o “superbiserică”, ci în organul suprem deliberativ al “bisericii” de tip ecumenist, sinodul permanent al acesteia. Ideea este întărită de blasfemia de la sfârşitul paragrafului invocat, în care se spune: “Mulţi creştini sunt acum conştienţi de faptul că Consiliul este, într-o manieră nouă şi fără precedent, un instrument al Duhului Sfânt, prin care se pune în practică voia lui Dumnezeu pentru întreaga Biserică şi, prin Biserică, întregii lumi”.

Cum din perspectivă ortodoxă conducerea sinodală a Bisericii este cea ce dă măsura catolicităţii (sobornicităţii) acesteia, prin acceptarea acestui punct de vedere ca promisiune că CMB nu va deveni superbiserică, s-a acceptat ideea „sobornicităţii” CMB ca for conducător al Bisericii lui Hristos”, aşa cum o formulează declaraţia de la New Delhi. Dacă facem o analogie cu modul sinodal de conducere a Bisericii Ortodoxe universale, în care fiecare Biserică locală este un membru cu drepturi depline ce decurg din deplinătatea harului şi ortodoxia credinţei, putem spune că CMB concepe toate membrele participante la acest “sinod continuu” ca “biserici depline”, aflate într-o stare deplină de har. Altminteri, cum ar putea participa împreună la acest “sinod prin care vorbeşte Duhul Sfânt”? O aplicaţie practică a teoriei ramurilor.

Teoria “unităţii pierdute a Bisericii” (Premisa III.2)

Cea de-a doua premisă formulează scopul asumat al CMB, de a pune bisericileîntr-un contact viu şi a promova studierea şi discutarea problemelor referitoare la unitatea Bisericii. Este evident că „Biserica despre care vorbeşte premisa CMB nu este Biserica Ortodoxă, ci ceea ce documentul numeşte “adevărata Biserică a lui Hristos”, “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”. De aici rezultă că Biserica Ortodoxă şi-a asumat, printr-o decizie eretică a unui sinod panortodox, să participe la realizarea unităţii altei “Biserici” decât cea ortodoxă, ceea ce contravine scopului şi misiunii Bisericii noastre.

Atunci când sunt întrebaţi, ecumeniştii ortodocşi răspund lacunar că scopul prezenţei Bisericii noastre pe această platformă eretică de dialog religios este să mărturisească”. Decizia din 26 octombrie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spune că “marele şi sfântul sinod a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. Premisa III.2 a Declaraţieistipulează însă că “scopul CMB este… să pună Bisericile într-un contact viu una cu alta şi să promoveze studierea şi discutarea chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii”. Se vorbeşte despre un contact viu între “biserici”, adică despre o relaţie eclesială cât se poate de reală între ortodocşi şi eretici, cu scopul realizării unităţii Bisericii.

Nicăieri în istoria Bisericii Ortodoxe nu se vorbeşte despre realizarea unui contact viu între Biserica lui Hristos şi erezii. Un contact viu presupune două entităţi vii, ceea ce la rândul său presupune recunoaşterea de către Biserica Ortodoxă a unei anumite bisericităţi a partenerilor de dialog.

Nu putem înţelege conceptul ecumenist de “studiere şi discutare a chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii”, dacă nu-l punem în legătură şi cu alte premise aleDeclaraţiei, care ne indică concepţia CMB despre “Biserica lui Hristos”, pe de o parte, şi bisericile membre”, pe de altă parte.

Astfel, subscriind scopului CMB de “a studia şi discuta chestiunile referitoare la unitatea Bisericii”, sinodul din Creta acceptă implicit că “bisericile membre ale Consiliului cred că conversaţia, cooperarea şi mărturisirea comună a bisericilor trebuie să se bazeze pe recunoaşterea comună a faptului că Hristos este Capul Divin al Trupului” (premisa IV.1). Această premisă postulează faptul că Hristos este Capul tuturor denominaţiunilor care se revendică de la creştinism, care, la rândul lor, ar fi părţi ale Trupului al Cărui Cap este Hristos. Declaraţia sprijină această idee eretică chiar pe o formulare a unei delegaţii ortodoxe la întâlnirea ecumenistă de la Edinburgh, din 1937, în care s-a spus: “în ciuda tuturor diferenţelor existente între noi, Domnul şi Stăpânul nostru comun este Unul – Iisus Hristos, care ne va conduce la o colaborare din ce în ce mai apropiată pentru edificarea Trupului lui Hristos”.Ideea că Hristos este Capul tuturor ereziilor este o blasfemie pe care participanţii ortodocşi la dialogul ecumenist o trec cu vederea, sau, mai grav, unii dintre ei chiar o cred.

Din această idee eretică se pot naşte toate celelalte concepţii ecumeniste despre natura Bisericii, deoarece, dacă acceptăm că Hristos este Capul tuturor comunităţilor creştine, atunci toate sunt membre risipite ale aceluiaşi Trup. Or, în realitate, Hristos este doar Capul Bisericii Ortodoxe, toate celelalte erezii fiind tăiate de la Trupul Bisericii, al cărei Cap este Hristos. Premisa IV.1 spune, în comentariul său, că “nicio relaţie dintre bisericile membre nu poate avea substanţă sau să promită ceva, dacă nu porneşte de la supunerea comună a bisericilor Capului Care este Hristos în Biserică”. Ideea că Hristos este Capul tuturor “bisericilor” le-ar obliga pe acestea să intre într-o relaţie reală şi apropiată unele cu altele”. Deşi lasă să se înţeleagă că participarea la dialogurile ecumeniste este o chestiune strict de mărturisire, ecumeniştii ortodocşi acceptă să participe la o “relaţie reală şi apropiată” cu ereziile, pe care le consideră parte a Bisericii lui Hristos. Scopul CMB rămâne realizarea unităţii vizibile a Bisericii prin armonizarea “diferenţelor” existente între cei ce “se supun Capului Hristos”.

O altă premisă, aparent corectă, este: “bisericile membre ale Consiliului Mondial cred, pe baza Noului Testament, că Biserica lui Hristos este una” (premisa IV.2). Premisa este aparent corectă, deoarece, în sine este adevărată: Biserica lui Hristos este într-adevăr una. Mărturia Noului Testament este însă întărită şi de către Sfânta Tradiţie a Bisericii, mai ales de către scrierile apologetic și canonice, care delimitează foarte clar granița dintre Biserică și erezie. Despre Sfânta Tradiție, într-o manieră ce aduce aminte de sola Scriptura, premisa nu spune nimic. Explicaţia acestei premise vorbeşte despre discrepanţa dintre afirmaţia noutestamentară că Biserica este Una şi realitatea că “există atât de multe biserici care pretind că sunt biserici ale lui Hristos, dar nu trăiesc în unitate una cu cealaltă”.

În realitate, însă, Biserica este Una, aşa cum o descrie Noul Testament şi o mărturiseşte Crezul niceo-constantinopolitan, şi ea este doar Biserica Ortodoxă, iar în afara ei nu există decât erezii şi schisme. Nu se poate vorbi despre faptul că ar exista mai multe biserici” care pretind că sunt “biserici ale lui Hristos”, nici despre „o simplă datorie creştină de a face totul pentru manifestarea Bisericii în unicitatea sa”, despre care vorbeşte explicaţia premisei, în sensul în care Biserica lui Hristos să cuprindă şi ereziile şi schismele aflate în afara ei.

Nu în ultimul rând, pentru a înţelege cum doreşte CMB să îşi îndeplinească scopul de studiere şi discutare a chestiunilor ce ţin de unitatea Bisericii trebuie să ţinem seama de o premisă extrem de controversată: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate. Ele consideră că această recunoaştere reciprocă le obligă să intre într-o conversaţie foarte serioasă, cu speranţa că acele elemente ale adevărului le vor conduce la recunoaşterea întregului adevăr şi la unitatea bazată pe adevărul deplin” (premisa IV.5).

Această premisă, inspirată din teologia protestantă a “semnelor care indică unitatea Bisericii”, consideră că aceste elemente sunt: predicarea Cuvântului, învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Din punctul de vedere al doctrinei ortodoxe, în afara Bisericii nu poate exista predicare a Cuvântului, deoarece ereziile au apărut în istorie tocmai ca urmare a predicării altor învăţături decât Cuvântul de viaţă dătător. Învăţătura Sfintelor Scripturi, în Biserica Ortodoxă, se face în lumina Sfintei Tradiţii, adică a cugetării patristice, nu în baza unor “revelaţii” personale, aşa cum se întâmplă în lumea protestantă, de exemplu. Canoanele 45 şi 46 apostolice, dar şi multe altele, ne dau de înţeles că în afara Bisericii Ortodoxe nu se poate vorbi de nicio administrare a Tainelor, deoarece Tainele transmit Harul divin necesar pentru mântuire, iar ereziile şi schismele sunt rupte de harul divin. În plus, concepţia catolică sau protestantă despre natura creată a harului face ca “sacramentele” pe care acestea le practică să transmită altceva decât harul dumnezeiesc.

Ideea că adevărul revelat este dispersat în diferitele confesiuni autointitulate creştine este străină Bisericii Ortodoxe, care este depozitara întregului adevăr revelat, aşa cum L-a lăsat Mântuitorul, l-au propovăduit apostolii şi, după ei, până în zilele noastre, Biserica. Adevărul deplin” nu se poate recunoaşte prin punerea în comun a“adevărurilor confesionale”, ci prin eliminarea din Revelaţia divină a tuturor invenţiilor omeneşti pe care erezia şi schisma le-au adus în viaţa celor ce s-au despărţit de Ortodoxie.

Premisa IV.6: “Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, postulează nici mai mult nici mai puţin decât împreună-mărturisirea lui Hristos în faţa lumii de către Biserica Ortodoxă şi erezii şi schisme. Explicarea premisei vorbeşte din nou despre “Domnul comun”, dar şi despre “o mărturisire comună” în faţa lumii. Deşi nu este întotdeauna posibil ca “bisericile” să dea mărturie comună, ne spune Declaraţia, atunci când ele se întâlnesc, “bisericile pot accepta cu recunoştinţă [să dea mărturie comună], ca dar binevoitor al lui Dumnezeu, că, în ciuda dezbinării dintre ele, El le-a învrednicit să dea una şi aceeaşi mărturie”.

O altă premisă, în relație direct cu cele anterioare, este premisa V.8, “Bisericile membre intră într-o relație spirituală prin care încearcă să învețe una de la alta și să-și acorde ajutor reciproc, pentru ca Trupul lui Hristos să fie clădit și viața bisericească să fie înnoită”. Premise conține câteva idei periculoase pentru eclesiologia ortodoxă: se reafirmă faptul că Ortodoxia intră într-o relație spirituală cu ereziile; se afirmă că în cadrul acestei “relații spiritualeBiserica Ortodoxă învață de la erezii; se afirmă blasfemia că Trupul lui Hristos se construiește în cadrul relației dintre Ortod0xie și erezii; se propovăduiește ideea unui aggiornamento al vieții bisericești. Despre acest lucru se vorbește și în premisa anterioară. Ambele conțin ideea cooperării pe anumite aspecte ale vieții bisericești, care sunt supuse evoluției și schimbării, în special în chestiuni practice, pe probleme cu care se confruntă toate comunitățile creștine. Pericolul acestei premise constă în postularea unei cooperări practice între ortodocși și eretici, cu efecte catastrofale asupra conștiinței dogmatice ortodoxe.

Consiliul Mondial al Bisericilor are două ramuri: una “teologică”, numită Credință și Constituție, elogiată de documentul de la sinodul din Creta, și una “diaconală”, Viață și Acțiune. Comisia teologică este însărcinată cu conceperea documentelor teologice ecumeniste menite să “clădească Trupul lui Hristos” din punct de vedere teologic, pe când Viață și Acțiune este însărcinată cu tocirea conștiinței confesionale, prin cooptarea ortodocșilor și ereticilor în proiecte comune, așa cum postulează și documentele sinodului din Creta, pe teme sociale, economice, ecologice. Partea practică a CMB a reușit până acum mult mai mult decât partea teologică, creând, cel puțin la nivelul mentalului ortodox, impresia că colaborarea cu ereticii nu prezintă nicio problemă de ordin canonic și că divergențele de ordin dogmatic sunt simple speculații teologice, neesențiale pentru o bună colaborare cu ereticii și pentru realizarea mult doritei “unități a Bisericii”.

CMB este creat după modelul Uniunii Europene, de către aceiași strategi care au conceput și uniunea. Deznaționalizarea popoarelor europene nu s-a produs prin intermediul unor mari filosofii și idealuri comune, ci prin deschiderea granițelor țărilor bogate pentru țările sărace și prin crearea iluziei unei “vieți mai bune” pentru cei nevoiași. Același model este aplicat și la nivel religios de către CMB.

“Neutralitatea eclesiologică” (premisa III.3)

Premisa III.3: “Consiliul Mondial nu poate şi nu trebuie să se bazeze pe o anumită concepţie despre Biserică” este contrazisă de textul Declaraţiei înseşi. Documentul de la Toronto este structurat pe două teme: ce este şi ce nu este CMB şi ce este “Biserica lui Hristos” pe care încearcă CMB să o realizeze. Este adevărat că, la nivel declarativ, CMB îşi proclamă o neutralitate eclesiologică, dar este de la sine înţeles că o platformă de dialog care îşi propune unitatea Bisericii trebuie să aibă o idee despre această Biserică. Altminteri, cum să realizeze această unitate?

Declaraţia de la Toronto abundă în afirmaţii eclesiologice, cele mai multe dintre ele presupuse a fi comune majorităţii protestante a membrelor Consiliului. Ce altceva decât principii eclesiologice sunt afirmaţiile: “recunoaşterea comună a faptului căHristos este Capul divin al Bisericii” (premisa IV.1); “bisericile membre cred… că Biserica lui Hristos este una” (premisa IV.2); “Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propria biserică” (IV.3); “Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate” (premisa IV.5)?

În ciuda faptului că îşi propune o neutralitate eclesiologică, de fapt CMB îşi întemeiază premisele sale pe cele mai cunoscute concepţii eclesiologice protestante: teoria ramurilor, teoria baptismală, teoria semnelor, teoria tradiţiilor, teoria “bisericilor nedepline”.

“Unitatea în varietate a expresiei evanghelice” (premisele III.4, III.5)

Premisele III.4 şi III.5 postulează că nicio biserică” membră a CMB nu trebuie să îşi relativizeze propria doctrină eclesiologică şi că apartenenţa la Consiliul Mondial nu presupune acceptarea unei anumite eclesiologii. Dacă ar fi reale, aceste două premise ar invalida, aparent, scopul final pe care şi l-a propus CMB, realizarea unirii tuturor în „Biserica lui Hristos” care să dea mărturie comună despre Hristos lumii. În plus, dacă niciuna dintre membrele CMB nu este obligată să-şi relativizeze propria eclesiologie, atunci mărturisirea ortodoxă potrivit căreia Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească nu are nicio şansă ca la un moment dat să devină doctrină oficială a întregii creştinătăţi, condiţie sine qua non pentru realizarea acelei mult visate unităţi creştine, după cum recunoaşte unul dintre adepţii acestei mişcări, profesorul John Meyendorff12. Întrebarea se pune: care mai este atunci scopul participării ortodoxe la CMB? Iar întrebarea cea mai gravă este: dacă acest principiu garantează păstrarea viziunii eshatologice a fiecărei participante, cum se face că Bisericile Ortodoxe participante la Creta au ales să-şi modifice propria eclesiologie, deşi nu erau obligate de nimeni să facă acest lucru?

Respectarea acestui principiu eclesiologic ar însemna din start condamnarea CMB să fie pentru totdeauna un simplu for de discuţii, o critică pe care au adresat-o mulţi dintre participanţii la acest dialog. Singura soluţie pentru acest impas ar fi acceptarea principiului protestant al considerării diferenţelor teologice dintre diferitele confesiuni ca simple tradiţii, care nu impietează în vreun fel „unitatea creştinilor.

Acest lucru l-au observat şi teologii romano-catolici, participanţi activi la elaborarea Declaraţiei: “Chiar dacă fiecare Biserică a putut conserva propria-i concepţie eclesiologică, cum a afirmat Declaraţia de la Toronto, din 1950, CMB s-a putut defini drept un Consiliu al Bisericilor tocmai pornind de la această convingere, că fiecare comunitate de creştini care cred poate fi recunoscută ca Biserică, chemată să se întâlnească cu altele, păstrându-şi totuşi propria identitate şi, în anumite limite, chiar propria diversitate13. Din această perspectivă, “atitudinea pe care CMB şi-o impune este numai de reconciliere, de restabilire a plinătăţii de comuniune vizibilă, care izvorăşte din participarea la euharistia unică, nu de reducere a diversităţii, în măsura în care este vorba de o înţelegere şi dezvoltare diferite ale credinţei creştine, realizate sub acţiunea Duhului Sfânt, nu de erori14 (s.n.).

Această analiză romano-catolică a principiului neutralităţii eclesiologice a CMB ne sugerează o comuniune (koinonia, fellowship) de “biserici”, care se îndreaptă spre “plinătatea unei comuniuni vizibile care izvorăşte din participarea la euharistia unicăîn condiţiile în care “fiecare comunitate de creştini… poate fi recunoscută ca Biserică” păstrându-şi propria identitate şi chiar diversitate. Participarea la euharistia unică în condiţiile diversităţii doctrinare este inacceptabilă din punctul de vedere al doctrinei ortodoxe, dar nu prezintă o problemă pentru comunităţile protestante şi chiar pentru romano-catolicism, fiind şi singura formă în care CMB poate promova realizarea “unităţii creştine” în condiţiile neutralităţii doctrinare.

Principiul a fost pus în practică, iar la Porto Alegre, în 2006, s-a statuat că diferenţele interconfesionale trebuie înţelese ca “varietăţi ale expresiei evanghelice, care îmbogăţesc viaţa comună”: “Varietatea expresiei evanghelice, a cuvântului şi a faptei, îmbogăţeşte viaţa comună. Formele diferite de expresie sunt prezente astăzi în viaţa şi mărturia diferitelor Biserici. Aşa sunt de exemplu tradiţia sfinţeniei la metodişti, dogma răsplatei pentru credinţă şi a harului la luterani, viaţa întru Duhul Sfânt la penticostali, primatul în slujba unităţii al Bisericii Romano-Catolice, valoarea intrinsecă în societatea anglicană, dogma îndumnezeirii corelate cu cea a «sinergiei» la ortodocşi. În ce măsură punctele pe care se pune accentul constituie atitudini contradictorii sau expresie a varietăţii legitime? Accesul pus pe anumite chestiuni umbreşte deplinătatea mesajului Evangheliei”15.

Ideea este prezentă şi la nivel local, în relaţiile ecumeniste dintre “bisericile” locale. Iată cum înţelege un reprezentant protestant “rugăciunea comună pentru unitatea creştinilor”din România: “În România Biserica evanghelică de Confesiune Augustană cheamă celelalte biserici şi creştini să lăsăm în urmă «lucrurile vechi» omeneşti care ne separă, să fim evanghelici, deci fideli Evangheliei lui Hristos, să ne reformăm, deci să ne reînnoim credinţa în unul Mântuitor Hristos, să ne ortodoxim, deci să fim creştini cu credinţa şi fapta dreaptă, să ne catolicizăm, deci să conştientizăm, credinţa este universală şi o împărţim cu mulţi alţii şi să fim protestanţi, unde adevărul este călcat în picioare” (s.n.)”16.

Faptul că neutralitatea eclesiologică nu a fost respectată şi nu avea cum să fie respectată, atât timp cât CMB caută “deplina unitate vizibilă a Bisericii”, reiese şi din afirmaţiile celei mai recente Adunări Generale a CMB, de la Busan, Coreea de Sud: “Credincioşi chemării noastre comune, vom căuta împreună deplina unitate vizibilă a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, când vom exprima unitatea în jurul aceleiaşi Mese a Domnului. Căutând unitatea Bisericii, ne vom deschide pentru a primi darurile tradiţiilor fiecăruia şi a oferi darurile noastre unul altuia…”17 (s.n.). Maniera de a realiza această unitate este minimalismul dogmatic, transformarea marilor derapaje teologice ale ideologiilor eretice în simple “tradiţii”, pe care membrele CMB le acceptă ca “daruri” ale “Duhului”. Potrivit celor cinci episcopi greci care au denunţat declaraţiile de la Busan, cu acea ocazie, Bisericii Ortodoxe i s-a pretins să-şi ceară iertare pentru divizarea lumii creştine: “La Consiliul Mondial al Bisericilor sau, mai bine zis, al Ereziilor, care s-a întrunit la Busan, în Coreea de Sud, au fost formulate poziţii contrare ecleziologiei ortodoxe, s-a pretins şi Bisericii Ortodoxe să ceară iertare pentru starea de divizarea în care se află lumea creştină, a fost pusă la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre, a fost formulată dogma protestantă despre unitatea ecleziologică nevăzută a Bisericii care ar fi, chipurile, «multi-dogmatică»…”18.

Postularea ideii că nicio “Biserică” nu este obligată să îşi relativizeze propria eclesiologie în cadrul CMB, combinată cu statuarea obiectivului că unitatea vizibilă este singurul scop al CMB, nu puteau să producă decât această viziune a“multidogmatismului” şi “varietăţii evanghelice”.

Principiul potrivit căruia membrele CMB nu trebuie să adopte o alterare de vreun fel a viziunii eshatologice surprinde esența unității Bisericii pe care o postulează CMB:această unitate nu are la bază redescoperirea adevărului lui Hristos propovăduit de către Biserica ortodoxă lumii, ci ideea federativă de realizare a unei unități religioase după modelul “unitate în diversitate”, chiar diversitate dogmatică, în baza căruia toate formele de manifestare religioasă sunt la fel adevărate și de valabile, iar principiul acceptării reciproce ia locul necesității unității în Adevăr, obligatorie pentru mântuire.

Întrebarea ce se impune este: după ce au văzut tendinţa CMB exprimată clar la Busan, după ce de mai multe ori au fost silite să protesteze contra unor manifestări ale intercomuniunii în cadrul CMB (“liturghia de la Lima” etc.), cum este posibil ca în Creta ierarhii ortodocşi să mai fi crezut încă această promisiune perimată a neutralităţii eclesiologice şi să o fi legiferat printr-o decizie la acest nivel?

Teoria “bisericilor nedepline” (premisa IV.4)

Ultima dintre premisele pe care Bisericile Ortodoxe participante la sinodul din Creta le consideră de importanţă capitală pentru participarea la CMB” este premisa IV.4: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile ca subiect de consideraţie reciprocă. Totuşi, apartenenţa nu implică că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”. Ultima parte a acestei premise a fost considerată de către teologii ecumenişti ortodocşi din anii 1960 suficientă pentru a-i asigura Bisericii Ortodoxe garanţia că prin participarea la mişcarea ecumenistă nu vor fi obligate să recunoască în ceilalţi participanţi biserici în adevăratul sens al cuvântului”.

Explicaţia pe care o dă Declaraţia acestei premise eclesiologice conţine două idei eretice, pe care teologii ecumenişti ortodocşi nu par a le fi considerat prea grave. Mai întâi se spune că, în ciuda “diferenţelor doctrinare şi canonice”, membrele CMB se recunosc unele pe altele ca slujind Aceluiaşi Domn. Această idee eretică este combătută de teologia patristică, potrivit căreia nu poate exista nicio îndoială că“Biserică sobornicească (universală) este adunarea dreptslăvitorilor care mărturisesc credinţa ortodoxă”19 în timp ce ereticii sunt înşelaţi de demoni şi li se închină acelora:“Vrăjmaşul… văzându-şi idolii lăsaţi în părăsire şi din pricina mulţimii imense de credincioşi, sălaşurile şi templele sale goale a născocit o nouă înşelătorie, ca sub Însuşi numele Lui să-i amăgească pe cei necugetaţi. A născocit ereziile şi schismele, prin care să răstoarne credinţa, să corupă adevărul, să sfâşie unitatea. Pe cei pe care îi poate ţine în orbirea drumului vechi, îi ademeneşte şi îi înşală; rătăcindu-i pe un drum nou, răpeşte oameni chiar şi din Biserică şi, în timp ce acestora li se pare că s-au apropiat de lumină şi au scăpat de noaptea lumii, fără ştirea lor revarsă din nou întunericul asupră-le. Şi cu toate că nu stăruie în Evanghelia lui Hristos şi în legea Lui se numesc pe sine creştini şi, umblând în întuneric, socotesc că au lumina”20.

Cea de-a doua afirmaţie eretică este blasfemia că “[membrele CMB] au încrederea că ar putea fi conduse de către Duhul Sfânt pentru a-şi manifesta unitatea în Hristos”, ca urmare a armonizării diferenţelor dintre ele. Ideea că Duhul Sfânt ar conduce eforturile de apropriere între Ortodoxie şi cacodoxie pe principiile ecumeniste aleDeclaraţiei de la Toronto este oarecumva reluată şi de către articolul 18 al documentului sinodal cretan Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine: “Duhul Sfânt, Care constituie întreagă instituţia Bisericii, va plini cele cu lipsă”. Am văzut mai sus că Adunarea Generală de la New Dehli, din 1961, a definit CMB ca fiind instrumentul prin care Duhul Sfânt manifestă voia lui Dumnezeu întregii “Biserici” şi chiar lumii întregi.

La aceste idei eretice se mai adaugă şi precizarea: “aceste biserici divizate, chiar dacă încă nu se acceptă una pe alta ca biserici adevărate şi pure…”, ceea ce arată că premisa IV.4 este o fază tranzitorie în procesul de integrare a comunităţilor participante în ceea ce CMB numeşte “Biserica adevărată”.

Premisa IV.4 trebuie pusă în legătură directă cu premisa anterioară, IV.3, cea mai scandaloasă dintre toate, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial. Din acest motiv, ele caută să intre în contact viu cu cei din afara propriei comunităţi, care mărturisesc că Hristos este Domnul”. Explicaţia acestei premise reţine ideea că “toate bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi cea la propria biserică. Ele recunosc că există membri ai bisericii extra muros [în afara zidurilor Bisericii], că aceştia aparţinaliquo modo [în mod egal] Bisericii şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam [biserică în afara bisericii]. Această recunoaştere îşi găseşte expresie în faptul că, cu foarte puţine excepţii, bisericile creştine acceptă botezul administrat de alte biserici ca valid”.

Această idee eretică este completată de explicaţia că, în cadrul mişcării ecumeniste, fiecare “biserică” are un rol pozitiv de jucat şi o sarcină de îndeplinit: să cautecomuniunea cu toţi cei ce, deşi nu sunt membri ai aceluiaşi trup vizibil, aparţin aceluiaşi trup mistic. Teologia unităţii mistice, invizibile, este viziunea eclesiologică specific protestantă, pe care Declaraţia şi-o însuşeşte, în ciuda promisiunii din premisa III.3 că CMB nu impune nicio viziune eclesiologică.

Premisa IV.4 merită detaliată puţin, deoarece formează coloana vertebrală a demersului ecumenist şi a fost acceptată de teologii ecumenişti ortodocşi, în ciuda faptului că dintre toate participantele la CMB Ortodoxia este singura care nu împărtăşeşte această eclesiologie.

Conciliul II Vatican a adoptat principiul cunoscut în teologia romano-catolică dreptsubstitut in, care afirmă: “Biserica lui Iisus Hristos subzistă în Biserica Romano- Catolică21. Acest concept a înlocuit afirmaţia “Biserica lui Iisus Hristos este Biserica Romano-Catolică”, lăsând loc afirmaţiei că, în afara Bisericii [Catolice] nu se află doar creştini abandonaţi, ci “elemente ale Bisericii” şi chiar “Biserici şi comunităţi, care, deşi nu sunt în comuniune deplină, aparţin de drept Bisericii Una şi sunt, pentru membrii lor, mijloace de mântuire22. Prin această precizare terminologică, Conciliul II Vatican stabileşte “un loc concret” Bisericii lui Hristos, iar acel loc este în Biserica Romei. Biserica lui Hristos se află concret în Biserica Romei. Însă, Conciliul ia notă de “prezenţa lucrătoare” a Bisericii Unice a lui Hristos şi în celelalte Biserici şi Comunităţi eclesiale (conform enciclicei Ut una sint), chiar dacă ele nu sunt încă în comuniune cu ea.

Acest concept, pe care Conciliul II Vatican l-a adoptat ca linie de gândire eclesiologică, se numeşte în teologie “teoria bisericilor nedepline”. El a fost preluatdin gândirea teologică protestantă a lui Jean Calvin, care vorbea despre rămăşiţe ale adevăratei Biserici”. Teoria “bisericilor nedepline” afirmă că Hristos nu refuză să se folosească şi de celelalte „biserici” ca instrumente ale mântuirii23, că în aceste comunităţi acţionează harul lui Dumnezeu, comunicat prin intermediul acestor instrumente ale mântuirii, dar eficacitatea acţiunilor harului depinde de faptul că aceste “biserici” sunt legate de Biserica Catolică, care are “deplinătatea harului şi adevărului”. Din acest punct de vedere, Biserica Catolică este singura care este“biserică deplină”, celelalte fiind nedepline, deşi “Biserica lui Hristos există, într-o formă imperfectă şi în grade diverse” şi în afara Bisericii Catolice.

În ciuda unor vederi diferite despre “locul unde se află Biserica lui Hristos”, teologiaprotestantă şi cea romano-catolică a “bisericilor nedepline” se întâlnesc în Declaraţia de la Toronto, care acceptă că membrele CMB nu trebuie să se recunoască neapărat una pe alta ca biserici” în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, ci admită totuşi existenţa anumitor elemente ale “Bisericii adevărate” în celelalte membre ale CMB şi faptul că Hristos este Capul tuturor acestora. De asemenea, admit că recunoaşterea reciprocă a botezului este cheia considerării existenţei Bisericii în afara Bisericii. Romano-catolicismul doreşte ca toate “bisericile surori” să revină la comuniunea cu o Biserică a Romei reînnoită şi mai catolică24, pe când viziunea ecumenistă despre ce ar trebui să fie “Biserica lui Hristos” este conturată mai mult în jurul ideii federatiste realizate printr-o uniune în diversitate dogmatică, dar nu exclude o posibilă comuniune cu Biserica Romei.

Uimeşte faptul că Bisericile Ortodoxe au acceptat această teorie a “bisericilor nedepline” şi au legiferat-o în documentul despre relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, atât prin “admiterea denumirii istorice de biserici” (care în forma presinodală a documentului era formulată “recunoaşte existenţa istorică a bisericilor25, iar în forma finală a fost înlocuită cu o formulă edulcorată, care îşi are însă rădăcina în aceeaşi concepţie despre grade diferite de bisericititate) acordate ereziilor, din articolul 6, cât şi prin argumentarea acestei recunoaşteri cu partea a doua a premisei IV.4, pe care documentul o adaugă formei presinodale a documentului, în care nu era citată. Distincţia operată de articolul 6 între bisericişi “confesiuni” (care nu există în documentele ecumeniste, deoarece acolo operează și teoria ramurilor) denotă faptul că documentul consideră unele erezii mai vrednice de a se numi “biserici”, pe când pe altele nu (diversele erezii se numesc invariabil “biserici”, aşa că această distincţie reflectă o perspectivă a participanţilor ecumenişti din Creta asupra tabloului confesional). Sau, ca să folosim terminologia articolului 4 din documentul despre relaţiile cu lumea creştină, Biserica “a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea”, dintre care unii sunt “mai aproape”, iar alţii sunt “mai departe”, exact aşa cum postulează teoria bisericilor nedepline”, străină cugetării patristice, pentru care toate ereziile sunt în afara Bisericii, nu mai aproape sau mai departe.

Mitropolitul Serafim de Kithireon i-a scris o scrisoare Patriarhului Georgiei, în care a făcut o analiză din care se degajă ideea că Mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului încearcă să impună teoria bisericilor nedepline” în spaţiul ortodox, raportându-le pe acestea la Biserica Ortodoxă26. Din această perspectivă, s-ar putea înţelege uşurinţa cu care li s-a conferit ereziilor un statut “sociologic”27 de “biserici”.Chiar şi afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească primeşte un nou conţinut, deoarece, după logica folosită de romano-catolicism, ea nu împiedică cu nimic coexistenţa Bisericii Ortodoxe cu celelalte “biserici”.

Raportarea “bisericilor nedepline” la Biserica Ortodoxă nu este mai puţin eretică decât cea la romano-catolicism, întrucât, din punctul de vedere al eclesiologiei ortodoxe, în afara Bisericii Ortodoxe există doar erezii şi schisme. Chiar dacă se porneşte de la adevărul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică deplină, sau chiar de la ideea formulată după modelul catolic că “Biserica lui Hristos subzistă în Biserica Ortodoxă”, nu se poate admite că există Biserică în afara Bisericii. Din punctul de vedere al realităţii eclesiologice romano-catolice sau protestante ideea că există “Biserică în afara Bisericii”, susţinută de aceştia, este mai mult o autorecunoaştere instinctivă a caracterului noneclesial al acestor comunităţi, iar o formulare mai corectă pentru ele ar fi fost că Biserica [Ortodoxă] a lui Hristos există cu totul în afara “bisericilor” lor. Ortodoxia însă nu îşi poate permite asemenea concepte, care contravin Sfintelor Canoane şi cugetării Sfinţilor Părinţi.

Un aspect important al acestei teorii a “bisericilor nedepline” şi al ideii că există “biserică în afara Bisericii” este recunoaşterea validităţii botezului administrat de alte “biserici”. Teoria “bisericilor nedepline” şi teoria ramurilor” depind în mare măsură de altă teorie eretică, “teoria baptismală”, promovată în spaţiul ortodox de Mitropolitul Ioannis Zizioulas şi de către protopresbiterul George Florovski, cel din urmă fiind un “consultant” participant la redactarea Declaraţiei de la Toronto. Potrivit acestei teorii, Biserica lui Hristos se întinde peste tot unde există un botez administrat. Limitele Bisericii lui Hristos sunt limitele botezului. Mai precis, în afara Bisericii sunt doar cei ce nu au primit niciun fel de botez. Ideea pune pe acelaşi palier Botezul ortodox cu botezul administrat de comunităţile eretice.

Până de curând, Biserica Ortodoxă a practicat o anumită iconomie cu privire la recunoaşterea Botezului săvârşit de către eretici, care ţinea cont şi de forma corectă a Botezului administrat şi mai ales de necesitatea mântuirii celui care vine la Botez. Ca regulă însă, urmând Sfintelor Canoane, Biserica nu a recunoscut botezul ereticilor. O mărturie în acest sens este şi Orosul Patriarhilor Bisericii Ortodoxe, din 1775, care stipulează că doar Botezul ortodox este valid, celelalte nefiind făcute după porunca evanghelică a Domnului şi după prevederile canonice în domeniu28.

De când Bisericile Ortodoxe practică ecumenismul însă, iconomia a devenit regulă, iar botezul săvârşit în ereziile sau schismele care rostesc formula baptismală în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” este recunoscut, deşi acele erezii au de regulă o concepţie greşită despre Sfânta Treime.

Într-o notă a Părintelui Profesor Ioan N. Floca la canonul 68 apostolic, canonistul român afirmă “cu privire la schismatici însă şi în speţă la romano-catolici şi la cei ce aparţin Bisericilor eterodoxe din răsărit, practica bisericească a stabilit ca şi botezul şi hirotonia acestora să fie recunoscute ca valide29 (s.n.).

Din acest citat vedem în primul rând că romano-catolicii şi cei din “bisericile eterodoxe din răsărit” nu sunt consideraţi eretici, ci schismatici, iar în al doilea rând că recunoaşterea hirotoniilor şi botezului catolic s-a statornicit prin “practica bisericească”, fără să se adauge dacă nu cumva acest lucru s-a întâmplat mai ales în ultima perioadă, de când Biserica Ortodoxă este angajată în “dialogul iubirii” cu romano-catolicismul şi cu protestantismul.

Motivul pentru care botezurile ereticilor sunt îndeobşte acceptate de către “practica bisericească” este pretinsa săvârşire a lor în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. În cazul ereticilor însă, contează foarte mult şi ce înţeleg aceia prin Preasfânta Treime, având în vedere că cele mai multe erezii şi schisme sunt datorate tocmai unei greşite înţelegeri a dogmei Preasfintei Treimi. Acest lucru se vădeşte şi din formularea canonului 47 al Sfântului Vasile cel Mare, în care, atunci când se vorbeşte despre encratiţi, sacofori şi apotactiţi, autorul cere imperativ rebotezarea lor, pentru: “Ca să nu zică ei că «suntem botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt», ei care socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor, întrecându-se cu Marcion şi cu celelalte eresuri30.

Din acest canon rezultă că simpla rostire a numelor celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi nu este suficientă pentru validitatea Botezului, fiind absolut necesară credinţa corectă în Preasfânta Treime.

Recomandarea canonului 47 a Sfântului Vasile a fost însuşită de către canonul 7 al sinodului al II-lea ecumenic, care statorniceşte care tip de eretici se pot mirunge şi care trebuie rebotezaţi. În rândul celor care trebuie rebotezaţi sunt şi adepţii ereziei eunomienilor, care practicau o singură afundare şi învăţau că Duhul Sfânt este subordonat Tatălui şi Fiului, fiind o simplă creatură31. Similitudinile izbitoare cu doctrina romano-catolică au determinat practica bisericească ortodoxă să le aplice papistaşilor acelaşi tratament faţă de Botez pe care canonul 7 al sinodului al II-lea ecumenic li-l aplică eunomienilor32botezarea. “Practica bisericească” prin care botezul acelora a fost recunoscut vine mai ales în întâmpinarea acordurilor de la Balamand, unde reprezentanţii ecumenişti ai Ortodoxiei au recunoscut “sororitatea”„Bisericii” Romano-Catolice şi, implicit, tainele Botezului şi Preoţiei, absolut necesare pentru considerarea ca “biserică” a acestei erezii.

În ceea ce priveşte “botezul” protestant, acolo lucrurile sunt şi mai simple, datorită faptului că protestantismul are o respingere fără echivoc a preoţiei, ceea ce face ca botezul protestant să nu fie făcut practic de nimeni. Situaţia nu este, în sine, diferită de cea din romano-catolicism, deoarece, neexistând botez valid cum poate exista preoţie validă, sau cum spune sinodul din Cartagina, din 256, “Admiterea botezului ereticilor şi schismaticilor cuprinde în sine şi consimţirea din partea celor botezaţi de dânşii. Fiindcă nu poate fi valid în parte: dacă a putut să boteze, a putut să dea şi Duhul Sfânt, de n-a putut, din cauză că este în afara Bisericii, n-are pe Duhul Sfânt şi nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, şi unul este Duhul Sfânt şi una este Biserica întemeiată de Hristos Domnul nostru, fiindcă dintru început a spus apostolul Petru că ea este întemeiată pe unitate; prin urmare, cele ce se săvârşesc de dânşii mincinoase şi deşarte fiind, toate sunt fără valoare” (s.n.)33.

Despre relaţia dintre recunoaşterea botezului valid şi acordarea bisericităţii ereticilor ne vorbeşte şi canonul unic dat de sinodul de la Cartagina, ţinut în anul 256, în vremea Sfântului Ciprian: “Căci însăşi întrebarea ce se pune la botez este dovada adevărului: căci zicând celui ce se cercetează «Crezi că primeşti iertarea de păcate şi viaţă veşnică?» nu zice altceva decât că aceasta se poate da în catoliceasca Biserică. De la eretici, unde nu este biserică, e cu neputinţă a primi iertarea păcatelor. Şi prin urmare, apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez” (s.n.)34. Exact acest lucru l-au făcut în Creta cei ce se află în “dialog şi cooperare” cu ereticii.

Acceptarea premisei IV.4 conţine în sine o altă capcană, deoarece prin acceptarea ideii că în CMB nicio participantă nu este obligată să recunoască celelalte membre ca fiind biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântuluis-a permis relativizarea caracterului unic al Bisericii Ortodoxe în acest peisaj religios. Dacă Biserica Ortodoxă are dreptul de a nu considera Biserici în sensul deplin şi adevărat al cuvântului membrele CMB care nu îndeplinesc condiţiile eclesiologice ortodoxe pentru a fi considerate “Biserici”, de ce nu ar avea acelaşi drept şi celelalte participante cu privire la Biserica Ortodoxă? Acest lucru este vizibil şi din declaraţia celor cinci episcopi greci care au contestat adunarea de la Busan şi care au dezvăluit că, cu acea ocazie, “s-a pus la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre35.

Prin recunoaşterea acestui principiu, Bisericile Ortodoxe au făcut o contramărturisire de credinţă, permiţând tuturor membrelor CMB să judece bisericitatea Ortodoxiei în funcţie de criteriile lor eclesiologice şi chiar să o respingă, dacă nu se potriveşte cu acestea. Romano-catolicismul şi-a protejat pretenţia de “singură Biserică deplină, în care subzistă Biserica lui Hristos” prin neparticiparea la CMB ca membru deplin, tocmai pentru a nu fi nevoită să accepte relativismul la care ar fi supus-o Declaraţia de la Toronto. În schimb, Roma conlucrează fructuos cu departamentele CMB care se ocupă de doctrină şi de activităţile practice, asigurând o prezenţă catolică în acest Consiliu.

Ratificarea Declaraţiei de către sinodul din Creta

sinodul-panortodox-anulatAnaliza celor patru premise pe care sinodul din Creta le-a citat din Declaraţie, considerându-le de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe în CMB ne arată câteva lucruri esenţiale:

  1. Cele patru premise citate de sinodul din Creta nu pot fi scoase din contextul întregii Declaraţii şi nu pot fi acceptate făcând abstracţie de celelalte.

  2. În ciuda a ceea ce cred ecumeniştii ortodocşi participanţi la CMB, cele patru premise nu oferă niciun fel de garanţii reale că CMB rămâne doar un “catalizator” al dialogului ecumenist şi nu va deveni un fel de superbiserică.

  3. Premisele citate de către sinodul din Creta sunt eretice, deoarece același duh ca și restul documentului.

De-a lungul deceniilor care s-au scurs de la adoptarea Declaraţiei, relaţiile din interiorul CMB au progresat către un scop contrar celui stipulat cu atâta tărie în premisa III.1, pe care şi-au clădit ecumeniştii ortodocşi timp de decenii participarea la CMB. Necesitatea depăşirii “neutralităţii eclesiologice” a Declaraţiei a fost cerută încă din anii imediat următori, de către membrii protestanţi, care nu veniseră la CMB doar ca să discute cu ortodocşii, ci să realizeze acea comuniune care să îi ducă la ceea ce ei consideră “unitatea Bisericii”.

Textul Botez, Euharistie, Preoţie (BEM), din 1982, supranumit “textul de la Lima” aîncercat crearea unei baze pentru o apropiere liturgică şi dogmatică între membrele CMB, care să conducă la realizarea mult doritei unităţi. În anii de după adoptarea acestor texte, s-a creat o “liturghie de la Lima”, un serviciu religios ecumenist, la care nimeni nu era obligat să participe, dar a fost recunoscut ca o ocazie pentru multe“biserici” de a intra într-o comuniune euharistică. În acel moment, Bisericile Ortodoxe participante şi-au dat seama că principiile atât de dragi lor din Declaraţie aufost depăşite şi au reproşat că se încalcă atât principiul potrivit căruia CMB nu va deveni o “superbiserică”, cât şi acela al posibilităţii nerecunoaşterii celorlalte participante ca “biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului36. Reproşul a stârnit nemulţumirea unor confesiuni protestante, care nu au admis să se facă astfel un pas înapoi pe calea unirii realizate până atunci. Diferenţa de viziune dintre Ortodoxie şi protestantism cu privire la Euharistie rămâne la fel de mare ca şi înainte de dialogurile ecumenice: Ortodoxia vede împărtăşirea ca un semn vizibil al unităţii Bisericii, pe când pentru protestanţi ea este doar un mijloc de realizare a acesteia37. Deşi oficial Bisericile Ortodoxe au refuzat să practice intercomuniunea, “ospitalitatea euharistică” de tip protestant a găsit adepţi şi în anumite Biserici Ortodoxe, mai ales din diaspora, în care s-au văzut cazuri de eretici care sunt primiţi la Împărtăşanie alături de ortodocşi.

Intenţia CMB de a dobândi trăsături eclesiologice este cumva de aşteptat, de vreme ce această unitate vizibilă pe care o postulează ecumeniştii trebuie să îmbrace o formă, iar întoarcerea la Ortodoxie a tuturor ereticilor este o iluzie pe care ecumeniştii ortodocşi ne-o prezintă nouă, poporului credincios, pentru a face participarea la ecumenism mai acceptabilă. Aşa cum recunoştea teologul ortodox John Meyendorff, “Biserica Ortodoxă a eşuat în a-i converti pe toţi ceilalţi creştinii la unica Biserică a lui Hristos38 (s.n.). Meyendorff pune această ratare a misiunii Bisericii pe seama“incapacităţii Bisericii Ortodoxe de a exprima mesajul într-o manieră eficientă, cu suficientă dragoste pentru a face adevărul dur acceptabil de către toţi cei ce nu îl ştiu39. Declaraţia de la Tesalonic, din 1998, crede că motivele sunt altele: “După un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB,nu observăm suficient progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate40 în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice41 (s.n.).

Un motiv foarte important pentru care Ortodoxia a eşuat în a-i convinge pe toţi participanţii la dialogul ecumenist să renunţe la erezia lor şi să revină la Ortodoxie, ca precondiţie a realizării unităţii creştine, aşa cum o postulează teologii ecumenişti ortodocşi, este acceptarea principiilor eretice pe care este clădit CMB, consemnate înDeclaraţia de la Toronto. Pentru că întreg demersul ecumenist nu se bazează pe dorința de a fi în comuniune cu Adevărul Care este Hristos, ci pe o gândire strict omenească, de tip politic, neutralitatea eclesiologică, pe care teologii ecumenişti ortodocşi o consideră o platoşă în dialogul ecumenist, se transformă într-un zid în calea mărturisirii ortodoxe a unicităţii Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Se impune reluarea analogiei dintre Consiliul Mondial al Bisericilor şi Uniunea Europeană, deoarece ambele organizaţii fac parte din acelaşi plan globalist de unificare a umanităţii, CMB oferind o umanitate unificată religios, pe când Uniunea Europeană oferă modelul realizării unei umanități unite politic. În urmă cu două decenii, toţi politicienii europeni vorbeau cu grijă despre un superstat şi menajau sentimentele naţionaliştilor, spunând că “UE nu va deveni niciodată un superstat”. La câteva decenii distanţă, Tratatul de la Lisabona punea bazele unui superstat european, iar după Brexit, planurile de renunţare la suveranitatea naţională în favoarea unui stat federal se discută în mod public. Ca și promisiunea că UE nu va deveni niciodată un superstat, ci doar un spațiu comunitar al dialogului, “neutralitatea eclesiologică” și afirmația emfatic postulată de către Declaraţia de la Toronto că CMB nu va deveni niciodată o “superbisericăreprezintă momeli oferite ortodocşilor, într-o perioadă de graţie în care aceştia să fie pregătiţi să accepte minimalismul dogmatic, liturgic şi canonic pe care se întemeiază efortul ecumenist de realizare a “unităţii creştine.

De ce au acceptat teologii ortodocşi ecumenişti Declaraţia?

Oricine studiază Declaraţia este şocat de faptul că participanţii ortodocşi ai dialogului ecumenist au acceptat acele patru principii, pe care le-a citat şi sinodul din Creta în articolul 19 al documentului Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, ignorând restul textului, care este în întregime eretic, şi faptul că acele patru principii nu pot fi scoase din contextul întregii Declaraţii.

Apărătorii sinodului din Creta se întrec în a afirma că art. 19 nu a aprobat toate premisele Declaraţiei, ci doar pe cele patru citate. Am demonstrat că şi cele patru principii, considerate “de importanţă capitală pentru participarea Ortodoxiei la CMB” sunt de natură eretică, cuprinzând teorii eclesiologice total diferite de viziunea Ortodoxiei despre Biserică. În plus, articolul 19 din documentul sinodal cretan vorbeşte despre premisele Declaraţiei la plural, nu doar despre cele patru citate. Varianta presinodală menţiona trei principii, iar varianta finală a mai adăugat unul, ceea ce denotă că toate principiile sunt acceptabile şi că în text au fost menţionate doar cele utile demonstraţiei pe care documentul dorea să o facă. Nici teologii din anii 1950, nici cei din 2016 nu au făcut precizări clare din care să reiasă că Bisericile Ortodoxe se opun categoric celorlalte premise eclesiologice incluse în restulDeclaraţiei.

Un motiv pentru care acest lucru nu s-a întâmplat este convingerea acelor teologi că principiile Declaraţiei nu sunt atât de eretice pe cât le par celor care ţin la Tradiţia şi Canoanele Bisericii. La Congresul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, din 1936 au existat profesori care au considerat că nu se poate convoca un sinod ecumenic în lipsa a două treimi din creştinătate42. Un profesor bulgar a propus convocarea unui sinod “cu adevărat catolic, al Bisericii de pretutindeni”, adică şi a romano-catolicilor şi protestanţilor. Profesorul român Valerian Şesan propunea un sinod ecumenic la care să participe toţi creştinii botezaţi”. Lectura multor cărţi de teologie scrise în ultimul secol ne arată că participanţii la dialogul ecumenist şi-au însuşit de mult limbajul teoriilor protestante şi romano-catolice a “bisericilor surori”, a “ramurilor”, “a celor doi plămâni”, al teoriei baptismale etc.

Din acest motiv, nu este greşit dacă considerăm că teologii participanţi la dialogul CMB din partea Bisericilor Ortodoxe achiesează la restul doctrinelor eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto. Cei ce doresc însă să rămână însă ortodocși nu pot face acest lucru.

Teolog Mihai – Silviu Chirilă

2 Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, Sofia, București, 2012, p. 251.

3 Ibidem, p. 393.

4 Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848, în Ioan. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, f.e. Sibiu, 2005, pp. 595-598.

5 Ibidem.

7 Harold C. Fey, A History of the Ecumenical Movement, vol. II, p. 6.

8 Erin Brighman, Sustaining the Hope for Unity: Ecumenical Dialogue in a Postmodern World, p. 111.

9 Angelo Maffeis, Ecumenical Dialogue, p. 12.

12 John Meyendorff, Catholicy and the Church, Crestwood, NY, St. Vladimir’s Press, 1983, p. 10.

13 Rosario La Delfa, Communione ecclesiale e appartenenza: Il senso di una questione ecclesiologica oggi, Cita Nouva, Facolta Teologica di Sicilia, Roma, 2002, p. 71.

14 Ibidem, p. 73

15 Sfântul Munte Athos, mărturie de veacuri a luptei pentru apărarea dreptei credinţe, Editura “Părinţii Aghioriţi”, Sfântul Munte Athos, p. 60.

19 Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Erminia dumnezeiescului simbol al credinţei ortodoxe, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 93.

20 Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii, EIMBOR, Bucureşti, 2013, pp. 45-47.

22 Ibidem.

23 Giulio Sembeni, Direttorio ecumenico 1993: sviluppo dottrinale e disciplinare, p. 71.

24 Harold C. Fey, op. cit., p 16.

27 Ideea de acceptare „sociologică a denumirii de „biserici” aparţine teologului Vasile Ioniţă, care nu explică totuşi de ce argumentarea denumirii este sprijinită cu premisa IV.4 din Declaraţie, iar nu cu prevederile din Constituţia germană, de exemplu, la care teologul face referire.

29 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţie îngrijită de doctor Sorin Joantă, f.e., Sibiu, 2005, nota 14, p. 45.

30 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 414.

31 Ibidem.

33 Arhim. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit. p. 200.

34 Ibidem.

36 Wendell Wills, Eucharist and Ecclesiology: Essays in Honor of Dr. Everett Ferguson, Pickwick Publications, Oregon, 2016 p. 42.

37 Ibidem.

38 John Meyendorff, Catholicy and the Church, Crestwood, NY, St. Vladimir’s Press, 1983, p. 11.

39 Ibidem.

40 Vezi supra, p. 2.

42 Pr. Prof. V. Ioniţă, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până astăzi, Editura Basilica, Bucureşti, 2013, p. 27.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/

Părintele Grigorie de la Lacul Frumos, după o lungă perioadă de umilință și prigoană, a fost ,, caterisit” de apostați!

grigorieAstăzi, 19 mai, părintele Grigorie de la Schitul Lacul Frumos, a primit vestea ,,caterisirii” sale. A primit-o cu seninătate, cu bucurie și cu nădejde bună că Domnul, a privit spre osteneala lui cea bună ca slujitor neobosit și plin de dragoste al lui Hristos. Aștepta acest moment, întărit în Dumnezeu, fiindcă știa că toți preoții care mărturisesc Adevărul, vor fi prigoniți și caterisiți.

Motivele caterisirii sfinției sale sunt următoarele:

  1. A făcut schismă în Biserică;
  2. A contestat poziția oficială a Bisericii;
  3. Nu a făcut ascultare de mai marii săi;
  4. A tulburat liniștea obștii;
  5. A părăsit mănăstirea mai mult de opt zile, fără înștiințarea chiriarhului;
  6. A spovedit în chilie și în casele oamenilor;
  7. A oficializat Sfinte Taine și Ierurgii în chilie;
  8. A fost acuzat că organiza un fel de ,,complot”, împreună cu fii duhovnicești chemați pentru spovedanie și catehizare, împotriva celor ,,certați” cu Ortodoxia;

Aceste acuzații aduse părintelui Grigorie sunt neîntemeiate și lipsite de adevăr. Realitatea este următoarea:

  1. Părintele nu a făcut schismă, ci a apărat Biserica de schismă (Can 15 I II Constantinopol);
  2. A contestat ecumenismul, care se pare că a devenit poziția oficială a Bisericii și s-a îngrădit de acesta prin întreruperea pomenirii ierarhului;
  3. Ieromonahul Grigorie a făcut mereu ascultare de mai marii săi, până la trădarea Ortodoxiei de către BOR;
  4. Arhiepiscopia a fost cea care a tulburat liniștea obștii prin măsurile abuzive pe care le-a luat împotriva părintelui și a ucenicilor săi;
  5. Părintele Grigorie nu a părăsit mănăstirea mai mult de opt zile. Atunci când a plecat în Sfântul Munte, a avut binecuvântare;
  6. A spovedit acolo unde s-a putut pentru binele fiilor duhovnicești. Până la momentul prigoanei, spovedea întotdeauna la biserică;
  7. Toți preoții care au fost ,,opriți de la slujire” sau ,,caterisiți” de minciuno-episcopi, oficilalizează slujbele Bisericii acolo unde este posibil, pentru binele Bisericii, după rânduiala Sfinților Părinți la vreme de prigoană;
  8. Așa numitul complot, este de fapt o catehizare a fiilor duhovnicești pentru aceste vremuri de apostazie, ca ei să înțeleagă importanța îngrădirii conștiente de panerezia ecumenismului și de promotorii ei;

Împreună cu părintele Grigorie, au fost sancționați și ucenicii săi: monahul Chiriac și fratele Valerică, care au fost excluși din monahism și au primit interdicția de a purta haină monahală.

Se pare că prigonitorii Bisericii lui Hristos, nu vor să lase nimic nepedepsit. Vor, probabil până la venirea papei în 2018, să nu mai existe nicio licărire a dreptei credințe prin slujitorii lui Hristos. Însă, El este Cel care ne spune: ,,Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)

Vrednic este părintele nostru drag, Grigorie! Vrednici sunt Chiriac monahul și fratele Valerică!

Preot Claudiu Buză

Ecumenismul este condus de către Masonerie și pregătește calea lui Antihrist

masonerieEcumenismul întreţine strânse contacte cu organizaţii internaţionale nebisericeşti, politice, unele din ele oculte, îndreptate împotriva Bisericii lui Hristos. Prima dintre acestea este Masoneria.

Acest fapt nu mai este tăgăduit, ci este declarat cu calm şi obrăznicie drept o calitate aproape pozitivă a Mişcării Ecumeniste, care se doreşte a fi organizaţia politică cea mai mare din lume, după cum mărturisesc elocvent documentele Adunării Generale a C.E.B. din Evanston (august 1954). La această Adunare a luat parte Dag Hammarchield, secretarul general al O.N.U., care, în cuvântarea pe care a ţinut-o la forul ecumenic, a subliniat: „Copierea şi similitudinea fundamentală ce marchează activitatea celor două organizaţii este reliefată prin faptul că îşi propun aceleaşi sarcini, cu o mică deplasare a accentelor”.
O.N.U. şi C.E.B. sunt reciproc apropiate prin obiective pur pământeşti. Pentru noi, ortodocşii, este mai important să scoatem la iveală contactele directe ale ecumenismului cu ­masoneria şi influenţa nemijlocită a celei din urmă.

A) Masoneria, protestantismul şi catolicismul

francmasonerieCe reprezintă Masoneria? Cuvântul franţuzesc „mason” se traduce ca zidar. Masonii îşi zic „zidari liberi”, susţinând că ei făuresc viitorul omenirii, „fericirea întregii lumi”. În acelaşi timp, Masoneria este cel mai mare duşman al creştinismului, având ca scop distrugerea Bisericii, în special, şi unitatea religioasă, în general. În anul 1881, masonul belgian Flerie scria: „Jos Răstignitul! Împărăţia lui s-a sfârşit! Nu este nevoie de Dumnezeu!” Alt mason de vază, de gradul 33, a declarat în anul 1912: „Până nu vom lichida bisericile, nu vom putea să activăm fructuos şi să construim ceva durabil”. În anul 1913, francmasonul Sicar de Plauson spunea: „Este un război pe care trebuie să-l continuăm până la victorie sau până la moarte – e războiul împotriva duşmanilor de totdeauna ai francmasoneriei: toate dogmele, toate bisericile”. Să reţinem că între creştinism şi masonerie există o totală incompatibilitate şi de aceea a aparţine uneia înseamnă a fi despărţit de cealaltă. Unii masoni ajung chiar până acolo, încât se declară slujitori ai satanei: „Noi, masonii, spunea Lessing, maestru superior în Ritul Scoţian, descindem din neamul lui Lucifer”. La masoni, triunghiul înlocuieşte crucea, iar loja – biserica.
Sciziunea ce s-a produs în sânul Bisericii Ruse din diaspora a fost cauzată de influenţa păgubitoare a masoneriei, care s-a infiltrat în instituţiile ecleziastice parohiale ruseşti, destrămând şi corupând viaţa bisericească. În anul 1923, cunoscutul mason rus Kuzmin Karavayev a declarat la Conventul Marii Loje a Franţei: „Noi, refugiaţii ruşi, suntem ucenicii voştri. Noi învăţăm cum să devenim buni masoni, pentru a avea posibilitatea să traducem în fapt deviza masoneriei: libertate, egalitate şi fraternitate”.

În pofida deosebirilor rituale şi de iniţiere, masoneria este o organizaţie unitară. Masonul Kolson scria în „Analele masonice mondiale” (1930, mai, p. 110): „În lojele noastre nu avem străini. Fraţi din toate popoarele, din toate lojile, se simt ca la ei acasă”. De aceea fiecare mason, indiferent de loja sau ritul de care aparţine, este pe deplin răspunzător pentru activitatea anticreştină şi antistatală pe care o desfăşoară organizaţia masonică mondială.
După cum afirmă autorul rus I. Makarov, „prin apartenenţa lor religioasă, masonii sunt în mare parte protestanţi, deşi la baza creării acestei asociaţii a fost pusă ideea pan-religiozităţii uniunii zidarilor liberi. Curia papală, în tendinţa ei de a înlătura un concurent influent (adică masoneria) a început s-o dea anatemei. Majoritatea papilor de la Roma blestemau franc­masoneria. Papa Pius IX, într-una din bulele sale, a supranumit-o „sinagogă a satanei”, sinteză a tuturor ereziilor. Cu toate acestea, masoneria a continuat să se dezvolte, atrăgând în mrejele sale o mulţime de catolici”.
Este consemnat faptul că în ultimul timp, papii de la Roma şi-au schimbat radical atitudinea faţă de masonerie. Makarov afirmă că „în 1939 a fost lansată ideea apropierii ­masonilor de Biserica catolică. Astăzi, ei declară fără ocol că susţin politica Vaticanului”.
Cum se poate explica începutul apropierii Vaticanului de masonerie? Cele două puteri mondiale, în aparenţă contrare, îşi dau mâna cu scopul de a stăpâni şi de a guverna lumea. Instituţia religioasă catolică, în virtutea caracterului său politic, fiind asemănătoare unui stat pământesc şi ducând o politică flexibilă, îşi poate schimba zilnic principiile. Pentru a-şi justifica noua poziţie faţă de ­masonerie, a inventat un argument ingenios, făcându-l cunoscut prin articolul „Biserica şi franc-masoneria”, publicat în ziarul francez „Le Monde” din 17 aprilie 1975: „Deşi în trecut masoneria se pronunţa împotriva bisericii, astăzi pare să aibă o atitudine mai bună faţă de biserică, apără credinţa într-o Fiinţă Supremă şi manifestă respect faţă de Biblie, deopotrivă cu cărţile sfinte ale altor religii.” În articol se exprimă ideea că a venit timpul să se abroge Amendamentul catolic nr. 2335, care interzice catolicilor, sub ameninţarea excomunicării, să adere la lojile masonice.
Ideea abrogării canonului antimasonic, lansată în 1975, astăzi este deja materializată: respectiva oprelişte a fost eliminată din noul Cod de drept canonic al Bisericii catolice, în timpul papei Ioan Paul al II-lea. Mai mult decât atât, însuşi papa Ioan Paul al II-lea este membru al unei loje masonice, după cum demonstrează revista italiană „Oggi”, publicând în octombrie 1983 o fotografie în care Ioan Paul al II-lea, împreună cu alţi papa scaunînalţi demnitari”, se ţin de mâini, în „lanţul frăţesc”, la un banchet masonic. Potrivit informaţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” din Atena, Vaticanul a încercat să confişte numărul respectiv al revistei, însă acesta fusese deja difuzat în Italia şi peste hotarele ei. După cum s-a exprimat un episcop catolic onest, „fotografia papei în „lanţul masonic” o să circule şi o să aibă urmări… întrucât ea a apărut într-un moment când lojile masonice din Italia provocaseră nu puţine scandaluri, în care este evident implicată Biserica catolică şi mai ales banca Vaticanului!”
La o lună după această demascare, Vaticanul a publicat o declaraţie privind „incompatibilitatea calităţii de membru al vreunei organizaţii masonice cu apartenenţa la Biserică”. În această declaraţie, semnată de cardinalul Joseph Radzingher, şeful Congregaţiei religioase, şi autorizată spre publicare de însuşi Ioan Paul al II-lea, se arată: „Referitor la întrebarea dacă s-a schimbat punctul de vedere al Bisericii asupra organizaţiilor masonice în legătură cu faptul că în noul Cod de drept canonic ele nu sunt vizate în mod special, ca în Codul vechi, Congregaţia răspunde: La baza redactării (noului Cod) s-a pus condiţia de a nu se vorbi şi despre alte organizaţii, deoarece acestea sunt tratate în capitolele cu caracter mai general. Punctul de vedere negativ al Bisericii asupra organizaţiilor masonice rămâne neschimbat, căci principiile lor întotdeauna au fost incompatibile cu învăţătura Bisericii, şi aderarea la aceste asociaţii este interzisă de Biserică. Credincioşii care fac parte din organizaţiile masonice săvârşesc un mare păcat şi nu au dreptul la Sfânta împărtăşanie.”
Oricât de abili ar fi membrii amintitei congregaţii, în frunte cu papa, ei nu au putut evita un scandal la scară mondială, stârnit de apariţia în presă a fotografiei papei în calitate de ­mason. Trecerea sub tăcere a acestui fapt în documentul oficial citat dă în vileag conştiinţa încărcată a marilor demnitari ipocriţi de la Vatican, în frunte cu papa.
Explicaţia privind eliminarea din noul Cod a canonului antimasonic nr. 2335 nu pare concludentă. Dacă acesta a intrat într-un „capitol cu caracter mai general”, de ce nu s-a arătat în care anume? În ce priveşte cuvintele liniştitoare, că atitudinea Bisericii catolice faţă de loja masonică ar fi rămas „neschimbată” şi că a fi mason este un mare păcat care împiedică împărtăşania, toate acestea sunt de-a dreptul neconvingătoare, de vreme ce capul acestei biserici, surprins în flagrant ca mason, continuă să slujească şi să se împărtăşească!
Totuşi, apropierea provizorie a masoneriei de Vatican nu schimbă câtuşi de puţin caracterul ei de mişcare antireligioasă şi antistatală, care caută să dirijeze evenimentele din lume şi să-şi urmeze scopurile oculte sub acoperirea diferitelor organizaţii umaniste, de culturalizare şi de educaţie, pe care le înfiinţează. Principalul scop masonic e să nimicească credinţa în Iisus Hristos, punând în locul acesteia o religie masonică anticreştină. Apoi, masoneria urmăreşte eliminarea graniţelor statele şi instaurarea propriei puteri absolute asupra omenirii „unificate”.
Mulţi factori din lumea contemporană contribuie la realizarea obiectivelor finale ale masoneriei, în special a unirii tuturor popoarelor, în frunte cu un guvern mondial unic. Este vorba, în primul rând, de mijloacele tehnice moderne, cu „minunatele” lor performanţe. Redactorul revistei americane „Saturday Review” scrie: „Astăzi întreaga lume reprezintă un potenţial indivizibil: pe globul pământesc nu există loc la care nu ar putea ajunge vocea omenească. De aici rezultă că, în definitiv, îmbinarea cuvântului cu electronica va face posibilă trecerea la un guvern mondial”.
Un astfel de guvern presupune un singur conducător mondial. Cine va fi acesta dacă nu antihristul, prevestit de cuvântul lui Dumnezeu ca „omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tes. 2, 3), care îşi va face apariţia la sfârşitul lumii ca unificator şi „binefăcător” al întregii omeniri?
Masoneria pregăteşte treptat omenirea pentru a ridica, pe ruinele actualelor religii „dezbinate”, o religie nouă, capabilă prin acţiunile sale politice, culturale şi sociale să-i unească pe toţi. Arhimandritul grec Arsenie Kompugia, în articolul „Legătura papei cu antihristul” din „Orthodoxos Thypos” (nr.733/1986), face cunoscut că în America a apărut o carte a unui evreu – Veniamin Creme -, în care se spune direct că „mesia-hristos s-a născut deja şi se pregăteşte să se arate curând lumii în calitate de conducător al guvernului mondial. Planurile pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cuprind şi nimicirea creştinismului şi instituirea unei noi religii cu ajutorul lojilor masonice. Reunirea creştinismului, incluzând Ortodoxia, o va face succesorul actualului papă, cel care pregăteşte acum terenul…” Aceste mărturii se leagă de acţiunea din martie 1986, când papa Ioan Paul al II-lea a adresat evreilor, musulmanilor şi creştinilor apelul de a se uni sub un singur dumnezeu. Ce blasfemie! Iar la 27 noiembrie, în acelaşi an, a convocat la Assisi (Italia) pe liderii tuturor religiilor (neexcluzând nici pe satanişti) la o slujbă religioasă comună pentru pacea întregii lumi!
Un grec ortodox din Hanovra, Vasile Kaunas, la 19 ianuarie 1988 a comunicat redacţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” (nr. 776/12.11.1988,) că într-un număr de lux al unei reviste masonice se scrie: „Iisus Hristos (adică antihristul) şi stăpânirea lui sunt de-acum aproape. Iată că i se aud deja paşii şi foarte curând îl vom primi!… Papa dirijează, cu ajutorul nostru [adică al masonilor, n.n.], pregătirea unei pan-religii, care va fi zidită pe ruinele marilor religii monoteiste”
Acum e clar de ce masoneria încearcă astăzi o apropiere de catolicism; acesta din urmă trebuie să joace un rol important în procesul uniformizării creştinismului celorlalte religii şi supunerii în faţa antihristului. Adevărata Ortodoxie, însă, continuă să fie pentru masonerie o „piatră de poticnire” (Rom. 9, 32-33), întrucât este strâns legată de dogmele şi canoanele care o păzesc de orice amestecare. Iată de ce masoneria caută să submineze şi să distrugă Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare a adevăratei credinţe a lui Iisus Hristos şi a Predaniei Apostolice.

B) Masoneria şi ecumenismul

Masonii recunosc că se află în strâns contact cu ecumenismul, lăudându-se în acest sens cu meritele lor, după cum a arătat protoiereul rus Grigorie Razumovski în referatele sale intitulate „Mişcarea ecumenistă şi Biserica Ortodoxă Rusă” – prezentat la Conferinţa de la Moscova în anul 1948 – şi „Amsterdamul şi Ortodoxia”.
Vă prezentăm mai jos un pasaj din revista masonică franceză „Temple” (nr. 3/1946), în care înşişi francmasonii recunosc că Mişcarea Ecumenistă se află în sfera influenţei lor:
„Uneori suntem întrebaţi de ce ne implicăm în dispute de ordin religios; în ce măsură problemele unirii Bisericilor, congresele ecumenice etc., pot să prezinte interes pentru francmasonerie? Chestiunea abordată în proiectul unirii Bisericilor ce mărturisesc pe Hristos interesează îndeaproape franc­masoneria, deoarece cuprinde ca atare ideea universalismului. Să ne fie îngăduit să adăugăm că, în cazul în care această unire este pe calea cea dreaptă, să se ştie că e şi datorită Ordinului nostru. Nu se poate nega că la organizarea primelor congrese ecumeniste, amestecul fraţilor noştri anglo-saxoni şi scandinavi a fost determinat, şi activitatea lor a fost canalizată continuu în sensul organizării unităţii creştine”.
De ce totuşi masoneria, fiind un duşman de moarte al creştinismului, vrea să unească pe creştini? Tocmai aici e toată viclenia! Duşmanul e mai periculos atunci când se dă drept „prieten”. Masonii declară sus şi tare că doresc unirea tuturor oamenilor fără a avea însă în vedere unirea în adevărul Domnului Iisus Hristos (In 18, 37), ci o unire în minciună, în numele tatălui lor – diavolul (In 8,44). De aceea, tinzând să unească guvernele şi finanţele, ei visează să unească pe creştini cu toate celelalte religii.
Tocmai în acest scop ei au creat organizaţia laică „Uniunea creştină a tineretului” (Y.M.C.A.) pe care încearcă s-o implanteze în ţările ortodoxe, pentru a converti tineretul ortodox la credinţa inter-confesională, rupându-l de Ortodoxie. Într-adevăr, asimilând concepţiile ecumeniste, tânărul ortodox devine indiferent faţă de dogmele veşnice ale credinţei şi neutru faţă de mărturisirea neschimbată a credinţei (Ef. 4, 14), îşi pierde interesul pentru Sfânta Predanie Ortodoxă, ajungând să trateze zeflemitor hotărnicia Ortodoxiei şi a Sfinţilor Părinţi drept „fanatism” mărginit. Putem dovedi că Y.M.C.A. îşi ţine întrunirile anume în zilele şi orele slujbelor religioase ortodoxe, în Ymca-logo-hr.jpgmarile sărbători bisericeşti, pentru a despărţi de biserică pe credincioşii şovăitori (de pildă, în Vinerea Mare în timpul Prohodului Mântuitorului).
În cercurile emigranţilor ruşi funcţionează o organizaţie masonică similară de tineret – Mişcarea Creştină Rusă (M.C.R.), care a refuzat să se numească „ortodoxă”. Drept răspuns la propunerea Soborului Arhieresc rus de peste hotare din august 1938 de a face acest lucru, în ziarul „Calea nouă” a apărut un articol al preşedintelui M.C.R., A. Lodîjenski, intitulat „Binevoitorilor noştri”, în care se spune: „Ar trebui ca „binevoitorii” noştri să nu încerce să ne pună în situaţia celor supravegheaţi. M.C.R. este o organizaţie publică şi nu bisericească, care îşi propune sarcini laice practice, şi, de aceea, aşa cum întotdeauna a fost independentă, nu va îngădui nici în viitor nici un fel de atacuri asupra independenţei sale, ori de unde ar veni ele!”
La aceasta, arhiepiscopul Serafim, pe care Soborul Arhieresc l-a însărcinat să definească ideologia MCR, a obiectat rezonabil: „Dacă denumirea ei n-ar fi însoţită de determinativul „Creştină”, s-ar fi putut bănui că e vorba de o Mişcare ortodoxă, deoarece Dostoievski spunea: dacă eşti rus, înseamnă că eşti ortodox, şi noi ne-am obişnuit să credem că rusul este ortodox.” Argumentul că prin determinativul „creştin” se subînţelege „ortodox” ar fi fost exhaustiv, dacă am fi trăit în timpurile apostoliceşti, când inima şi sufletul creştinilor erau una (Fapte 4, 32). Oricine ştie însă că astăzi în această noţiune se încadrează nu numai creştinii ortodocşi, ci şi catolicii, şi luteranii, şi anglicanii, şi sectanţii de tot soiul. Prin urmare, denumind această Mişcare drept „creştină”, admitem în mod conştient posibilitatea de a se enunţa în numele respectivei MCR nu numai idei şi păreri ortodoxe, ci şi ne-ortodoxe.
Aşadar, toate aceste organizaţii – Y.M.K.A., M.C.R., Mişcarea mondială a studenţilor, Mişcarea ecumenistă etc. nu reprezintă decât nişte instrumente pentru realizarea scopului masonic general. În special C.E.B. şi Y.M.K.A., deşi în aparenţă sunt independente una de alta, sunt de fapt strâns legate între ele, fiind dirijate de aceleaşi puteri masonice secrete. E semnificativ că dr. John Mott a fost în acelaşi timp preşedinte al Y.M.K.A., al Federaţiei mondiale a studenţilor – fondată în 1895 – şi al tuturor asociaţiilor mondiale similare de tineret. Şi tot el a fost unul din cei cinci co-preşedinţi ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor! Acest fapt confirmă fără echivoc profunda înrudire lăuntrică a C.E.B. cu Y.M.K.A. şi sprijinirea lor de francmasonerie. Între altele, înşişi conducătorii mişcării ecumenice recunosc că Y.M.K.A., Y.V.C.A., Federaţia mondială a studenţilor creştini şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) au fost primite în francmasonerie.

C) Masoneria, Sionismul şi Antihristul

Scopul final al franc-masoneriei este acela de a uni omenirea în frunte cu un conducător unic – antihristul. Acelaşi obiectiv îl urmăreşte şi sionismul de astăzi, o grupare de bază a masoneriei. Organizaţiile masonice ajută în toate privinţele sionismul. După cum afirmă liderii sionişti, crearea statului Israel în mai 1948 nu reprezintă decât primul pas spre realizarea unor „sarcini mai importante” ale sionismului, şi anume, transformarea comunităţii evreieşti într-o asociaţie mondială internaţională. Misiunea evreilor este o „misiune la scară mondială”, o misiune a „poporului evreiesc mondial” care pretinde să domine peste toate celelalte popoare.
Cotidianul francez „Le Monde” a publicat, la 24 iulie 1980, un articol intitulat „Singur – contra întregii lumi”, al cărui autor evreu plasează poporul său deasupra celorlalte popoare, afirmând că „ar fi timpul să înţelegem că statul Israel are toate drepturile, dar nici un fel de obligaţiuni”.
O atare sfidare impertinentă a opiniei publice mondiale ar fi trebuit să stârnească cele mai vehemente proteste, căci întreaga viaţă socială şi personală a omului se întemeiază pe îmbinarea între drepturi şi îndatoriri: drepturile impun anumite îndatoriri, iar îndatoririle presupun anumite drepturi. Obligaţiile fără drepturi ar însemna înrobirea personalităţii, ceea ce vine în contradicţie principială cu legislaţia contemporană. Dar şi drepturile fără îndatoriri duc la o samavolnicie şi tiranie cumplită. Articolul din ziarul „Le Monde” tocmai prevesteşte tirania statului Israel asupra altor state.
Aspiraţia sionistă către un stat mondial corespunde în întregime prezicerilor biblice despre antihrist şi dominaţia lui mondială. Antihristul este înfăţişat în Biblie ca o personalitate istorică, ca o căpetenie de origine evreiască din seminţia lui Dan (Facerea 49, 17), unde Dan este asemuit unui şarpe. Evreii, neprimind pe Hristos – adevăratul Mesia, venit în numele lui Dumnezeu-Tatăl, îşi aşteaptă propriul „mesia” – pe antihrist, care va veni în numele lui însuşi; pe acesta îl vor primi, după cum a vestit Însuşi Mântuitorul: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu mă primiţi; dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (In. 5, 43).
Sfântul Ignatie Brianceaninov subliniază că cei ce Îl resping pe Hristos acum sunt cei care îl vor primi pe antihrist: „Refuzând pe Hristos, după dispoziţia duhului lor, ei îl primeau totodată pe antihrist după aceeaşi dispoziţie a duhului. Aşa cum duhul lor era în vrăjmăşie faţă de Hristos, la fel se afla în legătură cu antihristul, despărţit de acesta de o mare întindere de timp, care a ajuns azi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Cei care se lasă mânaţi de duhul lui antihrist (I In. 4, 3) nu-L primesc pe Hristos, ci îl primesc pe antihrist în inima lor, intră în legătură cu el, îl glorifică şi se închină lui în duh, mărturisind că este dumnezeul lor”.
Antihristul îşi va începe lucrarea pentru binele omenirii, în numele fericirii pământeşti a omului. În unele privinţe, va căuta să imite în aparenţă pe Hristos, ascunzându-şi sub 15465-kox6masca bunătăţii răutatea care fierbe înlăuntrul lui, setea de putere, îngâmfarea şi ura faţă de Dumnezeu. La început, va căuta să fie plăcut omenirii: mai întâi, se va apuca să facă pace şi lege dreaptă în întreaga lume; în al doilea rând, se va îngriji de cei sărmani şi năpăstuiţi; în cel de-al treilea pas, va face dreptate socială, aşa încât, după cum a arătat Sfântul Efrem Sirul – „popoarele, văzându-i faptele bune şi puterea, îl vor pune împărat şi vor spune unul altuia: S-ar mai găsi oare un alt om atât de bun şi drept?”
În vederea unirii omenirii, antihristul va face unele reforme, ce vor părea bune oamenilor care nu trăiesc decât pentru viaţa trupească. El va strânge în jurul său nu numai poporul iudeu, împrăştiat prin toate ţările, ci va chema la el întregul neam omenesc, făcând părtaşi ai săi şi pe străini şi făgăduind tuturor salvarea. Potrivit învăţăturii celor doisprezece Apostoli, Antihristul va fi „amăgitorul lumii”, va veni ca „fiu al lui Dumnezeu”, va face semne şi minuni false, „şi pământul va fi lăsat pe mâinile lui”.
Antihristul „va înălţa în Ierusalim un templu de piatră”, şi când va culege slava succeselor sale se va umple de o înfumurare satanică. Stăpânind peste întreaga lume, se va înălţa mai presus de Dumnezeu şi va cere oamenilor să i se închine ca unui dumnezeu, aşa încât, după cum prezice Sfântul Apostol Pavel, „să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2, 4). Sfântul Chiril al Ierusalimului tălmăceşte astfel aceste cuvinte: „Se are în vedere, aici, templul distrus al iudeilor. Dacă antihristul va veni la iudei, ca Hristos, şi va cere de la iudei adorare, atunci, ca să-i ademenească şi mai mult, va arăta o mare râvnă pentru templu, insuflându-le ideea că el este din neamul lui David şi că el trebuie să înalţe templul cel zidit de Solomon”.
Amintind de templul din Ierusalim, e cazul să arătăm că, în ultimul timp, evreii se pregătesc intens pentru construirea acestui templu, care a fost de două ori distrus, ca să întâlnească în el pe „mesia” lor. După cum se ştie, primul templu, înălţat de Solomon, a fost distrus în anul 586 î.H., în timpul regelui babilonian Nabucodonosor, de către căpetenia gărzii acestuia, Nabuzaradan (IV Reg. 25, 8-9). Al doilea templu, ridicat de Zorobabel spre sfârşitul secolului al VI-lea î.H., după întoarcerea din captivitatea babiloniană, a fost ars în timpul cuceririi Ierusalimului de către împăratul roman Titus (e drept că împotriva voinţei lui), în 70 d.H., astfel împlinindu-se proorocirea lui Hristos, că din templu „nu va rămâne piatră pe piatră, care să nu se risipească” (Mt. 24, 2). Al treilea, şi ultimul templu evreiesc, va fi înălţat în timpul lui antihrist; în el, iudeii aşteaptă să întâmpine şi să slăvească pe „mesia”, pe care vor dori să-l facă împăratul lumii.
În revista „Pravoslavnaia Rusi” a fost publicat următorul articol: „Rabinul Haim Drukman, membru al Knessetului (parlamentul Israelului) şi conducător de vază al partidului naţional religios, este sigur că cel de-al treilea templu va fi construit în Ierusalim, repede şi în zilele noastre”. În cuvântările sale, ţinute în faţa a mii de ascultători, rabinul Drukman spunea: „Ne aflăm în ajunul construirii celui de-al treilea templu (Beth Ha’ Mikdash), care va fi înălţat pe colina Templului, în zilele noastre. Spre deosebire de Întâiul şi al Doilea, care au fost distruse din pricina păcatelor noastre, Cel de-al Treilea va sta veşnic”.
Cunoscutul publicist israelian Amos Alon scrie, în ziarul „Ha’arets”, că în mediul evreilor fundamentalişti din America se observă o strânsă colaborare, în vederea construirii celui de-al treilea templu. Jurnalistul citează şi un şir de publicaţii pretins „creştine”, gen „Israelul este slava mea”, al căror conţinut este în întregime consacrat acestei teme.
Miliardarii evrei din SUA sunt hotărâţi să finanţeze această acţiune: „Construirea The-Rebuilding-Of-The-Jewish-Templetemplului se impune cât mai urgent şi din considerente politice. Ea va constitui un act politic de mare importanţă, pentru că în felul acesta reunirea Ierusalimului va deveni o realitate politică, şi Israelul se va întări”. De asemenea, motivele religioase determină construirea templului, întrucât iudeii din întreaga lume vin către locul unde se află Zidul plângerii. Evreii vor să-şi vadă templul construit, fără a-şi da seama că în aceasta constă tragedia lor!
Cu câteva secole înainte de a fi început era creştină, în Vechiul Testament au fost făcute două proorociri care vesteau că aşteptatul Mântuitor al omenirii va veni în cel de-al doilea templu. Proorocii vetero-testamentari nu spun nici un cuvânt de un al treilea templu în legătură cu Mesia!
Prima prezicere aparţine sfântului prooroc Agheu, care a proorocit la sfârşitul captivităţii babiloniene, cu 520 de ani înainte de Hristos. Inspirat de Dumnezeu, sfântul prooroc Agheu a îndemnat pe Zorobabel, cârmuitorul Iudeii, să zidească la Ierusalim un alt templu în locul celui ars, rostind următoarea proorocire surprinzătoare: „Căci aşa zice Domnul Savaot: „Peste puţină vreme, Eu voi cutremura cerul şi pământul, marea şi uscatul; voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ şi voi umple de slavă templul acesta… zice Domnul Savaot” (Ag. 2, 6-9).
Aceste cuvinte profetice s-au împlinit întocmai prin Domnul Iisus Hristos – adevăratul Mesia, Care a intrat în cel de-al doilea templu din Ierusalim (Mt. 21, 12, 23; In. 7, 14; 8, 2), umplându-l cu adevărat de slava Sa dumnezeiască, prin minunile făcute de El ca adevăratul Dumnezeu-Om (Mt. 21, 14-15). Evreii datorează propriilor prooroci prevestirea clară a venirii Mântuitorului în cel de-al doilea templu şi recunoaşterea Domnului Iisus Hristos drept adevăratul Mesia, pentru că această proorocire nu putea să se împlinească după distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70.
O altă proorocire asemănătoare găsim în ultima carte profetică din Vechiul Testament, aparţinând proorocului Maleahi, care a proorocit cu aproximativ 400 de ani înaintea Naşterii lui Hristos, după captivitatea babiloniană, când cel de-al doilea templu din Ierusalim era de-acum zidit. Proorocul zice, în numele Domnului: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu (Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul), şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi îl doriţi” (Mt. 3, 1). Cine, deci, este acest „Înger” (adică Vestitor) al legământului, dacă nu Însuşi Izbăvitorul şi Mântuitorul vestit de prooroci, venit deja în persoana Domnului Iisus Hristos? Tot El este supranumit Chezaşul şi Mijlocitorul unui testament mai bun (Evr. 7, 20; 8, 6), adică al Noului Testament (Evr. 9, 15; 12, 24), în care s-au împlinit minunat toate proorocirile mesianice ale Vechiului Testament.
Cele două proorociri arătate coincid nu numai cu evenimentele nou-testamentare, ci şi cu însăşi cuvintele profetice ale Mântuitorului Hristos, adresate iudeilor: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie; căci nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Mt. 23, 38-39).
Primele cuvinte sunt tălmăcite de Sfinţii Părinţi în sensul că Dumnezeu a lăsat templul din Ierusalim şi poporul evreiesc fără ocrotirea Sa din pricina necredinţei lor în Mântuitorul Hristos ca Mesia. Lăsarea spre pustiire a templului din Ierusalim, pustiire ce durează de douăzeci de secole, va conduce la mântuire, până la a doua venire a lui Hristos, pe mulţi dintre iudei, „rămăşiţa” Israelului (Rom. 9, 27, 11, 9), dezamăgiţi de minciuna lui antihrist şi convinşi de împlinirea prorociilor şi prigoana ce se va petrece sub ochii lor, primindu-L pe Hristos – Judecătorul şi Biruitorul lui antihrist cu cuvintele: „Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!”
temple-instituteÎntrucât cel de-al doilea templu, despre care s-a prezis că îl va primi pe Mesia Hristos, va rămâne pustiit până la sfârşitul lumii, oricare al treilea” templu ce se va zidi, nu-l va primi pe adevăratul Mesia, ci pe falsul mesia, adică antihristul!
Din păcate, majoritatea iudeilor şi în general a oamenilor, necrezând adevărul (II Tes. 2, 12) şi nedorindu-şi decât bunăstare pământească, aşteaptă astăzi un salvator pământesc, care le-ar asigura „pacea” şi huzurul pe pământ. Acest conducător va fi de fapt antihristul. Luând toată puterea în mâinile lui, îi va urî de moarte pe toţi cei care nu i se vor supune, se va război cu toţi creştinii, îi va prigoni şi asupri şi chiar „îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea” (Dan 7, 25).
Pentru unirea cu heterodocşii, pe viitor se prevede de asemenea o reformă a Pascaliei ortodoxe şi a sărbătorilor cu dată instabilă legate de ea, reformă prin care se încalcă canoanele de nestrămutat ale Sfintei Biserici Ortodoxe (de pildă, Canonul 7 Apostolic, Canonul 1 al Sinodului din Antiohia, Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic ş.a.). O aşa mare abatere de la rânduiala de cult ortodoxă se va produce o dată cu adoptarea aşa-numitului „nou calendar mondial”, asupra căruia se lucrează de multă vreme la O.N.U., cu ajutorul ecumeniştilor. Adoptarea acestui calendar va declanşa un haos total, fiindcă el va exclude ziua de 31 decembrie, pentru ca toate datele să cadă pe anumite zile din săptămână. În acest fel se va încălca numărul de şapte zile al săptămânii, care a urmat neschimbat de la facerea lumii şi îşi va pierde sensul şi ziua de duminică, ca sărbătoare săptămânală a Învierii lui Hristos.
Daniel prooroceşte (7, 25) că antihristul va schimba nu numai zilele sărbătorilor, ci şi legea. Prin lege trebuie să înţelegem canoanele bisericeşti, adică legile Bisericii, după care se călăuzesc creştinii ortodocşi ca „cetăţeni ai împărăţiei Cerului”. Canoanele bisericeşti au început a fi încălcate şi chiar nesocotite încă demult. Dar oare nu sunt încălcate, la orice adunare ecumenistă, Canoanele Apostolice 10, 45 şi 65, prin slujbele comune ale ecumeniştilor ortodocşi cu heterodocşi de tot soiul, în numele „iubirii”, „unirii” şi „păcii”?
Activiştii ecumenici se pronunţă deja făţiş împotriva canoanelor, calificându-le drept „învechite” şi chiar declarându-le, cu de la sine putere, „abrogate”.
Iată cu câtă sinistră consecvenţă se înfăptuiesc planurile masonice de pregătire a omenirii pentru zidirea „celui de-al treilea templu” şi înscăunarea falsului mesia – antihrist.

D) Aşteptarea unei noi ere „mesianice

Duhul lui antihrist lucrează de-acum de multă vreme prin Taina fărădelegii (II Tes. 2, 7), înteţindu-se tot mai mult în zilele noastre lipsite de credinţă. Se pregăteşte, treptat şi consecvent, terenul pentru primirea viitorului „binefăcător” al omenirii. Deocamdată, principala piedică în calea realizării planurilor antihristice este Credinţa Ortodoxă în Hristos, singura care poartă deplin revelaţia dumnezeiască şi care dezvăluie cel mai profund planurile sumbre ale satanei.
Numeroase forţe şi organizaţii aflate în slujba întunericului lucrează de pe acum pentru a submina Credinţa Ortodoxă. C.E.B. (Consiliul ecumeni(st)c al ,,Bisericilor”  – n.n) este în acest sens organizaţia cea mai perfidă, deci şi cea mai periculoasă. Dându-se drept organizaţie „creştină”, care vrea, chipurile, să unească confesiunile creştine, de fapt roade pe dinăuntru creştinismul şi mai ales Ortodoxia. Sub pretextul luptei cu ateismul, C.E.B. creează neabătut un front împotriva Ortodoxiei şi pregăteşte, încetul cu încetul, conştiinţa creştinilor de astăzi pentru intrarea în noua eră „mesianică”, în spiritul aspiraţiilor evreieşti.
În acest scop, la Institutul Ecumenic din Bossey deseori sunt invitaţi evrei, care ţin în faţa creştinilor lecţii în vederea pregătirii dialogurilor iudeo-creştine, se organizează vizite colective la slujbele religioase din sinagogi. În acelaşi scop, publicaţiile ecumenice inserează articole de autori evrei, care scriu deschis despre „rolul mesianic” al poporului evreiesc în zilele noastre şi despre faptul că mântuirea poporului evreiesc înseamnă mântuirea întregii omeniri. Izbăvire de ce? – se pune întrebarea. E clar că nu de păcat, de care ne-a izbăvit Hristos (In. 8, 36), ci de Însuşi Hristos.
În acelaşi spirit sunt formulate şi alte declaraţii ale evreilor: „Israelul are misiunea de a fi lumina popoarelor … el va aduce eliberarea întregii omeniri.” Procesul de „eliberare” a şi început cu întemeierea statului israelit în mai 1948, cu doar trei luni înainte de instituirea C.E.B., la Amsterdam, în august 1948 – legătura reciprocă a acestor evenimente este evidentă.Schema1.jpeg
În articolul „Mântuirea în concepţia contemporană a evreilor”, Tsvi Iaron, un activist cultural de vază al Israelului, vorbind despre izgonirea şi răspândirea evreilor în lumea întreagă, spune deschis că revenirea tuturor evreilor din lume în Palestina, înseamnă împlinirea vechilor proorociri privind venirea erei mesianice: „Concepţia mesianică despre mântuire include nu numai eliberare de asuprire, ci şi începutul unei ere noi, a echităţii sociale, a bogăţiei şi păcii între oameni şi popoare.” Iudaismul este privit universal în viziunea asupra viitorului omenirii. Pentru acest scop, potrivit afirmaţiilor rabinului Kuck: „Omenirea trebuie să se unească într-o singură familie, şi atunci vor dispărea orice războaie şi orice rău, provocate de dezbinarea popoarelor. Scopul final este orânduirea împărăţiei lui Dumnezeu aici, pe pământ.”
Nu este nevoie să arătăm în ce măsură un asemenea „ideal” se deosebeşte de învăţătura lăsată ca testament de Domnul nostru Iisus Hristos! Mântuitorul spune că înainte de sfârşitul lumii pe pământ se vor înmulţi fărădelegile (Mt. 24, 12), neorânduielile, vrajba, ororile, războaiele, pieirea şi nicidecum omenirea nu se va huzuri într-o bunăstare idilică. După cum era de aşteptat, în publicaţiile ecumeniste nu se spune nici un cuvânt despre evenimentele scrise în Cartea Apocalipsei, deoarece C.E.B. interzice membrilor săi să scrie şi să vorbească despre aceasta, pentru ca în conştiinţa creştinilor superficiali şi creduli să pătrundă treptat, în locul convingerii creştine că Mesia şi era mesianică au venit demult, idei despre altă eră „mesianică”, necunoscută nouă, ce ar urma să vină!
Bisericile Ortodoxe locale, în persoana „reprezentanţilor oficiali” au fost atrase în C.E.B. pentru a fi folosite drept paravan la procesul distrugător al apostaziei. Iar catolicismul, care până mai ieri dădea anatemei masoneria, a ajuns să-şi împărtăşească în multe privinţe punctele de vedere ale acestei organizaţii oculte.
Deşi încă nu a aderat la C.E.B., Vaticanul se interesează în mod special de iniţiativele ecumenice, delegându-şi reprezentanţii în calitate de „observatori” la toate adunările şi conferinţele ecumenice, chiar oferindu-şi lăcaşurile de cult pentru „slujbe ecumenice”. Toate acestea dovedesc clar hotărârea catolicilor de a colabora cu C.E.B..
Drept temei şi impuls pentru o atare conlucrare a servit „Decretul cu privire la ecumenism” al Conciliului II de la Vatican. În anul 1969 papa Paul al VI-lea a făcut o vizită oficială la sediul C.E.B. de la Geneva, iar în cuvântul de omagiu rostit cu prilejul aniversării a douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţare, a declarat că C.E.B. a fost fondat pentru reinstaurarea credinţei şi a dragostei între comunităţile bisericeşti şi că papa apreciază mult dezvoltarea relaţiilor dintre C.E.B. şi catolicism, pentru faptul că „deşi aceste două organisme sunt foarte diferite prin natura lor, conlucrarea lor este fructuoasă şi trebuie să continue şi să se dezvolte în spiritul Conciliului II de la Vatican”.
Explicând motivele pentru care catolicismul nu a aderat deocamdată la C.E.B., preşedintele Secţiei unităţii creştine a Vaticanului, cardinalul Villebrens, scria într-o scrisoare către secretarul general al C.E.B. din 4 iulie 1983: „Biserica romano-catolică, într-o măsură mai mare decât alte biserici, îşi consideră propria structură de comunitate universală şi misiune universală drept un element esenţial al identităţii sale. Hotărârea privind aderarea ei la Consiliul Mondial al Bisericilor ar putea fi interpretată neadecvat de pe poziţia puterii (autorităţii) în Biserica romano-catolică şi căilor de înfăptuire a ei”.
Redacţia revistei „Irenikon”, comentând această declaraţie a cardinalului Villebrens, arată că „Biserica catolică reprezintă mai mult de a doua parte din lumea creştină”, şi pune întrebarea: „Cum ar putea ea să aibă în C.E.B. o reprezentanţă echitabilă, fără a încălca echilibrul interior foarte şubred din organismul de la Geneva?”
Se vorbeşte, de exemplu, despre „disconfortul pe care îl resimt în C.E.B. Bisericile Ortodoxe, căci ele au deseori impresia că sunt reprezentate insuficient. Ce va fi atunci când va participa şi Biserica catolică?”
Aşadar, papa îşi dă bine seama că C.E.B. doreşte, ca şi Roma, să joace rolul de organ bisericesc universal. Pentru papă însă, ca şef „infailibil” al catolicismului, acest lucru este inacceptabil. Cum poate papismul intra în C.E.B., dacă nu-l va putea conduce?! Iar dacă papa va intra în C.E.B., atunci, bineînţeles, va pretinde locul de preşedinte, până când se va putea numi capul „bisericii ecumenice universale”.
De aceea s-a şi petrecut, treptat, apropierea neverosimilă dintre luterani şi romano-catolici în temeiul eventualei recunoaşteri a papei în calitate de cel mai potrivit şef al viitoarei „biserici universale”. În revista „Irenikon (nr. 2/1974, p. 255-257) se poate citi următoarea relatare: „Comisia luterano-catolică pentru dialogul cu S.U.A. a publicat, la 4 martie 1974, o declaraţie foarte importantă privind papalitatea înnoită, ca centru al bisericii creştine. Documentul arată că luteranii îşi dau din ce în ce mai bine seama de necesitatea unei conduceri distincte în slujba unităţii bisericii şi a misiunii ei universale. Membrii comisiei consideră drept posibilă schimbarea formei papalităţii, astfel încât să răspundă mai bine exigenţelor timpului”.
Apropierea dintre romano-catolici şi protestanţi ajunge pe alocuri până acolo încât se fac de pe acum „liturghii” catolico-luterane comune, iar în timpul canonului euharistic celebrantul catolic rosteşte formulele de preschimbare asupra pâinii, iar pastorul luteran asupra potirului.
Prin urmare, romano-catolicii şi protestanţii caută apropierea pentru a-i aduce pe toţi creştinii sub puterea unui singur cap – papa.
Referitor la Biserica Ortodoxă, de care Vaticanul pretinde „apropiere sinceră”, papa încearcă să-şi asigure în rândul Patriarhilor ortodocşi locul de întâietate „după merit”, deţinut până în anul 1054. El cere ortodocşilor să-i recunoască „primatul”, deşi în răstimpul ce s-a scurs catolicismul a adoptat o puzderie de schimbări dogmatice. Mai adăugăm la acestea că papa nu renunţă la teritoriile capturate de la Bisericile Ortodoxe locale cu ajutorul uniaţilor greco-catolici.
Papa Paul al VI-lea a declarat într-o cuvântare rostită la 19 aprilie 1970: „Nu credem că o papa-ioan-paul-al-doilea-actualul-papa-benedictunire sinceră între Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă se poate realiza în detrimentul bisericilor catolice din Est”.
De care „biserici catolice din Est” este vorba totuşi? Acestea sunt de fapt lăcaşurile parohiilor şi mănăstirilor ortodoxe care au fost aduse, prin toate mijloacele violente posibile, la unirea silnică cu Roma. După părerea papei, uniaţia – acea mare cucerire a agresivităţii papale -, trebuie să rămână neatinsă. Prin urmare, unirea cu Bisericile Ortodoxe locale nu va însemna altceva decât subordonarea acestora Romei. În 1969, un reprezentant al Vaticanului a declarat făţiş: „Ortodocşii înţeleg unirea ca o apropiere, iar noi o înţelegem ca o unire sub un papă unic”.
Un grup de studenţi greci din Italia se referă la activitatea prozelitistă de azi a uniaţilor, într-o scrisoare publicată în „Orthodoxos Thypos” (20 apr. 1984, p.4) sub titlul: „Unia(ția) continuă să fie un necruţător prigonitor al Ortodoxiei noastre!”
Începând cu anul 1983, autorii dau numeroase exemple privind ocuparea forţată de către uniaţi a lăcaşurilor de cult ortodoxe, urmărirea slujitorilor ortodocşi ai altarului, mai ales la Roma, Bolognia şi Bari, unde preoţii uniaţi atrag pe ortodocşii creduli, dându-se ei înşişi drept „ortodocşi”.
Aşadar, în activitatea sa ecumenistă, alături de C.E.B. papismul îşi urmăreşte propriile scopuri hrăpăreţe, împreună pledând pentru unirea omenirii în spiritul ­masoneriei. Roma înţelege foarte bine încotro merg lucrurile, şi încearcă să se apropie din timp de masonerie, duşmanul de odinoară şi concurentul periculos de astăzi, aşa încât să tragă maxim de profituri în actuala conjunctură. Aşa se şi explică turnura sa bruscă spre evreime şi masonerie. Primele semnalmente ale acestei cotituri s-au făcut simţite la Conciliul Vatican II (1962-1965), unde a fost adoptată o nouă linie de comportament faţă de iudaism. În Declaraţia sinodală cu privire la atitudinea bisericii faţă de religiile necreştine, gruparea romano-catolică a declarat că „pentru suferinţele şi moartea Mântuitorului nu pot fi învinuiţi nici toţi iudeii care trăiau atunci, nici cei de astăzi”.
Această declaraţie a Conciliului Vatican II, apărută din tendinţa de a face pe plac masoneriei, contravine Sfintei Scripturi, în care găsim numeroase afirmaţii că evreii îndeobşte (şi nu numai acei care au fost de faţă pe Golgota şi au luat parte personal la răstignirea lui Hristos) au ucis pe Domnul (Fapte 2, 24; 3, 15; 5, 30; 7, 52; I Tes. 2, 15; 8 etc). Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, toţi iudeii, chiar şi cei de acum, deşi sunt A Jewish Ultra-Orthodox man walks past Cdespărţiţi în spaţiu şi timp de ucigaşii propriu-zişi ai Mântuitorului, sunt răspunzători împreună cu strămoşii lor dacă urăsc pe Hristos şi nu cred în El ca Mesia, şi dimpotrivă, se pot elibera de vină dacă vor crede în Hristos şi se vor boteza (Mc. 16, 16; Fapte 3, 19, 2, 38). La fel şi creştinii care cred în Hristos, dacă se vor lepăda de credinţa ortodoxă se vor face părtaşi ai celor ce L-au răstignit pe Hristos, deşi nu au luat nemijlocit parte la Răstignirea de pe Golgota. Aceştia, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, „răstignesc iarăşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu” (Evr. 6, 6).
Sămânţa, aruncată de Conciliul Vatican II, cu scopul de a dezvinovăţi pe iudei, a adus foarte curând – după numai 8 ani – roadele sale. La 16 aprilie 1973 catolicismul francez a lansat nişte „Directive duhovniceşti”, fără precedent, în care a fost expusă o poziţie principial nouă faţă de iudaism. Aceste direcţii, pătrunse de spirit masonic, au fost alcătuite neîndoielnic cu acordul Vaticanului şi al Marelui Rabinat al Franţei, al cărui comentariu (cu prilejul paştelui iudaic) a fost făcut public în timpul unei conferinţe de presă ţinută în aceeaşi zi. Comentariul a fost publicat în anexă la „Directive” în organul catolic oficial francez „Documentation catholique” (nr. 1631/1973, p. 419-422). În introducere se subliniază că respectivele „realizează prevederile Declaraţiei Conciliului Vatican II „Nostra aetate” [În timpurile noastre] care cuprinde un capitol despre poporul evreu”. În continuare se afirmă că documentul „trasează o cotitură în poziţia creştină faţă de iudaism şi sugerează o nouă atitudine, de acum încolo, a creştinilor faţă de poporul evreu, nu numai în raporturile dintre oameni, ci şi în planul credinţei”.
În partea a treia, „Chemarea neschimbată a poporului evreu”, Bisericii i se reaminteşte că ea se alimentează de la rădăcina măslinului sălbatic – iudaismul (Rom. 11, 17), că prin poporul israelit „credinţa în Dumnezeul Cel Unic a intrat în istoria omenirii şi că prin el monoteismul a devenit, deşi cu unele deosebiri, un apanaj comun a trei mari neamuri, care se mândresc cu provenienţa lor de la Avraam: iudaismul, creştinismul şi islamul”. Spre final se subliniază că evreii sunt un popor ales al lui Dumnezeu şi chemarea sa este neîndoielnică (Rom. 11, 29).
Autorii „Directivelor” trec însă sub tăcere faptul că aceste privilegii istorice ale iudaismului vetero-testamentar, subliniate de Sfântul Apostol Pavel (Rom. 8, 4-5), au putere doar dacă iudeii „nu vor stărui în necredinţă” (Rom. 11, 23), şi dacă-L vor primi pe Domnul Iisus Hristos ca Mesia şi vor crede în El ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu (Rom. 9,5), asemenea felului în care a crezut în Hristos însuşi Apostolul Pavel (Gal. 1, 13-16). Însă o râvnă fără cunoştinţă (Rom. 10, 2) şi împietrirea împotriva lui Hristos (Rom. 11, 25) arătau şi atunci iudeii contemporani cu Sfântul Apostol Pavel, cel care se ruga pentru ca „neamul ales” să vină la Hristos (Rom: 9,2-3). Tocmai în acest sens Pavel foloseşte pilda măslinului sălbatic (Rom. 11, 24), asemuindu-l iudaismului provenit de la patriarhii întemeietori ai neamului, cărora Dumnezeu le-a făgăduit mântuirea (Evr. 11, 17). Această făgăduinţă are putere şi asupra evreilor din viitor, dar numai cu condiţia ca aceştia să stăruie „în acelaşi duh de credinţă în Dumnezeu cu cel al patriarhilor şi de împlinire a voii lui”.
Iudeii nu au dreptul să se fălească că provin după trup de la Avraam fără a crede aşa cum a crezut Avraam şi toţi dreptcredincioşii vetero-testamentari în viitorul Mântuitor (Evr. 11, 13), care este Hristos Dumnezeu-Omul (Gal. 3, 16, Rom. 9, 5). De aceea, nu iudeii circumcişi după trup, ci creştinii sunt adevăraţii urmaşi după credinţă ai lui Avraam, „care este părinte al nostru al tuturor” (Rom. 4, 16). Prin necredinţa în adevăratul Mesia şi răstignirea lui Hristos, iudeii au pierdut dreptul de „popor ales” moştenit de la Avraam (Rom. 4, 12), drept câştigat prin Învierea lui Hristos de către toţi creştinii botezaţi în numele Sfintei Treimi, adică noi, ortodocşii, suntem acea „seminţie împărătească, neam ales”, drept pe care unii aleg să-l lepede aşa uşor pentru niscai avantaje materiale. Aici nu e vorba de „unele deosebiri” dintre creştinism şi iudaism, ci de o abatere esenţială a iudaismului de la poruncile Dumnezeului Cel Viu şi ale Fiului Său Unul-Născut – Iisus Hristos (Mt. 16, 16).
În ceea ce priveşte „legământul veşnic”, încheiat între Dumnezeu şi Avraam (Fac. 17, 7), acesta a fost anulat şi înlocuit de Domnul nostru Iisus Hristos – Păstorul cel Mare al oilor – „prin sângele unui testament veşnic” (Evr. 13, 20). Pe când în „Directiva pastorală” se sugerează ideea că Vechiul Testament – desprins de Noul Testament al lui Iisus Hristos -, îşi păstrează caracterul legitim pentru poporul evreu, care îşi continuă misiunea sa în lume „Şi cu toate că pentru noi (creştinii), Vechiul Testament îşi dezvăluie sensul final doar în lumina Noului Testament, aceasta presupune că înainte de toate el este primit şi recunoscut prin el însuşi”. Ultima frază contradictorie, arată că se atribuie un sens subiectiv relativ cuvintelor Sfântul Apostol Pavel: „Sfârşitul legii este Hristos” (Rom. 10, 4). „Directivele”, fără a aminti că proorocirile mesianice vetero-testamentare s-au şi împlinit în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Lc. 24, 44), accentuează valoarea de sine stătătoare a Vechiului Testament şi după venirea Noului Testament. În felul acesta se ignoră proorocirea inspirată de Dumnezeu a lui Ieremia că „Domnul va încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou” (Ier. 31,31; Evr. 8, 8), trecându-se de asemenea sub tăcere comentariul respectiv al Sfântul Apostol Pavel, obligatoriu pentru creştini: „Noul [testament] a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire” (Evr. 8, 13); „Căci dacă testamentul cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea” (Evr. 8, 7).
Trecând toate acestea sub tăcere, episcopatul „creştin” francez stăruie în ideea că „primul testament n-a fost anulat prin Noul Testament […] În ciuda unei vechi, dar discutabile interpretări, din Noul Testament nu se poate deduce că poporul evreu a fost privat de calitatea sa de popor ales. Dimpotrivă, rămânând credincios Legii sale (Tora), poporul evreu este şi astăzi o binecuvântare pentru toate popoarele de pe pământ”. Dacă totuşi poporul evreu a fost pedepsit de Dumnezeu şi împrăştiat prin toate popoarele, aceasta a avut şi un sens „misionar” pozitiv. Repatrierea, evreilor în Palestina şi strângerea lor în jurul Ierusalimului trebuie interpretată nu numai sub aspect politic, în spiritul credinţei evreilor, care socoteau aceasta drept o „binecuvântare”… Se pune întrebarea dacă repatrierea evreilor dispersaţi nu va deveni „una din căile adevărului lui Dumnezeu pentru poporul evreu şi în acelaşi timp pentru toate popoarele de pe pământ”. Toate aceste cuvinte nu fac decât o aluzie evidentă că „mesianismul” poporului evreu, în rândul tuturor celorlalte popoare, a rămas nestrămutat!
Aceste idei, expuse în numele catolicismului „creştin” al Franţei, contravin cu desăvârşire sensului fundamental al Sfintei Scripturi, ca şi interpretărilor patristice pe care „Directivele” le resping, ca fiind o „interpretare veche dar discutabilă”. De ce?
Acelaşi lucru se poate spune referitor la problema disculpării evreilor pentru suferinţele şi moartea lui Iisus Hristos. Recunoscând, pe de o parte, că „din punct de vedere istoric, răspunderea pentru moartea lui Iisus a fost împărţită între unele autorităţile evreieşti şi romane”, episcopii francezi opun acestei teze faptul că „Hristos, în nemărginita Sa dragoste, pentru păcatul tuturor oamenilor s-a expus pe Sine suferinţelor şi morţii, ca toţi să dobândească mântuirea”, şi de aceea contestă termenul „ucigaşi de Dumnezeu” referitor la evrei. În această formulare sunt amestecate însă două lucruri diferite:
71100_rastignire– Planul lui Dumnezeu de răscumpărare a păcatelor întregii omeniri prin suferinţele şi moartea prin răstignire pe cruce a lui Hristos şi
– vina deosebită a conducătorilor evrei pentru condamnarea lui Hristos, chiar împotriva voinţei lui Pilat, reprezentantului puterii romane, care dorea să-L pună în libertate (Fapte 3, 13-15). Despre această prea-mare vinovăţie mărturiseşte Însuşi Mântuitorul în cuvântarea Sa de despărţire: „…acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22).
Faptul că papistaşii francezi „condamnă categoric învinuirea adusă evreilor de a fi omorât pe Hristos” – afirmaţie apreciată de Marele rabinat drept un „merit excepţional” – denotă o viclenie perfidă în negarea lui Hristos ca Fiu al Iui Dumnezeu. De vreme ce se recunoaşte istoric faptul că evreii sunt cei ce au omorât pe Hristos, iar în acelaşi timp se neagă că iudeii sunt ucigaşi de Dumnezeu, înseamnă că Vaticanul de comun acord cu Rabinatul neagă demnitatea Dumnezeiască a Mântuitorului!
În loc să accentueze răspunderea iudeilor pentru orbirea de a nu-l recunoaşte drept Mesia pe Hristos – „Fiul Celui binecuvântat” (Mc. 14, 61-62), Care este împlinirea Legii şi Proorocilor (Lc. 24, 44), papismul ridică în slăvi iudaismul, subliniind că „noi, creştinii, le suntem datori pentru cele cinci cărţi ale Legii (adică cele cinci cărţi ale lui Moise), pentru Prooroci şi alte cărţi sfinte… care au fost adoptate de creştini, rămânând şi la iudei”, deşi Însuşi Mântuitorul îi acuză pe iudei că nu cred celor scrise de Moise (In. 5, 47) despre El, căci „dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele” (In. 5, 46).
Aşadar, prin lepădarea şi răstignirea contemporană a lui Hristos, iudeii se lipsesc pe ei înşişi de cărţile Profeţilor vetero-testamentari care mărturisesc despre Hristos. Pentru aceea, în loc să declare slugarnic că „Noul Testament n-ar fi existat fără Vechiul Testament”, catolicii ar trebui să spună contrariul, şi anume că prin necredinţa lor în Hristos, noul iudaism trădează Vechiul Testament cuprins în propriile lor cărţi sfinte!
În penultimul capitol al „Directivelor”, intitulat „Pentru o mai bună cunoaştere şi stimă reciprocă”, creştinilor li se recomandă să dea dovadă de mai multă înţelegere faţă de tradiţiile, obiceiurile şi istoria iudaismului, fapt pentru care sunt sfătuiţi să respecte opiniile evreilor şi, în dialogul cu aceştia, creştinii să nu-i despartă de comunitatea evreiască şi să nu încerce să-i atragă în comunitatea creştină: „Biserica se identifică pe sine fără a-şi propune dispariţia comunităţii evreieşti, ci căutând să intre în relaţie cu ea”. O asemenea declaraţie defetistă şi trădătoare a cardinalilor catolici este extrem de ciudată, dacă ne amintim de prozelitismul agresiv, inchizitorial, folosit mai ales în convertirea creştinilor ortodocşi la papism, atât cu ajutorul uniaţilor, a concordatelor, cât şi prin abuzurile politice şi militare, potrivit principiului iezuit – „întru slava lui Dumnezeu”. După cum se vede, singura excepţie pe care papismul o face în propaganda sa este în favoarea iudaismului, nutrind o atracţie aparte şi manifestând o surprinzătoare „delicateţe” faţă de cei ce l-au răstignit pe Hristos.
Acest lucru este deosebit de evident în ultimul capitol, al VII-lea, intitulat „Biserica şi poporul evreu”, în care au fost trase următoarele concluzii generale: „Poporul evreu are conştiinţa că, datorită chemării sale alese, a primit o misiune universală între popoare. Biserica, la rândul ei, socoate că propria ei misiune nu poate decât să fie cuprinsă în acelaşi plan universal al salvării. Cuvintele lui Iisus Hristos şi învăţătura lui Pavel [noi nu am găsit aceste învăţături, n.a.] mărturisesc despre rolul poporului evreu în dobândirea unităţii finale a omenirii, ca unitate a Israelului şi popoarelor. De aceea, actuala tendinţă a iudaismului spre unitate nu poate fi străină pentru planul mântuitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea este apropiată năzuinţelor creştinilor spre unitatea lor.”
De vreme ce grija comună a evreilor şi a creştinilor este îndreptată către „era mesianică”, ei ar trebui, în sfârşit, să pornească pe calea recunoaşterii şi înţelegerii reciproce, şi să înalţe rugi către Tatăl într-o singură speranţă, care va fi făgăduinţa pentru întregul pământ.
Aşadar, sub influenţa masoneriei şi a sionismului, catolicismul a recunoscut oficial că:
– în pofida necredinţei în Iisus Hristos, evreii şi astăzi sunt o „binecuvântare” pentru toate popoarele de pe pământ;
– evreii au „o misiune universală între popoare”;
– Biserica trebuie să se încadreze „în acelaşi plan universal al mântuirii” şi
– grija comună a evreilor şi creştinilor este îndreptată spre o oarecare apropiată „eră mesianică”.
Toate acestea au un caracter atât de anticreştinesc, încât ne întrebăm cu nedumerire: catolicii care le-au scris, mai sunt ei oare „creştini”? Da, cândva evreii au fost într-adevăr o binecuvântare pentru toate neamurile (Facerea 22, 12), pregătind omenirea pentru venirea lui Hristos. Însă Mesia Hristos a venit (In. 4, 25-26), dar iudeii nu L-au primit (In. 1,11).
Prin necredinţa lor, neamul evreiesc s-a exclus din planul lui Dumnezeu de mântuire universală a neamului omenesc. Şi acum, după ce Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat sângele pentru răscumpărarea întregii omeniri – inclusiv a iudeilor şi păgânilor (In. 11, 51-52); după ce a început era creştinismului (Lc. 4, 18-21), cu atâtea binefaceri, minuni şi semne ale lui Dumnezeu (Mc. 16, 17-18, 20); după ce prin Iisus Hristos a venit harul şi adevărul deplin (In. 1, 17) – după toate acestea să mai aştepţi o nouă eră „mesianică” şi să ceri Bisericii să se alăture planului universal evreiesc al „mântuirii” şi să aştepţi un „mesia mai bun” – înseamnă de fapt să renunţi la credinţa în Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos şi la răscumpărarea săvârşită de El.
Cred oare catolicii că mântuirea a fost făptuită o dată pentru totdeauna (Evr. 9, 26) de Domnul Iisus Hristos – Singurul, în istoria omenirii, Care a venit să-şi dea sufletul răscumpărare pentru oameni (Mc. 10, 45)? Istoria Bisericii lui Dumnezeu ne dovedeşte într-adevăr (In. 20, 31), că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14, 6), că El este uşa prin care cei ce intră se vor mântui (In. 10, 9), că „întru nimeni altul nu este mântuirea” (Fapte 4, 12) şi, prin urmare, nu trebuie să mai aşteptăm pe altul (comp. Lc. 7, 19-20). Aşadar, dacă papismul crede în Evanghelie (Mc. 1,15) -singura Bună Vestire despre răscumpărarea neamului omenesc, atunci cu ce drept vorbeşte, în unison cu evreii, despre „noua eră mesianică”?
Dacă însă latinii nu cred în Evanghelie şi se solidarizează cu evreii, atunci nu trebuie să se mai socotească „biserică creştină”, ci să se declare lojă masonică iudaizantă, care nu are nimic comun cu mărturisirea adevăratului Hristos.
De multă vreme, pentru evrei, sunt caracteristice aşteptările „mesianice” pământeşti, care i-au împiedicat să primească şi să recunoască pe Iisus Hristos drept Mesia. Până în ziua de astăzi aceştia stăruie în aceste false speranţe de iudaizare şi supunere a lumii. Cunoscând toate acestea rămânem nedumeriţi, cum gruparea catolică zisă „creştină”, a putut întocmi o declaraţie atât de stupidă sub aspect teologic şi atât de perfidă din punctul de vedere al Bibliei şi al Sfinţilor Părinţi?
Totuşi Declaraţia a suscitat o avalanşă de proteste din partea mai multor catolici tradiţionalişti, iar cardinalii catolici din Egipt au dat un răspuns bine argumentat, în care au contestat ideile absurde din „Directive”.
Dacă însă catolicii tradiţionalişti s-au indignat de Declaraţia colegilor francezi, Marele rabinat al Franţei a aprobat-o şi a elogiat-o într-un „Comentariu” unde sunt preamărite „calităţile remarcabile” ale unui text unicat, prin care evreii sunt eliberaţi de acuzaţia de „omorâtori de Dumnezeu”, prin care se renunţă la convertirea evreilor la creştinism şi se recunoaşte chemarea „divină” a poporului evreu, popor ce este o „binecuvântare pentru toate neamurile lumii”.
Potrivit „Comentariului” rabinatului, „Directivele” catolice „sunt asemănătoare cu învăţătura celor mai mari teologi evrei, pentru care religiile care s-au născut din iudaism au misiunea să pregătească omenirea pentru venirea erei mesianice prevestită de Biblie”. Aceste laude de rău augur subliniază cel mai bine caracterul apostat al „Directivelor” vizate, prin care gruparea religioasă romano-catolică inaugurează o eră a antihristului, şi nu una a lui Hristos!
Uneori fac declaraţii revoltătoare şi unii prelaţi latini. De exemplu, Roger Etcegarey, fost cardinal al Marsiliei, membru al Comitetului pentru relaţii cu iudaismul, în documentul „Misiunea noastră de împăcare cu poporul evreu”, expune următoarele idei: „O mare şi inevitabilă întrebare ce se pune Bisericii [de către cine? – n.a.] este aceea privind chemarea „indiscutabilă” a poporului evreu şi însemnătatea ei pentru creştini”. Îngrijindu-se pentru recunoaşterea chemării „indiscutabile” a evreilor, cardinalul „creştin” trece abil sub tăcere chestiunea principală: dacă poporul evreu recunoaşte pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia!
După cum încearcă să dovedească cardinalul, după Conciliul II Vatican, catolicismul a început să înţeleagă că „înfloreşte” cu atât mai mult cu cât îşi trage seva din rădăcina sa evreiască! După părerea lui Etcegarey, aceasta „implică Biserica în problema nu doar a raportului exterior, ci şi a celui interior, care se referă la însăşi definiţia Bisericii”. O image1asemenea relaţie între Biserică şi iudaism, după expresia cardinalului, „comportă un fel de competiţie perseverentă între cei care aşteaptă pe viitorul mesia şi cei care aşteaptă întoarcerea lui”.
O astfel de substituire perfidă a adevăratului Mesia – Domnul Iisus Hristos, Care a venit o dată şi trebuie din nou să vină din cer pentru a judeca lumea, – printr-un oarecare fals „mesia”, care încă nu a venit, dar a cărui venire o pregătesc de acum înainte evreii, a fost demascată convingător de preacuviosul Iosif Voloţki: „O voi, eretici şi trădători fără minte, şi voi, evrei necredincioşi! Cel pe care îl aşteptaţi voi nu este Hristos, ci antihristul, după cum mărturisesc Scripturile dumnezeieşti. Iar noi îl propovăduim pe Hristos Dumnezeul nostru, Care s-a născut fără prihană din Preacurata Fecioară Maria, şi prin rugăciunile ei, Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de ispite şi mântuieşte sufletele noastre!”
Papistaşii francezi n-au fost singurii în aventura „teologică” cu „Directivele”; cu siguranţă că au avut sprijinul Romei, atâta vreme cât papa Paul al VI-lea n-a obiectat câtuşi de puţin. Papa Ioan Paul al II-lea a mers însă şi mai departe prin primirea şorţului ­masonic. Pe data de 13 aprilie 1986, el a vizitat oficial sinagoga iudaică de la Roma, unde a avut o întrevedere şi s-a rugat împreună cu rabinul şef dr. Elio Toaf, comiţând – dacă mai avea vreo importanţă – o gravă încălcare a canoanelor bisericeşti, care interzic comuniunea religioasă cu iudeii (Canoanele Apostolice 64 şi 70).
În revista „Observatore romano” (din 18.04.1986; p. 9) este publicat un articol consacrat acestei vizite, şi este reprodus integral discursul papei, în care acesta adresează rabinilor iudaici următoarele cuvinte: „Voi sunteţi fraţii noştri cei aleşi, fraţii noştri mai mari”. Aşadar, papa, care se crede primul în creştinism şi „locţiitor” al lui Hristos pe pământ, deodată şi în modul cel mai resemnat, îi numeşte „fraţii mai mari” pe iudei, deşi aceştia nu recunosc pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia! În tot discursul papal, numai într-un singur loc se aminteşte de „Iisus din Nazaret”, dar şi aici subliniindu-se cu slugărnicie că El este fiul poporului vostru”, fără a rosti nici un cuvânt despre calitatea Lui Hristos ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu.
O trecere sub tăcere atât de laşă, în sinagoga din Roma, a principalului adevăr creştin despre Mesia Hristos (Mt. 16, 16; In. 1, 49) denaturează întregul sens al propovăduirii apostolice, care constă în a încredinţa lumea, cu ajutorul Scripturii, „că Iisus este Hristos” (Fapte 18, 28). Să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel, după convertirea şi botezarea lui de către Sfântul Apostol Anania la Damasc, a început să propovăduiască în sinagogi „pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu […] dovedind că Acesta este Hristos” (Fapte 9, 20, 22). Într-un mod deosebit de convingător subliniază acest lucru Sfântul Evanghelist Luca, el însuşi martor la predica Sfântul Apostol Pavel în sinagoga din Tesalonic: „Şi, după obiceiul său, Pavel a intrat la ei [la iudei, n.a.] şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi, deschizându-le şi arătându-le că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi, şi că Acesta, pe care vi-L vestesc eu, este Hristosul, Iisus” (Fapte .17, 2-3). Discursul papal ţinut în sinagoga din Roma nu conţine nici o fărâmă din mărturisirea îndrăzneaţă a lui Hristos, măcar că însuşi papalitatea poartă numele marelui Apostol al lui Hristos, Pavel.
Biserica Ortodoxă, contrar slugărniciei laşe a papei faţă de sinagoga iudaică, adresează iudeilor următoarele cuvinte demascatoare: „Adunătură vicleană şi desfrânată, de ce ţii legământul, dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?” (Stihul III pentru Vecernia Marei Luni).
Catolicilor le place să se numească urmaşii Sfântului Apostol Petru, dar ce au ei în comun cu marele Apostol al lui Hristos, neînfricatul propovăduitor al adevăratei credinţe? Aceştia dezvinovăţesc pe evrei de omorârea lui Hristos şi pregătesc pe credincioşi pentru aşteptarea unei noi ere „mesianice”.
Iată ce spune Sfântul Apostol Petru, vindecând un olog la uşa Templului din Ierusalim, evreilor uimiţi ce se adunaseră în jurul lui – că nu el, Petru, a vindecat pe bolnav, ci Hristos cel trădat de farisei, începătorul Vieţii, pe Care ei l-au omorât, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi; că despre acest Hristos au vorbit toţi proorocii şi că zilele acestea sunt tocmai acele vremuri mesianice vestite în Vechiul Testament (Fapte 3, 2-24).
Sfânta Biserică Ortodoxă a oglindit din cele mai vechi timpuri, în cărţile sale de cult, învăţătura despre vechiul Israel, care a respins pe Hristos şi a rămas în afara Bisericii din pricina necredinţei lui în Hristos (Rom. 11,23), precum şi învăţătura despre noul rusalii.jpgIsrael, alcătuit din iudeii care au crezut în Hristos, alături de păgânii creştinaţi care au intrat în Biserică prin credinţa lor în Hristos: „Sioane, munte sfânt al lui Dumnezeu, şi Ierusalime… vezi pe fiii tăi adunaţi întru tine, că iată au venit de departe să se închine împăratului tău, pace noului Israel şi mântuire limbilor”.
În una din stihirile Triodului din Postul Mare, Israelul cel Vechi care s-a lepădat de Hristos este asemuit bogatului, iar Israelul Nou primitor de Hristos – lui Lazăr din pilda evanghelică (Lc. 16, 119-31).
Sfântul Vasile scrie, în cuvântul „Despre înţelepciunea cea smerită”:
„Teme-te să te asemeni în cădere diavolului, care, preamărindu-se în faţa oamenilor, a căzut aruncat jos de Om – asemenea este şi căderea israeliţilor. Preamărindu-se în faţa păgânilor, ca în faţa celor necuraţi, cu adevărat au ajuns ei necuraţi, iar nelegiuirea şi nenorocirea păgânilor au fost şterse prin credinţă”.
Pentru un observator atent al evenimentelor bisericeşti din ultimele decenii, devine tot mai clar săvârşirea unei lucrări nemaipomenit de îndrăzneaţă – substituirea credinţei noastre ortodoxe în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Mesia şi Mântuitor, printr-o pretinsă nouă „credinţă” – credinţa într-un viitor „binefăcător” al omenirii, într-un pretins nou „mesia” – obiectul unei aşteptări ardente din partea evreilor şi a unor „creştini” leapădaţi de credinţa în Hristos. Dovezi ale reeducării conştiinţei creştine pentru adoptarea acestui fals pot fi găsite nu numai în „Directive”, ci şi în o serie de articole şi predici autorizate de C.E.B. Aşa este, de pildă, introducerea citată mai sus din Revista „Risk” (nr. 1-2/1967,), pe care autorul ei a intitulat-o: „Apocalipsa progresului, sau: nedreptatea internaţională va distruge oare mişcarea ecumenică?”
În finalul articolului, autorul spune că „dacă biserica [în sens ecumeni(st)c] nu va avea voinţă să meargă înainte [adică să-şi schimbe dogmele şi canoanele], ne va fi tot mai greu şi mai greu, iar în cele din urmă şi teologic irealizabil, să admitem că […] Hristos, pe Care noi îl cinstim, este într-adevăr Hristos”!
Chiar însăşi apariţia în mediul ecumenist a ideii de a pune la îndoială că Mântuitorul Hristos, care a murit pentru noi şi a înviat din morţi (Rom. 4, 25), este Mesia cel prevestit în Vechiul Testament, arată că ecumenismul nu are nimic comun cu creştinismul. Prin organizaţiile afiliate şi întrunirile sale, ecumenismul deschide larg uşile creştinismului în faţa propagandei anticreştine, potrivit căreia Cel ce a suferit pe Golgota nu este Mesia, ci un impostor şi un amăgitor (Mt. 27, 63) şi trebuie ca noi, creştinii, să primim pe adevăratul „mântuitor” al omenirii, cel aşteptat de iudei. E foarte ciudat că ecumeniştii „ortodocşi”, cunoscând caracterul anticreştin al ideilor răspândite de presa ecumenistă, nu-şi întorc faţa de la o astfel de propagandă, care deocamdată pregăteşte doar terenul, dar mâine va începe a călca în picioare credinţa lui Hristos!
Spre ruşinea participanţilor „ortodocşi” la Mişcarea Ecumenistă trebuie menţionat că până şi unele secte protestante încep a-şi da seama de spiritul antihristic al ecumenismului, chemând la luptă împotriva lui. De curând în Germania şi în alte ţări s-au format „grupe de biserici confesionale integriste” ca de pildă „Conferinţa comunităţilor confesionale ale Bisericilor evanghelice din Germania” care a afirmat că „Consiliul Mondial al Bisericilor încearcă să înlocuiască pe Iisus Hristos cu antipodul Său antihristic”.
Această acuzaţie a fost formulată într-o declaraţie alcătuită din douăsprezece teze şi făcută publică la 23 mai 1974, de Înălţarea Domnului, sub titlul: „Libertate şi colaborare întru Hristos”. Declaraţia cheamă pe creştinii din Germania să se opună falsificării credinţei. Cele douăsprezece teze descriu actuala confruntare spirituală în care „noul umanism îşi dezvăluie fizionomia sa antihristică în numele divinizării antireligioase a omului”.
Prin urmare, ecumenismul pregăteşte creştinii pentru a primi, deopotrivă cu evreii, pe noul „mesia”, prin secularizarea treptată a omenirii. Aşa cum evreii au respins pe Hristos pentru că aşteptările lor mesianice erau materiale, la fel şi întreaga omenire, prin aspiraţiile sale pentru bunuri materiale, îşi întoarce faţa de la Hristos şi se îndreaptă cu duhul spre antihrist. În felul acesta, „împreună cu evreii, aşteaptă pe mesia iudaic milioane de oameni, majoritatea cărora îşi zic „creştini”, fără a bănui cel puţin că aşteaptă un „mesia” pe care îl aşteaptă şi evreii”. Şi când, în cele din urmă, îşi va face apariţia falsul mesia dorit de evrei, el se va dovedi înrudit prin duh cu întreaga omenire materialistă!
„Prin lepădarea de Hristos – scrie Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov – omenirea se va pregăti pentru primirea antihristului, îl va primi în inima sa. Însăşi starea de spirit a omului se va pătrunde de nevoia de a chema pe antihrist, precum în timpul unei suferinţe grele apare setea de otravă ucigătoare. Se rosteşte chemarea, răsună glas de chemare în societatea omenească, care cere stăruitor pe „geniul geniilor”, acela ce ar ridica dezvoltarea şi progresul material pe treapta cea mai de sus, ar instaura pe pământ acea bunăstare, în care raiul şi cerul ar deveni pentru om de prisos. Antihristul va fi un susţinător logic, drept (adică meritat), firesc al orientării morale şi spirituale generale a oamenilor”.
Acest fals „mântuitor”, deşi va fi duşmanul lui Hristos, va căuta însă să-l imite pe Hristos pentru a-i amăgi pe creştini, după cum învaţă Sfântul Ipolit al Romei: „În toate amăgitor, antihristul va dori să se asemuiască Fiului lui Dumnezeu. Hristos este împăratul – şi antihristul va fi împărat, deşi pe pământ. Mântuitorul a venit ca un Miel – în chip asemănător şi acesta se va arăta ca un miel, deşi pe dinăuntru va fi lup […] Domnul a trimis pe apostolii Săi către toate popoarele – şi acesta îşi va trimite fii săi apostoli pretutindeni (Mt. 28, 19). Mântuitorul şi-a strâns oile Sale (In. 10, 4), şi acesta va aduna poporul iudeu împrăştiat prin toată lumea. Domnul a dat pecete celor care cred în El (Apoc. 7, 2-3; 9, 4), în chip asemănător şi acesta va pune un semn celor ai lui (Apoc. 13, 16-17). Domnul a venit în chip de Om, şi acesta va veni în chip de om. Mântuitorul a înviat din morţi şi Şi-a asemuit trupul Său templului (In. 2, 19-21), şi acesta va reface templul de piatră din Ierusalim”.
Aşa cum Domnul Iisus Hristos a avut un Înainte-Mergător al Său în persoana Sfântului Ioan Botezătorul, la fel şi antihristul va avea premergătorii săi, care vor striga spre amăgire cuvintele Înainte-Mergătorului lui Hristos: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui; orice vale se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede” (Lc. 3, 4-5; Is. 40, 3-5).
Sensul acestei proorociri biblice, împlinită odată pentru totdeauna întru Hristos, stă în chemarea la pocăinţă a oamenilor, spre a-şi îndrepta şi netezi duhovniceşte cărările inimilor pe care va trece Fiul întrupat al lui Dumnezeu. O tălmăcire minunată dă sfintelor cuvinte Fericitul Teofilact: „Calea pe care trebuie s-o pregătim pentru Domnul este un mod de viaţă potrivit cu învăţătura lui Hristos; căci Domnul trebuia să-şi înceapă curând propovăduirea Sa. „Cărările” sunt poruncile legii, care fuseseră deja şterse; şi pe care azi trebuie să le facem drepte. Aşadar, noi trebuie să ne pregătim sufletul şi să ne îndreptăm faptele şi gândurile. Potrivit cu cele spuse, sufletele care pier în josnicia păcatului trebuie să se umple de virtuţi, firile mândre – să se smerească, strâmbăturile – să se îndrepte, şi îndeobşte orice rău trebuie să fie înlăturat din calea lui Mesia ce va să vină. El însuşi, potrivit vechilor făgăduinţe, va face toate acestea uşor de împlinit, căci va birui forţele demonice vrăjmaşe şi va însufleţi înclinaţiile fireşti pentru bine”.
Astăzi însă, această proorocire este folosită de către ecumenism în sens absolut contrar, antihristic.
Ecumeniştii, în loc să niveleze răutăţile eretice în armonie cu legile morale ale lui Dumnezeu, caută să uniformizeze diferitele grupări creştine. În locul smeririi firilor trufaşe şi căutării căii spre pocăinţă, se vădeşte tendinţa de a minimaliza şi de a surpa acel munte minunat al harului şi al adevărului – Credinţa Ortodoxă, care se înalţă pe piatra ce nu poate fi clintită – Hristos Dumnezeu-Omul (Dan. 2, 34, 44-45). De la catedra ecumenismului, în loc să fie chemaţi toţi cei abătuţi de la adevăr şi împotmoliţi în mocirla rătăcirilor pentru a se ridica la Ortodoxie, se propovăduieşte contrariul – ca Ortodoxia să coboare până la nivelul comunităţilor eretice şi să le recunoască drept „biserici”, ca toţi să fie egali în lepădarea de Dumnezeu.
Ca urmare, prin nivelarea Ortodoxiei cu aşa-numitele confesiuni „creştine”, prin unirea diferitelor credinţe într-o „biserică” nouă, universală, antiortodoxă, ecumenismul, în frunte cu C.E.B., pregăteşte calea antihristului!
Creştinul ortodox nu poate avea nici un fel de legături cu Mişcarea Ecumenistă, pentru că este inspirată şi dirijată de masonerie şi conduce într-un mod satanic şi viclean la instaurarea antihristului; pentru că ne cere, în numele unei uniri umanist-universale cu ereticii şi păgânii, să renunţăm la Simbolul ortodox al credinţei şi la respectarea Sfintelor Canoane!

Sursa: https://www.aparatorul.md/ecumenismul-este-condus-de-catre-masonerie-si-pregateste-calea-lui-antihrist/

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica