Răspuns la articolul „Despre mișcarea Oastea Domnului și despre mișcarea Visarionistă și blasfemierea Tainei Botezului“, semnat de către pr. Matei Vulcănescu

dsc_0044

De-a lungul istoriei creștinismului, multe asociații sau grupări („Rugul aprins“, spre exemplu sau Pro-vita, ca să vorbim doar de contemporaneitate) au întors pe oameni din drumul lumesc spre Hristos. Oastea Domnului nu s-a oprit doar la preocupări de ordin social, ci a urmărit schimbarea vieții, ruperea cu păcatul, după care apoi orice nevoie socială, de binefacere sau milostenie putea fi rezolvată.

+++

Dintotdeauna, cel rău n-a putut suporta lucrarea sfințitoare care-l duce pe om la Hristos. Și se zbate ca să-l ducă pe om doar până la biserică, dacă nu-l poate opri de tot, numai să nu ajungă la schimbarea vieții, la Nașterea din nou, pe care o cere Hristos.

Oastea Domnului este o mișcare de trezire sufletească în cadrul Bisericii, nu în afara ei, nu în completarea ei. Nu este nici Treaptă, nici Ordin, nici orice altceva. Și dacă deranjează pe unii, categoric deranjează pe cei care nu înțeleg nevoia schimbării vieții, a slujirii lui Dumnezeu în toate zilele, nu numai în zi de sărbătoare, a predării vieții întregi în slujba lui Hristos.

De-a lungul istoriei creștinismului, multe asociații sau grupări („Rugul aprins“, spre exemplu sau Pro-vita, ca să vorbim doar de contemporaneitate) au întors pe oameni din drumul lumesc spre Hristos. Oastea Domnului nu s-a oprit doar la preocupări de ordin social, ci a urmărit schimbarea vieții, ruperea cu păcatul, după care apoi orice nevoie socială, de binefacere sau milostenie putea fi rezolvată.

Dacă doar cele două lucrări: Oastea Domnului și cea a pr. Visarion v-au atras atenția așa de tare, oare nu cumva faceți jocul celui care nu dorește schimbarea sufletească profundă a omului? Cum de nu deranjează pe mai nimeni ASCORUL sau, mai nou, ITO? Pentru că acestea nu rup pe membrii săi total de lume, ci îi înconjoară cu diferite activități spirituale care să-l facă pe om să creadă că-i este suficient efortul spre Dumnezeu.

De ce trebuie neapărat schimbarea vieții? De ce trebuie să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti? De ce trebuie Naștere din nou? Nu cred ca trebuie să argumentez această necesitate.

Schimbarea lăuntrică se face doar prin Duhul Sfânt, a Cărui lucrare este una de foc, care mișcă inimile către Hristos.

Să se teamă oricine se atinge de aceste lucrări ale Duhului Sfânt, că foc sunt și ard!

Când v-am citit articolul publicat pe blogul dumneavoastră – „Despre mișcarea Oastea Domnului și despre mișcarea Visarionistă și blasfemierea Tainei Botezului“ [1] – am rămas stupefiată. Argumentele dumneavoastră sunt atât de superficiale, că articolul întreg nu merită niciun răspuns. Și dacă, atât de târziu, m-am hotărât totuși să răspund, nu e pentru dumneavoastră, ci pentru cei care au citit poate acest articol, pentru că, noi, cei puțini nepomenitori, urmărim și noi ce ne-a mai rămas de urmărit și de citit din presa cu adevărat mărturisitoare a ortodoxiei. Și mulți, cunoscându-vă atitudinea antiecumenistă, ar putea crede acest articol.

Și începeți dumneavoastră cu o falsitate grotescă: „Vom începe să analizăm Oastea Domnului prin ramura ei numită Mișcarea Visarionistă“. Mișcarea visarionistă nu a fost niciodată o „ramură“ a Oastei Domnului. Îl citați când afirmați această minciună pe pr. prof. David Pestroiu [2]. Acesta nu a fost niciodată ostaș. Şi este un ecumenist declarat. Cum să publicați ceva fără să vă documentați din mai multe surse? Nu am nimic de reproșat Mișcării visarioniste, nu am cunoscut-o niciodată, doar de ceva vreme, ne întâlnim la slujbele nepomenitoare ale Părintelui Claudiu Buză cu câțiva membri din această mișcare și acum abia am cunoscut câteva persoane, pentru care am tot respectul și admirația, dar nu le cunosc nici modul de viețuire, nici încredințările, și niciodată nu am participat noi ostașii la vreo întrunire de-a lor sau ei la noi. Doar la oficierea Sfintei Liturghii, unde poate participa orice om botezat. Dar eu nu am a judeca pe nimeni, nu e treaba mea. Dacă duhovnicul nu a găsit în ei ceva care să-i abată de la rânduielile Bisericii, cine sunt eu să cer o nouă Mirungere pentru ei? Sau pentru noi, ostașii, că înțeleg că suntem „ramuri“ cu ei.

Însă dumneavoastră ziceți despre ei că și-au alcătuit „filme, proiecţii de diapozitive etc.“ Acest aspect necesită o nouă Mirungere? Eu tocmai am văzut în după-amiaza aceasta un film documentar rusesc despre viața Sfântului Luca al Crimeii. Acest fapt face parte din ceea ce criticați dumneavoastră că au făcut și visarioniștii?

Ziceți următoarele: „promovează căsătoriile albe, nunta fără lăutari (numai cu cântări ale Oastei Domnului), vestimentaţie specifică (haine negre, basmale albe sau albastre, excluderea podoabelor de orice fel)!“. Nu știu ce numiți căsătorii albe, chiar nu mă interesează viața intimă albă sau neagră, a niciunui cuplu căsătorit, dar puteți afirma, criticând, că fac nunți fără lăutari? Păi dumneavoastră încălcați canoane și ar trebui să fiți caterisit. Sau trebuie să primească o nouă Mirungere, chiar și postmortem, părintele Ilie Cleopa cu care vă argumentați spusele și care chiar el vă contrazice:

A şasea rânduială a nunţii canonice. În ziua când are să fie nunta, trebuie să meargă la biserică mirele şi cu mireasa, părinţii băiatului care se numesc socrii mari, şi părinţii fetei, adică socrii mici, să asculte cu mare evlavie şi cu mare frică de Dumnezeu toată dumnezeiasca slujbă a Bisericii, Utrenia, Sfânta Liturghie, predica şi toată rânduiala“. [Asta se face la Oastea Domnului.]

A şaptea rânduială a nunţii canonice: în ziua când are să-i cunune, dacă preotul, la mărturisire, i-a găsit vrednici pe aceşti doi tineri, să le dea Sfânta Împărtăşanie, adică să-i împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Ei, în ziua nunţii, primesc două taine, anume Împărtăşania şi Cununia“. [Asta se face la Oastea Domnului.]

[…] „A noua rânduială a nunţii canonice: Nunta nu se face cu lăutari, Doamne fereşte ! Îl pui pe dracul să cânte la taina lui Hristos ? Taină este nunta!“ [Asta se face la Oastea Domnului.]

Din lipsă de spaţiu nu am reprodus citatul întreg, deşi poate aşa îl mai aflau şi alţii [3].

Dacă în canoanele Bisericii se spune că nici nu trebuie să privim la o nuntă cu muzică lăutărească, noi am alcătuit pricesne cu care să ne umplem sufletul, cu care doinim duhovnicește, ca să nu doinim în sărbătorile noastre cu muzică lumească. Și muzica aceasta, cântările noastre nemuritoare, ne-au ținut tari în toată perioada comunistă, în care zeci, sute, mii, poate, dintre ostași au plătit cu sânge crezul acesta, într-o vreme când Biserica uitase de credincioșii ei. Dar a judeca Biserica, nu se cuvine nouă. De aceea nu am părăsit-o niciodată. Capul ei este Hristos, iar noi asta vrem: să ajungem la El. Iar fratele Traian Dorz, unul dintre martirii Oastei, ne-a sfătuit să nu părăsim Biserica, ci, dacă ea ne-ar da afară, să-i rămânem sub streașină, statornici și credincioși. Dar să n-o părăsim. Și aceste cântări (pe lângă cele ale Bisericii) ne sunt singura muzică pe care o ascultăm. Și cu care plângem, și cu care ne bucurăm, și cu care aducem slavă lui Dumnezeu. Sunt rugăciuni cântate, aceste cântări. Și fiecare moment al vieții noastre: naștere, Botez, onomastici, nunți, înmormântări, dureri, necazuri, bucurii… noi l-am petrecut doar cu aceste cântări duhovnicești, prin care s-au trezit la o viață nouă atâția bețivi, suduitori, hoți și păcătoși, dintre care cea dintâi sunt eu.

Și pentru aceasta ne trebuie o nouă Mirungere? Vă întreb simplu: la nunta dumneavoastră sau la nunțile celor pe care i-ați cununat ca preot, s-au făcut petreceri cu muzică lumească, păgânească? Dacă da, nu trebuie să li se facă din nou Taina Mirungerii? Că doar s-au întinat de păgânism. Dacă da, acesta este motivul pentru care loviți acum în cei care au rupt-o cu tot ce este al lumii și trăiesc în lumina Evangheliei lui Hristos, atât cât poate fiecare, după măsura darului, și a înțelegerii, și a puterii lui de discernere și împlinire a voii lui Dumnezeu.

Iar despre vestimentaţie, nu mai aveţi nicio scuză. Cele câteva surori visarioniste care vin la slujbă la Iveşti sunt îmbrăcate normal, ca toate femeile. Şi cu podoabele pe care „nu le poartă“, iarăşi vă faceţi de ruşine. Eu am văzut cruciuliţe, verighete… Nu am ştiut până acum că a fi creştin, vrednic de o singură Mirungere, înseamnă să fii plin de ghiuluri şi de mărgele… Cât despre „psihoza eminamente sectară“ sau despre obținerea unor binecuvântări „în grabă sau deloc“, aveți ceva dovezi clare? Că nu mai citați nici pe diac. P. I. David, nici pe pr. David Pestroiu. Iar eu nu pot să accept spusele oricui, fără dovezi. Nu pot apăra Mișcarea Visarionistă pentru că nu o cunosc deloc. Dar nici nu vă pot crede pe dumneavoastră fără dovezi viabile. Mai ales că se vede clar reaua voință cu care vorbiți la adresa Lucrării Oastei Domnului pe care o cunosc foarte bine, pentru că am învățat-o la picioarele fr. Traian Dorz (pe Pr. Iosif nu l-am cunoascut, dar încerc să-i pun în faptă scrierile. Ale lui și ale tuturor sfinților și înaintașilor Ortodoxiei. Atât cât pot.).

Afirmați că suntem o grupare care nu este în Duhul bisericii, care „de fapt se delimitează de Biserică, căpătând alt ethos și alte învățături. Ei se separă de duhul Bisericii în sensul unei înșelări duhovnicești care întotdeauna duce și la erezie“. Care este acest „alt ethos, alte învățături“? Vă referiți la cele enumerate mai sus: podoabe, vestimentații, cântări, lăutari etc? Și înșelarea care este? Și care este ethosul Bisericii? Explicați, ca să înțelegem. Mai afirmați că: „Își periclitează mântuirea rămânând în aceste false evlavii de tip pietist“. Vă rog respectuos, detaliați câteva exemple de bune practici, despre evlaviile reale, în comparație cu cele false. Ca să vă înțelegem și noi raționamentul. Dumneavoastră după ce criterii deosebiți o evlavie falsă de una reală? Că nu-mi dau voie gândului meu să creadă că dumneavoastră ați avea pretenția că puteți cunoaște inima omului, cât de falsă sau evlavioasă este, precum Dumnezeu. Că apoi, chiar aș face parte din „generația emo“.

Canonul 9 de la Laodiceea interzice a se cânta cântecele neaprobate de Biserică“. De acord! Să cred că dumneavoastră nu ați murmurat niciodată: „Treceți batalioane române Carpații“? Că ăsta nu e aprobat de Biserică. Cântările Oastei NU fac parte din Sf. Liturghie! Din când în când, acolo unde se permite, se cântă uneori ca pricesne. În rest, doar între noi. Și ca să știe toată lumea, cartea de cântări a Oastei: Să cântăm Domnului, are binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române și a primit-o nu „în grabă sau deloc“, cum învinuiți fără dovezi pe cei din mișcarea visarionistă, nici n-a primit-o după pseudo-sinodul din Creta, când nici nu am recunoaște o binecuvântare a ei, cum nu recunoaștem nici caterisirile ei. Ci binecuvantarea este primită imediat după Revoluția din 1989, când atât Lucrarea Oastei Domnului, cât și Părintele Iosif Trifa au fost reabilitați, recunoscându-li-se nedreptățile suferite. Era mai bine, în restul timpului, în viața de zi cu zi, după ce plecăm de la Sfânta Liturghie, să ascultăm manelele de azi? Sau orice alt fel de muzică mai mult sau mai puțin cultă? De ce folosiți argumente rupte din context?

Când afirmați că „nu negăm sinceritatea...“, la cine vă referiți când folosiți pluralul „negăm“? Să înțeleg că dumneavoastră reprezentați Biserica Ortodoxă în acest articol? Aveți binecuvântarea ei când afirmați că preoții în perioada comunistă „își manifestau credința în mare taină, astfel că mulți mireni, cuprinși fiind de râvna misionară au găsit o grupare prielnică duhului misionar, duh misionar care nu ar fi trebuit să lipsească din viața Bisericii. […] Din păcate Biserica Locală Română nu a oferit șansa pentru mulți de a-și manifesta zelul misionar căzând în diferite capcane sectante sau mișcări de genul celor menționate.“? Biserica Locală Română nu a căzut în „diferite capcane sectante“, ci doar acum, în ecumenism, care, aveți dreptate, e cam același lucru, dar întrebarea e, aveți girul cuiva când afirmați aceste lucruri? Sper că expresia „a-și manifesta zelul misionar“ nu este sinonimă cu „evlavie pietistă“.

Afirmați apoi că „totuși nu se putea participa la întrunirile care semănau a adunări neoprotestante decât a cult liturgic ortodox“…

Părinte Matei Vulcănescu! Cine v-a spus că Oastea Domnului vrea să țină întruniri liturgice? Oastea Domnului nici nu scoate, nici nu adaugă nimic la cultul liturgic. Ci doar caută să-L ia pe Hristos acasă, atunci când pleacă de la Sf. Liturghie, și încearcă să aplice în fiecare zi formula liturgică: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“. Dacă dumneavoastră nu puteți sau nu vreți aceasta, de ce loviți în cei care se străduiesc măcar, atât cât pot, să o facă?

Vă contraziceți singur: afirmați că în Ortodoxie trebuie să existe doar „Episcopat, Presbiterat, Diaconat și Mirenat“. Aici v-aţi tăiat singur creaca de sub picioare. Păi, pe noi, „mirenatul“ de la Oastea Domnului, voluntar și misionar, de ce ne tăgăduiți, trimițându-ne să ne Mirungem din nou? Și culmea, în Oastea Domnului sunt și episcopi, și preoți, și diaconi, și mireni. Deci Oastea Domnului nu este în afara acestora. Nici nu îi conduce, nici nu le este remorcă. Oastea Domnului este o mișcare, dar nu o treaptă alăturată celorlalte patru, în Biserică, ci este o mișcare a acestora patru spre Domnul. Nici nu obligă pe nimeni, nici nu exclude pe nimeni, nici nu pedepsește pe nimeni. Este doar o mișcare a sufletelor sub umbrirea Duhului Sfânt spre o viață nouă în Hristos. Legământul pe care-l facem la intrarea în rândul ostașilor nu e cu nimic diferit de cel pe care-l face omul păcătos la Spovadă: că nu se mai întoarce la păcatul pe care l-a lepădat. A caracteriza Oastea Domnului în funcție de (ne)vrednicia ostașilor e o naivitate la fel de mare ca și aceea în care ai clasa Biserica Ortodoxă după „nălțimea“ duhovnicească a membrilor ei care suprapopulează pușcăriile. Biserica Ortodoxă este puternică pentru că este a lui Hristos, nu pentru că sunt ortodocșii vrednici. Deși a avut atâția vrednici sfinți de-a lungul istoriei și s-a temeluit pe sângele martiric. Oastea Domnului nu e bună sau nu în funcție de cât de putincios sau neputincios este vreun membru al ei! Noi suntem oameni, toți neputincioși. Unul mai neputincios ca altul. Și ca ortodox, și ca ostaș. Nu clasăm lucrările lui Dumnezeu după (ne)vrednicia oamenilor. Și aici dovediți micime în gândire și în exprimare. Sper să fie aceasta doar un accident, iar nu o caracteristică definitorie a dumneavoastră.

Ce argument este acesta cu Iezuiții, și cu Focolarele, și cu papistașii etc.? Păi, ne mai delimitam noi de pomenitori, dacă eram papiști? Argumentul acesta vă declasează pe dumneavoastră. Am auzit și noi că au existat dintr-aceștia, nu e o noutate pentru nimeni, dacă asta ați urmărit prin aducerea lor în discuție.

Și iar vă contraziceți: păi, ori avem loc în Ortodoxie, ori nu. Ziceți „În Biserică există multe Harisme ale Duhului Sfânt care se manifestă la membrii Bisericii dar în cadrul aceluiași Trup. Nu s-a împărțit Hristos“. Până aici foarte bine. Numai că acest argument vrednic de toată crezarea nu-l folosiți cum trebuie, ci ca să ne întrebați retoric dacă s-a răstignit pentru noi taica Visarion?!… De parcă citatul de mai sus asta ar zice.

Există vreun cititor al articolului dumneavoastră care să creadă că eu sau vreun alt ostaș (și cred că nici visarioniștii înșiși nu cred asta) l-am crede pe părintele Visarion mântuitorul nostru?! Vedeți până unde puteți coborî?

Aceasta afirmație e un atac la înțelepciune. Nimic mai mult. Și nici mai puțin.

Noi nu suntem nici ai părintelui Visarion, despre care chiar nu știu nimic (aici chiar invit pe cineva din Mișcarea Visarionistă să aducă ceva completări), nici ai Părintelui Iosif, pe care l-am iubit și-l iubesc cu toată ființa, ca pe un mare înaintaș, ci suntem ai lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, în care ne-am ancorat pentru totdeauna prin Oastea Domnului.

Și pentru că, așa cum dumneavoastră înșivă declarați: „Misionarismul, datorită perioadei comuniste, a lipsit în Biserica Ortodoxă“, noi, prin Părintele Iosif, am înțeles să aducem o undă de viață nouă prin trăirea Evangheliei, nu în adăugiri sau invenții teologice sau liturgice, ci pur și simplu în trăirea și în împlinirea cu fapta a voii lui Hristos, stabilită de Sfinții Părinți în rânduielile Bisericii. Și pentru că ne-a fost greu în vremurile vitrege, ne-am alipit unul de altul în luptă, că unde-s doi puterea crește. De aceea zicem că în Biserică Harismele sunt mai multe. Dintr-un anumit punct de vedere, pe lângă alt gen de harisme, putem spune și așa: unii luptă singurațici prin peșteri și prin crăpăturile munților, alții în ascultare la mănăstire, alții, cei căsătoriți și cu familii, am simțit nevoia să ne avem unii pe alții alături în luptele grele, inumane, din vremea comunismului mai ales. Dar și după Revoluție, în libertatea mult râvnită, când pofta lumii a devenit drept al omului – lupta parca e mai grea. Și ne-am dorit unul lângă altul sub un steag măreț: Iisus Biruitorul!

Aș dori să vă puneți și să vă răspundeți înșivă la o întrebare: mișcarea aceasta antiecumenistă care s-a născut în Biserica Ortodoxă după pseudo-sinodul din Creta (pentru că este o mișcare!), în care dintre cele patru Trepte ale Bisericii ați atribui-o: Episcopat, Prezbiteriat, Diaconat sau Mirenat? Să înțelegem că noi, nepomenitorii, suntem de „tip papistaș“, deoarece nu ne putem include în niciuna dintre aceste patru Trepte sau Mișcări sau Ordine, cum le numiți? Ceea ce scriu acum în acest paragraf ține de bezna minții, dar am scris ca să vedeți ce absurde sunt afirmațiile pe care le faceți la adresa Oastei, fără măcar să știți ce este ea. De aceea nici nu am vrut să vă răspund de la început. Sunt impardonabile exprimarea și gândirea dumneavoastră. Sunt sub meritul de a fi luate în considerare. O gândire mărginită și plină de prejudecăți nici nu cred că va înțelege ceva din tot ce am scris aici.

Am sentimentul că nu cunoașteți bine limba română. Despre ce „grupare ilicită“ vorbiți, și despre ce „parasinagogă“? Sinagogă înseamnă „casă de întrunire“. Și știm că termenul acesta, de-a lungul vremii a rămas specific evreilor. Şi dacă Sfântul Vasile cel Mare [4] îl atribuie unor schismatici, unde este relevanţa aici? Oastea Domnului nu este schismatică. Nu are structură ierarhică paralelă. Nu cunosc însă sensul semantic pe care doriți dumneavoastră să-l atribuiți termenului parasinagogă, deși cunosc valoarea prefixului respectiv. Să înțeleg că în București sau la Ivești, părintele Claudiu săvârșește Sfânta Liturghie într-o parasinagogă? Sau Sfântul Grigorie, când a slujit într-o magazie, pentru că toate bisericile din jur erau ariene, a slujit într-o parasinagogă? Sau a format o parasinagogă? Sau au devenit ei înșiși parasinagogi?

Cu atât mai puțin se potrivește termenul acesta cu privire la Oastea Domnului, pentru că adunarea Oastei NU face Sfântă Liturghie. Nici o altă slujbă. Nici nu înlocuiește vreuna!

Expresia „Această mișcare „Oastea Domnului“ blasfemiază și maimuțărește Taina Botezului“ te lasă perplex. Și mai ziceți că „Mișcarea „Oastea Domnului” este o mișcare similară cu masoneria“. Că nu ați înțeles profunzimea Tainei Botezului, înțeleg. De aceea se și cheamă Taină. Dar nici masoneria nu știți ce este? E drept ca mai nimeni, dintre noi muritorii de rând, nu cunoaștem tainele masoneriei, dar nici nu ne apucăm să vorbim despre ea, dacă nu o cunoaștem. Sau, cine știe, poate că vorbiți în cunoștință de cauză?!

Înțeleg că miza dumneavoastră nu e întreaga Oaste a Domnului, care, ca și Biserica Ortodoxă și ca orice pădure, are și ea multă uscătură.

Și nici conducerea oficială a Oastei Domnului nu e miza dumnavoastră. Sediul oficial al Oastei Domnului, de la Sibiu, prin președintele ei, pr. Mihoc Vasile, este declarat ecumenist.

Miza dumneavoastră nu este nici mini-grupul de nepomenitori de la București-Urziceni-Ivești, pentru că nici nu ne cunoașteți, nici nu ne-am intersectat vreodată. Și a vorbi despre ceva sau cineva despre care nu aveți habar, cred că este o mare greșeală, ca să nu o numesc chiar stupizenie. Argumentele pe care le aduceți din Călăuza creștină a prof. diac. dr. P. I. David [4], sunt puerile. Știm toți în ce an a fost scrisă prima ediție a acestei cărți (Arad, 1987), sub ce regim și, mai ales, cât ecumenism propagă chiar din prima ei pagină, din Introducere, într-o vreme când mulți nici nu auziseră de ecumenism. (Din acești autori vă aprovizionaţi cu argumente? Aceștia reprezintă „matca reală“ pe baza căreia analizați fenomenul Oastea Domnului? E interesant cum vă sunt folositori acum acești autori ultraecumeniști!… Acest lucru pune sub semnul întrebării orientarea dumneavoastră declarată antiecumenistă.) Iar argumentele luate din scrierile Pr. Iosif Trifa, sunt toate trunchiate și răstălmăcite.

Ci miza dumneavoastră țintește mult mai sus: Vlădica Longhin. Este printre puținii ierarhi nepomenitori… Ce joc faceți atunci cu aceste batjocuri cu care loviți: ce e aia o nouă Mirungere, ce e aceea „blasfemierea“ Botezului?

Când ați administrat a doua oară Taina Mirungerii unei persoane care a participat doar la Sfânta Liturghie unde erau prezenți și ostași, ați avut vreo binecuvântare de la cineva pentru aceasta? Pentru că va trebui să faceți a doua Mirungere pentru toți preoții din țară asta și pentru toți enoriașii care vor fi mers la biserică, precum orice creștin, că ostași sunt cu miile în întreaga țară și probabil în aproximativ toate bisericile vor fi intrat vreodată ostași la slujbă sau la închinare… Vă ajunge viața întreagă ca să reparați toate Mirungerile creștinilor români? Poate și greci, că se vor fi dus ostașii noștri prin pelerinaje și în Grecia… Și or fi anulat Taina Mirungerii prin prezența lor la sfintele slujbe la toți cei care au fost prezenți împreună cu ei. Poate și a elevilor mei, cărora de atâția ani le predau Religie. Dumneavoastră ați blasfemiat Taina Mirungerii!

Vă rog, citiți-vă articolul cu voce tare, ca să audă și urechile dumneavoastră ceea ce ați măzgălit cu mâna pe hârtie (pe internet). Poate așa o să înțelegeți cum însuși dumneavoastră minimalizați puterea celor două mari Taine ale Bisericii: Botezul și Mirungerea. Cutremurați-vă, căci vorbiți despre lucruri cu adevărat tainice; nu stă în puterea minții să „analizeze“ lucrarea acestor două Taine. Și nici nu vă dați seama, că de fapt, numiți legământul pe care-l fac ostașii „blasfemiere“ a Botezului, când legământul, de fapt, nu are nicio legătură cu Taina Botezului sau a Mirungerii, ci se referă la Taina Pocăinței, la Nașterea din nou, un legământ că nu voi mai făptui ceea ce am spovedit. După fiecare Spovedanie, părinţii, mai ales la Bănceni, mă întreabă dacă îmi pare rău de ce am făcut și dacă mă pocăiesc. Și legământul ostășesc este de fapt hotătârea definitivă pe care o ia un om de a o rupe cu păcatul și cu lumea și cu toate practicile ei.

E atât de spumoasă spusa dumneavoastră în acest articol, că face din dumneavoastră un om de o mare superficialitate și ușurătate, lipsit de greutatea duhovnicească a discernerii celor afirmate. Repet, sper că doar acest articol face din dumneavoastră un om superficial și ușor și că în realitate nu sunteți așa. Pentru că eu chiar nu vă cunosc decât din ce ați postat pe internet. Și sper și eu că, odată porniți la lupta asta antiecumenistă împreună, nu vom dezerta unul câte unul…

Această luptă antiecumenistă a tras după ea însă mulți oameni nepregătiți duhovnicește. Și azi vedem rezultatele. În câte „ramuri“ s-a divizat mișcarea noastră antiecumenistă…
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca nu cumva mândriile și (ne)vredniciile noastre să ne facă să pierdem înțelegerea cea echilibrată a luptei antiecumeniste și, denaturând scopul ei, să (ne) pierdem izbânda…

Profesor de Religie, Lidia Hamza
24 iunie 2019, de Nașterea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

 Note:

[1] https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2019/05/20/despre-miscarea-oastea-domnului-si-despre-miscarea-visarionista/

[2] Pr. prof. David Pestroiu – 2004: Diplomă de Doctor în teologie, la specializarea: Misiologie și Ecumenism. Îndrumători: Diac. prof. dr. Petre I. David (1999-2003) și Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Universitatea din București, Facultatea de Teologie Ortodoxă; 2007: Bursă de cercetare postdoctorală oferită de Comitetul Catolic de Colaborări Culturale, la Biblioteca Universității Pontificale Gregoriene, Roma;

[3] https://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/cele-11-reguli-nuntii-ortodoxe-talmacite-ilie-cleopa-voi-credeti-nunta-i-cioaca-cioaca-troaca-troaca–1_587793d85ab6550cb8618039/index.html.

[4] Pp. 598-600 Pidalion, Canon 1 Vasile: „parasinagogii“ sunt prezbiteri și episcopi nesupuși care, căzând în oarece greșeală, s-au caterisit de preoția și arhieria lor canonicește, însă nevrând a se supune canoanelor cu de la sine putere s-au izbândit și lucrau deosebi cele ale preoției și ale arhieriei. Împreună cu ei au urmat și alții, lepădându-se de Biserică. Parasinagogii se unesc iarăși cu Biserica prin pocăință și prin întoarcere și cei ce dintr-înșii care au fost preoți și clerici se primesc în rânduiala în care au fost. (Deci nu are nicio legătură cu Oastea Domnului, ci, cel mult, cu schisma din Ucraina și Serbia. Și nu se cere Mirungere, iar clericii se repun în rang. În canon se spune „pocăință de cuvânt și prin întoarcere“, fără a se vorbi despre Mirungere).

[5] https://basilica.ro/9-martie-1938-s-a-nascut-in-rugetu-fometesti-jud-valcea-parintele-diacon-profesor-petre-david/

http://comorinemuritoare.ro/raspuns-la-articolul-despre-miscarea-oastea-domnului-si-despre-miscarea-visarionista-si-blasfemierea-tainei-botezului1-semnat-de-catre-pr-matei-vulcanescu/#more-26977

Sfânta Proscomidie – Noțiuni liturgice la Duminica Tuturor Sfinților

Proscomidia sau rânduiala proaducerii darurilor pentru Sfânta Jertfă a lui Hristos este nedespărțită de Sfânta Liturghie. Modul tainic în care se pregătesc Cinstitele Daruri, departe de ochii credincioșilor, amintește de momentul Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos în ieslea din Betleemul Iudeii, într-un chip smerit, dar plin de semnificații teologice. Hristos S-a dăruit de la început în Euharistia Bisericii ca „Pâinea care S-a coborât din cer” care dă viață veșnică. De aceea, Biserica vede în Hristos care Se Naște, moment exprimat atât de bine în cultul dumnezeiesc al Proscomidiei, Mielul care Se va jertfi pentru a Se dărui poporului dreptcredincios în Sfintele Taine – Trupul și Sângele lui Hristos, prin lucrarea tainică și minunată a „Arhiereului care jertfește și Se jertfește”.

Prezentarea Proscomidiei (vezi video), după slujba Sfintei Liturghii, vine din nevoia credincioșilor de a înțelege profunzimea credinței noastre și a cultului dumnezeiesc, reduse adeseori, prin ignoranță, la forme și expresii lipsite de substanță teologică și duhovnicească, sau la o simbolistică străină de adevărul revelat. Catehezele liturgice sunt importante pentru înțelegerea realismului și a profunzimii ritualului la care participăm în viața Bisericii. Dacă în școală materialul didactic are o importanță covârșitoare în educație, în Biserică, cu atât mai mult, trebuie explicat cultul ortodox pentru zidirea și folosul credincioșilor, folosind metodele, mijloacele și formele potrivite și acceptate de liturgica bisericească. E de dorit ca dreptcredincioșii Bisericii să cunoască importanța aducerii darurilor de pâine (prescură) și vin  la Sfântul Altar, să înțeleagă cum acestea sunt pregătite pentru Sfânta Jertfă, să conștientizeze însemnătatea pomenirii la Sfânta Liturghie și, mai ales, a scopului acesteia: împărtășirea cu Sfintele Taine.

,,Dumnezeiasca Liturghie este o lucrare sfântă pentru pregătirea Preasfântului Trup si Sânge a lui Hristos, ca să fie dat spre împărtăşire tuturor credincioşilor. Acesta este întreg scopul şi rostul Liturghiei: împărtăşirea credincioşilor” (Sfântul Simeon al Tesalonicului).

Ascultați mai jos și predica părintelui Cosmin Tripon:

Părintele Cosmin Tripon: „Dacă sfinții nu au făcut nicio concesie ereticilor, de ce am face noi?”

Îngrădirea de erezie, nu de Biserică!

theodoros-zisis.jpg

Este impresionant faptul că persoane care au în general cuget ortodox, și chiar episcopi erudiți, preoți și profesori, percep îngrădirea în mod eronat ca separare de Biserică, și nu de erezie și de pseudoepiscopi. Susțin, scriu și predică că ei rămân în Biserică, nu se îngrădesc, își duc lupta în sânul Bisericii. Se fac astfel buni împreună lucrători și ajutători ai pseudoepiscopilor eretici, fiindcă nu lasă să se ridice zidul întreruperii comuniunii și al pomenirii, rezultatul fiind că erezia ecumenismului înaintează de decenii nestăvilită, pune stăpânire pe persoane și instituții, sinoade, ierarhii, episcopi, facultăți de teologie.

     1. Îngrădirea interzisă și îngrădirea permisă

În ultima vreme se vobește adesea de „îngrădire“ și de credincioși „îngrădiți“, folosirea acestor cuvinte fiind însoțită de multe ori și de interpretarea greșită și mai degrabă deliberată a conținutului lor conceptual. Substantivul „îngrădire“ (gr. ἀποτείχισις) este derivat al verbului a îngrădi (gr. ἀποτειχίζω), care, potrivit dicționarului înseamnă: a fortifica, a despărți printr-un zid, a ridica un perete despărțitor. Prin urmare, cuvântul „îngrădire“ înseamnă: despărțire prin intermediul unui zid, întărire; iar zidul pe care îl ridică cineva pentru a se apăra se numește îngrădire.

Este clar că utilizarea cuvântului îngrădire presupune existența unui pericol, a unui dușman, în fața căruia, pentru a te apăra, ridici un zid. În limbajul bisericesc termenul de îngrădire a fost introdus prin canonul 15 al Sinodului I-II, desfășurat în timpul Sfântului Fotie cel Mare (861), în care este evident și limpede ca lumina zilei care este pericolul care impune îngrădirea: erezia și episcopii eretici.

Mai exact, prin cele două canoane anterioare, pentru a preîntâmpina apariția  schismelor, prin canonul 13, Sinodul îi pedepsește prin aspra pedeapsă a caterisirii pe preotul sau pe diaconul care întrerupe comuniunea cu episcopul său și nu îi mai pomenește numele la diversele rugăciuni din timpul Sfintei Liturghii, înainte ca episcopul să fi fost condamnat de un sinod – „înainte de cercetarea sinodală” (πρὸσυνοδικῆςδιαγνώσεως), invocând unele presupuse greșeli, „delicte” (ἐγκλήματα), ale episcopului, adică nu probleme de credință, ci neorânduieli de natură administrativă, financiară ș.a. Canonul14 reiterează aceste lucruri, impunând pedeapsa caterisirii de data aceasta episcopului care întrerupe comuniunea cu mitropolitul său pentru aceleași motive. Canonul 15 prezintă o particularitate: în prima parte spune același lucru ca și canoanele 13 și 14, cu referire la mitropolitul care întrerupe comuniunea cu patriarhul sub a cărui jurisdicție canonică se află. În a doua jumătate însă, unde este introdus și conceptul de îngrădire, canonul face o excepție, pe baza căreia clericii din orice treaptă și funcție pot întrerupe comuniunea cu superiorul lor bisericesc și să nu îl pomenească; aceasta se întâmplă atunci când episcopul, mitropolitul sau patriarhul predică și învață „cu capul descoperit” (γυμνῇτῇκεφαλῇ), adică în mod deschis, fățiș, o anumită erezie, care a fost osândită de Sinoade și de Sfinţi Părinți (παρὰτῶνἉγίωνΣυνόδωνἢΠατέρωνκατεγνωσμένην). Această întrerupere a comuniunii și a pomenirii episcopului, mitropolitului sau patriarhulului se face chiar înainte ca acea problemă să fi făcut obiectul discuțiilor unui sinod, adică „înainte de cercetarea sinodală”.

Ceea ce are o deosebită importanță este faptul că cei care se îngrădesc pe sine de astfel de așa-ziși episcopi, care propovăduiesc erezia, nu doar că nu se supun sancțiunilor pe care le impun canoanele anterioare, și anume pedepsei caterisirii, ci mai mult, se învrednicesc şi de cinstea cuvenită din partea ortodocşilor fiindcă s-au  îngrădit, adică s-au separat prin zidul adevărului nu de episcopi, ci de pseudoepiscopi și fiindcă nu numai  că nu provoacă schisme și dezbinări, ci se silesc să izbăvească Biserica de schismele și de dezbinările pe care le provoacă  pseudoepiscopii. În continuare vom reda textul exact al canonului, pe care din nefericire mulți nu îl iau în seamă și vorbesc nepregătiți și superficial și apoi vom comenta anumite puncte ale acestuia, pentru a clarifica noțiunea de îngrădire, și în special cine este persoana sau care sunt persoanele de care se îngrădește cineva, care este pericolul, dușmanul pentru respingerea căruia se ridică zidul, pentru a se împiedica înaintarea și răspândirea acestuia. Ce rezultă din textul canonului? Se îngrădește cineva de Biserică sau de erezie, de episcopi adevărați sau de pseudoepiscopi? Să recitim cu atenție textul canonului 15, pe care-l redăm imediat:

„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.*

_______________________________________________________________________________________________

* Cf. Arh. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii. Ediția a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005, p. 346-347. Redăm și originalul grecesc: Τὰ ὁρισθέντα περὶ Πρεσβυτέρων καὶ Ἐπισκόπων καὶ Μητροπολιτῶν, πολλῷ μᾶλλον ἐπὶ Πατριαρχῶν ἁρμόζει. Ὥστε εἴ τις Πρεσβύτερος, ἤ Ἐπίσκοπος, ἤ Μητροπολίτης τολμήσοι ἀποστῆναι τῆς πρὸς τὸν οἰκεῖον Πατριάρχην κοινωνίας, καὶ μὴ ἀναφέροι τὸ ὄνομα αὐτοῦ, κατὰ τὸ ὡρισμένον καὶ τεταγμένον, ἐν τῇ θείᾳ Μυσταγωγίᾳ, ἀλλὰ πρὸ ἐμφανείας συνοδικῆς καὶ τελείας αὐτοῦ κατακρίσεως, σχίσμα ποιήσοι· τοῦτον ὥρισεν ἡ ἁγία Σύνοδος πάσης ἱερατείας παντελῶς ἀλλότριον εἶναι, εἰ μόνον ἐλεγχθείῃ τοῦτο παρανομήσας. Καὶ ταῦτα μὲν ἐσφράγισταί τε καὶ ὥρισται περὶ τῶν προφάσει τινῶν ἐγκλημάτων τῶν οἰκείων ἀφισταμένων προέδρων, καὶ σχίσμα ποιούντων, καὶ τὴν ἕνωσιν τῆς Ἐκκλησίας διασπώντων. Οἱ γὰρ δι᾽ αἵρεσίν τινα παρὰ τῶν ἁγίων Συνόδων, ἤ Πατέρων, κατεγνωσμένην, τῆς πρὸς τὸν πρόεδρον κοινωνίας ἑαυτοὺς διαστέλλοντες, ἐκείνου δηλονότι τὴν αἵρεσιν δημοσίᾳ κηρύττοντος, καὶ γυμνῇ τῇ κεφαλῇ ἐπ᾽ Ἐκκλησίας διδάσκοντος, οἱ τοιοῦτοι οὐ μόνον τῇ κανονικῇ ἐπιτιμήσει οὐχ ὑπόκεινται πρὸ συνοδικῆς διαγνώσεως ἑαυτοὺς τῆς πρὸς τὸν καλούμενον Ἐπίσκοπον κοινωνίας ἀποτειχίζοντες, ἀλλὰ καὶ τῆς πρεπούσης τιμῆς τοῖς ὀρθοδόξοις ἀξιωθήσονται. Οὐ γὰρ Ἐπισκόπων, ἀλλὰ ψευδεπισκόπων καὶ ψευδοδιδασκάλων κατέγνωσαν, καὶ οὐ σχίσματι τὴν ἕνωσιν τῆς Ἐκκλησίας κατέτεμον, ἀλλὰ σχισμάτων καὶ μερισμῶν τὴν Ἐκκλησίαν ἐσπούδασαν ῥύσασθαι.După cum se poate observa, în traducerea pr. Floca ἑαυτοὺς τῆς πρὸς τὸν καλούμενον Ἐπίσκοπον κοινωνίας ἀποτειχίζοντες este redat ca „desfăcându-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop”, pr. Floca preferând să traducă verbul ἀποτειχίζω prin „a se desface (de)”, forma „a se îngrădi” este însă mult mai fidelă etimologiei cuvântului: prep. ἀπὸ („de”, cu sens local, arătând depărtarea, despărțirea) + subst. τεῖχος („zid de cetate”, „cetate”, „tărie”, „turn de apărare”) [n. trad.]

  1. De ce a fost dat Canonul 15?

Ceea ce îi preocupa pe Părinții Sinodului I-II era să împiedice crearea de schisme în trupul Bisericii. Anterior își făcuseră apariția marile erezii, ultima dintre acestea fiind cea a iconomahiei, care fusese condamnată de curând și biruită prin restabilirea icoanelor (843) și Biserica ieșise învingătoare. Nu doreau deci noi dezbinări și tulburări. Prevedeau că, neputând să scindeze unitatea Bisericii prin erezie, diavolul avea să încerce acum să o rănească prin crearea de schisme, prin apariția unor scandaluri de natură administrativă, economică etc. legate de persoanele bisericești de rang înalt. Sinodul exprimă acest lucru în mod limpede la începutul Canonului 13: „Cel viclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa neghinei eretice, şi acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale spre viclenie, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor”. După cum am afirmat deja anterior, prin cele trei canoane (13, 14 și 15) Sinodul stabilește că acei clerici care se îndreaptă împotriva episcopului, a mitropolitului și a patriarhului, invocând diferite greșeli și întrerup comuniunea cu el, precum și pomenirea numelui acestuia la sfintele slujbe, înainte să fi fost pronunțată o decizie și o condamnare sinodală, trebuie să fie caterisiți. În aceste cazuri este interzisă întreruperea pomenirii, îngrădirea.

Pentru a nu se considera însă că întreruperea pomenirii, îngrădirea, este interzisă total, că reprezintă ceva care nu trebuie nici discutat și nici încurajat,  și fiindcă erezia, ca atac la adresa credinței, a dogmelor, este un rău mai  profund, un pericol mai mare pentru unitatea Bisericii decât schisma, în a doua jumătate a canonului 15 Părinții Sinodului stabilesc și orânduiesc că cele stabilite anterior, adică întreruperea pomenirii, nu sunt valabile în cazul în care episcopul, mitropolitul, patriarhul propovăduiesc erezia. În acest caz trebuie să ne îngrădim imediat și „înainte de cercetarea sinodală”, să ridicăm zid de apărare, să izolăm erezia, să ne punem la adăpost. Există deci vreo îndoială că îngrădirea este îngrădire de erezie și nu de Biserică, de pseudoepiscopi și nu de episcopi adevărați? Atât de mult și-au pierdut mințile din pricina încețoșării sincretismului și a ecumenismului unii episcopi și teologi, care, fie din lipsa pregătirii teologice, fie în mod deliberat, devotați fiind ecumenismului,intimidează și înspăimântă clericii și credincioșii, afirmând că întreruperea pomenirii te scoate în afara Bisericii și te conduce la schismă? Nu spune canonul că cei care întrerup pomenirea nu doar că nu se supun pedepsei caterisirii, ci trebuie să fie și cinstiți întrucât nu de episcopi s-au separat, ci de pseudoepiscopi, nici nu au provocat schismă, ci apără Biserica de schisme? Îi vom lăsa deci pe ecumeniștii eretici să ne terorizeze cu falsul pericol al schismei și rămânând uniți cu ei vom fi în Biserică? Atunci suntem în Biserică și uniți cu papistașii, cu protestanții, cu monofiziții.

  1. Poziția exprimată prin cuvintele „Noi rămânem în Biserică, nu plecăm” este eronată. Cine sunt cei care pleacă din Biserică?

Este impresionant faptul că persoane care au în general cuget ortodox, și chiar episcopi erudiți, preoți și profesori, percep îngrădirea în mod eronat ca separare de Biserică, și nu de erezie și de pseudoepiscopi. Susțin, scriu și predică că ei rămân în Biserică, nu se îngrădesc, își duc lupta în sânul Bisericii. Se fac astfel buni împreună lucrători și ajutători ai pseudoepiscopilor eretici, fiindcă nu lasă să se ridice zidul întreruperii comuniunii și al pomenirii, rezultatul fiind că erezia ecumenismului  înaintează de decenii nestăvilită, pune stăpânire pe persoane și instituții, sinoade, ierarhii, episcopi, facultăți de teologie, iar noi, ortodocșii, ca niște franctirori, aruncăm în tot acest timp câteva focuri de armă împotriva unui dușman înarmat incomparabil mai bine decât noi, împotriva unui pericol ce constituie o amenințare cu totul asimetrică față de acțiunile noastre. Nu asta facem de atâți ani, amânând construirea zidului? Și acum, văzând că prin pseudosinodul din Creta dușmanii au ocupat până și ultimul bastion instituțional de care dispunem, sistemul sinodal, nu trebuie să ne îmbunătățim oare strategia, să ne adaptăm planurile de comandă, să folosim armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți prin deciziile lor inspirate de Duhul Sfânt? Din cetatea pseudosinodului sunt lansate proiectile de artilerie și amenințări, din ce în ce mai mulți oameni sunt robiți continuu de ecumenism și de religia universală, rugăciunile comune și fiestele ecumeniste se întețesc, episcopași plini de impertinență și teologi mărunți denaturează și deformează cuvântul adevărului și îl sfâșie ca niște fiare sălbatice, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul[1], iar noi ne întrebăm încă unde e Biserica, dacă suntem în Biserică rămânând împreună cu ereticii sau dacă plecăm din Biserică despărțindu-ne de ei? Nu este oare o axiomă eclesiologicăconsacrată faptul că Biserica este acolo unde există adevărul și nu acolo unde există episcopi și patriarhi eretici?

 

  1. Exemplul Sfântului Maxim Mărturisitorul și al Sfântului Grigorie Palama

Voi prezenta alătura doar două mărturii de Sfinți, Părinți, Învățători și Mărturisitori renumiți, pentru  a se vedea unde este Biserica și cine sunt cei care ies din Biserică, astfel încât ecumeniștii cu cuget eretic să-și închidă gurile nerușinate și să înceteze terorizarea celor necunoscători cu teama schismei, iar din partea noastră, susținătorii tăcerii și ai relaxării să se gândească mai bine și să acționeze cu mai multă îndrăzneală și, urmând mai mult îndemnurilor Sfinților Părinți, să se teamă nu de izolarea de oameni, ci de izolarea de Dumnezeu și de sfinți. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în secolul al VII-lea, simplu monah fiind, însă datorită imensei sale culturi și luminării dumnezeiești fiind mai minunat și mai înalt decât mulți patriarhi și episcopi[2],a ridicat aproape de unul singur greutatea reacției față de erezia monotelismului, care pusese stăpânire pe toate patriarhiile, o anumită perioadă de timp chiar și pe Biserica Romei, așa cum astăzi erezia  ecumenismului a pus stăpânire pe majoritatea Bisericilor locale, având acum și întărire sinodală prin pseudosinodul întrunit în Creta. Până și împărații s-au convins de faptul că pentru a domina pacea și unitatea atât în Biserică, cât și în Stat trebuia ca Sfântul Maxim să înceteze să reacționeze, liniei sale teologice urmându-i o mare parte a pleromei bisericești. Trebuia ca, fie de bunăvoie, fie prin violență, să accepte textul diplomatic, de compromis, „Typos”, așa cum a fost numit documentul pe care îl pregătiseră teologi ai împăratului Constant al II-lea, nepotul împăratului Heracles, la curțile palatelor și ale Patriarhiei, așa cum sunt textele diplomatice pe care le-a pregătit pseudosinodul din Creta, pentru a ne uni acum nu cu o erezie, ci cu toți ereticii deodată. Episcopii teologiei diplomatice de atunci, trimiși din partea patriarhului la locul unde era întemnițat Sfântul Maxim au încercat să îl înfricoșeze spunându-i că prin atitudinea sa neînduplecată față de ceea ce fusese hotărât de toate Bisericile locale, prin întreruperea comuniunii se scoate pe el însuși din Biserică, iese din Biserică. Este exemplar și demn de urmat de-a lungul timpului răspunsul marelui Teolog și Mărturisitor. Biserica nu se află acolo unde se află cei care o conduc, patriarhul, episcopii, sinoadele, ci acolo unde există mărturisirea mântuitoare a credinței. Sinoadele sunt legiferate nu de cel sau de cei care le convoacă, ci de „corectitudinea dogmelor” (ἡτῶνδογμάτωνὀρθότης). Redăm în continuare textul mărturisirii eroice a Sfântului:

„Ziceau cei ce au venit că au fost trimiși de patriarh și i-au propus Sfântului cele ce aveau să îi spună: «Tu de care Biserică ții?» (voi folosi înseși cuvintele lor)«De a Bizanțului? A Romei? A Antiohiei? A Alexandriei? A Ierusalimului? Iată că toate s-au unit cu eparhiile supuse lor. Așadar, dacă aparții și tu Bisericii Sobornicești, unește-te și tu, ca nu cumva, introducând un nou și străin mod de viață, să nu pățești ceea ce nu te aștepți». Acestora, fericitul, cum ai spune, le răspunde potrivit și cu înțelepciune: «Domnul a spus că Biserica Sobornicească este mărturisirea cea dreaptă și mântuitoare a credinţei, pentru aceasta l-a și fericit pe Petru pentru cuvintele cu care bine L-a mărturisit”[3].În alt punct al interogării, în care s-a făcut referire la sinoade și la convocarea canonică sau necanonică a acestora, Sfântul Maxim a stabilit criteriul esențial potrivit căruia un sinod poate fi considerat ortodox. A spus că regula evlavioasă a Bisericii consideră sfinte și valide acele sinoade care sunt caracterizate de corectitudinea dogmelor: „Regula evlavioasă a Bisericii recunoaște ca sfinte și aprobate acele sinoade care au fost caracterizate de corectitudinea dogmelor”[4]. La acuzația că prin atitudinea sa provoacă schismă, așa cum suntem și noi acuzați astăzi, cei care respingem pseudosinodul din Creta, a răspuns adresându-le următoarea întrebare: „Dacă cel ce grăiește cuvintele Sfintelor Scripturi și ale Sfinților Părinți face schismă în Biserică, atunci ce se va arăta că face Bisericii cel ce suprimă dogmele Sfinților, fără de care nu este cu putință însăși existența Bisericii?”[5].

Pe aceeași linie pășește, la șapte secole după Sfântul Maxim, în secolul al XIV-lea, marele Isihast și Mărturisitor, arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama, incomparabil cel mai mare teolog al celui de-al doilea mileniu. Prin cuvinte foarte grele, lipsite de falsa politețe apuseană a francilor (catolicilor), îl mustră ca pe un mincinos pe Patriarhul Antiohiei, Ignatie, care i-a scris o scrisoare Patriarhului Ioan Caleca, în care își confirma poziția față de Sfântul Grigorie Palama – un text plin de inexactități și minciuni. Plecând din Constantinopol, Patriarhul Ignatie scria în această scrisoare că se întoarce la Biserica sa, în Antiohia, pe care a primit-o ca moștenire odată cu harul lui Hristos, la fel cum cred și susțin și astăzi cei care ocupă scaune episcopale, arhiepiscopale și patriarhale. Scria: „Smerenia noastră se întoarce la Biserica sa, care i-a fost încredințată ca moștenire în chip legiuit prin harul lui Hristos”. Mânios din cauza susținerii Patriarhului Ioan Caleca și a acuzațiilor nefondate și neteologice împotriva sa, Sfântul Grigorie se întreabă în primul rând ce legătură are cu Biserica, ce parte are la ea, ce succesiune și moștenire la harul lui Hristos poate să aibă acest „apărător al minciunii”, succesiune la Biserica care este „stâlp și temelie a adevărului” și care neîncetat rămâne sigură și neclintită, sprijinindu-se ferm pe cele pe care s-a sprijinit adevărul. Cu caracter apoftegmatic îi spune patriarhului cu cuget eretic că este străin de Biserică, în afara Bisericii, fiindcă „cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt ai Bisericii lui Hristos”. Biserica se află acolo unde este adevărul, cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii. Se mint așadar pe ei înșiși, spun minciuni cei care se numesc pe sine și unii pe alții păstori și arhipăstori atunci când nu au credința cea dreaptă. Fiindcă creștinismul nu are în vedere persoanele, ci adevărul și acrivia credinței: „Cu adevărat noi nu am învățat că Creștinismul este definit de persoane, ci de adevăr și de acrivia credinţei”[6].

Nu sunt exemplare și călăuzitoare îndrăzneala, curajul, atitudinea statornică și intransigentă a unui simplu monah, cum a fost Sfântul Maxim și a unui simplu preot cum era Sfântul  Grigorie Palama înainte de a deveni Mitropolit al Tesalonicului, în fața omnipotentei conduceri bisericești și politice? S-au îndoit vreo clipă unde se află Biserica, cine pleacă din Biserică și cine provoacă schisme?  Nu au crezut ei că ereticii sunt cei care pleacă din Biserică, pe care o poate exprima, reprezenta până și un monah, până și un preot, atunci când aceștia exprimă și reprezintă Adevărul?

 

  1. Atitudinea luptătorilor pentru adevărul de credință este statornică, fermă și vrednică de încredere.

Amânarea întreruperii pomenirii timp de câțiva ani,care s-a făcut din iconomie, în scopul informării credincioșilor ortodocși neiniţiați și necunoscători, nu înseamnă că vom suprima cele predate de tradiția Bisericii și de Sfintele Canoane. Încă din anul 2004, în Concluziile Conferinței Științifice Interortodoxe organizate de Secția de Teologie Pastorală și Socială a Facultății de Teologie din cadrul Universității Aristotel din Tesalonic și de Societatea de Studii Ortodoxe, scriam:

„Să se aducă la cunoștința conducerilor bisericești în mod categoric că în cazul în care vor continua să participe și să susțină panerezia ecumenismului intercreștin și interreligios, calea pe care se impune să o urmeze credincioșii, clericii și  mireni, calea mântuitoare, canonică și în duhul Sfinților Părinți este neîmpărtășirea, adică întreruperea pomenirii episcopilor, care se fac împreună responsabili și părtași la erezie și înșelare. Nu este vorba de schismă, ci de mărturisire bineplăcută lui Dumnezeu, așa cum au procedat Părinții din vechime, însă așa au făcut și în zilele noastre episcopi mărturisitori,  printre care se enumeră vrednicul de laudă și venerabilul fost Mitropolit de Flórina, Avgoustinos, și Sfântul Munte.”[7].

Și în istorica „Mărturisirede credință împotriva ecumenismului”, întocmită și publicată în anul 2009 de către „Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocşi”, care a fost semnată de o pleiadă de arhierei, de sute de clerici și monahi și mii de credincioși, am scris:

„Dintre ortodocşi mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi mireni au acceptat această panerezie (=a ecumenismului). O învaţă «cu capul descoperit», o aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimburi de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se în fapt pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră, fundamentată pe hotărârile canonice sinodale şi pe exemplul Sfinţilor, este evidentă. Fiecare trebuie să-şi asume responsabilităţile[8].

  1. În locul termenului „îngrădire” e mai bine să folosim termenul „întreruperea pomenirii”. 

S-a dovedit că termenul „îngrădire”, cu toate că este corect și canonic, crează neînțelegeri și oferă ocazia celor rău intenționați să îi confere extensii semasiologice pe care nu le are. În orice caz, și în cadrul canonului ponderea semantică vizează întreruperea comuniunii, a pomenirii, care este determinată și clară ca sens și nu permite interpretări greşite și extensii. Noțiunea de zid le permite, de pildă, ecumeniștilor să susțină că se ridică un zid care separă de Biserică, în timp ce, după cum am arătat, zidul se ridică pentru a ne separa de erezie și de pseudoepiscopi. De aceea și uzitarea termenului „îngrădire” nu este întâlnită în dicționarele teologice și în indicele de termeni din lucrările de teologie și nomocanonice. Folosirea acestui termen este relativ recentă, și în locul acestuia trebuie să se folosească termenul „întreruperea comuniunii” și încă și mai bine „întreruperea pomenirii”. În Sfântul Munte, după reforma calendarului și întreruperea pomenirii celor care au acceptat noul calendar, distincția nu se făcea între „îngrădiți” și „neîngrădiți”, ci între „nepomenitori” și „pomenitori”. Termenii „pomenitori” și „nepomenitori” sunt potriviți și astăzi, punându-i în dificultate pe cei care vor să îi prezinte pe „nepomenitori” drept schismatici, întrucât aceștia nu trec la nicio acțiune schismatică, ci pur și simplu nu îi pomenesc pe episcopii eretici sau cu cuget eretic.

[1]Λόγος 28ος, Θεολογικὸς 2ος, 2, ΕΠΕ. 4, 3G: „Iar dacă cineva este fiară rea şi sălbatică şi nu este în stare să înţeleagă cuvintele de contemplaţie şi teologice, să nu se ascundă în tufărişuri hoţeşte şi cu răutate, cu scopul de a pune mâna pe vreo dogmă sau pe vreun cuvânt al nostru, sărind pe neaşteptate din ascunziş şi să sfâşie prin insulte cuvintele noastre sănătoase, ci tot mai departe să stea şi de munte să se depărteze, sau altfel va fi lovit cu pietre şi se va strivi şi va pieri rău ca un om rău, căci pietre sunt pentru cei sălbatici cuvintele adevărate şi tari”. [„Cuvântarea a doua despre Dumnezeu” în Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. Pr. Gheorghe Tilea și Nicolae I. Barbu, Editura Herald, Bucureşti, p. 34]

[2]Εἰς τὸν βίον καὶ τὴν ἄθλησιν τοῦ ὁσίου πατρὸς ἡμῶν καὶ ὁμολογητοῦ Μαξίμου, 14, PG 90, 81-84: „De aceea în orice chip i-a întărâtat, i-a aplaudat și i-a antrenat prin cuvinte spre bărbăție și i-a umplut de un cuget foarte nobil. Căci măcar că prin scaun îi erau superiori, prin înțelepciune și prin înțelegere îi erau inferiori și deficitari, ca să nu mai vorbesc de celelalte virtuți și de bunul renume întru toate al bărbatului. De aceea, până într-atât s-au supus cuvintelor lui, încât s-au lăsat convinși fără obiecții și de celelalte îndemnuri și sfaturi foarte folositoare ale lui”. [Sfântul Maxim Mărturisitorul (580–662) și tovarășii săi întru martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarul. „Vieți” – actele procesului – documentele exilului. Traducere si prezentare: diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, 2004, p. 71-72]

[3]Ibidem, 24, PG 90, 93.

[4]Ἐξήγησις τῆς κινήσεως, γενομένης μεταξὺ τοῦ κυροῦ ἀββᾶ Μαξίμου καὶ τῶν σὺν αὐτῷ καὶ τῶν ἀρχόντων ἐπὶ σεκρέτου 12, PG 90, 148.

[5]Ibidem 5, PG 90, 117: „Ταῦτα αὐτοῦ λέγοντος κράζει ὁ Μηνᾶς· «Ταῦτα λέγων ἔσχισας τὴν Ἐκκλησίαν». Καὶ λέγει πρὸς αὐτόν· «Εἰ ὁ λέγων τὰ τῶν Ἁγίων Γραφῶν καὶ τὰ τῶν Ἁγίων Πατέρων σχίζει τὴν Ἐκκλησίαν, ὁ ἀναιρῶν τὰ τῶν Ἁγίων δόγματα, τὶ δειχθήσεται τῇ Ἐκκλησίᾳ ποιῶν, ὧν χωρὶς οὐδὲ αὐτὸ τοῦτο, Ἐκκλησίαν εἶναι δυνατόν; »”.

[6]Sfântul  Grigorie Palama, „Ἀναίρεσις γράμματος Ἰγνατίου Ἀντιοχείας” 3, în P. Hristos,Γρηγορίου Παλαμᾶ  Συγγράμματα, τόμ. Β´, Tesalonic, 1966, p. 627.

[7] Secția de Teologie Pastorală și Socială a Facultății de Teologie a Universității „Aristotel” din Tesalonic și Societatea de Studii Ortodoxe (organizatori), Οἰκουμενισμός, Γένεση-Προσδοκίες-Διαψεύσεις, Πρακτικὰ Διορθοδόξου Ἐπιστημονικοῦ Συνεδρίου, Sala de Festivități a Universității „Aristotel” din Tesalonic, 20-24 septembrie 2004, Ed. Theodromia, Tesalonic, 2008, p. 1029.

[8]  Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocşi, Ὁμολογία Πίστεως κατὰ τοῦ Οἰκουμενισμοῦ, 2009, p. 25.

Protopresbiter Theodoros Zisis, Îngrădirea nu este schismă – Lămuriri datorate, Tesalonic, 2017, pp. 6-16.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/ingradirea-de-erezie-nu-de-biserica/

„Nu înțelegeți că suntem sclavi ai Bisericii Fanarului?” Arhiepiscopul Ieronim al Greciei s-a rugat cu schismaticul Epifanie, alături de Patriarhul Bartolomeu sărbătorit la Istanbul

318664.p.jpg
COMISIA SINODALĂ PE PROBLEMELE DIN UCRAINA A BISERICII GRECEȘTI PROPUNE RECUNOAȘTEREA SCHISMATICILOR UCRAINIENI, DECLARĂ MEDIA DIN GRECIA
Atena, 5 iunie 2019

Biserica Greciei nu a făcut declarații și nu a luat decizii oficiale cu privire la actuala criză a Bisericii ucrainene. În luna ianuarie, Sfântul Sinod a hotărât să trimită această chestiune pentru dezbaterea pe larg la Consiliul Episcopilor, alcătuit din toți ierarhii Bisericii Grecești, iar în martie a creat două comisii, una pe probleme dogmatice și canonice, cealaltă pe probleme inter-ortodoxe și relațiile inter-creștine, pentru studierea aprofundata a problematicii pentru a putea transmite recomandările lor întregului episcopat al Bisericii.

Potrivit unui raport publicat astăzi la vimaorthodoxias.gr, comisiile au hotărât să propună Bisericii Grecești să recunoască oficial așa-numita „Biserică ortodoxă a Ucrainei” (BOU) ca o biserică canonică și autocefală.

Potrivit raportului, cele două comisii s-au întâlnit la 23 mai, iar propunerea rezultată este acum în mâinile Mitropolitului Damaskinos de Didimoteixon și Orestias, președintele Comitetului pentru probleme canonice, care îl va transmite Sfântului Sinod .

Argumentele ridicate în scrisorile Preafericitului Părinte Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei către Patriarhul Bartolomeu, nu au fost discutate. Pro-fanarioții susțin că tomosul de autocefalie din 1850 acordat Bisericii Greciei și actuala constituție a Greciei impun Bisericii Greciei să accepte fără îndoială deciziile Patriarhiei Constantinopolului. Cu toate acestea, documentele nu stipulează astfel de condiții, afirmă vimaorthodoxias.

Un membru al comisiei a amenințat că Constantinopolul va profita de „Țările Noi”, dacă Biserica Greciei nu recunoaște BOU, determinând un alt membru să exclame: „Nu înțelegeți că suntem sclavi ai Bisericii Fanarului?”  Țările Noi constituie mai multe metropole ale Patriarhiei Constantinopolului, care sunt administrate de facto ca parte a Bisericii Greciei.

Membrii comisiei au renunțat la toate argumentele aduse și au convenit să trimită o propunere pozitivă în acest sens, ierarhiei bisericești. Preafericitul Părinte Arhiepiscop Ieronymos a fost de acord cu poziția Patriarhului Bartolomeu la întâlnirea recentă din Atena.

Chiar înainte de întâlnirea cu Patriarhul Bartolomeu, Arhiepiscopul Ieronymos s-a întâlnit cu Preafericitul Arhiepiscop Chrysostomos din Cipru, care a subliniat că orice acțiune unilaterală a oricărei Biserici ar fi o greșeală, care doar agravează diviziunea de astăzi în Biserică .

Greek Church’s Synodal commissions on Ukraine propose recognizing Ukrainian schismatics, Greek media reports

ddc9d

Primatul Bisericii ucrainene schismatic-naționaliste creată de Patriarhia Constantinopolului în decembrie, „Mitropolitul” Epifanie Dumenko, a călătorit astăzi la Istanbul, pentru a-l felicita pe Patriarhul Bartolomeu cu ocazia zilei numelui său, care va fi sărbătorit mâine, raportează serviciul de presă al ”Bisericii Ortodoxă din Ucraina”.

Vecernia sărbătorii Sfântului Apostol Bartolomeu, a fost slujită la Mănăstirea Maica Domnului Primăvara Vieții, unde Patriarhul Bartolomeu și „Mitropolitul” Epifanie, s-au rugat împreună cu Preafericitul Părinte Arhiepiscop Ieronymos de Atena și toată Grecia, care a sosit, de asemenea, pentru a sărbători ziua Patriarhului.

Vizita Arhiepiscopului Ieronymos la Patriarhia Constantinopolului a fost anunțată după vizita recentă a Patriarhului Bartolomeu la Atena. Pe de altă parte, după cum spune Epifanie în discursul său, propria sa prezență a fost neplanificată și neanunțată, cu toate că el a așteptat cu nerăbdare să-l întâlnească pe Arhiepiscopul Ieronymos.

Romfea raportează că Arhiepiscopul Ieronymos nu va sluji mâine la Sfânta Liturghie și astfel nu va sluji cu Epifanie.

Epifanie și Arhiepiscopul Ieronymos s-au întâlnit și s-au așezat unul lângă celălalt în timpul Vecerniei, marcând prima întâlnire a acestuia cu primatul unei Biserici locale, alături de Patriarhul Bartolomeu.

Biserica greacă nu a recunoscut BOU, deși s-a raportat că cele două comisii sinodale însărcinate cu examinarea problemei ucrainene, au sugerat să o recunoască. Epifanie și alții, au declarat de mai multe ori, că se așteaptă ca Biserica Greacă să fie prima Biserica Locală care recunoaște BOU, alta decât Patriarhia Constantinopolului.

După Vecernie, Epifanie a schimbat câteva cuvinte cu Patriarhul Bartolomeu și, de asemenea, a salutat pe Arhiepiscopul Ieronymos și i-a oferit o Panaghie episcopală în onoarea propriei sale întronizări, care a avut loc pe 3 februarie.

Epifanie a slujit apoi o litie la mormintele patriarhilor adormiți, care sunt îngropați în mănăstire.

La 26 mai, BOU „a hirotonit” un fost arhimandrit al Bisericii Grecești ca „episcop”, pentru a sluji vorbitorilor de limbă greacă în Ucraina. Arhimandritul Epifanius (Dimitriou) a fost eliberat din funcție de către ierarhul său, Mitropolitul Ingatius de Demetrias și Almyros de la Biserica Greacă, fără ca metropola să răspundă la cererile sale de confirmare.

Câteva zile mai târziu, noul „episcop” a călătorit în Fthiotida, Grecia, unde a fost primit de către Mitropolitul Nicolae din Fthiotida din Biserica Greacă.

Istanbul, 10 iunie 2019

Archbishop of Greece meets Ukrainian schismatic primate in Istanbul

Traducere dr. Gabriela Naghi

„Nu înțelegeți că suntem sclavi ai Bisericii Fanarului?”

Arhiepiscopul Ieronim al Greciei s-a rugat cu schismaticul Epifanie, alături de Patriarhul Bartolomeu sărbătorit la Istanbul

Petiție online: Statul român are obligația să păstreze alternativa la documentele biometrice

Interpol-biometric-1.jpg

Am inițiat o petiție online pentru a cere statului român să continue să ofere alternativă la actele biometrice. Rolul petiției este de a strânge un sprijin popular cu ajutorul căruia să continuăm demersurile în instanțe sau în camerele Parlamentului României, dacă va fi nevoie, pentru a determina autoritățile statului să lupte pentru păstrarea actualei situații în ceea ce privește actele nebiometrice.
Îi invităm pe toți cei ce nu doresc să li se impună buletinele biometrice să semneze această petiție și să se adauge luptei noastre.

Adresa petiției este:

https://www.petitieonline.com/statul_roman_are_obligaia_s_pstreze_alternativa_la_documentele_biometrice

Textul petiției este următorul:

Statul român are obligația să asigure cetățenilor săi posibilitatea de a opta în continuare pentru documente nebiometrice, în speță pentru acte de identitate și pașapoarte nebiometrice, și să garanteze în continuare posibilitatea de a călători în Uniunea Europeană și în lume cu acte nebiometrice.

În acest sens, are obligația de a informa Uniunea Europeană că în România există o categorie de cetățeni care refuză de un deceniu categoric orice formă de document biometric, motivând refuzul lor prin faptul că tehnologia biometrică le încalcă libertatea individuală, de conștiință și de mișcare.

Motivele pentru care solicităm păstrarea documentelor alternative nebiometrice sunt:

1. amprentarea digitală este o practică penală, care nu poate fi impusă unor persoane nevinovate de fapte penale, în condițiile în care Constituția României garantează prezumția de nevinovăție a cetățeanului până în momentul dovedirii sale ca vinovat.

2. tehnologia biometrică este dovedită ca vulnerabilă față de atacurile cibernetice.

3. stocarea datelor în cipurile biometrice este însoțite de simboluri ofensatoare pentru conștiința creștină, de exemplu, prezența cifrei 666 în codurile de bare (dovedită și acceptată juridic în instanțele din Federația Rusă), care în limbaj biblic este simbolul sclaviei (în Vechiul Testament este simbolul supunerii față de statul condus de regele evreu Solomon, iar în Noul Testament este simbolul supunerii față de personajul malefic antihrist) și este refuzat de persoanele care s-au născut libere, trăiesc libere, au libertatea garantată de către Constituția României, de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către Declarația Universală a Drepturilor Omului și de către toate documentele oficiale la nivel internațional, și refuză să fie asociate cu simboluri ale sclaviei personale sau generale, politice sau spirituale.

4. tehnologia biometrică prezintă riscuri la adresa libertății individuale și a intimității personale, drepturi garantate de către Constituția României, lucru recunoscut la nivel european de către Rezoluţia 1797/2011 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în care se arată că “dezvoltarea rapidă a tehnicilor biometrice produce riscuri la adresa unor drepturi ale omului: dreptul la respectarea vieţii privatedreptul la un proces echitabilprezumţia de nevinovăţiedreptul la liberă circulaţie şi interzicerea discriminării, drepturi consemnate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ETS nr. 5)”.

5. refuzul motivat de libertatea de conștiință de a accepta actele biometrice îl pune pe cetățean în postura de a nu putea să își decline cetățenia română în fața autorității statului, adică îl face să piardă cetățenia, pe care, prin Constituție, niciun cetățean născut în România nu îl poate pierde. Legea nr. 21/1991, art. 22, prevede că actul de identitate face dovada cetăţeniei, iar OUG nr. 82/2012, art. 13, spune: “actul de identitate face dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de rezidenţă”.

6. refuzul motivat de libertatea de conștiință de a accepta actele biometrice îl pune pe cetățean în postura de a pierde toate drepturile și libertățile ce decurg din cetățenia română: dreptul la proprietate, dreptul la învățătură, liberul acces la justiție, dreptul la libera circulație în străinătate: accesul la justiţie, garantat de art. 21 (1) şi mai ales (2), unde se spune că ”nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”; dreptul la vot (art. 36), dreptul de a alege şi a fi ales (art. 37), dreptul la asociere (art. 40), dreptul la muncă (art. 41), dreptul la proprietate (art. 44), dreptul la moştenire (art. 46), dreptul de a întemeia o familie (art. 48), dreptul la protecţie al persoanei cu handicap (art. 50), dreptul de petiţionare (art. 51).

7. condiționarea de actele biometrice a circulației în spațiul comunitar face ca acesta să fie închis cetățenilor/țărilor care le refuză, distrugând însăși ideea de Uniune Europeană, care a fost concepută ca un spațiu al liberei circulații a cetățenilor săi.

8. obligarea cetățenilor să ia acte biometrice obligatorii, refuzul oricărei alternative pentru cei ce din motive de conștiință nu le pot lua și transformearea lor în paria ai societății sau, și mai grav, sancționarea lor, violează și distrug conceptul de libertate de conștiință, care nu poate fi sub nicio formă condiționat de acte administrative ale statului.

9. Uniunea Europeană nu poate invoca „nevoia socială imperioasă” de a restrânge în mod permanent drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor care refuză aceste acte biometrice, dovedit fiind că amenințarea teroristă, invocată de obicei în această situație, nu a scăzut cu mult în ultimul deceniu în care mare parte din Europa are deja astfel de tehnologie.

10. România are obligația să își apere propriii cetățeni și drepturile fundamentale ale acestora. ACTUL ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ NU ÎNSEAMNĂ CĂ ROMÂNIA TREBUIE SĂ SE SUPUNĂ ORBEȘTE DECIZIILOR COMUNITARE, ATUNCI CÂND APLICAREA LOR LA CONDIȚIILE SPECIFICE DIN ROMÂNIA RISCĂ SĂ VIOLEZE DREPTURI FUNDAMENTALE ALE OMULUI.

Cerem statului român:

1. Să informeze Uniunea Europeană că în România există posibilitatea încălcării grave a unor drepturi fundamentale ale omului unui număr considerabil de cetățeni prin aplicarea în legea națională a Regulamentului proaspăt aprobat.

2. Să continue să elibereze documente de identitate și pașapoarte nebiometrice, în conformitate cu reglementările în vigoare.

3. Să ofere garanții UE și restului comunității internaționale că statul român nu va permite părăsirea frontierelor naționale persoanelor care prezintă risc de siguranță la nivel local, național și internațional.

4. Să apere drepturile fundamentale ale cetățenilor români.

Vă așteptăm să o semnăm și să arătăm guvernanților că ne opunem introducerii obligativității actelor de identitate și pașapoartelor biometrice și că cerem în continuare alternativă la ele, urmând, în caz contrar, să ne apărăm drepturile și libertățile fundamentale în instanțele naționale și continentale.

Mihai Silviu Chirilă

Românii pot fi învinşi doar dacă li se ia Ortodoxia!

romania-national-ortodoxa.jpg

De ce este atât de importantă Ortodoxia pentru români? Ortodoxia nu este importantă doar pentru români, ci pentru orice om care vrea să se mântuiască.

Forţa Ortodoxiei s-a văzut atunci când românii, conduşi de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul ori Mircea cel Bătrân, deşi în număr mic, au reuşit să ţină piept unor  armate de zece ori mai numeroase. În mod normal, asemenea victorii sunt imposibile. Aici nu e vorba doar despre vitejia românilor, ci despre minunile lui Dumnezeu săvârşite prin braţele vitejilor români pentru a salva Ortodoxia.

Forţa Ortodoxiei o putem vedea zilnic în viaţa personală, dacă o trăim cu adevărat. O minte luminată de Duhul Sfânt ia decizii înţelepte, are o relaţie bună cu semenii şi cu Dumnezeu, caută virtutea şi respinge păcatul. Să avem curajul să analizăm după aceste criterii atât pe alţii, cât şi pe noi înşine. Folclorul românesc reprezintă un tezaur de înţelepciune în care binele este asociat cu ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, iar Făt-Frumos este un model de frumuseţe fizică şi morală. Expresia ,,Nu e bine” era şi trebuie să rămână  sinonimă cu ,,Nu e frumos” şi cu ,,Nu e plăcut lui Dumnezeu.”

Creştinătatea a trecut prin numeroase perioade de cernere şi acest lucru se întâmplă şi în zilele noastre. După ce s-au încheiat persecuţiile din partea păgânilor, unii dintre aceştia s-au botezat de formă, din raţiuni lumeşti, fără a accepta să ducă şi o viaţă creştină. Aceştia au început treptat să conteste într-o formă sau alta autoritatea lui Dumnezeu pentru a se autozeifica pe ei înşişi. Astfel s-a ajuns la islamism şi la papism care au cel puţin două elemente  în comun: ura faţă de Ortodoxie şi faptul că ambele s-au impus prin forţă. Faptul că din papism s-au desprins o mulţime de secte nu trebuie să ne mire. De mirare este faptul  că acestea au pretenţia de a fi considerate biserici!

O înţelegere superficială a lucrurilor ar putea admite drept soluţie pacifistă unirea tuturor religiilor sub conducerea Papei, aşa cum prevede viziunea ecumenistă, la modă acum. Însă, printr-o astfel de soluţie, cum îi ajutăm pe oameni să se mântuiască? Ce le vom spune? Că e bine să creadă că Papa este vicarul infailibil al lui lui Hristos, smintindu-i, minţindu-i şi atrăgându-i în păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă în veci? Că este bine să încurajăm păcate sufleteşti grave precum mândria, trufia şi slava deşartă? N-ar fi mai bine să-i ajutăm pe toţi oamenii să se mântuiască şi să-i îndrumăm să caute Calea, Adevărul şi Viaţa, închinânându-ne cu toţii lui Dumnezeu şi respectând poruncile Lui?

Recenta vizită a Papei Francisc în România, oricâte sloganuri pompoase a avut, stârneşte numeroase întrebări. Dacă Papa susţine că a venit cu gânduri bune în România, de ce ne-a insultat în mod indirect beatificând episcopii care n-au trecut la Ortodoxie, arătându-se în continuare adversar al Ortodoxiei? Dacă Papa preţuieşte atât de mult familia, de ce este atât de permisiv cu mişcarea LGBT?  De ce România a fost supusă unui asediu mediatic prozelitist fără precedent? Nu cumva îi este teamă de puterea Ortodoxiei?

Să rămânem ortodocşi, amintindu-ne cuvintele Crezului ortodox: ,,Cred în una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”!  Asta înseamnă că Biserica Ortodoxă este întemeiată pe hotărârile sinoadelor ecumenice, nu pe capriciile unui om, fie el şi papă, care îşi zice infailibil, adică pretinde că e la fel ca Dumnezeu!!! Promovarea păcatului, bulversarea raportului bine-rău, politizarea catolicismului, prozelitismul sectar şi catolic precum şi acceptarea de către români a intrării în Consiliul Mondial al Bisericilor sunt modalitaţi de a-i lipsi pe români de Ortodoxie! Orice abatere a Ortodocşilor de la hotărârile Sinoadelor Ecumenice, aduce ANATEMA!  Să nu uităm!

Să ne rugăm ca, în aceste condiţii, mirenii, preoţii şi ierarhii noştri să nu se lase intimidaţi de presiunea politică pusă asupra lor, ci să mărturisisească Adevărul spre slava Preasfintei Treimi. Papa Francisc nu poate fi ,,frate” cu Patriarhul Daniel, atâta timp cât doreşte, de fapt, supunerea Ortodoxiei româneşti şi introducerea în Ortodoxie a unor reguli papiste, aşa cum s-a legiferat deja la Sinodul din Creta în 2016. Păstrarea canoanelor, a crucilor şi a icoanelor ortodoxe, sunt datorii de bază ale unui ortodox. Dacă Ortodoxia este sobornicească înseamnă că nu o poate ,,moderniza” nimeni după placul lui. Aşadar, nu avem voie să ne rugăm cu cei de alte confesiuni, ca să nu aprobăm, prin prezenţa noastră, credinţa lor greşită. Dacă ne rugăm cu cei care se află sub anateme din cauza unor abateri canonice grave, ne facem părtaşi la păcatele şi la ereziile lor (infailibilitatea papei, necistirea Maicii Domnului şi a sfintelor icoane etc).

Am putea cere iniţierea  de către BOR a unor demersuri în vederea convocării unui Sinod Panortodox care să garanteze păstrarea Ortodoxiei autentice, singura Biserică, nu să acceptăm ideea că şi ereziile sunt biserici, aşa cum greşit s-a afirmat la Sinodul din Creta. De asemenea, ar fi bine să cerem ieşirea României din Consiliul Mondial al Bisericilor, după modelul petiției Sinaxei de la Botoșani din 1 mai 2019.

„Mărturisire spre Înviere. Trei ani de rezistență antiecumenistă în BOR”: Sinaxa interortodoxă Botoșani II, 1 mai 2019

Dacă facem parte din acest consiliu, înseamnă că admitem că Biserica Ortodoxă este o biserică la fel ca oricare alta, nu  ,,una sfântă, sobornicească şi apostolească Biseerică”, după cum mărturisim în Crez. E nevoie şi de informare ortodoxă, ca să nu putem fi manipulaţi. E nevoie să respingem ideologia de gen şi pecetea lui Antihrist pe mâna dreaptă sau pe frunte prin microcip. În acest scop, nu e bine să ne obişnuim nici cu documentele electronice.

Dacă noi, care suntem popor ortodox, nu ştim să preţuim Ortodoxia, există alţii, din ce în ce mai mulţi, care îl caută cu adevărat pe Dumnezeu şi care trec la Ortodoxie.

,,Scopul vieţuirii creştine este dobândirea Duhului Sfânt.” – spunea Sfântul Serafim de Sarov. Însă atitudinea permisivă  faţă de păcat, faţă de erezii şi faţă de agenda LGBT nu este compatibilă cu dobândirea Duhului Sfânt: ,,Nu vă amăgiţi: Nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor.6,9)

Încă din primul secol creştin, Sfântul Apostol Iuda Tadeu remarca:

„Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos. Voiesc dar să vă aduc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut…Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari. Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul. Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică. Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor. Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!” (Iuda 1, 1-6; 17-25)

P.S. Titlul articolului reprezintă remarca unei persoane care nu este ortodoxă!

Lucreția P.

Românii pot fi învinşi doar dacă li se ia Ortodoxia!

“Locțiitorul Fiului lui Dumnezeu” s-a întâlnit cu “fratele său drag”

62050725

Vizita în România a papei eretic al Romei a început astăzi. Papa a avut o prestație fadă, în opinia mea, niște discursuri destul de șterse, pe care le-au auzit cam toți cei ce l-au primit ca oaspete prin lume.
Aceeași atitudine provincială din partea autorităților locale, manipulare până la saturare din partea presei, laică și bisericească.
Pe tot parcursul zilei, papa l-a numit pe patriarhul român „fratele meu iubit”. Îi dăm și noi acest titlu în materialul nostru.

Astăzi a fost prima zi a vizitei papei Francisc în România, partea de stat și partea de întâlnire directă cu oficialii Bisericii Ortodoxe Române. Voi expune în cele ce urmează doar câteva impresii după o vizionare la televizor a evenimentelor, urmând a detalia, când înregistrările vor apărea și vor putea fi studiate mai în detaliu.

Partea politică a vizitei merită mai puțină atenție, deoarece acolo papa a fost în calitate de șef de stat, lucru care pe noi nu ne prea interesează aici.

Prima impresia a fost legată de saluturile de început. Am văzut o anumită răceală și indiferență din partea papei față de prelații catolici și din partea acestora față de el. În același timp, papa era foarte cordial cu prelații ortodocși, ceea ce mi-a întărit ideea că papa a venit în România pentru ortodocși mai întâi și abia apoi pentru catolicii săi.

Nu am putut să nu mă întreb, văzând modul în care îl primesc ai săi pe papa, dacă unii dintre ei, influențați de disputele din interiorul cultului lor, în care papa este acuzat pe față că este eretic, chiar nu îl și considerau astfel. M-am gândit: cum ar fi ca papa să fie considerat eretic de mai mulți dintre ai săi decât dintre ierarhii ortodocși români? Gândul mi s-a părut terifiant.

Au reținut atenția câteva cuvinte rostite în alocuțiunea sa de către președintele Iohannis. “Werner”, cum am văzut că îi spun colocvial cei din presa centrală, a avut unul dintre cele mai lungi discursuri pe care le-a ținut vreodată, vorbind cu un patos pe care nu i l-a mai văzut nimeni până acum.

Au reținut atenția două detalii pe care le-a spus președintele României. Mai întâi, acesta a opinat că cei șapte „episcopi” care vor fi “beatificați” la Blaj reprezintă, citez din memorie, “simbolul luptei pentru apărarea libertății și a credinței în perioada comunistă”.

Aceleași vorbe le-am auzit spuse în discursul politic și în 2017, de către politicienii români, la adresa sfinților reali ai închisorilor, pe vremea când Patriarhia îi serba oficial sub denumirea de “mărturisitorii închisorilor”, niciodată “sfinții închisorilor”. Între timp, papa vine și își “canonizează” “sfinții” săi. Patriarhia Română este mai preocupată de a merge împreună cu papa pe drumul “ecumenismului lucid” decât de canonizarea sfinților închisorilor, despre care a uitat cu totul după 2017.

Al doilea lucru pe care l-a spus Iohannis a fost de-a dreptul uluitor. Citindu-și discursul pe care se vede că i-l consiliase cineva cu oarece pregătire în domeniu, președintele luteran[1] al României l-a invitat pe papa roman să meargă împreună cu poporul ortodox român prin Grădina Maicii Domnului.

Așa ceva nu vezi în toată ziua. Nu este însă cu totul neobișnuit, dacă ne gândim la faptul că acest papă este acuzat în comunitatea sa de filoluteranism. Papa a răspuns cu câteva considerații despre nevoia de a fi deschiși față de cei din diasporă, de a-i ajuta pe săraci etc.

La această parte a vizitei mai merită, din punctul meu de vedere, adăugată propaganda deșănțată a media. Aceleași limbi din media care batjocoresc tot ce este ortodox în această țară și tot ce este (rămas) național au fost cuprinse deodată de un misticism inexplicabil, vorbindu-ne despre experiența rugăciunii, despre venirea papei care dă sens rugăciunilor, despre minunea meteo că timpul a ținut în ciuda predicțiilor meteo (de ca și când “predicțiile” meteo nu ar fi puse în practică de către avioanele care disipează nostop chemtrails în aer și de către sistemele HAARP, care acum au știut cum să înfăptuiască “minunea”).

Spectacolul grotesc al microfonistelor smerite și cuvioase mi-a adus aminte de cuvintele Sfântului Iacov:

Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa (Iac. 3,5-10).

În principiu, cam tot ce am văzut astăzi cu privire la această vizită poate îndemna la meditație la cuvintele Sfântului Iacov.

Partea a doua a vizitei de azi a fost mai interesantă sub aspect teologic, pentru că papa s-a întâlnit cu patriarhul BOR și cu membrii sinodului permanent.

Am urmărit transmisiunea de la Patriarhie la Trinitas TV, pentru că am dorit să am o viziune și referitoare la cum prezintă televiziunea patriarhală evenimentul. A fost o alegere perfectă, pentru că am putut să trag câteva concluzii foarte importante.

Prima mea impresie când am deschis Trinitas TV a fost că este mai catolică decât papa. Literalmente. Prima dată m-am uitat să văd dacă nu cumva am nimerit din greșeală pe Vatican TV.

Mărturisesc că nu sunt un urmăritor de Trinitas TV aproape deloc, dar ce am văzut astăzi nu mi-am crezut ochilor.

În studioul de unde se transmitea evenimentul se purta o discuție de nivel academic între domnul Bănescu, cred, aflat în postura de realizator TV, preotul Radu Preda (am aflat în acest fel că a devenit preot) și doctorul în bizantinologie Petre Guran.

Discuția se ducea în jurul nevoii de unitate, de cooperare, de deschidere între cele două “Biserici”. Fie-mi îngăduit să exprim câteva gânduri care s-au desprins din audiția în fugă a acestui material. Sper sincer că Trinitas TV îl va pune pe internet să îl putem analiza în detaliu. E o “comoară” de ecumenism care trebuie dezgropată și prezentată tuturor ortodocșilor români, ca să înțeleagă încotro bate vântul schimbării în Biserica noastră.

Domnul Guran a lansat ideea nevoii de „deculturalizare” a credinței, adică de separare a “esenței” mesajului evanghelic de “tradiționalism, element cultural”, ca bază a unei viitoare unități creștine, despre care opina că se va realiza într-un orizont eshatologic, nu ca proiect social uman realizabil în istorie.

Mai pe înțelesul tuturor, domnul Guran ne propune o debarasare de tot ce înseamnă element cultural, “bagaj cultural” și “bagaj al istoriei” și revenirea la esențele credinței, ceea ce ar face ca toate conflictele interconfesionale să se stingă, redescoperindu-se „rădăcinile comune” despre care a vorbit până la saturație papa astăzi peste tot.

Nu ne spune respectabilul profesor nici care anume sunt “esențele” la care ar trebui să ne întoarcem și mai ales “ce este bagajul istoric și cultural” de care ar trebui să scăpăm. Ce anume din tradiția cu T mare, cum a numit-o, ar scăpa de această deconstrucție pe care o anunță intelectualul român? Ce anume din canoanele Bisericii sunt “elemente culturale” și care sunt parte a Tradiției cu T mare?

Domnul Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, a făcut o distincție riscantă între “tradiție” și “tradiționalism”, neexplicându-ne ce înseamnă totuși tradiția fără aplicarea ei în viață, care generează de obicei ceea ce numim tradiționalism.

Conceptul de debarasare de “bagajul istoric și cultural” pentru a reveni la esență mie îmi seamănă ca două picături de apă cu Reforma protestantă. Ce altceva este Reforma protestantă decât o debarasare de tot ce a adus elementul uman al Bisericii și o transpunere literală în faptă a modelului evanghelic specific primului veac creștin, ceea ce a condus la o negare totală a lucrării Duhului Sfânt în Biserică de-a lungul secolelor, în care a creat un mod de viață ortodox, un mod de gândire și de relaționare cu sacrul ortodox.

Cred că întregul concept este cu totul străin duhului ortodox al Bisericii, care nu a procedat niciodată la astfel de aggiornamenti și nu a considerat dezvoltarea istorică a vieții bisericești ca un balast cultural de care trebuie să te debarasezi la un moment dat.

Faptul că el se aplică în “Biserica catolică” nu este un motiv pentru care ar trebui aplicat și în Biserica lui Hristos, unde nu este al nostru a hotărî ce anume din tezaurul de viață și trăire bisericească ortodoxă este “esență” și ce este “element cultural”.

Dar oare nu exact acest lucru îl face ecumenismul în spațiul ortodox, cenzurând cărți de cult, slujbele de reprimire la Ortodoxie, eliminând Sinodiconul Bisericii, eliminând toate referirile confesionale din predici, cu efectul final al ștergerii cu totul a distincției dintre Ortodoxie și erezie, vorbind despre “Biserici surori”, “unitate în perspectivă eshatologică” a creștinilor?

Ni se spune că papa a renunțat la tiară, la cele trei coroane puse una peste alta, se pregătește să desființeze celibatul etc. Toate acestea sunt considerate “bagaj cultural”, care adumbrește “esențele”. Dar la statutul de “vicarius Filii Dei”, la statutul de infailibil, la statutul de primus sine paribus, la Filioque, la Immaculata Conceptio și la toate celelalte de ce nu renunță papii pentru a putea redescoperi “esențele” și “rădăcinile” comune ale Bisericii primului mileniu, când acestea nu existau?

În plus, actul în sine de debarasare de trecutul cultural este unul de natură culturală, umană, nu este de inspirație divină, ceea ce ne face să ne învârtim într-un cerc vicios. Cu ce este mai puțin valoros un element “tradiționalist” de acest concept progresist? Cu nimic.

Domnul Guran își exprima acest punct de vedere într-un context în care, la un moment dat, a afirmat, citez din memorie: “una este Biserica lui Hristos, alta sunt denumirile istorice, rezultate ca urmare a acțiunilor omenești, de Biserică Catolică, Biserică Ortodoxă, protestantă etc.”.

La postul național bisericesc de televiziune un invitat a enunțat crezul de aur al ecumenismului, cuprins în Declarația de la Toronto, în care se spune că “Biserica este mai mare decât propria confesiune… există Biserică în afara Bisericii.

Mi s-a părut uluitor să văd că la postul bisericesc național Biserica Ortodoxă este pusă în rând cu celelalte “Biserici și confesiuni”, cărora sinodul din Creta le-a recunoscut “denumirea istorică”.

Ca să înțeleagă și cei ce încă mai cred că la Creta nu s-a schimbat nimic, “denumirea istorică” este de fapt, din punct de vedere ecumenist, dezvoltarea unor ramuri ale Bisericii lui Hristos în mileniul al II-lea, după schisma dintre Orient și Occident. Recunoașterea “denumirii istorice” a “bisericilor și confesiunilor” la Creta, reprezintă, raportat la ce a spus vorbitorul de la Trinitas TV, nu doar recunoașterea bisericității ereziilor, ci și afirmarea faptului că ele sunt părți ale Bisericii lui Hristos.

Discursul merită ascultat și analizat cu mult mai mute detalii, pentru că ne arată multe astfel de teorii ecumeniste expuse pe postul de televiziune al BOR.

La un moment dat, vorbindu-se despre toleranță, intoleranță, deschidere etc., preotul Preda a vorbit despre “răzvrătiții, care nu mai ascultă de nicio lege canonică”. Răzvrătiții suntem noi, care nu admitem această viziune ecumenistă.

Trebuie precizat că  în toate activitățile de astăzi Patriarhia Română a demonstrat că poziția noastră, a mărturisitorilor nepomenitori, față de erezia în care ierarhia se complace, o incomodează puternic, impunându-i o preocupare de a demonstra că nu greșește cu nimic în raport cu vizita papei. Toate luările de poziție au insistat să arate că nu există nicio comuniune dogmatică sau euharistică între BOR și “Biserica Catolică”, că nu se pune problema de așa ceva, decât eventual într-o “perspectivă eshatologică”. Patriarhul a fost foarte atent să spună că îi dă papei posibilitatea să rostească Tatăl nostru în catedrala națională doar ca semn de respect și recunoștință pentru celebra de acum “ospitalitate” catolică, manifestată în țările occidentale față de românii din diaspora. Preotul Preda vorbește direct despre “răzvrătiți”, arătând că și în acest moment “istoric”, gândul celor de la Patriarhie este tot la reacția celor din țară care se opun acestei erezii. Din câte am văzut, s-a renunțat și la tragerea clopotelor.

Cu toate acestea, evenimentul de la catedrala națională a fost o rugăciune necanonică cu ereticii în toată regula, așa cum am demonstrat într-un articol anterior. Papa a rostit o rugăciune inventată probabil de el, inspirată din teologia liberală, cu un puternic accent pe ecumenismul social, apoi a rostit Tatăl nostru în latină, la care zeci dintre cei prezenți în catedrală și-au făcut cruce ortodoxă (aceia nu s-au rugat în comun cu el?). Apoi s-a rostit Tatăl nostru în română de către toți cei prezenți, ortodocși și catolici, și s-au cântat cântări liturgice. Papa a fost întâmpinat cu imnul Îngerul a strigat! Toate acestea sunt rugăciuni comune cu ereticii, indiferent cum încearcă să prezinte Patriarhia evenimentul.

Impresia după o zi de evenimente de acest gen este că ierarhia Bisericii Ortodoxe Române își confirmă statutul de cea mai ecumenistă Biserică dintre cele ortodoxe, ceea ce este foarte grav.

La emisiunea de la Trinitas, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, care acolo era moderator, a afirmat că papa ne-a arătat calea pe care trebuie să mergem împreună în Europa, pentru a combate marile provocări ce sunt puse în fața creștinilor de duhul neomarxist al Europei.

Tot acolo s-a spus și că de acum nu mai există altă cale decât să mergem împreună, să privim, în drumul spre împărăția cerului, unii către alții și să mergem pe drumul cooperării. Aceeași idee s-a transmis obsesiv și de către presa laică.

Discursurile papei au fost toate îndreptate înspre cooperarea ecumenistă pe calea ajutorului social, implicării sociale etc. Aceia care cred că astăzi au auzit cuvinte nemaiauzite până acum, pot face efortul de a asculta discursurile papei rostite prin alte țări și vor vedea că dragostea pe care le-o arată lor azi le-a arătat-o și musulmanilor în Tunisia și budiștilor în Thailanda. La urma urmei, să nu uităm că papa este propus de fostul președinte israelian pentru funcția de lider mondial al unei programate organizații mondiale a religiilor tocmai pentru „abilitatea sa de a face pace”.

La finalul întâlnirii din catedrală am văzut o imagine sugestivă: președintele Iohannis în dreapta, papa în mijloc și patriarhul în stânga, într-o poză de grup. Președintele luteran al statului, papa catolic și patriarhul ecumenist arătându-se împreună poporului român într-o catedrală ortodoxă a mântuirii neamului. Ce legătură poate avea această imagine cu tradiția Bisericii lui Hristos?

Am auzit într-una din seri la un entertainer de la un post de televiziune o expresie fascinantă: vorbind despre evenimentele politice din ultimele zile, omul respectiv a spus că poporului i s-a servit “nutreț electoral”. Fie-mi permis să afirm că ce am văzut astăzi în discursurile oficiale a fost “nutreț ecumenist”.

Din acest motiv, intenționez să văd dacă omul de televiziune nu va spune în vreo emisiune viitoare cum se numesc cei ce consumă astfel de nutreț.

Note:

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Klaus_Iohannis.

PS: Dacă cineva găsește linkurile cu acea emisiune de la Trinitas TV, este rugat să mi le trimită și mie. Chiar merită analizată frază cu frază. Mulțumesc.

Mihai Silviu Chirilă

“Locțiitorul Fiului lui Dumnezeu” s-a întâlnit azi cu “fratele său drag”

A se vedea și:

„Prințul Bisericii”, mitropolitul ecumenist Teofan, prezent în Piața Palatului Culturii la adorarea papei

Părintele Cosmin Tripon: „Despre papa e valabil un singur adevăr: ESTE ERETIC! Restul nu contează”