„Minunata” nouă lume ecumenistă, tot mai aproape de Ortodoxie (II)

7

Partea a II-a. Ecumenism în ritm de diaspora.

O agenție de spionaj își propune să testeze loialitatea unei candidate dându-i un pistol cu gloanțe oarbe și ordonându-i să-și omoare soțul, cu care este lăsată singură într-o încăpere. Recrutorii aud din camera alăturată niște trosnete și apoi niște pocnituri ciudate, apoi liniște. Femeia iese victorioasă, plină de sânge, declarând:

– Pistolul n-a mers, așa că a trebuit să-l omor cu scaunul!

Motivat de lucrurile stranii descrise în prima parte a acestei serii de articole, m-am pus pe cercetat pe cont propriu.

În Italia, ca peste tot în diaspora, în a treia săptămână din ianuarie, se organizează săptămâna de rugăciune comună. Unii preoți ortodocși români anunță acest eveniment în bisericile pe care le păstorec, astfel încât cei care sunt interesați știu unde se realizează întâlnirile cu reprezentanții altor credințe. Aceste întâlniri care sunt promovate sunt diferite în conținut, locație și durată de la loc la loc. Fix în această perioadă, eu m-am apucat în ianuarie 2018 să colind ”zona Z” ca să observ ce comportamente prilejuiește pe la diferite parohii ortodoxe românești. Ce am aflat mi s-a părut cel puțin interesant, însă și mai interesant este ce se află despre asta căutând pe google.

De exemplu, într-un loc, întrebând care sunt obiceiurile prilejuite de această săptămână, am întrebat dacă se fac rugăciuni în comun la Biserica Ortodoxă sau la biserica catolică. Mi s-a răspuns de către unul din băieții care slujeau într-una din bisericile din ”zona Z” cam cu cuvintele: ”Sigur că da, se fac și la noi, și la ei, vin și aicea, mergem și noi la ei și ne rugăm cu toții împreună!”, de parcă ar fi cel mai firesc lucru.

În alt loc, preotul ortodox român paroh al locului s-a scuzat vreme de 5 minute față de enoriașii săi explicând că a fost invitat la două evenimente ecumeniste care se întâmplau aproape în același timp și ar fi vrut să participe la amândouă dar nu-i permitea timpul.

În alt loc, preotul a scuzat atitudinea ”deschisă” față de catolici prin nevoia unei politeți afirmative în opoziție cu intoleranța religioasă, de parcă a refuza politicos să participi la asemenea întâlniri e ca și cum le-ai da în cap unor catolici.

În alt loc, preotul nu a spus absolut nimic despre asta când am asistat la predică și la discuțiile de la sfârșit, dar am aflat de pe internet că el participă frecvent la întâlnirile catolicilor. Ce coincindență, exact la fel face și preotul B! Cu ocazia asta, am aflat despre un șpil practic prin care unii preoți ortodocși pot alege să ascundă de enoriașii lor faptul că participă la asemenea întâlniri.

Când se caută numele unui preot pe google, de obicei se caută cu nume și prenume. Pare logic, corect? Doar vrei să fii sigur că cel despre care găsești informație e chiar cel despre care cauți. Dacă vei căuta așa, nu vei găsi prea multe informații despre participarea preotului ortodox din diaspora la eventuale evenimente ecumeniste, dacă el nu vrea să facă publică această informație. De ce? Pentru că formatul în care ei sunt trecuți în programul evenimentelor ecumeniste din timpul săptămânii de rugăciune comună este (uneori) cu inițiala prenumelui și cu numele de familie. Deci dacă părintele Ion Popescu (nume fictiv) din Livorno asistă la rugăciune comună cu catolicii, el poate fi trecut în program I. Popescu. Cei care au nevoie știu desigur că acela e preotul ortodox al comunității române din acel oraș. Dacă se face în schimb o căutare pe google folosind numele de familie al preotului și un anumit cuvânt cheie, de exemplu Popescu, preghiera, Livorno, se pot găsi informații despre participarea unui preot la asemenea evenimente. TOATE aceste evenimente includ rugăciuni. Și ce putem să credem, că atunci când catolicii se roagă iar preoții ortodocși români sunt prezenți, citesc ziarul? Să fim serioși! Sunt poze de la asemenea evenimente în care se arată clar că ortodocșii și catolicii se roagă împreună, chiar dacă nu oficiază slujba împreună. Iar tonul la asta o dau preoții. Chiar dacă ei nu spun nimic comunității din care fac parte, ei participă la aceste evenimente nu în calitate de persoane private, ci în calitate de reprezentanți ai comunităților pe care le păstoresc, în calitate de păstori ai enoriașilor lor. De asta și sunt invitați. Vom afla în curând și ce se poate întâmpla cu cine nu participă.

Documentându-mă în felul acesta despre participările preoților ortodocși din toată ”zona Z”, i-am luat la rând pe fiecare. Toate zecile de preoți din ”zona Z” care slujesc într-o parohie ortodoxă română. Despre marea majoritate, a fost destul de ușor să aflu de pe google în câteva ore că nu doar au participat la evenimente de rugăciune comună cu catolicii, ci și cât de deschiși sunt în legătură cu asta, comparând informațiile de pe site-urile ortodoxe locale cu cele care se găsesc pe site-urile catolice. La sfârșit, aveam o lista de 8 preoți despre care nu eram sigur, pentru că nu găsisem nimic clar într-un sens sau altul. Așa că le-am luat numerele de telefon și i-am sunat pe fiecare în parte. Fiecare din ei, în afară de unul (preotul D) a fost foarte deschis în a mă lămuri la telefon despre cât de iubitor este el cu catolicii. 7 împărtășeau o gândire ecumenistă. În câteva minute de discuții cu fiecare, m-am lămurit. Preotul D a avut un comportament evaziv, dând un răspuns care nu mi s-a părut deloc clar. Uimit cât de simplu este să aflu care preoți sunt ecumeniști și care nu, m-am dus la ”orașul X”, capitala ”zona Z”, să-l cunosc în persoană pe preotul D.

Cu speranța că am găsit un preot ”ne-ecumenist” în ”zona Z”, am început să particip la slujbele ținute de el și, în fiecare duminică, după slujbe, îl mai întrebam una-alta în direcția care mă interesa. Subiectul a fost evitat în primă instanță, dar după vreo 3 săptămâni, preotul D a început să capete încredere în mine și mi-a dezvăluit poziția lui. Mi-a spus că ecumenismul interconfesional e lucrarea masoneriei și că el nu este deloc de acord cu așa ceva în comunitatea de care răspunde. Mi-a confirmat că atâta vreme cât a fost el preot paroh acolo, în biserica pe care el o închiriază pentru slujbe nu s-au realizat slujbe ortodoxe la care să fi participat și preoți catolici și nici el nu a participat în cadrul săptămânii de rugăciune comună la vreun eveniment cu catolicii. În schimb, se temea să ia poziție deschis față de ierarhia bisericească, cu atât mai mult cu cât a observat că la două  evenimente organizate de Biserica Ortodoxă Română în zona ”zona Z”, slujbe realizate de preoți ortodocși, între care a fost invitat și el să participe, au participat în calitate de observatori și preoți catolici. Acest lucru l-a luat prin surprindere: nu i s-a comunicat dinainte că ei vor fi acolo. Intuind probabil că acesta este un obicei al locului, a încetat să mai participe și la asemenea slujbe cu alți preoți ortodocși români. Ca urmare, niciun alt preot ortodox comun n-a mai venit să slujească împreună cu el în biserica pe care o păstorea și nu a primit nici măcar un diacon. Ce coincidență! Tocmai în luna în care a fost repartizat un diacon la parohia pe care o slujea, el a fost repartizat la altă parohie! Voi reveni la acest eveniment în partea a IV-a. Deci nema Sf. Maslu în parohia respectivă. Toate slujbele și Sfintele Taine: sfințire agheazmă, vecernie, liturghie, spovedanie, împărtășanie și parastas trebuiau să fie făcute duminica de la ora 8 AM la ora 1 PM, în condițiile în care nu avea diacon, iar biserica trebuia decorată cu icoane de fiecare dată. Habar n-am când sau dacă făcea cununii și botezuri, mi-a fost și milă să întreb. La prima oră a duminicii, vedeai credincioși alergând dintr-o parte într-alta, punând icoane, scoțând obiectele de cult din spatele altarului, instalând pangarul și locul unde se aprind lumânările, în timp ce o femeie care citea niște rugăciuni dădea semne la unul sau la altul (”nu! Icoana cu Maica Domnului o pui mai sus! Nu acolo! În dreapta!”), iar preotul nu avea timp nici să-i coordoneze.

Înainte de momentul împărtășaniei, Sf. Liturghie se oprea pentru a spovedi vreo câteva zeci de credincioși (bineînțeles, pe repede-înainte), apoi se relua pentru împărtășanie. Preotul se arăta disponibil și-i încuraja pe enoriași să se spovedească sâmbătă seara, dar cine îl băga în seamă?

Într-o duminică, pe lângă această întreagă vânzoleală, pentru că nu s-au strâns suficienți bani pentru chiria bisericii în acea lună, după terminarea rînduielii creștine pentru Sf. Liturghie, credincioșii au fost invitați să participe la o prezentare promoțională de o oră a unui ”aparat-minune” de făcut masaj, la care vânzătorul care a ținut prezentarea și demonstrația a plătit câte 10 euro de fiecare participant preotului. După care toată lumea s-a grăbit la parastas. Mi se pare că o cucoană s-a arătat interesată să cumpere aparatul, așa că lucrurile pare că au ieșit win-win, așa cum se cuvine în business.

Ah, cred că e important să menționez și că preotul D avea în întreținere o familie cu 4 copii. Și locuia în afara orașului X. Efortul și dedicarea preotului D mi s-au părut impresionante. Desigur, unii au ales să nu vadă decât ce lipsea, fără să se întrebe din ce cauză o fi așa de greu pentru acest preot să se descurce singur în condițiile în care alți preoți români din alte parohii din zonă par să aibă mai multe resurse la dispoziție. Am putea fi tentați să credem că este vorba despre un caz izolat. Așa am tins și eu să cred, până să vorbesc cu preotul E. Cine e preotul E? E preotul care m-a lămurit cum stau lucrurile de fapt în spatele cortinei, într-o discuție privată.

Luând în considerare faptul că ecumenismul este un obicei pe față în rândul preoților ortodocși români din zona ”zona Z”, am considerat că ar fi util să aflu în ce măsură este acesta un obicei doar în rândul preoților români sau și al preoților ortodocși de alte nații și/sau din alte zone.

Am aflat, cu ocazia aceasta, că de exemplu în Luxembourg, toți preoții ortodocși în afară de unul care e cam bătrân și nu răspunde nici la telefon nici la e-mail, despre care nu am aflat informații concludente, sunt ecumeniști pe față. De asemenea, inclusiv preoții ruși ortodocși care slujesc în comunitățile din ”orașul X” sunt ecumeniști, în afară de unul.

Curios să-l întâlnesc pe preotul ortodox rus despre care nu am aflat informații concludente că ar fi sau nu ecumenist în zona ”orașul X”, m-am bucurat să aflu că, deși slujește într-o limbă pe care nu o înțeleg, este și vorbitor de limba română, așa că nu am avut probleme să comunic cu el. Acesta este preotul E și slujește la staroveri (lipoveni – n.n). Staroverii se află în comuniune liturgică cu Biserica Ortodoxă Rusa, după ce în secolul al XVII-lea au fost inițial nedreptățiți și alungați din Biserica Rusă pe temeiuri necanonice. Au fost repuși în comuniune în a doua jumătate a sec. XX. Reținerea lor în contactul cu restul lumii ortodoxe este de înțeles. În același timp, amândoi preoții ortodocși staroveri cu care am discutat în ultimul an mi-au demonstrat că sunt extrem de bine informați cu privire la ce se întâmplă în întreaga Biserică Ortodoxă. Așadar, aparenta lor izolare este pur și simplu o delimitare față de erezie, nu este o izolare informațională.

Preotul E mi-a spus că în urmă cu mulți ani, căutând biserici catolice în care să slujească Sf. Liturghie ortodoxă, a fost invitat în mod constant la evenimente ecumeniste. Modul în care mi-a explicat el acest fenomen este cam așa rezumat: ”catolicii te primesc la ei în casă pe te miri ce și mai nimica, doar cu condiția să aibă și ei acolo o prezență, să-și bage coada și să nu-i refuzi”. Astfel, de la loc la loc, comunitatea pe care o păstorește a fost dată afară din mai multe lăcașuri de cult catolice. Asta l-a pus într-o dilemă: fie alegea să permită prezența preoților catolici în sânul Ortodoxiei și să se roage împreună cu ei, chiar și la evenimentele organizate de catolici, fie alegea să își cumpere propria biserică. Pentru cei care nu înțeleg ce înseamnă asta, trebuie să menționez aceste detalii:

  • chiria și utilitățile pentru bisericile ortodoxe din străinătate sunt plătite în mare parte de preot și comunitate, lună de lună
  • chiria și utilitățile la o biserică sunt mult mai mari decât ar fi pentru un spațiu similar în România
  • costul pentru achiziționarea unui lăcaș de cult se ridică de obicei la ordinul sutelor de mii de euro. Costul crește cu importanța orașului și zona.
  • Preotul trebuie să mai și muncească la o slujbă ca să-și câștige traiul pentru el și familia lui numeroasă, pe lângă timpul și banii investiți la biserică
  • catolicii nu sunt tocmai entuziasmați la ideea ca ortodocșii să le cumpere bisericile în loc să le plătească chirie pentru ele
  • dacă vă închipuiți că ortodocșii care locuiesc și muncesc în diaspora sunt mai darnici sau au de unde să dea mai mulți bani decât cei din România, atunci visați.

În condițiile acestea, preotul E a ales să continue să refuze invitațiile catolicilor (politicos, desigur). Ca o coincidență, din diferite motive, comunitatea pe care o păstorește preotul E a fost dată afară din loc după loc, ceea ce este ușor de observat în căutările de pe Google, luând în considerare adrese diferite la date diferite.

La un moment dat, preotul E a hotărât că ajunge și a hotărât împreună cu comunitatea să facă un efort financiar consistent și au reușit să cumpere un spațiu în ”orașul X” pe care să-l amenajeze drept biserică, astfel încât să nu-i deranjeze nimeni și să nu fie nevoit să cadă la compromisuri. Mi-a spus că în continuare primește o ștangă de invitații în fiecare an la evenimente ecumeniste, pe care le ține teanc fără să le dea curs.

Mi-a împărtășit că nu sunt singurul de la care a auzit că agheazma făcută de un preot ecumenist s-ar fi împuțit, acesta este un caz ce i-a fost relatat și de alți credincioși. Nu am pus mai multe întrebări referitoare la ce preoți sau din ce locuri, cu atât mai mult cu cât mi s-a părut că nici el nu cunoaște cât s-a generalizat ecumenismul în diaspora.

Așadar, dacă eu în calitate de creștin ortodox în diaspora doresc să merg la Biserica Ortodoxă și să particip la slujbele oficiate de un preot care să nu fie ecumenist, aveam două posibilități: ori să merg la Sf. Liturghie la preotul D, ori la preotul E. Preotul D era în 2018 singurul preot ortodox din regiune, ne-ecumenist, care slujea în limba română.

Așadar, de la facilitatea de a avea o biserică ortodoxă în oraș, chiar după colț, am ajuns la următoarea situație: trezit în fiecare duminică dimineață la 5.30, ca să plec din oraș pe la 7.30, să ajung în ”orașul X” pe la 9.30, să particip la slujbele care se terminau pe la ora 3 și întoarcerea acasă cu primul tren. La asta, se adaugă faptul că pe ninsori abundente sau pe grevă a lucrătorilor feroviari (destul de des în regiunea în care locuiesc), trenurile puteau fi anulate unul după altul, ceea ce înseamna că trebuia uneori să aștept în gară 2 sau 3 ore. Deci ajungeam acasă pe la 7 sau 8 seara.

La scurt timp, m-am întors pentru aproximativ jumătate de an în ”orașul Y” din România, unde călătoria mea prin ”catacombele” ortodoxiei mi-au adus experiențe noi și mai interesante. Despre care vă invit să citiți în partea III a acestei serii de articole.

Mihai ”1/2 Ro, 1/2 It”.

Italia, februarie 2019

https://www.marturisireaortodoxa.ro/minunata-noua-lume-ecumenista-tot-mai-aproape-de-ortodoxie-ii/

,,Minunata” nouă lume ecumenistă, tot mai aproape de Ortodoxie (I)

3-Paula-Seling.jpg

Partea I. Non-minunea ”sfințirii” apei plate necarbogazoase de Bobotează în ritm de folk

  • Ce e cu atâtea semințe pe covorul din biserică după Sf. Litrughie?
  • Păi, la un spectacol folcloric, lumea scuipă semințe pe jos. Aduci spectacolul folcloric în biserică, aduci și obiceiurile firești care îl însoțesc!

Îmi propun în această serie de 5 articole să abordez tangențial câteva subiecte spinoase în actualitatea Bisericii Ortodoxe Române, cum ar fi ecumenismul, sinodul de la Creta, tomosul de autocefalie ucrainean, chestiunea nepomenirii și românii din diaspora. Numai că nu am s-o fac cu scopul de a documenta sau informa teologic cu privire la aceste subiecte, ci mai curând să vă împărtășesc cum a fost pentru mine experiența ”trezirii” la niște realități dure.

Din rațiuni de protecție a mea și a celor despre care scriu, am ales să nu dau nume, nici pe al meu. Există în principiu 6 preoți despre care voi menționa repetat în această serie de articole: A, B, C, D, E și F.

Înțeleg nevoia de a face ”advertising” la începutul fiecărui articol ca să îndemn cititorul să îl citească până la capăt, dar această serie nu este deloc ușor sau plăcut de citit, însă este necesar. Pentru mine a fost un efort emoțional și de timp considerabil ca să o redactez, cu toate neajunsurile ei.

Pe parcursul acestei serii de articole, folosesc cuvântul ”coincidență” pentru a atrage atenția cu privire la anumite corelații care pot fi semnificative sau întâmplătoare. Rămâne la latitudinea cititorului să hotărască în care direcție înclină să creadă.

Vă rog de asemenea să aveți răbdare, întrucât nu sunt deloc obișnuit să scriu articole pe acest subiect și cu siguranță acesta nu va fi cel mai strălucit pe care îl veți fi citit din această arie, însă este povestea mea și cred că s-ar putea să fie relevantă pentru aceia din voi care aleg să considere că merită să citească până la capăt.

Sunt creștin ortodox român. Locuiesc parte din timp în Italia și parte în România. Înțeleg destul de bine unele din problemele comunității de români cel puțin din zona unde stau, chiar dacă nu îmi place să vorbesc despre asta. Pe lângă faptul că locuiesc și muncesc în Italia cam 6 luni pe an (care în sine ridică niște probleme ce țin de viața duhovnicească cu care mă obișnuisem în România), preotul meu duhovnic este un călugăr stareț din România (preotul A), cu care am păstrat legătura, la care mă spovedesc și cu care mă sfătuiesc în deciziile importante ale vieții mele.

Am urmărit cu interes pe unele din site-urile și blogurile ortodoxe românești articolele și comentariile referitoare la pseudosinodul de la Creta, dar am ales să nu mă exprim în această problemă, întrucât mă așteptam să fiu atacat dintr-o parte sau din alta și, neavând o cultură apologetică suficient de consistentă, am ales să îmi aduc aminte că tăcerea e de aur, vorbirea despre Dumnezeu este de argint, iar restul e vorbă deșartă. În această serie de articole, am să rup această tăcere, în speranța că cele împărtășite vor fi de un folos sufletesc cititorilor prin informare.

În conștiința mea am considerat că preoții care au rămas în Biserica Ortodoxă încă mai au har, chiar dacă îi pomenesc pe ierarhii români ce au semnat la Creta. Așa că, inițial (în 2016) am considerat că cel puțin până când nu va fi un sinod ortodox care să anuleze hotărârile luate la Creta și să ia o hotărâre fermă în privința celor care au semnat acolo, pentru mine nu contează prea mult pe unde mă duc la Biserică, atâta vreme cât e Ortodoxă și acolo nu slujește vreunul din cei ce au trădat Ortodoxia semnând acolo. Bun, liber la dormit în bocanci cum ar spune unii. Și asta a mers o vreme, până în 2017.

În Italia, eu locuiesc în zona ”zona Z”. Slavă Domnului, în ”zona Z” sunt câteva zeci de biserici ortodoxe românești (și destul de multe ortodoxe ruse, grecești și de alte naționalități), astfel încât creștinul nu poate avea scuză că nu are unde să meargă la Biserică în zi de sărbătoare. Din fericire, în orășelul în care locuiesc eu, este o biserică ortodoxă românească, așa că nu trebuie să străbat zeci sau sute de kilometri, precum alții, ca să merg duminica la Biserică. Sau cel puțin așa credeam eu, până în ianuarie 2018.

Dar să dăm puțin timpul înapoi. Bisericile Ortodoxe românești din ”zona Z” aparțin, în marea lor majoritate Episcopia Ortodoxă Română a Italiei (Diocesi Ortodossa Romena d’Italia), păstorită de IPS Siluan aflată sub jurisdicția Mitropiliei Occidentale și Meridionale, păstorită de IPS Iosif. Atât IPS Iosfi cât și IPS Siluan au semnat personal la sinodul din Kolymbari, Creta, în 2016, recunoscând punerea pe picior de egalitate a Bisericii Ortodoxe cu alte confesiuni. IPS Siluan este pomenit, după observațiile și cunoștințele mele, de fiecare sau de aproape fiecare preot român care slujește în această zonă în vreuna dintre Biserici. Există o comunitate strânsă, în care preoții ortodocși români din zonă se întâlnesc relativ des, pentru a sluji Sfântul Maslu, pentru a sluji împreună la hramuri și pentru a discuta subiectele administrative bisericești. Această lucrare misionară este impresionantă, cu atât mai mult cu cât acești preoți în marea majoritatea a cazurilor nu sunt plătiți de Biserica Ortodoxă Română la fel ca în România, adică nu primesc un salariu. Ei lucrează în timpul săptămânii pentru a se întreține pe ei și familiile lor și, adesea, pentru a acoperi cheltuielile parohiilor pe care le păstoresc. Acești preoți au familii numeroase, cheltuieli extrem de mari (cu atât mai mult cu cât trebuie să se deplaseze pentru a acoperi o zonă semnificativ mai mare decât preoții de cartier din orașele românești) și reușesc să facă destul de puțin din ce intenționează sau vor, pentru credincioșii și comunitățile pe care le păstoresc. Însuși faptul că o asemenea comunitate a înflorit în Italia, o țară catolică, în ultimii ani este impresionant și este cumva un rezultat al faptului că milioanele de români din Italia își doresc să ducă o viață spirituală duhovnicească chiar și dacă au ales, pentru mai mult sau mai puțin timp, să locuiască și să muncească în afara României. Vom afla în curând și despre câteva din șpilurile și dedesubturile despre cum s-a realizat asta (mai ales în partea a IV-a).

În marea majoritate a cazurilor, lăcașurile de cult și închinăciune în care preoții ortodocși slujesc în comunitățile din diaspora aparțin ca proprietăți imobiliare Bisericii Catolice ca instituție, care le pune la dispoziția lor ori pe gratis, ori contra cost. În schimbul acestor favoruri, preoții ortodocși răspund prin păstrarea unor relații amiabile cu reprezentanții catolici, ceea ce este de înțeles. Vom vedea în curând de unde anume asta începe să fie o problemă în misiunea lor.

În fiecare parohie ortodoxă din Italia, lucrurile sunt rânduite de preot după posibilități, ceea ce uneori duce la improvizații destul de surprinzătoare pentru cineva care este obișnuit cu tipicurile din România. De exemplu:

  • în duminica Paștelui când se citește Evanghelia în limbi străine, orice credincios care se întâmplă să știe cât de cât o limbă străină își poate face glasul auzit în Biserică,
  • oricine indiferent cât de prost cântă este binevenit la cor,
  • unii bărbați citesc Apostolul fără să aibă vreo pregătire (și adesea fără să se înțeleagă prea mare lucru din ce citesc),
  • se primesc pomelnice pe tot parcursul Sfintei Liturghii,
  • coșul milei se colectează înaintea sfintei împărtășanii,
  • majoritatea sfintelor taine și slujbe se realizeaza duminica, din lipsă de timp (atât a preotului, cât mai ales a credincioșilor).

Acestea toate pot să prezinte mici inconveniente, dar contribuie și la sudarea unei comunități mai autentice, cu atât mai mult cu cât după pomenirea morților (care da, se face de regulă și nu de excepție în fiecare duminică), credincioșii mai schimbă o vorbă în timp ce servesc cele oferite spre pomană, iar preotul interacționează cu ei într-o manieră non-formală și apropiată. Este mai ușor în diaspora ca românii să formeze comunități în jurul Bisericii, sau, hai să nu exagerăm: semi-comunități.

Preotul care slujește în Biserica Ortodoxă românească în orașul unde locuiesc eu Italia (și vreo câteva mii de alți români) se numește preotul B. Predecesorul lui, preotul C, obișnuia să țină relativ frecvent predici în care vorbea despre ”frații noștri catolici”, ”cei doi plămâni ai Bisericii: cel ortodox și cel catolic”. El a fost promovat la rangul de protopop si vom reveni la el în partea a III-a a seriei. De câțiva ani nu mai făcea molitfele Sfântului Vasile cel Mare nici de 1 ianuarie, nu sub scuza vehiculată de unii preoți din alte părți că ”nu sunt vrednici”, ci sub pretextul că ”noi nu suntem diavoliști” (sic!) iar vremea unor asemenea practici a trecut. Așa că unii din credincioși au sperat că preotul B va aduce un suflu nou în comunitatea din orășelul nostru. Și, vai, ce suflu a adus!

Micile inovații pe care părintele B le-a adus în biserică i-a îndepărtat pe unii care au fost etichetați destul de repede drept fanatici. Asta mi-a stârnit curiozitatea și am început să fiu atent, cu atât mai mult că preotul B pare că se bate cu pumnul în piept că el nu e ecumenist.

De exemplu, a introdus școala de duminică pentru copiii mici. Lucru lăudabil, atâta doar că școala de duminică nu avea loc DUPĂ Sfânta Liturghie, ci ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII, transmițând mesajul copiilor că e OK să plece de la Biserică în timpul Sfintei Liturghii și, mai mult, părinții e OK să nu mai fie atenți spre sfârșit. La urma urmei, asta fac și părinții, care pot să stea la cioace la nesfârșit în spatele bisericii, dar care imediat cum copiii lor s-au împărtășit, rup ușa de parcă ar avea un girofar deasupra capului și crapă copilul de foame dacă nu ajunge în 5 minute acasă, parcă n-ar mai putea sta 15 minute, să se termine Sfânta Litughie și să ia și binecuvântare. Am citit undeva că pe cei ce pleacă înainte de a se termina Sfânta Litughie îi putem asemăna cu Iuda.

Apoi, preotul B, mai ales la duminici și sărbători, a introdus, ÎN CADRUL SFINTEI LITURGHII momente muzicale… cu instrumente. Mai exact, o pianină acompania glasul unor femei care cântă în biserică muzică folcorică, populară sau de alte feluri (orice numai bisericească nu). Observând că în urma unui asemenea moment folk în Biserică, au rămas pe jos o mulțime de semințe, un cântăreț din Biserică a remarcat firescul: la spectacol folcloric se scuipă semințe. Dacă aduci specacolul folcloric în Biserică, la ce să te aștepți?

Cu altă ocazie, preotul B a permis desfășurarea unui eveniment cultural în biserică, organizat de o asociație româno-italiană. Frumoasă inițiativă în principiu. Atâta doar că la un moment dat, a luat microfonul o bătrânică italiană, catolică, care a considerat că este normal, în Biserica Ortodoxă, să declare că ea crede că adevărata credință este cea catolică și este tare mândră de asta. Care a fost reacția preotului B? A aplaudat și a zâmbit, încuviințând ca cei aflați în biserică să facă la fel. Luând cuvântul după ea, nu a interpelat nici măcar neutru această idee, ci a invitat participanții la fursecurile care erau servite în spate.

La Sf. Liturghie, unele din badante (care au în îngrijire bătrâni pt care lucrează la domiciliu) își aduc clienții la Biserică, chiar în scaunul cu rotile. În primă instanță, ideea de a face în așa fel încât să participe la sfintele slujbe chiar dacă lucrează pare meritorie. Atâta doar că uneori, în timpul rugăciunilor și al cântărilor care se fac în limba italiană (zice-se, pentru italienii convertiți la ortodoxie), se trezesc și acești catolici să se roage sau să cânte împreună cu ortodocșii. Nu știu care o fac de convingere și care de plictiseală, dar aici deja avem o problemă de practică ce trebuie abordată de preotul paroh.

Modul original de realizare al aghezmei în diaspora italiană este deosebit de interesant, pe princpiul ”câte bordeie, atâtea obiceie”: apa nu se mai sfințește în butoi, ci se sfințesc direct sticlele cu apă plată, desfăcute. Luând în considerare că din câte știu eu, pentru a se sfinți apa rezultând agheazmă, crucea preotului trebuie să treacă fizic prin apă, sincer mă și mir de ce se mai ostenesc cei ce procedează așa să mai desfacă sticlele. E adevărat, nu toată agheazma care se face este în felul acesta, există de obicei, așa, mai mult de decor, o găleată sau un butoi în care preotul introduce crucea spre sfințire.

Agheazma Mare se face prin excelență în același mod: spre exemplu în 2018, preotul a insistat asupra faptului că a adus o cruce de gheață (!!!) cu ocazia slujbei sfințirii apei plate de Bobotează.

Eu m-am ”trezit” din somnul meu în momentul în care preotul B a venit cu ocazia ajunului Bobotezei (care din rațiuni logistice nu e în pre-ziua Bobotezei, ci câteva zile între Anul Nou și Bobotează) să sfințească apartamentul în care locuiesc. Eu am asistat la multe sfințiri de casă și am obiceiul din România de a mă asigura că un preot trece pe la începutul fiecărui an prin casa în care locuiesc cu Boboteaza. Mărturisesc că a fost cea mai atipică asemenea vizită la care am asistat: preotul B a dat flișc-flișc cu apă repede pe unde a nimerit, nici n-a intrat prin toate încăperile apartamentului, a stat la taclale încă 10 minute povestind cât de greu îi este să străbată zeci de km până la români care zic că sunt acasă și nu sunt (mai mult a durat lamentația decât sfințirea propriu-zisă și A LĂSAT NIȘTE AGHEAZMĂ MARE ÎNTR-UN VAS. Agheazma era limpede și curată la început. Am lăsat vasul pe hol câteva zile. Spre marea mea supriză, agheazma s-a îmbâcsit. Ca o notă, știu cum se îmbâcsește apa sau ceaiul lăsate pe hol câteva zile și știu cum s-a îmbâcsit agheazma aceea.

”Agheazmă” ca aceea am mai văzut doar făcută de un preot ecumenist, în urmă cu vreo 20 de ani, și atunci nu-mi explicam fenomenul.

Am aruncat lichidul acela la plante și am început să mă documentez. Am aflat o serie de lucruri extrem de interesante, care mi-a dezvăluit o față uimitoare a practicilor multora din preoții ortodocși români în disapora.

Problemele sesizate în primă instanță referitoare la comportamentul preotului, precum și starea mea lăuntrică în Biserică asistând la slujbele realizate de preotul B ar putea fi pe bună dreptate catalogate drept răutăți gratuite sau bârfă necuviincioasă dacă ele nu ar crea cadrul general de interpretare pentru ceea ce mi-a atras cu adevărat atenția: oare de ce agheazma făcută de acest preot s-a stricat? Dacă ceea ce se oferă credincioșilor la Biserică drept agheazmă nu se strică, atunci asta nu constituie un argument suficient în privința sfințeniei ei. Însă stricarea ei ridică cel puțin un semn de întrebare. Amintesc de proba istorică în care Mihai Viteazul a cerut unor preoți catolici să facă agheazmă și unor preoți ortodocși să facă aghiazmă, separat și le-a observat. Agheazma făcută de catolici s-a îmbâcsit, iar cea făcută de ortodocși a rămas limpede, ceea ce a fost considerat un semn că Ortodoxia este credința cea dreaptă.

Mihai ”1/2 Ro, 1/2 It”.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/minunata-noua-lume-ecumenista-tot-mai-aproape-de-ortodoxie-i/

Sinodul BOR: „problema unității ecleziale în Ucraina nu este în prezent rezolvată deplin”

Sinod-2019-111-1.jpg

În ziua de 21 februarie 2019, Sinodul BOR s-a pronunțat în legătură cu situația din Ucraina[1], reiterând punctul de vedere din 24 mai și respective 25 octombrie 2018, prin care „recomanda ca Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei să ajungă împreună la o soluție, păstrându-se unitatea de credință și libertatea administrativ-pastorală, acestea din urmă reprezentând o notă caracteristică a Ortodoxiei”[2]. În plus față de punctul de vedere exprimat anterior, sinodalii au evidențiat faptul că „problema unității ecleziale în Ucraina nu este în prezent rezolvată deplin”[3] și că „este necesară convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru rezolvarea problemei existente”, în cazul unei nereușite a dialogului bilateral dintre Patriarhia Moscovei și Patriarhia Ecumenică.

Mai departe, comunicatul amintește de existența celor 127 de parohii ortodoxe românești (în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei), afirmându-se în legătură cu prezența lor în spațiul ucrainean că reprezintă o prioritate pentru o „decizie concretă şi corectă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la o viitoare ședință a Sfântului Sinod” și „că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român şi a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română”.

În finalul textului sinodal se precizează faptul că „Patriarhia Română va solicita Patriarhiei Ecumenice o lămurire privind soluționarea problemei ierarhilor şi preoților necanonici din Occident, care au aparținut fostului „Patriarhat al Kievului”.

Din cele relatate mai sus nu putem să nu ne întrebăm de ce la punctul cinci al comunicatului se cere „convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericior Ortodoxe pentru rezolvarea problemelor existente”, în cazul unei nereușite a dialogului dintre Moscova și Fanar? Aici vedem expresia acelui papism sinodal legalizat la minciunosinodul din Creta prin anularea sinodalității, unde numai întâistătătorii au drept de vot și reprezentativitate sinodală (sinaxă!). Practic se vor căuta soluții de viitor prelevându-se de hotărâri ale „Sfântului și Marelui Sinod” din Creta, 2016, pe care se pare că-l recunosc în cadre oficiale și sinodale („poziția tuturor Bisericilor Ortodoxe, exprimată la Sfântul și Marele Sinod din Creta din anul 2016”)[4].

Mai mult decât atât, este neclar de ce Patriarhia Română este interesată de soluționarea de către PE doar a problemei ierarhilor și preoților necanonici din Occident, care au aparținut fostului „Patriarhat al Kievului”, când și în țară sunt numeroase probleme cu ierarhi și preoți necanonici activați de Fanar în cadrul jurisdicției BOR (Gherasim Bratu, Gheorghe Pandelică)?!

Recunoașterea schismei ucrainene de către PE este șansa ierarhilor noștri de a se lepăda de erezie și de schismă!

https://www.marturisireaortodoxa.ro/recunoasterea-autocefaliei-gruparii-schismatice-din-ucraina-de-catre-patriarhia-ecumenica-este-sansa-data-de-dumnezeu-ierarhilor-nostri-pentru-a-se-lepada-de-erezie-si-de-schisma/embed/#?secret=gVAQXmyPVo

Diplomația bisericească a învins și astăzi, mulțumind, deocamdată, pe cei care au așteptat înfricoșați hotărârile Sinodului BOR în legătură cu schisma ucraineană. Nu s-a recunoscut tomosul de autocefalie fiindcă „problema unității ecleziale în Ucraina nu este în prezent rezolvată deplin”, iar asta înseamnă că nu există o decizie clară, definitivă de nerecunoaștere sau respingere a autocefaliei grupării schismatice.

Mai este mult până la lupta finală. Să nu uităm că propovăduirea ereziei aduce dezbinare și schismă. Până nu vor fi soluționate problemele esențiale ale vieții bisericești condamnându-se erezia și schisma, iar cei vinovați de dezbinare nu se vor pocăi, Biserica va avea de suferit și va fi tulburare printre credincioși. Hristos însă a spus: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Preot Claudiu Buză

[1] https://basilica.ro/noi-hotarari-ale-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-februarie-2019/

[2] https://basilica.ro/ce-hotarari-au-adoptat-ierarhii-romani-reuniti-in-sinod/

[3] https://basilica.ro/noi-hotarari-ale-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-februarie-2019/

[4] http://epr.ro/noi-hotarari-ale-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-3

https://www.marturisireaortodoxa.ro/sinodul-bor-problema-unitatii-ecleziale-in-ucraina-nu-este-in-prezent-rezolvata-deplin/

Scrisoarea unei credincioase din Neamț adresată celor care au provocat căderea Rădeniului

IMG-20190129-WA0004-1024x768

Iată-ne dezorientați și îndurerați acum, rămași fără un loc de rugăciune, la câteva săptămâni după ce cu toții am părăsit schitul Rădeni, unde timp de doi ani și jumătate, am participat la slujbe aici, îngrădindu-ne de erezia ecumenistă, pe care ierarhii noștri au adus-o în Biserică prin semnătura pe documentele sinodului eretic din Creta.

Eram conștientă că, atunci când te ridici împotriva unui întreg sistem ecumenist, șansele de a rezista presiunilor acestuia nu sunt prea mari, dar am trăit cu speranța că, atât timp cât vom fi curați și bine intenționați înaintea lui Dumnezeu, Acesta nu ne va lăsa și ne va ajuta să rezistăm.

Nu mi-am închipuit niciodată că schitul Rădeni se va prăbuși din interior, din cauza nechibzuinței preoților care conduc comunitatea și au ales să nu meargă pe calea împărătească a Sfinților Părinți, ci pe calea extremistă a propriilor concepții despre această luptă, făcând astfel lucrarea mitropolitului Moldovei și Bucovinei Teofan, cel mai mare persecutor al antiecumeniștilor din Patriarhia Română, care acum a scăpat de o mare grijă și poate liniștit să raporteze că unul dintre centrele de rezistență din Arhiepiscopia Înaltpreasfinției Sale a fost anihilat de către cei care ar fi trebuit să îl apere și să îl țină în această luptă.

Am văzut cu durere cum, în ziua de 28 ianuarie 2019, exact la un an după ce participanții la adunarea de la Roman și-au proclamat oficial în biserica mare din Rădeni învățăturile acceptate sub semnătură cu câteva zile înainte, în aceeași biserică s-a produs destrămarea uneia dintre cele mai puternice comunități din țară, care a dat speranță multor credincioși din toată țara, venind aici să se roage cu noi, cei din zonă.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/35-de-intrebari-teologice-despre-corecta-nepomenire-adresate-monahului-sava-si-adeptilor-acriviei-sale/embed/#?secret=6wpRfARLoo

Acum vrăjmașul oamenilor, diavolul, distruge Biserica Ortodoxă prin slujitorii săi din interior. La fel și Rădeniul a căzut prin slujitorii săi: părintele Xenofont și părintele Spiridon care, nefăcându-şi nici până acum mărturisirea de credință antiecumenistă, au ascultat mai mult de oameni decât de Dumnezeu și, măcinați de ură, răutate, invidie și îndreptățire de sine, prin viclenie l-au acceptat pe părintele Ciprian Staicu, de același cuget cu ei, în comunitatea de la Rădeni, prin documentul numit “Comunicatul preoților de la Rădeni“ din 17.01.2018, pretinzând că sunt marii și singurii apărători ai Sfinței Ortodoxii, hotărând calea de urmat a Rădeniului – cea extremistă – după propriile lor concepții.

Dacă pentru noi cei de la Rădeni, acest document marchează începutul tulburării și dezbinării, pentru părintele Staicu era bucurie în cer și pe pământ, cum scria sfinția sa pe pagina proprie de internet, urmând ca la Sinaxa de la Roman, părinții organizatori și participanți să consemneze niște concluzii aberante, prin care ne-au făcut pe toți potrivnici lui Dumnezeu.

A fost voia Domnului să se întâmple așa, ca să se vădească răutatea și viclenia din inimile noastre. Ne-am îndepărtat de Dumnezeu, făcând voia noastră, și ne-a lăsat: pe părintele Pamvo în înșelare, ajungând să creadă că nu mai este Har în Biserica, așa cum s-a stabilit de fapt la Sinaxa de la Roman, și, culmea, crezând că numai sfinția să se află în Adevăr, iar pe noi, toți, fără un loc pentru Sfânta Liturghie și mai toți în înșelare – amăgindu-ne că-L mărturisim pe Hristos.

Este un semn pe care ni l-a arătat Dumnezeu – a căzut cel mai important centru al mișcării antiecumeniste din Româniași nu cu forța celor din exterior, a sistemului din care face parte și Mitropolia Moldovei și Bucovinei, ci din interior, prin părinții noștri și pentru nevegherea noastră, a credincioșilor.

Am simțit și trăit căderea Rădeniului începând cu septembrie-octombrie 2017, prin predicile părintelui Xenofont și părintelui Spiridon – pe atunci părintele meu duhovnic – căruia încercam să-i spun temerile mele. Acesta avea ceva împotriva lui Mihai-Silviu Chirilă și nu mai puteam spune nimic. Prin urmare, începe deformarea realității și sacrificarea adevărului în favoarea celor vicleni.

La predici, părintele Xenofont precipitat ne spunea: “Gata cu iconomia!” și alte asemenea, iar părintele Spiridon spunea că toți sunt eretici. Oare întâmplător au fost aleși acești părinți să schimbe drumul Rădeniului de pe calea împărătească a Sfinților Părinți, pe care se afla, pe o cale schismatică – aparent a “acriviei”  Sfinților Părinți ? Nicidecum!

Dacă se îngrădeau de erezie în faptă și cuvânt, pătrunși fiind de răspunderea (obligație de conștiință) de a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni, poate nu ar fi acceptat să deturneze drumul Rădeniului.

Mergeam cu drag la Sfânta Liturghie și mă întorceam acasă cu dureri de cap.

Am început să vorbesc cu părintele Xenofont, să-i spun că trebuie să mai avem răbdare, ca poporul este în neștiință, nu este informat, nu știe de Creta, nu știe de erezie.

Și în cazul părintelui Xenofont m-am izbit de ura pe care o avea asupra lui Mihai-Silviu Chirilă – o ură adâncă – la un moment dat a făcut o comparație chiar cu Iuda – m-am speriat de o așa ură la preoții lui Hristos.

Mare pagubă au făcut acești părinți – smintind pe mulți credincioși, chiar un părinte slujitor de la Rădeni s-a întors la ecumeniști.

Au supărat pe Hristos, cu atât mai mult cu cât sfințiile lor au îmbrăcat chipul călugăriei, care înseamnă viața cerească trăită pe pământ. Mare păcat!

Mi-am dat seama, mai apoi, că amândoi părinții aveau o misiune: cu ajutorul părintelui Staicu, noi, credincioșii, fără voia noastră, trebuia să deviem de pe calea împărătească a Sfinților Părinți, pe care ne aflam, unde era bine, Dumnezeu era cu noi, veneam mulți oameni la Rădeni din toată țara, de nu mai încăpeam în biserică, mulți, foarte mulți stăteau afară, era pace, înțelegere între noi, părinții ne trimiteau la Bănceni, la Vladica Longhin, de unde veneam întărițîn credință, văzând trăirea și mărturisirea aproape de mucenicie a înaltpreasfinției sale.

Dar, vrăjmașul care lucrează prin oameni, a spus: “Gata, de acum încolo va trebuie dezbinare și tulburare”.

Așadar fără explicații prea multe, în fața credincioșilor, din care mulți nici acum nu realizează ce s-a întâmplat, ne-am trezit fără voia noastră pe calea “acriviei Sfinților Părinți”, numită de ei așa doar formal, pentru că, în realitate, este o cale lumească, amestecată cu mândrie pătimașă, ură și viclenie – așadar, după capul celor care se consideră drept cei mai mari și drepți apărători ai Ortodoxiei.

Nu mai încăpeam pe aceea cale împărătească a Sfinților Părinți pentru ca acolo erau Mihai-Silviu Chirilă și ceilalți 5 părinți care au întocmit Proiectul de Rezoluție din ianuarie 2018, ce propunea să rămânem pe calea Sfinților Părinți, împărătească de mijloc. Dar pentru că Părintele Staicu nu a participat la întocmirea acestuia nu era bun. Și mai era ceva: părintele Sava și părintele Staicu trebuia sa creeze haos în mișcarea antiecumenistă, pentru a fi mai usor fărâmițată.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/sa-stam-bine-sa-stam-cu-frica-sa-luam-aminte/embed/#?secret=EqjqNhff46

În realitate acel proiect putea fi întocmit de orice preot sau credincios cu cunoștințe teologice – important era să fie cunoscut de toți credincioșii și supus dezbaterii, spre a se veni cu îmbunătățiri, dacă era cazul.

Fără să fim consultanți noi, credincioșii, cu privire la ce urma să se stabilească la Sinaxa de la Roman, ne-am trezit în plină tulburare – părinții și participanții hotărând pentru noi calea spre iad, pentru că, spunând ca nu mai este Har în Biserică, așa cum au afirmat prin acel punct 8 al rezoluției de la Roman, asta înseamnă: despărțirea de Dumnezeu.

Vladica Longhin nu a blestemat când spus exact cum s-a hotărât la Roman pentru Rădeni – calea spre iad.

Așa că nu trebuia să se supere părinții noștri și să nu ne mai lase la Bănceni.

La Sinaxa de la Roman, sub influența monahului Sava Lavriotul, toți colaboratorii săi: părintele Staicu, părintele Xenofont, părintele Spiridon, părintele Pamvo, părintele Elefterie, părintele Vasile Savin şi ceilalți participanți, au hotărât în numele nostru că:

  • tot poporul este eretic;
  • părtășia la erezie este erezie în toate cazurile, deși Sfinții Părinți (amintesc doar pe Sfântul Atanasie cel Mare) spun contrariul: părtășia la erezie nu este erezie dacă poporul este în neștiință, nu știe de erezie, nu și-o însușește, nu o promovează;
  • au fost criticați frații noștri de luptă;
  • au fost judecați episcopi și popoarele lor care luptă împotriva ecumenismului și condamnă Creta;
  • s-a spus indirect că nu mai este Har în Biserică: “Tainele săvârșite de ereticii ecumeniști nu sunt spre sfințirea și spre mântuirea celor care le primesc, ci spre osânda lor, datorită credinței lor eretice. Acesta este motivul pentru care noi am întrerupt comuniunea cu ei”. Așadar, după ei, nu mai avem botez valid, nu mai avem cununii, hirotonii și pruncii iau Sfânta Împărtășanie spre osândă. Ferească Dumnezeu! Proba practică au dat-o prin respingerea mărturisirii de credință a ieromonahului Lavrentie, acum două zile, pentru motivul, nerecunoscut oficial în public, că acel părinte a fost hirotonit după sinodul mincinos din Creta.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/preotul-staicu-il-livreaza-consistoriului-pe-un-preot-nepomenitor-admitandu-i-caterisirea-nepronuntata/embed/#?secret=GHqrn4d9Wt

A doua zi, la Rădeni, părintele Vasile Savin ne-a ținut un cuvânt în care ne-a spus ce bine a fost la Roman! Noi știam ce a fost, însă părintele ne spune altceva: “a fost liniște, pace, bunătate, smerenie și duhul a fost prezent”.

“Care duh, părinte?” am întrebat doar în gând. Poate era bine să zic mai tare. Mă uitam în jur, aproape nimeni nu înțelegea ce se întamplă, cum nici astăzi nu știu sau nu vor să știe. Cred că adormim din nou, după ce ne-am trezit. Părintele continuă să ne liniștească, să ne adoarmă conștiința, că totul a fost bine la Roman, la fel cum fac ierarhii noștri, care au semnat documente eretice în Creta, adorm conștiințele poporului că nimic grav nu s-a întâmplat.

Îmi amintesc, era în 9 februarie 2017, zăpadă, -15 grade, când Mihai-Silviu Chirilă ne-a chemat pe toți să apărăm schitul Rădeni, când Mitropolia Moldovei și Bucovinei a venit cu jandarmii să evacueze schitul.

 

Era și părintele Vasile Savin, care se ferea să nu fie văzut. Eu eram prin preajma și-mi spune: “Aceasta este mașina Mitropoliei, slujitorii ei, cred că m-au văzut!”.

Eu, bucuroasă, încredințată și recunoscătoare lui Hristos pentru privilegiul de a mă afla în ceata mărturisitorilor, îi spun: “Părinte, să nu ne temem de oameni, să ne temem mai mult de Dumnezeu – El ne vede pe toți!”.

Am schimbat câteva păreri cu privire la îngrădirea de erezie – cred că i-am dat curaj – ca să aflu peste câteva săptămâni ca și sfinția sa a întrerupt pomenirea. Mult m-am bucurat! A fost un părinte mărturisitor până la Sinaxa de la Roman, unde a participat, când i s-a propus rolul de a amăgi mărturisitorii. Astfel, crezându-ne pe toți o masă de nepricepuți – buni să ni se liniștească și adoarmă conștiințele, și-a acceptat rolul – știe sfinția sa de ce !

Și nu numai în predici, dar și pe unde scrie amestecă adevărul cu minciuna – greu distingi ce a vrut să spună: e haos, e întuneric, dacă citești te doare capul.  “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumina.”

Apoi a venit la Rădeni și cu formula “pe episcopul nostru…”. Care episcop?

Avem noi unul nou sau ne-am întors la ecumeniști și nu știm noi?

https://www.marturisireaortodoxa.ro/corectitudinea-pomenirii-tuturor-episcopilor-ortodocsi/embed/#?secret=Y5s8ama8x0

Bine poziționati pe calea care duce la pierzare – fără Dumnezeu – a început tulburarea, sminteala și dezbinarea.

Nu numai că nu a mai venit nimeni în turma noastra, mai rău a început să se micșoreze văzând cu ochii.

Nu trebuia să pronunțăm numele lui Mihai-Silviu Chirilă, al părintelui Ioan Ungureanu sau al IPS Longhin, ca să nu surăm pe cineva. Era voie doar să-i denigrăm, iar cei ce denigrau nu ezitau săși arate și pe față răutatea și ura. Ferească Dumnezeu !!

Mă întrebam ce fel de mărturisire mai facem noi la Rădeni – cât ne mai rabdă Dumnezeu?!!

Cât s-au mai străduit unii ucenici ai părintelui Antim să-i aducă vicleniile părintelui Staicu, ei înșiși fiind vicleni, și să-l despartă de ucenicii pe care i-a adus în aceasta luptă și care mărturisesc și veghează la apărarea Dreptei Credințe.

Reușind, își exprimau bucuria pe internet, ca bucuria sa fie generală. Câtă răutate și ură – o ură patologică ! – îmi spuneam “iată cum se bucura vrajmașul!”. Ce bucurie a avut părintele Staicu, cu toți colaboratorii săi, pe toate paginile de internet, aservite sfinției sale.

Dar erau denigrați nu numai frații noștri, au intrat la rând și marii noștri duhovnici, Părintele Xenofont, părintele Spiridon și un părinte de la Mestecaniș  considerându-i eretici și pe marii noștri duhovnici Iustin și Cleopa.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/sustine-monahul-efrem-prodromitul-ca-parintele-iustin-parvu-a-fost-eretic-pentru-ca-nu-a-intrerupt-pomenirea/embed/#?secret=CzjxMGqvWo

Mai mult, părintele Sava pune la îndoiala chiar sfințenia Sfântului Paisie Aghioritul! Iarași mă întrebam: “Cât ne va mai răbda Dumnezeu??”.

https://www.marturisireaortodoxa.ro/monahul-sava-l-a-hulit-la-bucuresti-pe-sfantul-paisie-aghioritul-numindu-l-indirect-antipatristic-si-eretic/embed/#?secret=CkE7Uar8MU

 

Și nu ne-a mai răbdat.

Rădeniul a căzut pentru viclenia și ura care au pătruns adânc în comunitatea noastră.Începând cu ianuarie 2018, mărturisirea noastră nu a mai fost primită de  Dumnezeu pentru că era falsăo părere de mărturisire, în care adevărul era amestecat cu minciuna; în mărturisire și-a făcut loc părerea de sine, îndreptățirea de sine și viclenia. Noi nu L-am mai avut alături pe Dumnezeu în lupta noastră.

Prin ianuarie 2018, când părintele Xenofont ne spunea: “Gata cu iconomia!” și-l rugăm să mai avem răbdare, îl rugăm și pe părintele Ciprian Staicu, la fel să mai avem răbdare și să mărturisim cu dragoste, cu bunătate și smerenie, să lăsăm răutatea și ura și invidia, pentru că vedeam atacul strașnic, în orice caz, josnic la adresa lui Mihai-Silviu Chirilă – începuse campania de denigrare a acestuia. La care părintele Staicu îmi răspunde cu un cuvânt greu de reprodus. M-am cutremurat văzând astfel de slujitori ai lui Hristos! Trebuia să merg într-un pelerinaj în Grecia cu sfinția sa, dar nu mi-a mai trebuit.

După Sinaxa de la Roman, eram în fața Sfântului Altar la Rădeni, când un credincios îl întreba pe părintele Spiridon de ce a trebuit să corecteze studiul lui Mihai-Silviu Chirilă, la care, cu ură, îi răspunde că-i va corecta și cartea.

Doamne ferește! Mai bine scrieți și sfinția voastră o carte pentru ca noi o răspândim în popor să-l informăm despre pericolul ereziei – nu mai știu dacă i-am spus eu sau altcineva – în orice caz eu așa am gândit.

Am dăruit câteva sute de cărți ale teologului Mihai-Silviu Chirilă peste tot. Oamenii trebuia să știe ce e cu Creta, cu erezia – mai ales ca acesta demasca și modul viclean, al slujitorilor ecumeniști ai Patriarhiei, prin care se caută liniștirea conștiinței poporului ca nimic grav nu s-a întâmplat în Creta.

Așadar, răutatea nu are limite la unii slujitori a lui Hristos – părintele Spiridon fiind și duhovnic. Mare păcat!

Pentru a fi credibili în susținerea învățăturii lor, acești părinți trunchiază texte din Sfinții Părinți – pe care le adaptează  după “îndreptățirea de sine”. Un exemplu: se elimină din text partea în care Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nu “osândește și nu judecă pe nimeni, să nu supere pe Dumnezeu” înlocuind-o cu o frază convenabilă lor, dar mai ales pentru a nu fi demascați că la Roman sfințiile lor chiar asta au făcut: au criticat, au osândit, au judecat.

După Sinaxa de la Roman noi, cei de la Rădeni, ne-am pierdut toată credibilitatea. Pe unde mergeam mi se spunea: “ne-ați făcut eretici la Roman! Cine sunteți voi – sunti Sfinți? Dar nici sfinții n-au judecat! Noi nu suntem eretici!”.

În alt loc mi se spunea: “Nu este bine ce se întâmplă la Rădeni!”. În altul: “Nu vedeți că la Rădeni se ceartă, este derută și altele? Veniți la noi!” (era Starețul  de la Mânăstirea Neamț). Bineînteles că eu am continuat să vin la Rădeni, cu toată tulburarea și vrajba care era aici.

Când m-am îngrădit de erezie hotărându-mă să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni – m-am cutremurat !

Am conștientizat că trebuie să-L mărturisim curat pe Hristos și să fim adevărați străjeri ai Sfinței noastre Ortodoxii. Noi ne aflam în ceata Mărturisitorilor, pentru că ne-a ajutat Dumnezeu – nu suntem prin forțele proprii. De aceea trebuie să fim cu ochii țintă la Hristos – dacă nu pățim precum Sfântul Petru când se afunda.

Dacă nu am fost auzită când am ieșit cu Scrisoarea din 18.01.2018 , prin care avertizam despre pericolul care planează asupra Rădeniului, vin acum cu această Scrisoare și spun: Să conștientizăm că acesta este un avertisment dat nouă de Hristos.

https://ortodoxinfo.ro/2018/01/18/scrisoare-unei-credincioase-din-radeni-proiectul-de-rezolutie-ne-reprezinta-pe-noi-pe-marturisitorii-de-rand/

A căzut cea mai mare cetate antiecumenistă din Romania, și nu numai, a celor care s-au îngrădit de erezie !

– Ce mesaj am dat pentru cei care mai doreau să vină în ceata mărturisitorilor?

– Ce mesaj am dat ecumeniștilor care L-au trădat pe Hristos în Creta și tuturor ecumeniștilor înrăiți?

Pentru noi este un avertisment este clar: Diavolul a cerut să ne cearnă. Hristos, văzând că nu-L mărturisim curat și, mai mult, că ne-am îndepărtat de El, acceptând o cugetare lumească, împletită cu ură și viclenie, în calea de luptă împotriva ereziei, a îngăduit, și din ianuarie 2018 a început cernerea. Nu numai că nu a mai venit nimeni în turma noastră, dar, din câți am fost, acum, după un an de zile, am mai rămas un sfert.

Toți plătim: am rămas fără un loc pentru Sfânta Liturghie și înșelați :

  • plătește părintele Pamvo, pentru că a ajuns să creadă că nu mai este Har în Biserica – așa cum s-a afirmat la Roman unde a participat;
  • plătește pentru că nu s-a lepădat de Roman public împreună cu toată comunitatea de la Rădeni, deși mie mi-a spus: „nu trebuia părintele Spiridon să-l critice pe Mihai Chirilă, nu tot poporul este eretic, nu trebuia să-l facem eretic pe IPS Loghin”;
  • plătește pentru că nu și-a cerut iertare de la Vladica Loghin, neascultându-l când acesta l-a rugat să nu meargă la Sinaxa de la Roman;
  • plătește pentru că și-a trădat frații de luptă, pe teologul Mihai-Silviu Chirilă, care i-a fost alături în momentele grele.

La puțin timp de când cu toții am încetat să mai mergem la Rădeni, lăsându-l pe părintele Pamvo singur, după ce 2 ani și jumătate ne-a pus la dispoziție Biserica pentru Sfânta Liturghie, m-a încercat un sentiment de vinovăție, știind mai ales şi starea de înșelare în care se află.

Am mers la sfinția sa să-l fac să renunțe la înșelarea sa, nu am reușit însă, pentru că erau și alții în jurul sfinției sale care în loc să-l ajute, îl aprobau – întărindu-i convingerea că nu este în înșelare. La un moment dat spune: “Și părintele Elefterie crede ca mine – mi-a spus: «Părinte, și eu cred ca tine, că nu mai este Har în Biserică, dar hai să tăcem!»” . E grav!

Săracii părinții noștri, au căzut îînșelare, pentru că un an și jumătate s-au lăsat influențați de ideile schismatice ale părintelui Sava și părintelui Staicu, participând la Sinaxa de la Roman – părintele Elefterie fiind și organizator.  ne rugăm pentru sfințiile lor!

Dacă diavolul n-ar avea slugi devotate printre oameni, n-ar mai putea face atâta rău în lume . Din păcate, cu durere o spun, oamenii slujitori ai diavolului iau chip de slujitori ai dreptății și mari mărturisitori și apărători ai Dreptei Credințe – roadele și faptele lor îi vădesc – roade pe care noi le trăim cu toții din plin.

Unii dintre părinții care ne păstoresc sunt lupi îmbrăcați în piei de oaie, care de un an și jumătate au deformat realitatea, adevărul fiind sacrificat în favoarea lor, care sunt vicleni. Ajută-ne Doamne să deslușim care sunt cu adevărat slujitorii Tăi!

Mai grav este faptul că își continuă lucrarea. Vor să ne facă să credem că nu ei sunt vinovați de distrugerea mișcării antiecumeniste și de căderea Rădeniului, organizează conferințe prin România răspândind învățătura lor schismatică.

Căderea Rădeniului a fost planificata de când Rădeniul era cunoscut în toată România și nu numai ca cea mai importantă cetate de luptă împotriva ecumenismului, unde luptă, alături de credincioși îngrădiți de erezie, cei mai cunoscuți duhovnici și mărturisitori, părintele Antim și părintele Ieronim – urmași ai marilor duhovnici Iustin și Cleopa – fiindu-ne alături și teologul Mihai-Silviu Chirilă, cunoscut în toată lumea ortodoxă ca apărator al dreptei credințe.

Trebuia să cadă, nu dădea bine ecumenismului promovat în România și în întreaga lume de slujitorii care L-au trădat pe Hristos în Creta prin semnarea documentelor prin care calcă în picioare Sfânta Ortodoxie .

Trebuia compromisă toată mișcarea antiecumenista inclusiv mentorii ei.

Ce nu a reușit din exterior sistemul ecumenist, inclusiv Mitropolia Moldovei și Bucovinei, prin forță, cu Jandarmeria, au reușit slujitorii Rădeniului, acceptând compromisul cu părintele Staicu, din interior.

Exista o persoană care încurca: teologul Mihai Chirilă – cunoscut în mișcarea anitiecumenistă cu instrucție teologică, care n-ar fi acceptat învățătura lumească a Părintelui Staicu; de aceea trebuie înlăturat de la Rădeni.

Și începând cu septembrie-octombrie 2017, când părinții Xenofont și Spiridon încep cu predicile agresive, Mihai Chirilă nu mai vine la Rădeni – ceea ce a fost o pierdere pentru noi credincioșii, deoarece ne-a fost mereu alături.

Îmi aduc aminte, că la fiecare predică după Sinaxa de la Roman, părintele Xenofont și părintele Pamvo ne spuneau să nu ne uităm pe Ortodoxinfo. Nu trebuia să ne uitam, pentru că acești oameni, care apărau Dreapta Credința, demascau și vicleniile sfințiilor lor.

În campania sa de dezbinare a Rădeniului părintele Staicu îi ia pentru ajutor pe părinții Sava cu colaboratorii săi – care au fost prezenți la Sinaxa de la Roman, unde s-au adoptat acele concluzii aberante care au pus Rădeniul pe linia care duce spre iad – concluzii girate de părintele Sava cu ceilalți părinți care acum organizează conferințe în toată România și smintesc poporul.

Oare nu toți mărturisitorii preoți și credincioși ne amăgim urmându-i?

Nu aceasta este calea de urmat în lupta noastra, care este lumească împletită cu răutate, ură, viclenie îndreptățire de sine alături de acești părinți care nu-l slujesc pe Hristos! Tulburarea și dezbinarea pe care le fac sunt de la diavol.

Să ne luăm vălul de pe ochi și de pe cuget să putem discerne Adevărul de Minciună. Nu putem merge mai departe spunând albului-negru și negrului-alb.

Am mai spus: Dumnezeu nu se lasă batjocorit!

Oare nu ne ajunge “avertismentul” dat nouă de Hristos? Să nu-L mâniem mai mult! Cât mai repede trebuie:

  1. Să ne lepădăm de Sinaxa de la Roman și de celelalte Sinaxe unde am participat lângăacești părinți  lupi îmbrăcați în piei de oaie.
  2.  ne cerem iertare de la Vlădica Longhin. Trebuie să fim alături de Sfinția Sa șîn aceste grele încercări prin care trece, mărturisind până la mucenie pe Hristos.
  3. Să ne rugăm pentru Sfinția Sa și să cerem rugăciunile Sfinției Sale pentru noi care la fel trecem prin încercări grele.
  4. Să ne cerem iertare toți unii altora!
  5. Să iertăm toți unii altora!
  6. Să fim împăcați cu noi și cu aproapele !
  7. Să facem pocăință și să cerem iertare lui Hristos pentru că ne-am îndepărtat de El și, cu inima precum a pruncilor, să-L mărturisim pe Hristos mergând cu toții pe calea împărătească, bătătorită de Sfinții Părinți, în lupta noastră împotriva ereziei.

După ce a apărut scrisoarea mea înainte de Sinaxa de la Roman, prin care avertizăm despre pericolul care planează asupra Rădeniului, toți s-au arătat deranjați.

Părintele Xenofont s-a dezlănțuit cu toate cuvintele care exprimă ura și răutate.

Părintele Spiridon, la fel a început, să ridice tonul și să-mi spună cu răutate multe, amintindu-mi și de păcatele spovedite și altele.

Imediat m-am gândit că le-am încurcat oarecum planurile.

Nu m-am mirat, când am văzut “Comunicatul Preoților de la Rădeni”, unde era prezent și părintele Staicu, care nu făcea parte din comunitatea noastră. Prin acest comunicat semnatarii se lepădau de Proiectul de Rezoluție pe care toată Grecia antiecumenistă l-a considerat un program de luptă antiecumenistă perfect ortodox.

Așa îmi întăream convingerea că se pregătește distrugerea Rădeniului.

Teologul Mihai-Silviu Chirilă era atacat într-un mod josnic de părintele Staicu și de toți susținătorii sfinției sale din toată țara pe tot internetul.

Cât de adevărate sunt cuvintele unui părinte : “Când cineva vrea să dezbine o comunitate, nu are nimic de făcut altceva decât să arate fiecăruia cât de rău este celălat”.

Începe campania de denigrare a lui Mihai-Silviu Chirilă – o campanie devastatoare. La Rădeni toată obștea, preoți și credincioși, trebuia să-l denigreze, să spună că este evreu etc.; nu aveai voie însă să spui că a făcut și lucruri bune.

Și părintele Pamvo era cu răutate asuprea lui . Toți. Vai de capul nostru ! Câtă sminteală câtă răutate, câtă viclenie la Rădeni.

S-a creat artificial și isteria cu “părtășia la erezie”, dându-se vina pe Mihai Chirilă; în realitate, era creată și întreținută artificial tot de părintele Staicu și colaboratorii săi pe toate paginile de internet aservite lui .

M-a încercat un sentiment de milă față de acești oameni cuprinși de ură, răutate, invidie, pentru că realmente este o boală care te chinuie, te macină , dar și de solidaritate, față de Mihai Chirilă pe care toți continuau să-l lovească. Mai ales că toate denigrările aveau la bază fapte create artificial și inventate.

Așadar, defăimarea teologului Mihai-Silviu Chirilă a fost bine orchestrată, cu scopul de a face binele să pară rău și, în același timp, să facă de acceptat o învățătura schismatică, împletită cu ură și invidie, ca fiind bună .

Mă gândeam: “Oare nu-L supărăm pe Dumnezeu cu atâta ură, răutate și invidie ? Sigur Îl supărăm! Pentru că spune: «Milă voiesc iar nu jertfă». Degeaba avem noi ochii ridicați la Hristos, dacă nu ne uităm în jos la fratele aflat în necaz”.

Eram toți părtași la viclenie, însă nu toți vicleni. Eu am refuzat să mă întinez. Îmi alegeam cu grija cuvintele – sperând să-i fac mai buni – să nu mai aibă inimile împietrite. Uneori mă făceam că nu pricep vicleniile lor, pentru că nu concepeam un astfel de comportament la un slujitor al lui Hristos.

Așa ca toți mă evitau, văzând că nu dau curs răutăților; doamna preoteasă Savin nu mai zicea nimic denigrator despre Vlădica Loghin, știind că eu nu sunt de acord să-l judecăm noi, păcătoșii, pe Înaltpreasfinția Sa.

Într-adevăr, trăim vremurile de pe urmă, pentru că, așa cum spun sfinții care au scris pentru aceste vremuri, “inima noastră s-a răcit și caută întru ale sale”.

Oare Îl căutăm cu adevarat pe Hristos? Atunci ar trebui să nu mai fie atâtă răutate.

Cât sunt de adevărate cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov: ,,Nu puteți opri cu mâinile voastre slabe valul apostaziei care este plecat, dar să fiți lămuriți fiecare să nu cădeți în înșelare și să constientizați și pe aproapele vostru”.

Așadar mâinile au fost slabe și valul apostaziei a măturat Rădeniul.

Căderea era iminentă pentru nevegherea noastră.

Pentru că am prevăzut pericolul prăbușirii Rădeniului și nu am făcut nimic să împiedic acest lucru mă judecă conștiința.

Este adevărat că am strigat în acea scrisoare în 18.01.2018, dar nu a fost suficient, nu am stăruit, iar după aceea am tăcut, văzând direcția spre care se îndreaptă schitul – îndepărtarea de Hristos.

Faptul că am tăcut mă face și mai vinovată pentru că a tacea este a treia formă de necredință, poate mai grava decât prima și a doua, pentru că tu conștientizezi pericolul îndepărtării de Dumnezeu și stai cu mâinile încrucișate și nu faci nimic.

Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte pentru tăcerea și nevegherea mea.

Și pentru că nu mai vreau să repet greșeala vin acum, după prăbușirea Rădeniului şi strig mai tare sperând de data aceasta să fiu auzită :

De un an și jumătate suntem în înșelare. Ne aflăm pe calea pretinsei acrivii a Sfinților Părinți, numită doar formal așa, pentru că în realitate am văzut cu toții, că este o cale lumească, amestecată cu mândrie pătimașă, ură, viclenie și îndreptațire de sine după concepțiile celor care se consideră drept cei mai mari apărători ai Ortodoxiei: Părintele Sava cu adepții săi, părintele Ciprian Staicu, părintele Xenofont, părintele Spiridon, părintele Vasile Savin, părintele Elifterie făcându-ne pe toți potrivnici lui Dumnezeu.

Așadar, mărturisirea noastră nu a fost primită de Dumnzeu. A fost o părere de mărturisire – o amăgire.

De aceea a îngăduit Dumnezeu cernerea – din câți am fost, am rămas puțini fără un loc de rugăciune și înșelați.

Să abandonăm această cale de luptă potrivnică lui Dumnezeu și să mergem pe calea împărătească, bătătorită, avându-i alături pe Sfinţii Părinți și deasupra pe Hristos, să mărturisim cu dragoste, bunătate, blândețe și smerenie și astfel îl luăm și pe aproapele lângă noi.

Pentru a fi decredibilizat și mai mult și pentru a se justifica cumva defăimarea care au făcut-o, Mihai-Silviu Chirilă trebuia despărțit și de duhovnicul său – de părintele Antim.

Și nu numai atât, pentru că oricum Mihai-Silviu Chirilă era defăimat și denigrat destul, dar, cu un așa ucenic, care se opune cu toate forțele învățăturii schismatice a părintelui Sava și a Părintelui Staicu, a cărui voce este mereu auzită de ierarhii care au trădat în Creta prin toată activitatea sa în prima linie a luptei împotriva ereziei, părintele Antim nu putea să fie atras de partea părintelui Sava și a părintelui Staicu care umblă prin țară de un an jumătate să dezbine, înșelând mărturisitorii.

A reușit să fărâmițeze mișcarea antiecumenistă din România, să distrugă Rădeniul – centrul ei de rezistență, iar acum încearcă să atragă în înșelare pe cât mai mulți mărturisitori inclusiv pe duhovnicii mai cunoscuți, prin ucenicii vicleni ai sfințiilor lor, pe părintele Antim și părintele Ieronim – părinți care au cuvânt cu putere multă în rândul mărturisitorilor și nu numai.

 Astfel compromiși – făcând parte din această grupare care alunecă spre schismă în afara Bisericii, departe de Dumnezeu – vocea lor să nu mai fie auzită de ecumeniști care au trădat credința noastră în Creta sau dacă se aude să nu mai aibă valoare.

Părintele Sava și părintele Staicu încearcă de un an de zile să-i atragă, de aceea să ne rugăm Maicii Domnului să-i lumineze și să nu cadă în capcana înșelării întinsă de stăpânitorul acestei lumi – vrăjmașul neamului omenesc, care prin uneltele sale – lupi îmbrăcați în piei de oaie – care au luat chip de mari apărători ai lui Dumnezeu, încearcă să înșele până și pe cei aleși.

“Apărătoare Doamnă, apără-ne de vrăjmașii noștri, care se îndârjesc cu tărie să ne îndepărteze de Domnul nostru Iisus Hristos” (Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu “Izbăvitoarea ”)

Acum să ne lămurim fiecare, pe cine slujim, care este scopul luptei noastre, pentru ce ne-am îngrădit de erezie.

Cu ajutorul lui Hristos ne-am îngrădit de erezia ecumenismului – fiara care încearcă să înghită toată lumea și, acum, pentru prietenia cu oamenii care au luat chip de apărători ai lui Hristos dar în realitate provoca tulburare și dezbinare, să ne pierdem mântuirea ?

Așadar, să nu fim părtași la un altfel de creștinism decât cel propovăduit de Sfinții Părinți, după cum ne spune Sfântul Filotei Zervakos, ucenicul Sfântului Nectarie:

Avem încredere în Sfinții Părinții , apoi în duhovnicii noștri, primind sfaturile acestora din urma că de la cei dintâi, atât timp cât sunt în acord cu aceia – nesubstituindu-se lor , altfel vom fi părtași la un altfel de “creștinism”, decât cel propovăduit de Sfinții Părinți, iar fiind astfel nepregătiți ca praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului “vom fi spulberați de urgia despre care se spune că se apropie”.

Cuvioase părinte Antim și cuvioase părinte Ieronim, noi toți vă așteptăm să-L mărturisim curat pe Hristos tuturor oamenilor cu răbdare, dragoste, bunătate, smerenie, și El va rândui cele bune pentru noi. Nu își va lăsa Domnul turma sa.

Cât sunt de adevărate cuvintele marelui nostru duhovnic Iustin Pârvu, care se potrivesc nouă: “Am mers la drum cu oamenii care au crezut, dar și cu oameni care nu au crezut, oameni care s-au devotat, dar și oameni care s-au lepădat, ca și ucenicii Mântuitorului. Trebuie să ne rugăm să nu ne părăsească puterile sufletești, că atunci dovedești cum ești: ucenic, urmaș apostolic, sau Iuda”.

Mai spune părintele: “Adevărata fericire este să fii descătușat de povara întunericului și a păcatului”. Mult adevăr în cele spuse. Să luăm aminte!

Să rușinăm pe cei vicleni plini de ură și răutate si vor conștientiza că numai astfel de mărturisire este primită de Hristos și vor veni și ei în turma noastră.

Maria

Târgu Neamț

https://www.marturisireaortodoxa.ro/scrisoarea-unei-credincioase-din-neamt-celor-care-au-provocat-caderea-radeniului/

Pseudo-patriarhul Bartolomeu nu este doar propovăduitorul ecumenismului, ci chiar conducătorul acestuia

301168.p
Practica tradiției bisericești în lupta cu ereziile și schismele care amenință unitatea Bisericii nu este niciodată doar un protest și o luptă canonică cu teoriile viclene și acțiunile schismatice (anti-canonice), dar, în același timp, reprezintă condamnarea acelor actori ai unei Biserici care îi susține și acționează în consecință. [Notă: Bineînțeles, astăzi, după un întreg secol de propagandă ecumenistă care începe cu eliberarea enciclicei Patriarhale a Patriarhiei Constantinopolului din 1920 „către Bisericile lui Hristos de pretutindeni” (unde comunitățile eretice sunt numite mai întâi „Biserica lui Hristos!), care este considerată cartă a ecumenismului, condusă de Patriarhul Ecumenic, am ajuns în punctul în care pentru noi „sinodalitatea” și „pan-ortodoxismul” au impus abolirea termenilor  „erezie” și „eretici” în lexicul Bisericii – sinodale, prin care orice document care condamnă înșelările și confirmă existența altor biserici dincolo de granițele Bisericii Ortodoxe este considerat inutil! (a se vedea deciziile Sinodului „Creta” din Creta)].
Este semnificativ faptul că în istoria Bisericii se întâmplă adesea ca ereziile și schismele corespunzătoare să fie fixate sub un nume nu numai din conținutul teoriilor relevante (de exemplu: monofiziți, teopaschiți, iconoclaști, papiști etc.), dar și din numele liderilor și a creatorilor lor (de exemplu: Arianism, Nestorianism, Paulicianism etc.).
În secolul al XX-lea, pentru prima dată în istoria Bisericii, această practică tradițională a fost neutralizată în mod artificial  în ceea ce privește apariția și dezvoltarea ereziei moderne a ecumenismului, care, potrivit marelui dogmatist sârb, Sfântul Justin Popovici, este o panerezie. S-a întâmplat și continuă să se întâmple mai ales pentru că această erezie (nedeclarată, în ciuda evidenței ei) este încă permisă (dacă nu protejată) de majoritatea Bisericilor Ortodoxe Locale. Mai mult, în mai multe cazuri, propovăduitorii și susținătorii acestei erezii particulare sunt ei înșiși Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale.
Cel mai important dintre aceste cazuri, cel mai grav și mai periculos precedent, este exemplul Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, care nu este doar propovăduitorul  panerezei moderne, ci chiar conducătorul, ocrotitorul principal și călăuzitorul acesteia. Aceasta nu este o evaluare subiectivă și nu este o opinie privată, ci o convingere comună confirmată necondiționat  pe baza acțiunilor oficiale și a declarațiilor publice, precum și a documentelor promovate de acest patriarh – Întâistătătorul,unicului glorios Scaun Ortodox al Constantinopolului.
Datorită funcției sale, Patriarhul Bartolomeu a reușit să rămână neatacat, evitând confruntări și acuzații canonice, deși a rănit adesea sentimentele tuturor credincioșilor ortodocși (păstori și turme) prin acțiunile sale anti-ortodoxe și anticanonice și credințele sale pur eretice.
El este însuși (conform propriei sale declarații) un continuator credincios al liniei predecesorului său –  Patriarhul mason Athenagoras, care era dedicat sincretismului și pan-religiei. Aceasta este o linie trădătoare a Ortodoxiei. Zi de zi devine tot mai clar și mai evident că Patriarhul Bartolomeu se străduiește să proclame și să se definească în mod real ca al doilea Papă (Oriental) și să transforme Patriarhia Constantinopolului într-o super-patriarhie recunoscută pe plan internațional politic, iar poziția Bisericii – drept noul Vatican Oriental (desigur, în cel mai rău scenariu posibil)!
Recent, acest lider deschis apărător al Bisericii împotriva panerezei ecumenismului, după experiența traumatică (pentru el) a încercării de a subjuga Ortodoxia mondială prin tristul si infamul „Sfânt și Mare Sinod”, organizat de el și convocat acum doi ani în Creta, a ales o „nouă cale” pentru răspândirea și întărirea puterii sale, în acord cu teoriile sale despre un „Papă Oriental”.
Bartolomeu urmărește acum prin metoda testată și „încercată” de a dezbina și a cuceri (inclusiv provocând o schismă în corpul Bisericii), astfel încât el însuși și planurile sale să fie slăbiți pe termen scurt, dar pe termen lung să submineze puterea și influența celor care au îndrăznit să împiedice realizarea marelui său vis, convocarea primului Sinod Ecumenic (Universal), al cărui scop a fost legitimarea sinodală a panereziei ecumenismului într-o manieră pan-ortodoxă.
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cunoscut pentru caracterul său răzbunator (așa cum a învățat Biserica Greacă din experiența sa amară), și-a desfășurat planul pentru o schismă indirectă în turmă și o tăiere ecleziastică (jurisdicțională) a „oponenților” Bisericii Sale – cei care se opun ambițiilor sale de a deveni un super-patriarh și de a face din Patriarhia Constantinopolului, „Vaticanul” oriental. Acești oponenți, pe lângă Patriarhia Moscovei, sunt vechea Patriarhie Antiohiană și Patriarhia Sârbă.
În avantajul propriilor sale interese în legătură cu obligațiile și sprijinul acordat de binecunoscuta superputere politică (SUA), ambițiosul Patriarh  ar putea „dirija” (cum vom vedea probabil în viitorul apropiat) alte două eparhii ale altor Patriarhate (după Ucraina) catre „autocefalie” transformându-le în sateliți ai Fanarului.
Vorbim aici de Muntenegru (o metropolă a Patriarhiei Sârbe) și de eparhiile situate dincolo de granițele Siriei (în statele vecine), care aparțin jurisdicției Patriarhiei Antiohiene! După evenimentele politice legate de așa-numita „Macedoniană”, candidatul pentru „victimă” în planurile Fanarioților este  așa-numita „Biserică Macedoneană” (denumită canonic Arhiepiscopia Ohrid), care este canonic teritoriul Patriarhiei Sârbe și de mulți ani se află într-o stare de schismă, izolată și nerecunoscută de lumea ortodoxă.
Poziționându-se în calitate de păstor credincios și apărător scrupulos al drepturilor istorice ale Patriarhiei Constantinopolului (așa cum se simte el însuși), el ignoră complet drepturile celorlalți frați și este pregătit, punându-se sub masca apărătorului autonomiei și a luptătorului pentru independența administrației și a structurilor Bisericii Locale, pentru a redresa în mod miraculos schismaticii, pentru a-i recunoaște necondiționat și pentru a semăna controverse și schisme ecleziastice (încălcând în mod clar ecleziologia ortodoxă și introducând, în ciuda propriei sale asigurări contrare, în sfera deciziilor Bisericii, criteriile statului etnic si secular).
Având în vedere cele de mai sus, având în vedere „Tomosul autocefaliei” recent acordat schismaticei formațiuni a noii „Biserici” a Ucrainei (eludând singura Biserică Ortodoxă Canonică care există acolo, împotriva voinței Patriarhiei Moscovei, care are acolo autoritatea canonică), teza că Patriarhul Bartolomeu a devenit o adevărată amenințare pentru Orientul Ortodox este confirmată.
Nu trebuie să uităm că această amenințare continuă să corodeze Ortodoxia și să submineze unitatea Bisericii Ortodoxe și, în cele din urmă, servește pregătirii majorității pentru a recunoaște pseudo-sinodul din Creta, care este încheierea unui dialog teologic fără finalitate cu papiștii și restaurarea comuniunii depline cu cei care au luptat în mod deliberat împotriva credinței noastre și a familiei noastre!
Această amenințare, îndreptată direct către credința ortodoxă și unitatea Bisericii Ortodoxe Răsăritene, ar trebui neutralizată canonic cât mai repede posibil, de Ierarhii Ortodocși din întreaga lume situați în ținuturile celor care păstrează credința adevărată, considerându-se păstori ai Bisericii, care au promis să transmită legămintele inviolabile și să respecte regulile și statutele sacre ale Bisericii Ortodoxe Sfinte a lui Hristos. Fie ca Dumnezeu să îl îngăduie!
Demetrios Anagnostou
Tradus de Jesse Dominick
AgionOros.ru
2/18/2019

Patriarhia Română și schisma din Ucraina

patriarhul-bartolomeu-si-patriarhul-daniel-la-cotroceni-1024x683

Patriarhia Română și schisma din Ucraina. Suspiciuni și îngrijorări în privința unor decizii necanonice. BOR va trebui să aleagă între dezbinarea ortodoxiei și supunerea față de coaliția politică SUA-Vatican. Cui vor sluji sinodalii BOR?

Patriarhia Română, 
În captivitatea Constantinopol-NATO sau liberă în Hristos?

Conjunctura bisericească actuală este foarte presantă. Erezia ecumenistă și schisma între Biserici cu sămânță de papism sunt factorii care pun la încercare viața în Hristos în Ortodoxie. Desigur că oricine își poate împlini rugăciunile și datoriile față de Hristos chiar și în condițiile actuale în maximă simplitate. Totuși cei care se maturizează duhovnicește și mai ales cei care au responsabilități în administrația bisericească se confruntă cu o dilemă: Pot fi nepăsători la deraierea Bisericii noastre de pe făgașul evanghelic? Altfel spus, putem fi indiferenți, dincolo de viața strict duhovnicească personală, la schimbările majore din Patriarhia Română?

Ecumenismul, legalizat la Sinodul din Creta, este în strânsă legătură cu dezbinarea produsă de schisma din Ucraina, cu ecou în toată Ortodoxia. Ambele direcții provin de la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol (PE), care a convocat Sinodul menționat și a emis pretenții papale de dominare asupra întregii Biserici Ortodoxe. Deocamdată celelalte Biserici Locale sunt doar târâte pe această direcție. Dar oare, după trădarea majoră din Creta, vor reuși să se opună ierarhii noștri direcției neortodoxe până la urmă? Această întrebare apare și ca urmare a articolului recent de pe site-ul oficial patriarhal în care este evocată elogios „personalitatea” Patriarhului Atenagora ca cel ce „«A îmbrățișat pe ortodocși și pe neortodocși» și «a deschis fereastra Patriarhiei Ecumenice către Occident»[1]. În general linia Patriarhiei este oficioasă, evazivă și surdă la problemele fierbinți de parcă totul este roz și imaculat la extrem. Până în acest moment este bună această poziționare ca așteptare a rezolvării rezonabile a chestiunii ucrainene, fără tiranie și implicații orgolioase. Totuși există un mare dubiu dacă Sinodul nostru va reuși să facă față presiunii sau va claca la fel ca în 2016 la Creta. Iar această îndoială că sinodalii vor apăra credința în momentele cheie este alimentată și de derapajele majore precum ale unor ierarhi ca Mitropolitul Teofan, care a participat religios fără remușcări la o sărbătoare evreiască.

În acest moment, există o problemă majoră în Ortodoxie: Patriarhia Ecumenică. Deși este prima în diptice, adică are cel mai înalt loc onorific, emite în ultimul timp (de un secol) pretenții papiste de dominare absolută. Acestea au fost scoase la iveală mai ales recent de presa rusească în urma schismei din Ucraina. Un personaj cheie a fost Patriarhul Atenagora, cel lăudat de trustul Basilica. Deși nu este el deschizătorul de drumuri, așa cum este prezentat în unele articole, rămâne o figură emblematică pentru sabotarea din interior a Ortodoxiei. Pentru a înțelege configurația actuală a lumii ortodoxe, este nevoie să cunoaștem actorii principali și acțiunile lor.

Jurisdicția ortodoxă în Ucraina

Creștinarea rușilor în 988 a fost făcută sub tutela Constantinopolului, astfel că ei au rămas pe o linie ortodoxă, nu catolică, cu Roma. De aceea au și apărut conflictele religioase și chiar politice cu Lituania, dar mai ales cu Polonia catolică în sec. XIII-XVII. Un moment important în istoria statelor slave l-a constituit domnia cneazului Alexandru Nevski, canonizat ulterior ca Sfânt. El a pus capăt războaielor fratricide și a dus o politică de unitate în jurul credinței. Ca „Mare Prinț de Vladimir și Kiev, pe scurt, a preferat să fie mai degrabă supus politic tătarilor decât să fie supus duhovnicește catolicilor[2]. Practic slavii s-au menținut în istorie prin puterea credinței ortodoxe, după dictonul cneazului: „Dumnezeu nu se găsește în putere, ci în Adevăr!”.

În momentul când a apărut unirea semnată la Ferrara-Florența, ea a fost expresia compromisului de credință pentru a primi ajutor în fața turcilor, tocmai pe dos decât conștiința slavă. „Și astfel, la acea vreme, Biserica Rusă de Răsărit – a Moscovei, împreună cu Marele Prinț Vasili a fost îngrozită de ideea unirii cu Roma schismatică, așa că și-au declarat autocefalia de Constantinopol. Biserica Rusă s-a ridicat la autocefalie pentru a scăpa de greșelile eretice-schismatice ale Constantinopolului.”[3] Recunoașterea oficială a statutului de Patriarhie a survenit în 1589 și definitiv în 1593 de la Constantinopol, când a fost discutată și problema calendarului gregorian, proaspăt apărută în 1592. La acea vreme Kievul, adică o mare parte din Ucraina de astăzi, era sub dominație poloneză. Unirea bisericească cu Moscova a intervenit abia un secol mai târziu, în 1686, deoarece Constantinopolul nu mai putea asigura bunul mers într-o zonă atât de îndepărtată și cu probleme deosebite provenite din partea greco-catolicilor.

În schimb, astăzi Fanarul hotărăște că revocă cedarea Kievului în mod unilateral, de parcă ar mai avea acest drept. Se folosește de faptul că acest teritoriu a fost cândva jurisdicție a sa, evitând să invoce alte motive. Ciudat și necanonic este faptul că recunoaște și acordă autocefalia unor facțiuni schismatice, nu Bisericii canonice din această zonă. La fel de greșit este și faptul că face acest lucru fără consultarea celorlalte Biserici Locale. Deci rupe din jurisdicția Bisericii Ruse și trece peste toate celelalte Biserici autocefale, de parcă ar fi un factor suprem de decizie.

În tomosul acordat sunt făcute unele afirmații de supremație papală[4], pe baza cărora a fost emis, de fapt, acest act. Cu toate că papismul a fost condamnat și este o rană serioasă în creștinism, ne putem întreba ce a determinat PE să cadă în aceeași greșeală evidentă. E greu de crezut că ar fi făcut acest gest din proprie alegere.

Pretențiile de superioritate ale Constantinopolului

Această dorință de supremație nu a fost exprimată pentru prima dată acum, ci doar la un nivel foarte strident. Istoria acestei ambiții este mai veche. Ea nu a început nici cu Patriarhul Atenagora, nici cu Meletie Metaxakis (1921-1923), ci cu Ioachim III (1878-1884, 1901-1912), care a emis un act în 1908 de transferare a diasporei din America de la Constantinopol către Atena[5]. Acesta socotea că toată diaspora era sub autoritatea Constantinopolului conform canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, ce prevedea doar administrarea teritoriilor foste bizantine, dar apoi cucerite de barbari.

Pe lângă aspirația de a avea jurisdicție asupra diasporei, au intervenit de-a lungul timpului și alte tendințe: ecumenismul și dominația cu iz papist. Cum se explică acestea? Doar cei ce le-au promovat pot ști aceasta, însă noi putem face unele observații și speculații pertinente pe marginea lor.

În primul rând, după independența Greciei (1821) și autocefalia Atenei (1850), Constantinopolul a rămas cu o jurisdicție foarte, foarte mică, cu teritoriile numite astăzi „noi”, care au fost înglobate mai târziu în statul grec și astăzi au un statut bisericesc dubios. Aceasta, coroborată cu independența statelor balcanice, a dus la dispute cu privire la diaspora, singura șansă de a-și lărgi arealul și a-și justifica existența. Între greci a fost un astfel de conflict cu privire la teritoriul din SUA în 1908. După ce teritoriile „noi” au trecut în componența Greciei după războaiele balcanice din 1912-1913 și după ce Asia Mică a devenit teritoriu al statului turc nou înființat, Constantinopolul a rămas practic fără jurisdicție. Aproape că nu-și mai justifica existența.

În perioada de după Primul Război Mondial, apare în scenă o figură notabilă, Patriarhul Meletie IV Metaxakis (1921-1923). A ajuns pe tron după ce fusese Întâistătător al Atenei și tocmai în perioada când era anchetat pentru o seamă de delicte și în primejdie să fie depus. Cu toate acestea, este ales Patriarh Ecumenic în 1921. Deși fusese ales un alt ierarh, Gherman, până să fie întronizat, acestuia i s-au propus sume mari de bani pentru a se retrage în favoarea lui Meletie. Dacă 10.000 de lire nu l-au convins, 100.000 plus alte ajutoare materiale pentru Biserica în ruină a Constantinopolului l-au determinat să cedeze locul[6] spre binele material al Patriarhiei. În acea vreme Meletie se afla în SUA, unde avea relații ecumeniste cu anglicanii. Se pare că ajutorul i-a venit din partea unor factori politici. Nu este de neglijat nici faptul că devenise mason în Cipru încă din 1909[7]. Iar activitatea sa, deși scurtă, a fost foarte prolifică în sens negativ. A avut o deschidere către anglicani, a pus stăpânire peste diaspora și a schimbat calendarul iulian fără un acord pan-ortodox, provocând o dezbinare ce durează până acum.

Nu poate fi trecută cu vederea afinitatea cu ecumenismul pe care au avut-o Patriarhii constantinopolitani începând cu Ioachim al III-lea, care a emis o celebră Enciclică în 1902. Însă cel mai notoriu este Atenagora, care a ridicat reciproc, împreună cu Papa Paul VI, anatema dintre catolici și ortodocși în 1965. Acest Patriarh este și cel care a sprijinit decisiv pregătirea unui Sinod Panortodox, care s-a întrunit în final în 2016[8].

Cu toate eforturile ecumeniste ale Fanarului, apropierea de eretici nu ar fi dat roade pentru că toți credincioșii aparțin de celelalte Biserici autocefale. Orice demers fără turmă rămâne doar pe hârtie. Astfel că a fost nevoie ca această direcție să fie impusă și celorlalte Biserici, lucru realizabil prin proclamarea dominației de la Istanbul asupra tuturor. Culmea acestor pretenții a fost atinsă de Patriarhul actual, Bartolomeu. În discursul său de anul trecut din cadrul Sinodului local, el a declarat printre altele: „Patriarhia Ecumenică constituie pentru Ortodoxie «aluatul care dospește toată frământătura» (Gal. 5:9) Bisericii și a istoriei… Începutul Bisericii Ortodoxe este Patriarhia Ecumenică… Patriarhul Ecumenic este capul a tot trupul… Dacă Patriarhia Ecumenică […] ar părăsi scena inter-ortodoxă, Bisericile Locale ar fi ca o ‘oaie ce nu are păstor’ (Mt. 9:36)… Este demn de menționat aici hotărârea canonistului Miodrag Petrovic, că ‘Arhiepiscopul de Constantinopol are privilegiul de a judeca și adjudeca conflictele dintre episcopi, cler și mitropoliții altor Patriarhi’[9].

Noua concepție papistă de la Constantinopol a fost trecută și în documentele din Creta. Iată câteva exemple observate de Pr. George Maximov:

  • „În probleme de interes comun și care cer… o revizuire pan-ortodoxă, președintele [adunării episcopilor] se va adresa Patriarhului Ecumenic pentru acțiuni ulterioare” (Diaspora ortodoxă, 6);
  • “Pe parcursul discuțiilor viitoare pan-ortodoxe, Patriarhul Ecumenic va stabili consensul unanim al Bisericilor Ortodoxe” (Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, 10):
  • „Pe teritoriul diasporei ortodoxe, nu vor fi stabilite Biserici autonome cu excepția cazurilor de acord pan-ortodox furnizat de Patriarhul Ecumenic” (Autonomia și modul ei de proclamare, 2d);
  • “În caz că se ridică diferențe de opinii… părțile participante se vor adresa împreună sau separat Patriarhului Ecumenic, încât cel din urmă să găsească o soluție canonică la problemă” (Autonomia și modul ei de proclamare, 2e).”[10]

Dacă până acum intențiile Fanarului au fost mai discrete, în ultima vreme, începând cu Sinodul din Creta și autocefalia Ucrainei, ele sunt evidente: distrugerea Ortodoxiei.

Istoria politică secretă a Patriarhiei Ecumenice

Lipsa de scrupule dovedită de unii Patriarhi stârnește curiozitatea. Cum de au ajuns în asemenea postură: neortodocși pe scaun patriarhal, în măsură să dicteze soarta Bisericii? Chiar dacă nu ar fi fost credincioși sinceri, totuși este foarte greu să-și imagineze cineva cum de acceptă asemenea personaje să lupte cu propria instituție, practic să întreprindă acțiuni în defavoarea lor. O explicație plauzibilă este că ar fi fost vânduți, că au fost determinați cu forța sau prin persuasiune să urmărească interese străine. Ipoteza aceasta nu este deloc de neglijat dacă este să luăm în calcul câteva aspecte din activitatea Patriarhilor Ecumenici.

După Meletie Metaxakis, un alt Patriarh cu legături evidente în sferele geopolitice este Atenagora (1948-1972). Acesta a avut legături strânse și evidente cu președintele Truman al SUA. A fost trimis pentru a-și prelua scaunul de Patriarh chiar cu avionul personal al președintelui. Chiar canalele oficiale ale Diocezei grecești din America, subordonate PE, afirmă negru pe alb:

„Nu cu mult în urmă, Președinții americani au înțeles că sprijinul activ al Washingtonului și apărarea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol nu erau doar consecvente cu principiul libertății religioase, ci erau chiar o resursă importantă, globală pentru a sublinia și comunica valorile americane în zonele gemene ale relațiilor internaționale și diplomației Marii Puteri. Istoria care cuprinde viziunea oficială a Patriarhiei ca un partener unic pentru accentuarea ideilor democratice în afară și pentru promovarea obiectivelor umanitare în lume a fost, în orice caz, sustrasă conștiinței publice în timp ce a fost constant erodată din memoria instituțională a elitei politice externe a acestei țări.

   Documentele recent declasificate ale Departamentului de Stat scot la iveală o poveste fascinantă, o narațiune alternativă a interesului american în și angajamentul cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol în perioada cea mai critică probabil a istoriei politicii externe a SUA.”[11]

Când realizezi că Truman a fost prima și singura persoană care a utilizat armele nucleare pe alte ființe umane și că Marile Puteri sunt rar preocupate cu altceva mai mult decât… ei bine… puterea, începi să vezi că aceste cuvinte plăcute sunt doar eufemisme. Întrebați pe creștinii din Orientul Mijlociu sau din Serbia pe acest subiect, cum i-a ajutat „promovarea democrației” occidentale când a venit sub forma unor „bombardamente așternute pentru pacea lumii. […]

Încă o dată, cuvântul cheie aici este unealtă; religia era pe post de a fi folosită ca o unealtă. El vedea Fanarul ca un aliat folositor, un pion în bătălia lui pământească cu Uniunea Sovietică – nu o luptă pentru mântuirea sufletelor, ci pentru victoria în propriile sale scopuri politice. „Ansamblul pan-religios” al lui Truman, care ar include, de asemenea, Vaticanul, a avut un scop cheie: plasarea unui cetățean american pe tronul de Constantinopol. […] Tot acest ecumenism începe să aibă o origine și un scop clar acum. Ca și în cazul Unirii florentine înainte, încă o dată Constantinopolul a crezut că ar fi putut să se salveze prin politica cu Occidentul[12].

Se pare că SUA nu doar că l-a folosit pe Atenagora, ci s-a implicat direct în alegerea lui[13], după mai multe surse. Mai mult, „[Truman]… a accentuat în mod deliberat statutul ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol – ca prim Scaun Patriarhal printre egali, care se bucură de o egidă spirituală asupra Bisericilor Ortodoxe – ca un prilej de a zădărnici eforturile politice ale Moscovei de a proiecta Biserica Rusă drept un rival global al Constantinopolului[14].

Relațiile actuale dintre PE și SUA nu s-au diminuat, ci pot fi întrevăzute din diferite situații. Practic, PE a devenit un domeniu al intereselor occidentale.

Participarea lui Michael Huffington la sărbătorirea întronizării episcopului Meletie[15], legăturile PE cu John Podesta, loial familiei Clinton, nu pot fi întâmplătoare. Iarăși, întâlnirea dintre fostul ambasador american în Ucraina, care a contribuit la realizarea Maidanului, cu Mitr. Ierotheos Vlachos la Vatopedi este dubioasă, cu comentariul: „Am avut o discuție importantă despre Ortodoxia din lumea largă și despre sprijinul SUA oferit Patriarhiei Ecumenice[16]. Probabil aceasta explică adeziunea Mitropolitului și Mănăstirii Vatopedi la politica Fanarului.

Sinodalitatea ca răspuns la supremația papistă a Fanarului

Nu doar că pretențiile de dominație ale Constantinopolului trebuie dărâmate și înlocuite cu credința într-o Biserică sobornicească, ci chiar este necesară convocarea unui Sinod Panortodox pentru a reglementa problemele spinoase deja puroiate. Atât ecumenismul, ca erezie, trebuie condamnat sinodal, cât și problema autocefaliei ucrainene trebuie abordată de toate Bisericile împreună, nu doar separat. Tergiversarea lucrurilor nu duce decât la o rană mai mare și mai greu de vindecat, ba chiar cu probabilitatea de a merge în mai rău. Lipsa de reacție în bine va da prilej răului să meargă mai departe.

Deocamdată se pune o problemă acută: cine să convoace un astfel de Sinod? „Dreptul de a convoca un Sinod Pan-ortodox nu ar trebui să aparțină numai primului Întâistătător din diptice, ci oricărui Întâistătător dintr-o Biserică Locală. Limitând acest drept doar la Patriarhul de Constantinopol face imposibilă convocarea unui Sinod în cazul unei acuzații împotriva Patriarhului de Constantinopol din partea unei Biserici Locale și, de fapt, face ca Patriarhul acelei Biserici să nu fie răspunzător nici unei proceduri juridice, ceea ce contrazice ordinea canonică din Ortodoxie.”[17] Ba este îndoielnică chiar și opinia că acest drept revine în ordinea dipticelor, după cum sugerează unii (clerici ruși)[18]. Orice Biserică autocefală ar trebui să aibă acest drept, dar în măsura în care răspund și celelalte. E drept că încă nu a sosit momentul convocării unui asemenea Sinod, dar el este iminent. După ce Sinoadele Bisericilor Locale vor fi luat în primăvara acestui an decizii cu privire la problema ucraineană, cu siguranță se va pune problema convocării. Ori pentru a stabili o hotărâre comună, în caz că vor exista divergențe, ori pentru a fi adeverită decizia majorității covârșitoare. Oricum există două părți, rusă și fanariotă, în divergență.

Pe lângă rezolvarea acestei probleme punctuale, mai este necesară definirea ordinii ierarhice în Ortodoxie, anume sinodalitatea. Doar Hristos este capul Bisericii, nici o altă persoană sau instituție pământească. Această definiție trebuie stabilită clar pentru a pune capăt expansiunii Constantinopolului, care a ajuns la un apogeu, și nu poate fi stopată altfel.

Cealaltă problemă, ecumenismul, trebuie definită iarăși foarte limpede: Biserica lui Hristos este doar cea Ortodoxă, iar celelalte sunt erezii și nu participă la unitatea creștină. Acesta este principiul dintotdeauna, nu cel semnat în Creta.

Pe lângă aceste chestiuni, desigur că mai există și alte puncte fierbinți, unul fiind chiar existența Fanarului în condiții care ar impune mutarea sau dizolvarea Patriarhiei. Și multe altele, cum ar fi diaspora, autocefalia, calendarul bisericesc, dipticele. Totuși primordiale sunt ecumenismul și primatul pretins al Constantinopolului.

Credincioșii români și Patriarhia

Fiecare își vede de credința sa și va da seama de faptele sale proprii. Mulți Sfinți au trăit în condiții adverse și s-au mântuit. Totuși există și o responsabilitate comună. Noi, ca români și creștini, putem fi indiferenți la direcția greșită pe care ne conduc ierarhii BOR? Nu avem nici o responsabilitate față de Biserica neamului nostru în prezent, dar mai ales pe viitor?

După cum am mai menționat, în conștiința rusă s-a impus Sf. Alexandru Nevski ca un cneaz care a unit pe slavi prin credință. Pe când bizantinii/grecii au căzut prin concesiile dogmatice făcute și au pierdut și dăinuirea pământească. Oare nu sunt acestea exemple relevante și pentru noi?

Un alt aspect: O Biserică slabă, supusă factorilor politici, nu va genera o credință slabă, ezitantă în adepții ei? Oare mai este cineva încrezător în Biserica noastră după Sinodul din Creta? Doar un nebun. Cum ne vom simți noi, în particular, după un eventual eșec și aderarea ierarhilor noștri la schisma ucraineană?

Până atunci, revenind la articolul elogios față de Patriarhul Atenagora de pe portalul Basilica, cum nu tremură sufletul în noi prevăzând iarăși decizii dezastruoase în ton cu Patriarhia trădătoare de Constantinopol? Ce încredere mai putem avea în ierarhia noastră? Nu uităm că suntem în mâinile lui Dumnezeu, nu ale episcopilor, totuși nu putem trece cu vederea nici atenționarea Mântuitorului cu referire la păstorii mincinoși: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16:6), „feriți-vă de proorocii mincinoși” (Mt. 7:15), „vedeți să nu vă amăgească cineva,… căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Mt.24:4,24).

Nu consider că ar fi potrivită o atitudine de dizidență, ci solidară cu ierarhia, chiar dacă au intervenit decizii eretice. Până la o hotărâre sinodală, Biserica îi cuprinde și pe ecumeniști. Lucrul acesta îl afirmă rânduiala canonică a Bisericii care pedepsește comuniunea doar cu cei condamnați[19]. Chiar și Sfântul Patriarh Iosif al Constantinopolului afirma că nu este condamnabilă comuniunea cu hulitorii necondamnați în răspunsul la solicitarea împăratului de a primi unirea cu Roma eretică: „Marele Chiril îl numea pe hulitorul Nestorie frate și împreună-slujitor și Sanctitate și îi scria lui? Da, cu adevărat, dar înainte de condamnare; nicidecum după caterisire. Dar și papa s-a arătat că este excomunicat și cum l-aș putea numi frate și împreună-slujitor?[20]. Este evident că se poate păstra comuniunea cu arhiereii aflați în greșeală până la condamnarea lor sinodală, cum la fel poate fi întreruptă pomenirea lor conform canonului 15 I-II. În situația de față, trebuie să contribuim la lămurirea subiectelor dogmatice și a problemelor provocate de schisma ucraineană fără a ne rupe inutil de comuniunea cu Biserica. Gravitatea greșelilor reclamă întreruperea pomenirii sau o atitudine similară de dezaprobare pentru a îndrepta cele săvârșite în Creta și pentru a preîntâmpina o viitoare adeziune la schisma ucraineană și la erezia primatului Patriarhiei de Constantinopol.

Cum ne putem numi credincioși ortodocși fără a lua atitudine față de ereziile și greșelile care bântuie Biserica? Acceptarea acestor deviații ne strivește duhovnicește sub greutatea politicii și intereselor pământești, făcându-ne să pierdem cerul și seninătatea inimii. Așa cum adeziunea la credința și trupul Bisericii ne sfințește, la fel și abdicarea de la puritatea principiilor ortodoxe ne întinează. Desigur că nu poate oricine să ia o atitudine coerentă și eficientă pentru că nu este la măsura aceasta. Dar fiecare poate să nu aprobe cu seninătate devierile care năvălesc peste noi. Iar duhovnicii, preoții și mai ales cei în funcții de decizie au chiar datoria să reacționeze și să îndrume corect turma cuvântătoare, altfel vor avea mare vină în fața lui Dumnezeu. Dacă ar fi lăsate deoparte rigiditatea pătimașă și laxitatea compromițătoare și ar prima interesul comun al Bisericii, o voce și o atitudine ziditoare sigur se vor contura.

Unitatea Bisericii, atât de trâmbițată astăzi, nu este doar o armonie exterioară între membrii Bisericii, ci unire și comuniune a lor bazată pe adevăr. Deci fiecare este dator să apere această unitate, să nu o saboteze nici prin trădarea dreptei credințe, nici prin atitudini de vrajbă și dihonie. Povara participării la ruperea unității Bisericii este de neiertat; de aceea e bine să fie preîntâmpinată măcar în Patriarhia Română.

ierom. Lavrentie Carp

Nota redacției:

Schisma ucrainenă rămâne una dintre cele mai grave probleme actuale în ortodoxie. Liderii acestor formațiuni schismatice au susținut homosexualitatea, dar și scandalurile politice din Ucraina împotriva unor lideri politici incomozi pentru SUA și UE. Aceleași forțe politice susțin financiar și Patriarhia Ecumenică, cea care s-a răzgândit peste noapte să nu-i mai declare schismatici pe cei răzvratiți împotriva Bisericii, ci de acum să le acorde recunoaștere. Este evident că aici este o lucrare a masoneriei, la fel ca și pseudosinodul din Creta care a fost organizat pe aceleași principii. Puternicii zilei s-au simțit ofensați că Biserica Rusă a respins deciziile din Creta, iar în același timp au devenit conștienți că această Biserică locală trebuie subminată.

Problema este legată și de atitudinea Patriarhiei Române. Vedem o tăcere pe siteurile ortodoxe din România, mai ales pe cele care (direct sau indirect) sunt sub influența Patriarhiei de la București. Site-uri care până nu demult condamnau schisma din Ucraina, iar acum, când problema a devenit tot mai acută, se abțin de la comentarii.

O altă problemă este aceea că grecii pun “patriotismul” elen mai presus decât dreapta credință și unitatea Bisericii Ortodoxe. Astfel au ajuns să susțină punctele controversate din Creta, iar acum dau semne că vor susține fracțiunea schismatică din Ucraina, doar pentru a “salva” imaginea unui patriarh compromis de origine greacă: Patriarhul Bartolomeu de la Constantinopol. Această mentalitate o au și unele mănăstiri athonite.

Menționăm că unele organe de presă ucrainene sunt optimiste în această privință, având convingerea că România și țările grecești vor acorda recunoaștere schismaticilor ucraineni. Aceste “semne” premergătoare aduc suspiciuni asupra unei decizii necanonice, dar sub influența politicului, pe care Patriarhia Română ar putea să o ia în viitorul apropiat.

http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2019/02/patriarhia-romana-si-schisma-din.html

Nepomenitori greci, despre strategiile stiliste ale monahului Sava și ale însoțitorilor săi în România

hristos_-_pomul_vietii_-_vita_de_vie.jpg

Propunem spre lectură publicului românesc trei articole din presa ortodoxă greacă online, două scrise de domnul Ioannis Rizos din Grecia, creștin nepomenitor, și un mesaj publicat de un credincios participant la ultima conferință a monahului Sava din Ptolemaida, Grecia, cu câteva zile înaintea venirii delegației la București. Cele trei articole atrag atenția asupra apropierii monahului atonit Sava Lavriotul de gândirea stilistă.
Primul articol prezintă apropierea monahului Sava de grupări stilistă în toamna anului 2017, când în România preotul Staicu începea lupta contra preoților participanți la întâlnirea de la Beiuș și promova așa-numita sa „acrivie”, fiind un fel de „înaintemergător” monahului Sava, care, peste câteva luni a apărut în România și s-a pus în fruntea unui grup creat de cei ce au îmbrățișat pretinsa „acrivie” a celor doi.
Al doilea articol ne prezintă prima etapă a turneului monahului Sava din ianuarie 2019 și ne spune câte ceva despre ideile stiliste ale celor care l-au însoțit în acest turneu.
Al treilea ne vorbește despre audiența stilistă a ultimei conferințe a monahului din Grecia și despre caracterul secret al întâlnirii.

 

Leul ereziei și tigrul schismei[1]

De Ioannis Rizos

Există o acțiune de culise, ascunsă,  desfășurată de un grup format din monahi aghioriți nou-îngrădiți (nu mai mult de zece la număr) și un arhimandrit din afara Sfântului Munte, care pregătește terenul pentru ca cei nou-îngrădiți să treacă peste noapte în rândurile celor care țin calendarul pe stil vechi.

Poate că eșecul răsunător al modului de administrare a îngrădirii (a se vedea fiascoul cu p. Th. Zisis[2], a se vedea fiascoul numărului mic de semnături care s-au strâns pentru „Declarația de la Oreokastro”, la care au semnat 262 de oameni din întreaga lume!) i-a silit să cedeze în fața a ceea ce odată respingeau.

Acum doi ani, am avut o dispută cu ieromonahul X (membru al acestui grup) pentru că nu voia să folosim cuvântul „îngrădire” pentru a nu fi asociați cu [gruparea stilistă – n. red.] “Creștinii Ortodocși Autentici”[3]! Acum promovează el însuși fuziunea dintre nou-îngrădiți și [gruparea stilistă – n. red.] „Creștinii Ortodocși Autentici”.

În timp ce în Declarația de la Oreokastro se menționează: „…nu trecem la înființarea altei «biserici», departe de noi blasfemia aceasta!, nici nu aderăm la vreo altă formațiune bisericească”, mărturii recente ne spun că pr. S.[4], „lider” al acestui grup, a afirmat: „Creștinii Ortodocși Autentici au Taine”.

Susțin întoarcerea la calendarul iulian. Mă opun însă schismei, întreruperii comuniunii ecleziastice, „bisericii” și para-bisericilor create de cei care nu au fost de acord atunci cu introducerea noului calendar, de vreme ce problema putea afla tămăduire potrivit sfinților primului mileniu. De asemenea, mă opun și celor care improvizează post factum scuze pentru a dezvinovăţi abateri eclesiologice anterioare, care au dus la statornicirea unei schisme.

Susținătorii calendarului vechi și ai calendarului nou s-au acuzat unii pe alții în mod oficial că sunt schismatici, o parte considerând-o pe cealaltă a fi lipsită de Har și de Taine. Documentele oficiale încep, de o parte, cu Enciclica Bisericii Greciei din 1926 și, de cealaltă parte, cu Enciclica pr. Hrysostom Kavouridis din Florina, din anul 1935.

Dacă admitem că [gruparea stilistă – n. red.] Creștinii Ortodocși Autentici a fost și este biserica adevărată, va trebui să admitem în mod necesar că numai ei au Taine și prin urmare, Biserica pe stil nou din 1924 nu este biserică, fiind lipsită de Har și de Taine. Cu alte cuvinte, noi toți, din 1924 încoace, suntem nebotezați, de atunci și până acum preoții, episcopii, călugării și poporul credincios s-au născut și au murit în afara Bisericii și a mântuirii. Ne aflăm, în fapt, în aceeași situație cu papistașii, anglicanii, protestanții, monofiziții!

Astfel, monahii athoniți anterior amintiți (și credincioșii care îi vor urma) ar trebui să se reboteze sau să primească din nou mirungerea, iar preoții să se hirotonească din nou (?) Dacă își propun deci să aducă poporul „pe vechi”, să facă mai întâi ei înșiși în mod public „cele necesare” și după aceea să le spună credincioșilor că trebuie să „reia” Taina Botezului și cea a Mirungerii!

Înainte de a-și pune însă în aplicare planurile, ar fi bine să ne răspundă și la următoarele întrebări:

  1. De ce din anul 325 d.Hr. până în anul 800 d.Hr., perioadă în care au avut loc Sinoadele Ecumenice și zeci de Sinoade Locale ale Bisericii Răsăritene, niciun sinod sau vreun sfânt nu au declarat Biserica Apuseană (pe atunci, ortodoxă) ca schismatică și lipsită de Har și de Taine, de vreme ce, de-a lungul secolelor, Biserica Apuseană și mai ales Roma, nu a păstrat uneori aceeași rânduială calendaristică cu cea a Bisericii de Răsărit și mai ales cu privire la problema majoră a sărbătoririi Paștelui, care era stabilită cu strictețe de Sinodul I Ecumenic și de Can. 1 al Sinodului din Antiohia?
  2. Cum de ceea ce nu a fost o problemă doctrinară și soteriologică pentru sfinții din perioada mai sus amintită (Atanasie, Hrisostom, Grigorie, Ioan Damaschinul, Maxim etc.) care aveau comuniune în mod canonic cu cei care aplicau altă Pascalie, a devenit brusc problemă dogmatică și soteriologică în 1924 și mai ales în condițiile în care nu a fost atinsă regula pentru calcularea datei Paștilor, instituită la Sinodul I Ecumenic, așa cum mărturisește pr. din Florina?
  3. Cum de Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice și Locale din perioada de mai sus nu au înțeles că dezacordul calendaristic dintre Răsărit și Apus încalcă articolul 9 al Simbolului de Credință despre „Una, Sfântă și Apostolică Biserică …” și doar cei pe stil vechi au înțeles acest lucru în anul 1924?

La cele trei întrebări de mai sus a încercat să dea răspuns domnul Nik. Mannis, administrator al al blogului stilist Școala ascunsă.

La prima întrebare mi-a răspuns că am greșit când am scris că nu a apărut niciodată schismă în Biserica veche din cauza sărbătoririi Paștelui la date diferite și mi-a răspuns, arătându-mi greșeala: „…La sfârșitul domniei lui Iustin s-a creat o schismă între Biserica Franței și cea a Spaniei [în secolul al V-lea] din pricina datei Paștelui. Se dovedește deci că, deși a existat un dezacord calendaristic și după Sinodul I Ecumenic, acest lucru nu a fost indiferent, așa cum îl prezentați, ci a fost considerat drept ceva rău, fiindcă astfel apăreau schisme și controverse și Părinții și Sinoadele se străduiau permanent să ajungă la vindecarea acestui rău, pe care în cele din urmă au și reușit să o obțină! Venim noi astăzi să aruncăm luptele lor la coșul de gunoi?”.

(Citiți, vă rog, din nou, care a fost întrebarea și care a fost răspunsul).

La a doua și la a treia întrebare nu s-a dat, bineînțeles, niciun răspuns.

Și cu toate acestea, unicul răspuns dat și lipsa celorlalte două răspunsuri datorate au fost considerate drept un triumf al stiliștilor – și al prietenilor novici ai acestora – și  înfrângerea ideilor mele (ecumeniste)!

Fraților, fiți cu luare aminte!

 

 Cine a mințit atunci?[5]

De Ioannis Rizos

În data de 7 octombrie 2017 am scris un articol pe siteul Pateriki Paradosi [Tradiția ortodoxă], cu titlul „Leul ereziei și tigrul schismei”.

În acest articol atrăgeam atenția cititorului siteului Pateriki Paradosi asupra unor procese de culise, de unificare între monahii aghioriți nou-îngrădiți și cercuri de zelotiști din rândul [grupării stiliste – n. red.] Creștinilor Ortodocși Autentici (din grupări nespecificate).

Articolul a provocat furie și lansarea de insulte din partea monahilor aghioriți mai sus amintiți, dar și din partea multor mireni simpatizanți ai acestora, care au scos spada împotriva mea. Monahul Sava Lavriotul mai ales, a publicat un răspuns împotriva mea pe un blog stilist[6] – din întâmplare, oare?

Monahul Sava declara acolo că cele scrise de mine sunt „calomnii”, „atacuri demonice și imorale”, „nerozii”, lucruri pe care mi le-au pus în minte demonii, și altele asemenea. (De asemenea, a afirmat în mod fals că adoptăm teorii despre taine invalide etc., ceea ce articolele publicate pe pagina Pateriki Paradosi au respins prin analize extinse, dar nu voi face referire acum la aceste aspecte.)

Monahul Sava și-a încheiat cuvântul în felul următor: „nici nu ne alăturăm vreunei grupări stiliste a Creștinilor Ortodocși Autentici sau zelotiste… etc”.

În data de 26 ianuarie 2019, monahul Sava a ținut o cuvântare despre ecumenism în Ptolemaida[7]. Numai că alături de el au mai vorbit și alte două persoane, ieromonahul Hariton și Gheronda Alipie, ambii monahi trăitori la chilii ale Sfântului Munte.

Ieromonahul Hariton și-a arătat de curând acordul față de pozițiile zelotismului stilist, în cartea sa Sfântul Munte și atitudinea sa peste timp față de erezii [Το Άγιον Όρος και η διαχρονική του στάση έναντι των αιρέσεων], ed. I, 2017, de pildă, la pagina 235 și în alte locuri.

Gheronda Alipie este un cunoscut susținător al ieromonahului Teodoret Mavros, care proclama zelotismul, cu unele variații, e adevărat, dar întotdeauna ajungea la poziția „susținerea noului calendar este echivalentă cu ecumenismul” (Ierom. Teodoret Vechi și Nou [Παλαιόν και Νέον], ed. a II-a, Atena 2000, p. 97).

Așadar, pe când cei trei își ascundeau de publicul nou-îngrădiților „crezul” despre calendar, dar erau trădați de unele acțiuni ale lor, asupra cărora atrăgeam atenția, eu eram „calomniator” și „demonizat”. Acum, când apar în mod public drept colaboratori, ca unii ce au gândire și cuget asemenea, nu cumva se dovedește cine este cel care a înșelat, de fapt, atunci?

Fiindcă problema nu este – așa cum în mod meșteșugit se exprimă monahul Sava – dacă vor adera la vreo grupare stilistă, ci dacă acceptă poziția de bază a zelotismului, potrivit căreia, chiar dacă este îngrădit, susținătorul noului calendar este ecumenist, atâta vreme cât rămâne la noul calendar!

La acea manifestare a vorbit și ieromonahul Evghenios, care a fost hirotonit de Biserica Creștinilor Ortodocși Autentici” și care menține linia „Creștinilor Ortodocși Autentici” până azi.

Trecerea timpului și apariția unor condiții corespunzătoare vor conduce la descoperirea restului pașilor acestei tactici. Cine are urechi de auzit să audă.

Note:

[1] https://paterikiparadosi.blogspot.com/2017/10/blog-post_66.html.

[2] Referirea este la ruptura creată de gruparea Sava în preajma conferinței de la Oreocastro, când, schimbând radical strategia convenită de comun acord cu ceilalți nepomenitori, monahul Sava a pierdul sprijinul părintelui profesor Theodoros Zisis și al celorlalți preoți și credincioși greci, rămași adepți ai unei nepomeniri echilibrate (n. red.).

[3] “Biserica Creștinilor Ortodocși Autentici din Grecia este o grupare stilistă, care a rupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă a Greciei în 1935 din pricina acceptării de către aceasta a calendarului iulian revizuit. Gruparea nu are comuniune cu niciuna dintre Bisericile locale, fiind sprijinită de unii dintre monahii din Muntele Athos, inclusiv obștea de la Esfigmenu (n. red.).

[4] Este vorba despre monahul Sava Lavriotul, după cum rezultă din al doilea articol (n. red.)

[5] https://paterikiparadosi.blogspot.com/2019/02/blog-post_16.html.

[6] http://entoytwnika1.blogspot.com/2017/10/blog-post_35.html.

[7] https://www.youtube.com/watch?v=mCZRK-vEOXY.

 

Fără comentarii![1]

Mesaj primit de redacția TP pe email

Dragă T.P. [blogul Tradiția Patristică – n. red.],

Cu durere în suflet vă scriu pentru a vă aduce la cunoștință unele noi acțiuni neiubitoare de frați ale unor frați și părinți, care, din păcate, arată că ați avut dreptate în tot ceea ce ați scris despre tendințele de conducere ale unor părinți și despre excluderi.

În urmă cu câteva zile, în Ptolemaida, a ținut o cuvântare părintele Sava. Nu era singur. Alături de el s-au aflat părintele Alipie din Sfântul Munte și părintele Hariton. Publicul era alcătuit din aproximativ 30 de persoane, dintre care cei mai mulți proveneau dintre stiliști.

În discursul lor, printre altele, au vorbit despre ecumenism, despre îngrădire, dar a venit vorba și despre calendar și au lăsat să se înțeleagă că este necesară revenirea la vechiul calendar.

Într-o discuție privată, părintele Hariton a spus că unii care țin noul calendar au „făcut o dogmă din calendarul pe stil vechi” și că „cei ce țin calendarul pe stil nou sunt eretici”.

În afara faptului că ați avut dreptate când ați descoperit anterior ideologia pe care o au aceste persoane, fapt care mi s-a părut bizar și în privința căruia am avut îndoieli, aș vrea să îmi exprim nedumerirea, de ce această întâlnire a avut loc în mod secret.

Nu a existat nici un anunț și am aflat de ea telefonic. Nu este păcat ca astfel de întâlniri să se facă în secret, atâta vreme cât participanții se luptă pentru credința noastră? Ce rost are caracterul secret? Care este sensul excluderii altor frați și Părinți de la aceste întâlniri ? Este, oare, aceasta o atitudine creștinească? De ce să nu fi fost acolo 100 de oameni și alți părinți care sunt preocupați de starea în care ne aflăm? Despre caracterizările folosite de părintele Hariton nu vreau să spun mai multe.

Note:

[1] Scrisoare primită pe email: https://paterikiparadosi.blogspot.com/2019/01/e-mail.html. Sublinierile din text aparțin redacției MartOr.

Nota Redacției MartOr
Domnul Ioannis Rizos este un creștin grec, bine documentat, după cum se vede, care susține viziunea radicalistă a îngrădirii (teoria vaselor comunicante), dar, spre deosebire de adepții monahului Sava din România, a văzut planul său mai în detaliu și a refuzat să participe la el, dându-și seama că este schismatic.
Pateriki Paradosi este siteul unui teolog grec cunoscut în țara sa, domnul Panagiotis Simatis.
Din cele două articole apărute în presa ortodoxă online din Grecia, se pot trage câteva învățăminte:
1. Domnul Ioannis Rizos a scris primul articol despre schisma monahului Sava și despre planul lui de colaborare cu gruparea stilistă „Creștinii Ortodocși Autentici” în 7 octombrie 2017, adică exact în momentul în care în România preotul Staicu, ieromonahul Spiridon și ieromonahul Xenofont începeau atacurile dezlănțuite împotriva celor care refuzau “acrivia”, pe care preotul Staicu, după propriile declarații, o aducea din Athos, unde avusese în vară “sinaxe” cu “părinții athoniți” (nu a spus niciodată cu care).
2. Perioada în care trăgea domnul Ioannis Rizos semnalul de alarmă este aceeași cu conferința de la Krasnodar, din Rusia, în care monahul Sava a încercat, fără niciun succes, să îi atragă pe unii dintre nepomenitorii ruși de partea sa.
3. Datarea primului articol arată că deja planul monahului Sava fusese pus de mai mult timp în funcțiune, de vreme ce la 7 octombrie 2017 a simțit nevoia autorul să atragă atenția asupra acestei situații. În România, planul a avut corespondent în atacul dezlănțuit de către preotul Staicu și o grupare schismatică ce l-a susținut contra părintelui Claudiu Buză, acuzat de “criptoecumenism”, “erezie” etc. Acela a fost doar pretextul declanșării unui atac la adresa teologului Mihai-Silviu Chirilă, perceput atunci și acum ca cea mai mare piedică în calea devierii înspre schismă a mișcării antiecumeniste din România. Discursul despre “părtășia la erezie”, de altfel un concept patristic, a fost doar pretextul, fără nicio substanță teologică, a prezentării lui Mihai-Silviu Chirilă ca “eretic”, “criptoecumenist” etc. Devine din ce în ce mai clar că toată lucrarea din România a preotului Staicu a fost coordonată cu cea din Grecia a monahului Sava, pe fondul unui non combat tacit al Patriarhiei Române, care a avut cel mai mult de câștigat și până în acest moment nu a luat nicio măsură contra monahului Sava sau a celor care l-au însoțit în România.
4. Datarea celui de-al doilea articol corespunde inițierii celei de-a doua etape a planului monahului Sava: scoaterea la scenă a artizanilor mișcării schismatice pe care o pregătește. Pentru prima dată, monahul Sava apare alături de trei ieromonahi cu orientare (pro)stilistă, pe care îi prezintă în România unui public slab instruit și credul, ținut într-o ascultare orbească de niște duhovnici aserviți, la rândul lor, planurilor monahului grec.
5. Demascați de către Mărturisirea Ortodoxă, la conferința de la Târgu Frumos monahul Sava a fost obligat să recunoască faptul că unul dintre monahii aduși în România are legături cu gruparea schismatică stilistă greacă “Creștinii Ortodocși Adevărați”, însă a completat că acel părinte s-a detașat de gruparea stilistă, lucru pe care publicul grec nu îl știe, de vreme ce Ioannis Rizos, care pare un observator atent al mișcărilor din această luptă, spune despre ieromonahul Evghenie că “menține linia Creștinilor Ortodocși Autentici”. Autorul mai adaugă și că ieromonahul Evghenie a fost hirotonit la acea grupare stilistă, despre care afirmă în primul articol că “Dacă admitem că [gruparea stilistă – n. red.] Creștinii Ortodocși Autentici a fost și este biserica adevărată, va trebui să admitem în mod necesar că numai ei au Taine și prin urmare, Biserica pe stil nou din 1924 nu este biserică, fiind lipsită de Har și de Taine. Cu alte cuvinte, noi toți, din 1924 încoace, suntem nebotezați, de atunci și până acum preoții, episcopii, călugării și poporul credincios s-au născut și au murit în afara Bisericii și a mântuirii. Ne aflăm, în fapt, în aceeași situație cu papistașii, anglicanii, protestanții, monofiziții!”. Adică gruparea schismatică stilistă nu are taine și nu poate săvârși hirotoniri valide.
6. Înclinația stilistă a monahului Sava arată de ce a existat o reacție atât de virulentă contra Proiectului de Rezoluție din ianuarie, care desființa, ca și Rezoluția de la Botoșani, toate pârghiile prin care se poate îndrepta mișcarea spre stilism și schismă. Preoții de la Rădeni și toți cei ce ulterior au constituit gruparea schismatică Sava au semnat în grup acel rușinos comunicat asumat de către ieromonahul Spiridon, prin care se lepădau în grup de Proiectul de Rezoluție și îl prezentau poporului naiv ca un document eretic, în timp ce în Grecia documentul a fost considerat o platformă perfect ortodoxă a luptei contra ereziei.
7. Strategia monahului Sava este la fel în România ca și în Grecia: batjocorirea și acuzarea ca eretic a oricui nu îi împărtășește punctele sale de vedere, victimizarea și prezentarea sa și a grupului său ca “cei pastristici”, “ucenici ai Sfinților Părinți”, “acriviști” etc. Din scrisoarea credinciosului participant la Ptolemaida vedem că și în Grecia monahul practică aceeași secretomanie cu privire la întâlnirile pe care le organizează și același stil de excludere a celor ce sunt incomozi, în timp ce, în paralel, le adresează „invitații la dialog” (traducătorul cuvioșiei sale, preotul Staicu, a sintetizat în urmă cu ceva vreme această filosofie astfel: „Vii, îmi ești ca un frate, nu vii, îmi ești ca doi”).
8. Susținerea validității tainelor la ecumeniștii necondamnați sinodal pare a reprezenta un paravan în spatele căruia monahul Sava construiește gruparea sa schismatică, fără a se expune la acuzații directe de stilism. De vreme ce monahul Sava apare în Grecia și în România alături de oameni care susțin ideea că toți cei ce țin calendarul nou sunt eretici (după cum afirmă ambii autori ai textelor de mai sus), iar în înregistrarea conferinței de la Ptolemaida, la care fac referire cele trei articole, la minutul 1:00:00 monahul afirmă că „trei sinoade au anatematizat pe cei ce țin calendarul nou”, este de presupus că monahul Sava nu crede în realitate în tainele Bisericilor locale actuale. Ideea a fost preluată și de alți neostiliști români, printre care fostul preot (îl numim așa nu pentru caterisirea mincinoasă la acel moment, ci pentru că s-a rebotezat și “rehirotonit”) Ioan Miron și, mai nou, ieromonahul Pamvo de la Rădeni. Delimitarea monahului Sava de toți aceștia se datorează, se pare, mai mult strategiei decât convingerilor teologice: aceia au vorbit poporului “înainte de vreme” despre ceea ce monahul Sava îi pregătește, riscând să pună în pericol întreaga mișcare.
9. Aderența monahului Sava la publicul grecesc este demonstrat de numărul de semnături date “Declarației de la Oreokastro” din aprilie 2017: cei 262 de semnatari din toată lumea s-au tot împuținat, până când la Ptolemaida au mai ajuns 30, dintre care majoritatea stiliști din localitate, după cum relatează materialul respectiv. Același proces începe și în România.
10. Domnul Ioannis Rizos ne propune ideea unei strategii “asimetrice”: monahul Sava nu dorește să se asocieze în mod direct vreunei grupări schismatice existente deja, ci acceptă doar crezul acestora referitor la căderea generală a Bisericilor locale și la supraviețuirea unor “aleși” (membrii grupului), care vor duce Biserica mai departe. În felul acesta monahul Sava își satisface și vanitatea de a fi “the president” al unei grupări pe care o controlează, poate jongla de ochii lumii și cu ideea că “nu ne facem biserică separată și nu ieșim din Biserică”. În acest duh trebuie înțeleasă și relația cu schismaticul Artemie din Serbia. Întrebarea este: cât va putea rezista fizic această grupare fără a adera la un “episcop”?

https://www.marturisireaortodoxa.ro/nepomenitori-greci-despre-strategiile-stiliste-ale-monahului-sava-si-ale-insotitorilor-sai-in-romania/