Celor care spun că nu este încă momentul întreruperii pomenirii: Mărturisiți măcar public că respingeți ecumenismul și minciunosinodul din Creta!

Mt.-Athos-rebels-1

Au trecut doi ani de la minciunosinodul din Creta și lucrurile par a fi intrat într-un fel de“normalitate” în Biserica Ortodoxă Română, după ce Patriarhia a emis o broșură. în care i-a asigurat pe preoți și pe credincioși că totul a fost în regulă în Creta, că nu s-a trădat Ortodoxia, ci a fost reafirmată cu tărie etc. De asemenea, pentru a le lua românilor mintea de la documentele eretice semnate în 2016, ierarhia bisericească s-a lansat în câteva acțiuni de fidelizare a celor pe care îi păstorește.

În 2017, ierarhii și-au lipit imaginea puternic șifonată de participarea la Colimbari de sfinții închisorilor, pe care i-au elogiat, cu voie de la organizațiile care se ocupă cu implementarea legilor antisemitismului, având însă grijă să nu îi numească niciodată “sfinții închisorilor” și, mai ales, să nu facă nimic pentru canonizarea lor.

În acest demers, în care, printr-o mișcare uluitoare, l-au asociat și pe “patriarhul roșu” Iustinian, cel ce a introdus BOR în CMB și i-a unit cu forța pe greco-catolici cu ortodocșii, infestând cu spiritul catolic trupul Bisericii din Transilvania, celor ce au umplut închisorile regimului roșu în timpul păstoririi sale, Patriarhia a mizat și pe sprijinul unor politicieni, care au trecut prin Parlament o lege potrivit căreia în luna mai erau comemorați cei ce au murit în regimul comunist pentru dreapta credință (sau pentru apărarea dreptului la libertatea religioasă, cum s-au exprimat politicienii, în acest proiect legislativ ecumenist în esența sa, deoarece, prin modul în care a fost formulat, recunoștea alături de mărturisitorii ortodocși și pe “mărturisitorii” altor culte, în condițiile în care canonul 34 Laodiceea spune că martirii ereticilor nu sunt martiri).

Anul acesta organizațiile care au permis anul trecut discutarea publică a problemei sfinților închisorilor, deși cu doi ani înainte trecuseră prin Parlament o lege draconică profund anticonstituțională (Legea 217/2015), prin care pedepseau cu ani grei de închisoare pe oricine elogia unele personalități ale culturii române, considerate a fi antisemite, au interzis aplicarea legii votate în 2017. Finita la commedia par a spune cei de la Institutul Wiesel și de la alte organizații similare unei acțiuni care a stârnit suspiciuni anul trecut prin faptul că a fost lăsată să se desfășoare fără o opoziție serioasă din partea celor care au votat ani grei de închisoare contra celor care fac orice referire la personalitățile interbelice condamnate în condițiile tulburi ale războiului mondial la ani grei de închisoare pentru că erau creștini.

După ce i-a fidelizat pe ortodocșii cu simpatii naționaliste mai ales anul trecut, anul acesta Patriarhia pare angrenată într-un alt proiect, demarat încă dinaintea sinodului din Creta, referendumul pentru familia creștină, care ar putea să-i aducă alături pe cei ce țin la valorile familiei creștine. Orice demers profamilie este foarte bun și foarte necesar, dacă este onest și nu este folosit pentru a ascunde greșeli mult mai grave decât cele pe care încearcă să le repare referendumul profamilie. Este posibil ca demersul, chiar dacă va trece la un moment dat de opoziția președintelui țării, să aibă o utilitate limitată, în condițiile în care lobby-ul homosexual ar putea spune că nu este nicio problemă ca familia să fie în Constituție definită ca alcătuită din bărbat și femeie, pentru că cei de același sex nu doresc familie, doresc parteneriat civil, la care să emită dreptul, mai ales după acordarea satisfacției creștinilor de a li se defini familia în Constituție. S-a făcut aceasta în alte țări europene, unde modificarea constituțională în favoarea familiei creștine a fost însoțită aproape concomitent de acordarea dreptului de parteneriat civil.

O mișcare mai inteligentă ar fi fost interzicerea avortului pe baza principiilor constituționale, invocându-se articolul constituțional care spune că persoana poate dispune de propriul trup cu respectarea drepturilor constituționale ale celorlalți, inclusiv a dreptului la viață, apărat de asemenea de Constituție. Tot ce trebuia făcut era modificarea articolului care să oblige statul să protejeze viața din momentul concepției, cum e și firesc, pentru că cineva trebuie să fie conceput mai înainte de a se naște, iar a aștepta ca cel conceput să fie la mila sau să se protejeze singur împotriva sălbăticiei egoiste a unor părinți denaturați, până când ajunge la o vârstă la care statul să îl considere (pe baza unor concepții evoluționiste profund arbitrare și a unor teologumene romano-catolice din Evul Mediu referitoare la transmiterea sufletului) subiect al protecției sale este cât se poate de neconstituțional și inuman. Astfel au procedat și alte popoare și le-a reușit protejarea vieții din momentul concepției ei, în ciuda opoziției UE. Demersul nu ar fi putut fi împiedicat și ar fi salvat milioane de vieți de români. Dar acesta este un subiect care face demersul altui articol. Să dea Dumnezeu ca referendumul profamilie să ajute familia creștină să se apere contra agresivei propagande LGBT și mai ales să nu fie un instrument de păcălire a credincioșilor față de marea problemă nerezolvată: adeziunea ierarhiei la ecumenism!

În timp ce Patriarhia depune eforturi pentru a se reabilita în ochii populației și a minimaliza importanța sinodului tâlhăresc din Creta, lupta împotriva ecumenismului, demarată în forță în 2016, prin întreruperea pomenirii de către câteva zeci de preoți și a comuniunii bisericești cu ierarhii semnatari ai documentelor eretice de câteva mii de credincioși, bate pasul pe loc de câteva luni bune, în care în locul discursului antiecumenist au fost introduse câteva teme diversioniste de discuție, legate mai ales de poziționarea celor care au întrerupt pomenirea față de cei care încă nu au făcut-o. Ca urmare a acestei evoluții, s-au cristalizat câteva poziții distincte. Unii au îmbrățișat o poziție stilistă, negând harul și Tainele Bisericii și trecând pe calendarul vechi, alții au abordat un fel de poziție neostilistă, blamându-i pe toți cei ce nu au întrerupt încă pomenirea ca eretici și pe toți ierarhii ortodocși care luptă contra ecumenismului ca fiind compromiși și aliindu-se cu grupări aflate în stare de schismă față de Biserica lor locală, pe când alții au mers pe o laxitate care face ca granița dintre pomenire și nepomenirea ierarhilor eretici să fie estompată aproape cu totul.

Între toate aceste puncte de vedere s-a cristalizat și o poziție echilibrată, care evită atât radicalismul, cât și laxismul. Cei ce au îmbrățișat această cale echilibrată, rămânând în nepomenire, îi încurajează pe cei ce încă nu au ajuns la stadiul de a întrerupe pomenirea să își facă mărturisirea de credință în măsura în care o pot face în acest moment al luptei, conștienți că scopul acestui demers este determinarea ierarhiei să ia o atitudine ortodoxă față de ecumenism, nu neapărat crearea unei națiuni de nepomenitori, cum bine s-a exprimat un părinte nepomenitor, pentru care am un respect deosebit, chiar dacă nu îi împărtășesc în multe puncte strategia de luptă antiecumenistă.

Din toate motivele enunțate mai sus, a venit momentul ca lupta contra ecumenismului să fie reorientată spre țelul său inițial: convingerea ierarhilor români să revină la Ortodoxie, prin reevaluarea și respingerea sinodului din Creta și prin pași concreți pentru ieșirea BOR din CMB. Este necesar ca mărturisitorii nepomenitori să abandoneze discursurile identitare de tipul celor promovate de cei din grupare ultraradicală în întâlnirile lor, pe care în ultima perioadă le au aproape în fiecare sâmbătă. A venit momentul ca toți cei ce caută o puritate desăvârșită” a poziției lor în această luptă, abordând o “acrivie” inexistentă în practica patristică, îngrădindu-se de toți din Biserică și căzând astfel în rătăciri de tip schismatic, să înțeleagă că din acest moment sunt pe cont propriu și trebuie să se descurce cum pot, deoarece nu le vom mai atrage atenția, atunci când vor cădea din nou (și o vor face cu siguranță), așa cum am făcut și după întâlnirea de la Roman, și după participarea la întâlnirea din Serbia, și după întâlnirea din Satu Mare, pentru că au devenit deja surzi la orice altă opinie decât cea care îi ghidează pe calea pe care și-au ales-o. Să dea Dumnezeu să ne întâlnim la porțile raiului cu toți, iar dacă prin poziția lor radicală vor fi cei ce vor scoate Biserica noastră din impas, eu voi fi primul care îi voi elogia ca pe niște eroi ai credinței și mărturisitori ai acesteia. Până atunci însă, se cuvine să revenim la problema de fond: ecumenismul.

Tema acestui articol mi-a fost inspirată de campania de informare a câtorva frați care au înțeles care trebuie să fie imperativul luptei în acest moment: trezirea conștiinței celor ce nu au întrerupt încă pomenirea și care trebuie să ia și ei o poziție față de erezia prezentă în Biserică, ecumenismul. În această adevărată călătorie misionară pe care au făcut-o prin toată țara, s-au confruntat cu insistență cu câteva idei care le-au fost și le sunt piatră de poticnire unor preoți, monahi și credincioși, preocupați de erezia gravă semnată în Creta, dar neconvinși de necesitatea sau oportunitatea întreruperii pomenirii.

Una dintre cele mai recurente teme a fost aceea a lui “nu este momentul acum”. Mulți preoți spun că, într-adevăr, la Creta s-a trădat credința, dar nu este momentul acum pentru întreruperea pomenirii. În această afirmație sunt încurajați și de tulburările produse între cei care au întrerupt pomenirea și care în ultima perioadă s-au poziționat diferit unii față de alții, dând posibilitatea Patriarhiei, prin oamenii săi infiltrați (alții decât cei ce au provocat disensiunile în rândul nepomenitorilor) să îi înspăimânte pe preoți cu perspectiva căderii în schismă, în cazul întreruperii pomenirii. (Mărturisitorii care umblă prin țară să trezească conștiințele împotriva ereziei cretane au relatat că la Mănăstirea Pângărați din Neamț au auzit una dintre cele mai halucinante afirmații ale unuia dintre conducătorii mănăstirii, care le-a spus că preferă să fie… înșelat de Biserică, decât să iasă în afara ei prin nepomenire, o viziune despre Biserică ce aduce aminte mai mult de apologiile papei Ioan Paul al II-lea față de cei cărora papismul le-ar fi greșit în timpul celui de-al doilea război mondial decât de învățătura ortodoxă, care spune că Biserica este infailibilă, deoarece Capul ei este Hristos, și conducătorul ei prin istorie este Sfântul Duh, motiv pentru care nu poate greși și, cu atât mai mult, înșela pe cineva!!!)

Nu voi intra în argumentarea necesității întreruperii pomenirii, nici în cea a faptului că întreruperea pomenirii nu este schismă, ci este cea mai eficientă armă de luptă contra ereziei și schismei. Am făcut aceste demonstrații în anii trecuți, iar argumentarea că nepomenirea nu este schismă a făcut-o cât se poate de bine și părintele profesor Teodor Zisis, într-o carte tradusă în limba română anul acesta.

Voi face însă o referire la o convorbire pe care am avut-o cu mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Teofan, în august 2016. La câteva zile după apariția scrisorii preoților și credincioșilor, prin care ceream mitropolitului Moldovei să își retragă semnătura de pe documentele din Creta și să facă demersuri pentru condamnarea ecumenismului și ieșirea BOR din CMB (nu și întreruperea comuniunii cu ceilalți membri ai sinodului sau cu celelalte Biserici, așa cum cer acum “acriviștii” ultraradicali), am fost invitați la o întâlnire la Iași cu ierarhul. Am participat eu și încă doi mireni, unul dintre ei cosemnatar al scrisorii. Cu acea ocazie, încercând să ne convingă să “luptăm din interiorul Bisericii” și “să nu ieșim din Biserică” prin întreruperea pomenirii, înaltul ierarh moldav ne-a spus, citez din memorie:“Scrieți articole, cărți, faceți conferințe, emisiuni, arătați lumii care sunt greșelile din Creta, dar nu întrerupeți pomenirea!”.

Din aceste cuvinte se desprind două aspecte esențiale:

  1. Singurul lucru care îi mișcă și îi îngrijorează pe ierarhii români este nepomenirea lor la sfintele slujbe;
  2. Ierarhii par a nu avea nimic împotriva mărturisirii publice contra sinodului din Creta, atât timp cât nu este însoțit de nepomenire.

Dacă prima constatare este sigură, cea de-a doua este relativă, mai ales după întreruperea pomenirii de către foarte mulți preoți din țară.

Și atunci, întrebarea se pune: Dacă nu este acum momentul întreruperii pomenirii ierarhului, ce îi împiedică pe preoții care se opun sinodului mincinos din Creta să facă mărturisirea publică împotriva acestuia chiar dacă nu au întrerupt pomenirea, să spună credincioșilor public că sinodul a fost tâlhăresc, să spună că ecumenismul este erezia tuturor ereziilor, să țină conferințe, să adreseze scrisori ierarhilor, în care să îi roage să revizuiască decizia de adoptare a deciziilor din Creta, fără a-i amenința cu întreruperea pomenirii?

În condițiile în care îngrijorarea celor care spun că nu este momentul acum pentru întreruperea pomenirii este motivată doar de frica de o posibilă cădere în schismă, nu de frica de repercusiunile pe care le poate avea mărturisirea dreptei credințe, nu ar trebui să existe niciun motiv pentru a amâna mărturisirea publică a dreptei credințe împotriva ecumenismului, chiar și fără întreruperea pomenirii.

Preotul care își asumă mărturisirea publică fără a întrerupe pomenirea își asumă aceleași riscuri ca și cel ce a întrerupt pomenirea deja, deoarece poate fi destituit din slujirea preoțească pentru contrazicerea publică a poziției oficiale a Bisericii, conform art. 39 RACDIJBOR, în condițiile în care ierarhii ar dori să procedeze la o atitudine dictatorială completă în BOR contra adevărului de credință, ceea ce ar avea consecințe catastrofale pentru ei.

Preotul care amână mărturisirea dreptei credințe de frica aplicării acelui articol din RACDIJBOR trebuie ajutat să înțeleagă că misiunea preoțească înseamnă și asumarea unor riscuri, iar destituirea sa din slujirea clericală pentru că a spus adevărul în biserică ar fi și mai necanonică și mai agravantă pentru ierarhii români decât caterisirea preoților nepomenitori, împotriva cărora au putut manipula argumentul comiterii schismei, printr-o falsă interpretare a canoanelor. Ce ar putea spune însă în apărarea lor pentru că au caterisit un preot care îi pomenește, dar afirmă adevărul de credință împotriva minciunii ecumeniste? Cât de nedreaptă ar părea decizia lor și ce consecințe ar avea pentru conștiința celor ce ar vedea așa ceva? Din acest motiv, cred că ar fi puțin ierarhi care ar îndrăzni să pedepsească un asemenea preot.

Protopopiatele fac aproape săptămânal întâlniri cu preoții. Este o ocazie extraordinară pentru ca preoții să transforme discuțiile sterile despre numărul de lumânări vândute și despre contribuțiile la catedrala mântuirii neamului în dezbateri serioase și persistente pe tema sinodului din Creta, în care preoții să le ceară protopopilor să le spună adevărul despre Creta și să le prezinte îngrijorările înaintea ierarhilor. Același lucru îl pot face ieromonahii în sinaxele monahale, care se fac destul de frecvent.

Cercurile pastorale pot fi de asemenea un prilej foarte bun de discuție între preoți pe tema sinodului din Creta, ale cărui hotărâri trebuie dezbătute cu seriozitate, pe bazele teologice, nu propagandistice. Predicile sunt un excelent mod de a comunica poporului că sinodul din Creta este greșit și că ei, preoții, se desolidarizează de deciziile luate de ierarhii lor pe această temă.

În 2016, mulți dintre membrii societății civile creștine, teologi, intelectuali, care nu au agreat întreruperea pomenirii au afirmat că lupta contra ecumenismului și a sinodului din Creta trebuie dusă “din interiorul Bisericii” (deși nepomenirea, făcută așa cum trebuie, nu scoate pe nimeni din Biserică, conform canonului 15 I-II). Din păcate, după câteva memorii și scrisori deschise, acea luptă s-a atenuat. Pentru ca să îi convingă pe ierarhi să se răzgândească în privința Cretei, lupta trebuie dusă constant, cu sau fără întreruperea pomenirii.

În consecință, cei ce se opun sinodului din Creta, dar nu pot sau nu vor să întrerupă încă pomenirea, pot să își facă mărturisirea publică a dezacordului față de ecumenism, în așa fel încât poporul să fie informat corect cu privire la ce s-a întâmplat la sinodul mincinos de la Colimbari și la pericolul ecumenismului pentru mântuire. Este un pas foarte important în angrenarea în lupta pentru păstrarea dreptei credințe. Dacă toți preoții ortodocși români ar face presiuni în acest fel asupra ierarhilor, aceștia ar fi obligați să revizuiască decizia de acceptare a sinodului, măcar și de frica faptului că mărturisitorii încă pomenitori de astăzi ar putea deveni mărturisitorii nepomenitori de mâine.

Așa cum întreruperea pomenirii este o datorie morală a oricărui preot care îl aude pe episcopul său predicând o erezie (nu și o obligație juridico-canonică, potrivit canonului 15 I-II, decât după condamnarea ierarhului de către sinod ca eretic și scoaterea sa în afara Bisericii, conform canonului 3 de la sinodul al III-lea ecumenic), mărturisirea publică a dreptei credințe, chiar dacă nu este însoțită imediat de întreruperea pomenirii, este o datorie a oricărui preot și a oricărui credincios în fața ereziei. Când erezia este prezentă în toată Biserica Ortodoxă, nu doar în cea din România, de aproape o sută de ani, cum poate un preot rămâne nepăsător la aceasta, fără a lua nicio măsură de protejare a turmei, amăgindu-se cu ideea că nu este atât de grav, “că nu s-a schimbat nimic”, că “nu s-a ajuns la potir”, că nu își poate lăsa copii pe drumuri etc.? Este adevărat că “nu este momentul acum” pentru întreruperea pomenirii, pentru că momentul era în urmă cu zeci de ani, de pe vremea când o întrerupea Sfântul Paisie Aghioritul, când ecumenismul nu își făcuse generații de preoți și arhierei fideli și nu schimbase mintea credincioșilor ortodocși în așa fel încât să accepte ideologia sa fără prea mare opoziție.

Ca unul dintre cei ce au rămas pe calea echilibrată a mărturisirii prin nepomenire a dreptei credințe contra ecumenismului, evitând, cu ajutorul lui Dumnezeu, căderea în vreo latură schismatică, cred că sunt în asentimentul celorlalți mărturisitori nepomenitori echilibrați când afirm deschiderea noastră față de colaborarea cu toți preoții și credincioșii Bisericii noastre pe diverse proiecte care să conducă la convingerea ierarhilor noștri să se comporte ca niște părinți ai poporului dreptcredincios și să ia măsurile ce se impun pentru readucerea păcii și dreptei credințe în toată Biserica (scrisori deschise, conferințe, studii, cărți, campanii de informare, emisiuni radio-tv etc.). Rămânem în nepomenire și continuăm lupta ca nepomenitori, deoarece aceasta este arma cea mai eficientă de luptă contra ereziei, dar suntem gata să îi sprijinim cum putem (chiar și cu o simplă încurajare de a începe lupta) pe toți cei ce doresc să mărturisească public dreapta credință împotriva ecumenismului și care vor să facă acest lucru fără a întrerupe încă pomenirea. Cei ce doresc să o facă pe cont propriu, fără implicarea noastră, pot să o facă liniștit, dar să o facă de așa manieră încât ecourile ei să fie la fel de puternice pe cât au fost cele ale întreruperii pomenirii. Numai așa mărturisirea lor va fi auzită de ierarhii ecumeniști.

A spune că nu este momentul întreruperii pomenirii acum și a nu mai face nimic din acest motiv pentru mărturisirea credinței este o formă de părtășie la erezie, care îl face vinovat înaintea lui Dumnezeu pe creștinul sau preotul care rămân indiferenți pentru indiferența sau lașitatea lor.

Preoții și credincioșii care doresc să întrerupă pomenirea trebuie, la rândul lor, să fie foarte atenți și să procedeze corect, pentru a nu cădea în latura schismatică în care au căzut unii dintre nepomenitori. Pomenirea trebuie întreruptă pentru apărarea dreptei credințe, nu pentru orgolii personale sau dorința de răfuială cu arhiereii sau de afirmare publică. Chiar dacă unii au deraiat de la exigențele canonului care reglementează până unde trebuie mers în această luptă, alții au rămas în interiorul granițelor acestui canon, arătând că se poate întrerupe pomenirea fără pericol și că aceasta continuă să fie, cel puțin față de ierarhii români, cea mai eficientă metodă de a-i determina să asculte glasul poporului credincios.

Patriarhia își închipuie că introducând, prin diverși infiltrați, disensiunile în rândul nepomenitorilor, lupta contra ecumenismului asumat de ierarhi a fost compromisă. În realitate însă, disensiunile interne dintre nepomenitori au ajutat la cristalizarea pozițiilor fiecăruia, fiind o amară, dar utilă pedagogie pentru toți cei implicați, în condițiile în care în Biserica noastră românească întreruperea pomenirii este o acțiune de pionierat, ea nemaifiind făcută niciodată în istorie. Odată lămurite lucrurile și învățate lecțiile pe care greșelile făcute ni le-au predat, lupta continuă cu cei rămași. Acestei lupte se cuvine să se adauge toți credincioșii Bisericii, după puterea și măsura fiecăruia, care doresc ca Ortodoxia să triumfe împotriva ereziei.

Teolog Mihai – Silviu Chirilă

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/30/celor-care-spun-ca-nu-este-inca-momentul-intreruperii-pomenirii-marturisiti-macar-public-ca-respingeti-ecumenismul-si-minciunosinodul-din-creta/

Se cuvine ca preoții nepomenitori să se poziționeze public față de derapajele de la Roman și Satu Mare

DSC05689-Poza de grup a participanților la adunarea de la Satu Mare indică acordul tuturor din ea cu ce s-a discutat acolo, inclusiv cu continuarea colaborării cu episcopul Artemie, participarea la adunarea pe care acesta o pregătește săptămâna viitoare, chemându-i “pe toți orthodocșii din toate colțurile lumii”, printr-o “chemare”, nu printr-o invitație, ceea ce sugerează mai mult un părinte care își cheamă la sine copiii sau un păstor care își adună turma risipită în întreaga lume. Dacă această interpretare este corectă, ea reprezintă mult mai mult decât o simplă colaborare în lupta antiecumenistă, pe care spun cei de la Satu Mare că doresc să facă în Serbia și spune multe despre cum vede episcopul sârb această luptă.

Pretenția “acriviștilor” că se vor duce în Serbia ca să îi spună episcopului Artemie “să nu își facă sinod paralel” este o păcăleală la adresa credincioșilor onești, deoarece episcopul respectiv și-a făcut deja sinod prin hirotonire de episcopi, după ce teologii greci, care l-au susținut în 2010, când a fost caterisit pe nedrept, i-au spus încă din 2015 să nu o facă. La fel este și părerea monahului Sava că episcopul Artemie ar avea vreo vină doar în condițiile în care își face sinod, întrucât ignoră faptul că pentru înființarea de unul singur (în ciuda canoanelor 34 ap. și 9 Antiohia, care impun consultarea cu superiorul ierarhic în orice problemă care transcende păstoririi firești a eparhiei) a unei stări ierarhice bisericești desființate prin canonul 57 Laodiceea și dispărute deja la momentul la care acestui canon i s-a dat putere ecumenică prin canonul 1 de la Sinodul V-VI și canonul 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic, pentru hirotonirea de unul singur, fără consultarea superiorului ierarhic (can. 34 ap., 9 Antioh.), a trei episcopi și pentru amestecul în alte eparhii canonice (35 ap., 2 sin. II ec., 8 sin. III ec., 17 sin. VI ec., 13 și 22 Antioh., 18 Ancira etc.), prin trimiterea în Rusia de preoți hirotoniți în Serbia, el „se află sub caterisire” (can. 1 ap.), așa cum s-a exprimat chiar monahul Sava în 2016, la Bănceni, iar BOS a trecut chiar la excomunicarea sa (deoarece îl caterisise deja, greșit din punct de vedere canonic la acel moment, cu câțiva ani înainte), alături de acel horepiscop pe care îl avea hirotonit în 2015.

Nu pot fi trecute cu vederea niște canoane și niște decizii bisericești doar pentru că unii au decis că toți din Biserică sunt eretici și numai ei sunt mărturisitori sau pentru că aceiași își imaginează și încearcă să îi facă și pe alții să creadă că sunt “studenți ai scrierilor Sfinților Părinți” (cum îi place să se prezinte în ultimele luări de poziție preotul Staicu, într-un stil care ne aduce aminte de “studenții Bibliei” de prin sectele neoprotestante) și că ar avea un fel de exclusivitate a înțelegerii gândirii patristice. Mai ales în condițiile în care, în 2015, ierarhii sârbi nu participaseră încă la sinodul din Creta, unde 17 dintre ei s-au opus documentului ecumenist despre relațiile Biserilor Ortodoxe cu lumea “creștină” și, ca urmare a demersurilor Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia, episcopul Artemie a fost chemat la pocăință și împăcare cu sinodul sârbesc, iar dacă ar fi acceptat, ar fi putut închide și conflictul generat de caterisirea necanonică din 2010, reparând nedreptatea care i s-a făcut atunci.

Poza de grup de la Satu Mare mai arată și că cei implicați în ea sunt de acord cu batjocorirea publică a episcopului Longhin de la Bănceni (altminteri nu s-ar fi pozat cu cei ce l-au batjocorit), dat acolo ca exemplu de episcop „căzut în erezie” pentru că își pomenește superiorii ierarhici, cum s-a exprimat preotul Staicu. Judecarea episcopului Longhin după tiparul schismatic stilist al vaselor comunicante, fără a ține seama de faptul că în această fază a luptei nu este interzisă comuniunea dintre ierarhi (canoanele 45, 46 ap. etc., operează după condamnarea sinodală, după cum ne arată can. 3-4 sin. III ec. și celelalte), ci este permisă o iconomie temporară, în funcție de fiecare situație (noi nu am cerut în 2016 niciunuia dintre ierarhii români să întrerupă comuniunea cu patriarhul sau între ei, această idee fiind importată de la cei ce au viziunea extremistă pe care o vedem acum manifestându-se plenar la grupul condus de monahul Sava, care, paradoxal, în acea epocă, înțelegea perfect imperativul de a lupta cu înțelepciune, fără excese, după cum reiese din relatarea despre discuția pe care a avut-o cu episcopul Vladimir de la Poceaev, căruia i-a recomandat. să nu întrerupă la acel moment pomenirea), și fără a înțelege situația extrem de grea a Ucrainei, unde Biserica Ortodoxă riscă să fie deturnată de o grupare schismatică, mizându-se pe o colaborare a statului ucrainean în acest sens cu patriarhul ecumenist de la Fanar, ereziarhul Bartolomeu, și probabil pe sprijinul Vaticanului (de vreme ce în acest proiect sunt implicați și greco-catolicii ucraineni), îi face pe toți cei ce au ascultat aceste lucruri și nu s-au scandalizat, ci s-au pozat cu hulitorii, să cadă sub pedeapsa caterisirii, respectiv afurisirii, prevăzută de canoanele (31 ap., 55 ap. etc.) care interzic defăimarea episcopilor ortodocși, cu atât mai mult a unora mărturisitori deschiși ai dreptei credințe în această epocă de lașitate și laxitate generalizate (IPS Longhin de la Bănceni a explicat adesea de ce îl pomenește pe mitropolitul Onufrie și în contextul în care mitropolitul face eforturi uriașe să treacă Biserica Ortodoxă Ucraineană prin încercările la care o supune statul naționalist, care dorește o patriarhie schismatică națională în această țară, separată de Rusia cu care Ucraina se află în conflict, iar pentru realizarea ei se implică în treburile Bisericii și a cerut sprijinul patriarhului ecumenic ecumenist Bartolomeu).

Din acest motiv, nu poate fi acceptat motivul că unii au fost acolo ca simpli “observatori” și nici nu poate exista o conlucrare cu aceștia, în ciuda asigurărilor date la Satu Mare că aceia doresc să colaboreze cu noi, dacă îi chemăm la consultările pe care am promis că le vom iniția, în timp ce tot în acea întâlnire spuseseră că se leapădă și nu au comuniune cu noi și cu toți cei ce văd această luptă altfel decât o văd ei.

Este necesar ca în perioada următoare preoții nepomenitori să se poziționeze public față de această tendință schismatică a grupului Sava-Staicu-Rădeni și să spună dacă sunt de acord cu acest grup și cu atitudinea acestuia față de episcopii marturisitori, față de considerarea tuturor celor care nu au întrerupt încă pomenirea ca eretici condamnabili de către un viitor sinod ecumenic și față de colaborarea cu episcopul sârb Artemie, altminteri riscând să fie considerați ca fiind de acord cu gruparea schismatică, deoarece nu și-au manifestat public dezacordul cu ea.

Grupul care a semnat apelul de neparticipare la Satu Mare deja și-a anunțat public poziția. Pentru toată lumea este cel mai bine ca și ceilalți să anunțe public pe ce poziție se situează. Este necesar, de exemplu, ca schitul Rădeni să anunțe public cu ce concluzii s-au întors „observatorii” de la Satu Mare și care este poziția oficială a schitului, dacă este alături de ei sau se delimitează de schisma de la Roman, continuată la Satu Mare, mai ales în condițiile în care mulți credincioși și preoți de acolo nu sunt de acord cu traiectul radical și schismatic în care schitul a fost atras prin colaborarea cu preotul Staicu, cu monahii Sava Lavriotul și Efrem de la Prodromu și, mai nou, cu episcopul Artemie din Serbia.

Neparticiparea la Satu Mare a fost în sine o poziționare față de această întâlnire, însă se cuvine să existe o lămurire clară a poziției, pentru ca gruparea radicală să nu mai poată spune că cei ce nu au participat au stat acasă din alte motive decât dezacordul cu ideologia pe care participanții de la Satu Mare o propovăduiesc. OrtodoxINFO, care a fost alături de toți preoții nepomenitori atunci când au avut de înfruntat persecuția sistemului ecumenist, le stă la dispoziție tuturor acestora, dacă doresc să își exprime public opțiunea față de direcția în care merge grupul de la Roman și Satu Mare.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/26/se-cuvine-ca-preotii-nepomenitori-sa-se-pozitioneze-public-fata-de-derapajele-de-la-roman-si-satu-mare/

Participanții la întâlnirea de la Satu Mare au decis să continue cooperarea cu episcopul sârb Artemie

DSC05689-.jpg

A apărut în sfârșit o relatare a ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul săptămânii trecute la Negrești Oaș, unde s-a ținut o întâlnire cu participarea unor nepomenitori din mai multe țări ortodoxe. Nu ni se dau foarte multe detalii referitoare la auditoriu, însă aflăm că au participat clerici, monahi și monahii în număr de 30 și credincioși în număr de 180. Toți din mai multe țări: România, Grecia, Moldova, Rusia și Serbia.

Auditoriul

Ca o primă constatare referitoare la cei ce au participat, se cuvine să spunem că, având în vedere pretenția de deschidere internațională a acestei întâlniri, participarea a fost foarte modestă, ea adunându-i laolaltă din toți cei uniți în întreaga lume ortodoxă de acrivia extremă propovăduită de monahul Sava Lavriotul și de ucenicii săi de prin diverse țări. S-ar putea ca la Negrești Oaș să se fi adunat cam toți cei ce consideră singurii ortodocși rămași în lume. Sinaxa din Botoșani, din urmă cu un an, de exemplu, a adus laolaltă mai mult de 800 de credincioși și pe foarte mulți dintre preoții și monahii mărturisitori împotriva ecumenismului și a sinodului din Creta. Pentru comparație, în 2016, monahul Sava Lavriotul a strâns la Piatra Neamț mai mult de 200 de credincioși, veniți să îl audieze în ciuda faptului că sistemul reușise să anuleze două săli de conferință în acea zi.

Din poza de final, atașată articolului în care se prezintă întâlnirea, vedem că dintre preoții nepomenitori români au participat vreo 10, restul nefiind prezenți din diverse motive, unul dintre ele fiind și acela că cei prezenți la Negrești Oaș agreează colaborarea și participarea la slujbele oficiate de episcopul sârb Artemie, lucru care a stârnit o uriașă controversă în România în ultimele săptămâni.

Nu ni se spune exact cine a participat din Rusia, de exemplu, sau din Republica Moldova. Din informațiile pe care le avem, din Republica Moldova nu a participat niciun preot nepomenitor. Din Rusia ni se spune că ieromonahul Spiridon Roșu a dat citire unui mesaj al unui preot rus, mesaj neagreat de audiență, deoarece vorbea despre “Taine invalide, calendar etc.”. Se pune întrebarea: de ce a dat ieromonahul Spiridon Roșu citire unui asemenea mesaj care conținea informații greșite din punct de vedere teologic? Este posibil ca ieromonahul Spiridon să fie de acord cu ideile acelui preot rus? Și, nu în ultimul rând, cine este preotul rus respectiv și de ce a trebuit să dea un mesaj unei întâlniri din România? De unde cunoaște mișcarea din România?

Calendarul vechi

Nu vom analiza aici discuția cu cei care contestă Tainele în Biserică și au decis să țină calendarul vechi, deoarece lucrurile sunt clare din acest punct de vedere. În plus, consider că ei au fost invitați pentru a se arăta cât de corecți sunt din punct de vedere teologic “acriviștii” prin faptul că resping cu tăria teoria inexistenței harului în Biserică. Dacă urmărim relatarea preotului Staicu, e posibil ca ei să fi fost invitați și la o răfuială personală a acestuia cu ei (se fac referiri la alți foști camarazi de luptă, de exemplu, ieromonahul Macarie Banu, menționat indirect prin anumite practici, nu nominal).

Se poate ca discuția despre har să fi fost adusă și pentru a se putea folosi prilejul pentru un nou atac la adresa episcopului mărturisitor Longhin, așa cum a făcut-o preotul Staicu în documentul atașat pe site: “Arhiepiscopul Longhin propovăduiește că în Biserica OrtodoxăRomână nu mai există har și nu mai există ierarhie, din cauza ereziei ecumenismului. Așadar, potrivit cuvintelor lui, ar trebui să găsim ierarhi ortodocși sau să mergem în diaspora rusă și săfie hirotonit un nou patriarh al României, precum și episcopi și preoți, căci nu mai existăierarhie. Când s-a mai întâmplat aceasta în Biserică? Niciodată!”. Și episcopul Longhin, și chiar și monahul Sava au afirmat la momentul respectiv că afirmația se referea strict la pierderea demnității de păstor și învățător înaintea lui Dumnezeu, nu la capacitatea de a mai sluji Tainele ca ierarh până la o posibilă viitoare caterisire de către un sinod ecumenic ortodox.Ar fi interesant de urmărit ce opinii are despre Tainele colegilor episcopi sârbi episcopul Artemie, colaboratorul grupării conduse de monahul Sava, și nu numai despre ale acelora…

Există totuși o afirmație în cuvântul atașat pe site al preotului Staicu, în care acesta pare a accepta ideea că se poate reveni la calendarul iulian pe cont propriu, înainte de hotărârea unui sinod al Bisericii care să admită acest lucru în mod oficial“…este un subiect spre soluționare de către un sinod ortodox, însă cel ce trece la calendarul iulian nu trebuie să întrerupă legăturile cu ortodocșii antiecumeniști și cu cei care nu acceptă sinodul tâlhăresc din Creta…” (s.a.). Noi credem, și am și spus-o în proiectul de rezoluție din ianuarie 2018, că revenirea la calendarul patristic ar trebui să se facă după o decizie a unui sinod, nu înainte, și de către întreaga Biserică, nu de fiecare în parte, pentru că o revenire personală sau de grup ar provoca o tulburare în Biserică la fel de mare ca atunci când s-a trecut de la calendarul patristic iulian la cel nou.

Sinodalitatea

Una dintre ideile subliniate intens la Satu Mare este cea a sinodalității. Poate și pentru a se estompa acuzația de schismă și de cădere în presbiterianism, generată de afirmația, întărită de alocuțiunile de la Satu Mare, potrivit căreia toți ierarhii ortodocși actuali s-au compromis într-o oarecare formă și nu sunt mărturisitori ai dreptei credințe.

Ideea de sinodalitate, de altfel foarte corectă din punct de vedere teologic, își pierde sensul când este adusă în discuție de o grupare care nu demult a acuzat toți episcopii ortodocși din lume de compromis, interpretând în duhul teoriei vaselor comunicante strategiile de luptă ale unor episcopi care s-au opus din prima zi sinodului din Creta, fiind mărturisitori și suferind persecuție inclusiv fizică pentru aceasta (IPS Longhin, IPS Damianos etc.) și/sau au o îndelungă activitate antiecumenistă (IPS Serafim, IPS Ierotheos etc.). Prin aceste acuze gruparea prezentă la Satu Mare a căzut în schismă, deoarece a batjocorit în trecut și în prezent episcopi mărturisitori ca “minciuno-ortodocși”, “pseudoepiscopi”, în condițiile în care acei superiori ierarhici ai episcopilor respectivi nu au fost încă condamnați de niciun sinod ecumenic și nu sunt în afara Bisericii. Citez din nou din lucrarea preotului Staicu: “Am spus acestea pentru a putea sublinia acum, din nou, pentru cei care spun că prezența noastră în Serbia nu a avut ca sens alipirea de vlădica Artemie, nici «câștigarea» unui episcop pentru cauza noastră, așa cum alții și-au găsit episcopi minciuno-ortodocși, care sunt în comuniune și îi pomenesc pe superiorii lor ierarhici eretici, fiind și ei astfel căzuți în erezie”.

În condițiile în care participanții la Satu Mare afirmă că în acest moment nu mai există episcopi luptători împotriva ecumenismului, sau, mai precis, că toți episcopii sunt căzuți în erezie (conform teoriei de la Roman, orice formă de comuniune/părtășie cu erezia este erezie),cine mai poate organiza acel sinod care să valideze principiul sinodalității Bisericii, să condamne erezia ecumenistă și să “readucă vechiul calendar în toată Biserica, după cum își exprimă speranțele preotul Staicu în alocuțiunea de la Satu Mare?

Despre sinodalitatea pe care o promovează întâlnirea de la Satu Mare ne vorbește un citat interesant din cuvântul aceluiași preot Staicu: “Hristos știe câți arhierei ortodocși mai sunt în lume și cu siguranță Același Hristos îi va ajuta pe absolut toți ortodocșii care vor mântuire să rămână în comuniune cu aceștia, desigur, fiecare rămânând fiu al Bisericii locale din care face natural acum parte”. Afirmația are un iz protestant și trimite cumva la teologia protestantă despre Biserica nevăzută, aflată la baza concepției ecumeniste despre “Biserica lui Hristos”, pe care încearcă să o edifice prin intermediul CMBHristos, Care știe evident câți arhierei ortodocși mai sunt în lume, ni i-a arătat și nouă pe unii dintre ei, prin mărturisirea publică a acelora, motiv pentru care avem cu ei comuniune (IPS Longhin de la Bănceni, IPS Serafim de la Pireu, IPS Damianos din Muntele Sinai etc.), așa cum avem cu toți ierarhii canonici care luptă contra ecumenismului și cu toate Bisericile Ortodoxe care face acest lucru, fără însă a intra sub jurisdicția vreunuia sau alteia. Pe cei pe care nu ni i-a arătat nouă, celor din România, i-a arătat altor ortodocși, din alte părți ale lumii și ni-i va arăta pe toți atunci când va binevoi să ușureze poporul ortodox de povara ereziei ecumenismului și îi va aduna într-un sinod legitim, pentru întrunirea căruia luptăm acum. Nu știm dacă nu cumva și cel ce a scris citatul de mai sus are în vedere comuniunea “de luptă antiecumenistă” pe care o are cu episcopul Artemie, pe care l-a prezentat la Satu Mare ca ortodox și fără nicio problemă de ordin canonic.

Interesant este că în altă parte a cuvântului rostit preotul Staicu spune că nu mai are comuniune liturgică “cu cei care spun că nu mai există niciun arhiereu ortodox la ora actuală”. Până la întâlnirea de la Barajevo, toți cei adunați acum la Satu Mare susțineau că nu mai există niciun ierarh ortodox în lume (să ne amintim afirmațiile retorice ale monahului Sava Lavriotul, care spunea că dorește să îl cunoască pe ierarhul rămas ortodox în lume și se întreba unde este acela). După acea sinaxă din Serbia, s-a descoperit un arhiereu ortodox potrivit pentru standardele acriviștilor” români și greci, el fiind se pare chiar singurul ierarh ortodox, în viziunea lor. În sensul acesta trebuie înțelese cuvintele preotului Staicu? Că de vreme ce acceptă că există totuși un ierarh ortodox, atunci nu se mai află în situația în care era la Roman, când spunea că nu mai există niciun ierarh, putând avea comuniune cu colegii de “acrivie”?

Într-unul dintre articolele scrise pe un site fidel celor prezenți la Satu Mare se lansa ideea că dacă episcopii rămași ortodocși și mărturisitori la ora actuală vor organiza un sinod, “acriviștii” îl vor considera sinod “criptoecumenist1. și nu va fi acceptat, deoarece, în viziunea lor, acești episcopi (se dădea exemplul IPS Longhin, IPS Serafim) sunt compromiși și au pacturi făcute cu ecumeniștii. Dacă este așa, atunci cum se înțelegem cuvintele: “S-a arătat clar că instituția sinodalității – iar aici am fost absolut toți de acord – este intrinsecă Bisericii, este modul ei de existență, deci nu poate nimeni de capul lui să hotărască în locul vreunui sinod, nici măcar când are ispita că nu va mai fi niciodată vreun sinod ortodox” și cum sunt ele compatibile cu afirmația de mai sus care pare a permite credincioșilor să decidă trecerea pe calendarul vechi fără decizia prealabilă a unui sinod? Și, cel mai important, în condițiile în care i-au considerat pe toți arhiereii antiecumeniști compromiși, pe cine mizează că va organiza sinodul care să ia decizia condamnării ecumenismului?

Ereticii necondamnați

O altă temă abordată de întâlnirea de la Satu Mare a fost aceea a stării ereticilor condamnați. S-a afirmat corect că aceia sunt în Biserică până când asupra lor se pronunță o condamnare sinodală, prin care ei sunt scoși în afara Bisericii. Pusă însă în contextul afirmațiilor de la Roman, ereticii condamnați despre care se vorbește la Satu Mare sunt de fapt toți românii care încă nu au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști (după principiul căderii automate în erezie, brevetat la Roman, prin afirmațiile “orice părtășie la erezie e erezie”, “orice comuniune cu erezia este erezie”).

Astfel, cei ce au aflat la Roman că sunt eretici, indiferent dacă propovăduiesc erezia sau nu, dacă au o cugetare eretică sau nu, află la Satu Mare că dacă nu se pocăiesc până la un sinod ecumenic vor fi dați cu toții anatemei. Nu există niciun precedent în istoria Bisericii în care un sinod ecumenic să fi dat anatemei un popor întreg, cu toți preoții săi, chiar dacă unii dintre acei preoți au pomenit ierarhul eretic (la sinodul al III-lea ecumenic, de exemplu, nu au fost anatemizați preoții care nu au întrerupt pomenirea ierarhului, ci li s-a pus în vedere să nu îl mai pomenească din acel moment [canoanele 3 și 4]. În paralel, au fost repuși în slujire preoții caterisiți pentru că au întrerupt pomenirea). La un viitor sinod ecumenic vor fi caterisiți și anatemizați propovăduitorii ereziei respective, în speță episcopii care au semnat documentele din Creta sau au fost de acord cu ele. Clerului și poporului li se va pune în vedere că din acel moment înainte (canoane 1, 3,4 sin. III ec.) trebuie să întrerupă legătura cu cei caterisiți și dați anatemei, altminteri riscând să aibă soarta acelora, adică să fie scoși în afara Bisericii ca eretici.

Întreaga argumentare a acestui punct susține de fapt poziția celor care afirmă că nu tot poporul este eretic și că cei ce nu au întrerupt pomenirea ierarhului încă nu pot fi considerați eretici, chiar dacă se fac părtași la erezia respectivă prin nepăsare sau prin tăcere vinovată, asumându-și riscul de a fi vrăjmași ai lui Dumnezeu” (vrăjmași ai lui Dumnezeu sunt, în sens mai larg, după cuvântul apostolului Iacov 4,4, toți cei ce au prietenie cu lumea, adică toți cei ce într-o formă sau alta nesocotesc poruncile lui Dumnezeu de dragul viețurii după legile lumii). De aceea, afirmația preotului Staicu că a întrerupt comuniunea și cu cei (exemplul oferit este preotul Nicolae Manolis) ce fac o distincție obligatorie între eretic și cel ce nu are cuget eretic, refuzând să îl considere eretic pe cel din urmă, arată o acrivire nepatristică, pe care de altfel, în videoul care însoțește textul de prezentare a întâlnirii, preotul Staicu o critică, în aceeași manieră confuză și contradictorie ce însoțește toate textele referitoare la această întâlnire.

Colaborarea cu episcopul Artemie

Un lucru îngrijorător este faptul că întâlnirea de la Satu Mare a dat girul, așa cum era de așteptat, colaborării pe mai departe cu episcopul Artemie de Rașca și Prizen, în ciuda scandalului uriaș creat în România după participarea organizatorilor acestei întâlniri la sinaxa din Serbia din aprilie.

În alocuțiunea rostită la întâlnire, preotul Staicu expediază oarecumva problema episcopului Artemie: “Adevărul este însă că Preasfinția Sa a hirotonit în mod canonic horespiscopi, având ca bază Sfintele Canoane, iar ceea ce este elocvent este că pe al doilea horespiscop nu l-a hirotonit împreună cu primul horespicop (hirotonit anterior), nici pe al treilea împreună cu primii doi horespiscopi, ci de unul singur, astfel neîncălcând cu nimic Sfintele Canoane”. Atât.

Nu știm pe ce canoane se bazează când spune că hirotonirea episcopilor a fost canonică, ea fiind contrazisă atât de canonul 9 Antiohia (care cere episcopului să se consulte cu superiorul său ierarhic în orice face important), cât și de canonul 57 Laodiceea (care desființează horepiscopatul), și chiar de canonul 10 Antiohia (canonul 10 vorbește despre “facerea”, adică alegerea horepiscopului). Nu este clar nici ce a vrut să spună preotul Staicu atunci când a adus argumentul că al doilea horepiscop a fost hirotonit tot de către episcopul Artemie singur (probabil încearcă să sugereze că nu și-a făcut sinod paralel, argumentul fiind irelevant, de vreme ce decizând să îl hirotonească pe primul singur, ce îl împiedica să îl hirotonească la fel și pe al doilea?).

Acuzația de schismă nu se îndepărtează nici dacă preotul N. Manolis ar fi greșit când i-a numit“mitropoliți” pe cei hirotoniți de episcopul Artemie (hirotoniți ca episcopi oricum), nici dacă ei se numesc “horepiscopi”, cum le spune cel ce i-a hirotonit. Cert este însă că la Satu Mare s-a acceptat continuarea colaborării cu episcopul Artemie, participarea la o nouă sinaxă ținută în Serbia, unde sunt așteptați toți cei ce s-au dezis de ecumenism din lume, iar hirotonirile făcute necanonic de către episcopul respectiv au fost considerate ortodoxe, fără nicio dezbatere prealabilă, așa cum se promisese și cum s-a făcut pe teme deja rezolvate demult, cum ar fi prezența harului în Biserică, starea ereticilor necondamnați etc.

Afișul care însoțește invitația la sinaxa din Serbia este ilustrat cu chipurile familiei imperiale ruse a lui Nicolae Romanov, martirizați de către bolșevici după ce țarul a fost detronat, fiind canonizați ulterior de către Biserica Ortodoxă Rusă. Nu știm exact care este motivul pentru care Romanovii apar pe acest afiș din Biserica Ortodoxă Sârbă, nici dacă există vreo legătură între acesta și faptul că sunt trimiși în Rusia preoți hirotoniți de episcopul Artemie, sau dacă există vreo legătură între acest afiș și curentul din Rusia al celor care „așteaptă venirea țarului”. Este însă evident că acest afiș pare o chemare a tuturor nepomenitorilor din lume la împreună-slujire cu episcopul Artemie, în ciuda problemelor canonice pe care acesta le are acasă. Nu știm dacă această invitație subliniază pretenția episcopului Artemie de a fi singurul episcop rămas ortodox în lume, după cum l-a acuzat sinodul sârbesc, atunci când l-a excomunicat, dar cu siguranță știm că cei adunați la Satu Mare au decis să ignore orice fel de avertizare cu privire la episcopul sârb și să colaboreze, în timp ce dau asigurări că nu se vor uni cu acesta decât în lupta contra ecumenismului. Important este de văzut nu neapărat ce spun cei care s-au adunat la Satu Mare despre limitele colaborării cu episcopul Artemie, pentru că ei s-ar putea să se ferească să nu inflameze opinia publică românească, ci care vor fi condițiile impuse acestei colaborări de către episcopul Artemie însuși? Va accepta o colaborare la suprafață, la nivel de sinaxe și conferințe, sau va avea pretenția unei mai profunde integrări cu cei din România și din Grecia?

Se mai naște încă o întrebare: Dat fiind faptul că toți invitații la sinaxa din Čačak (Serbia) sunt chemați la o liturghie arhierească oficiată chiar de către episcopul Artemie, vor participa cei prezenți la Satu Mare la această liturghie? Dacă da, cum se numește împreună slujirea cu cineva care “se află sub caterisire”, cum se exprima monahul Sava în 2016, la Bănceni?

Se mai naște și o altă întrebare: Dacă se face această unire în lupta antiecumenistă cu un episcop considerat schismatic, de ce nu sunt invitați la această luptă comună și stiliștii români? De ce hirotonirile lor nu sunt canonice, iar ale episcopului Artemie, da, în condițiile în care și stiliștii argumentează cam la fel “necesitatea” gestului lor? Preotul Staicu încearcă să dea o explicație neconvingătoare: Cei care au făcut asta [și-au găsit ierarhie în altă parte, n.n.și nu au urmat drumul îngrădirii și al luptei pentru eliberarea Bisericii de erezie au fost așa-numiți zeloți sau stiliști, cu care cu toate că nu avem nicio diferență în dogmă, însă datorită faptului căsusțin că Tainele sunt invalide, și-au hirotonit propria lor ierarhie, iar ca rezultat între noi și ei există schismă până în zilele noastre”.

Reamintim că în luna aprilie 2018 siteul OrtodoxINFO a început o campanie de informare intensă asupra pericolului pe care îl prezintă ralierea grupării “acriviste” din România la mișcarea condusă de episcopul Artemie din Serbia, care a încălcat sfintele canoane hirotonind de unul singur trei episcopi. Ca urmare a acestei campanii puternice, mulți dintre preoții nepomenitori s-au decis să nu participe la Satu Mare, unii detașându-se chiar de gruparea condusă de monahul Sava Lavriotul și de ucenicii săi locali. Slaba participare a poporului la eveniment poate fi pusă și pe seama acestei campanii.

De asemenea, se observă că și participanții la Satu Mare au tratat destul de discret problema. De la declarații belicoase și promisiuni neîndeplinite de a demonstra teologic cum episcopul Artemie nu a greșit când a hirotonit trei episcopi de unul singur sau când a trimis preoți în Rusia, s-a ajuns doar la acceptarea invitației în mod discret și la asigurări fără nicio bază teologică asupra faptului că episcopul sârb nu are nicio problemă canonică.

Monahul Sava a promis că va răspunde la cel puțin zece întrebări care i-au fost adresate pe OrtodoxINFO cu privire la canonicitatea hirotonirilor episcopului sârb, dar nu a mai făcut-o la Satu Mare.

Nu ni se spune ce s-a îmtâmplat cu propunerea de schimbare a ecteniei din “pe toți arhiereii ortodocși” în “pe episcopul nostru…”, despre care preotul Staicu spunea cu câteva luni în urmă că se va decide la Satu Mare, anunțând și că a trecut la folosirea deja a noii formule.

Ca o concluzie, întâlnirea de la Satu Mare a reafirmat lucruri deja știute și a încercat să prezinte motivele pentru care gruparea organizatoare este considerată schismatică în așa fel încât ele să nu pară a fi așa de grave. S-a încercat un limbaj împăciuitor, dar alocuțiunile sunt împănate cu afirmații calomnioase la adresa celor care nu le împărtășesc punctul de vedere.

Se propune editarea unei cărți despre lupta de doi ani din România. Acest lucru a fost deja făcut de către părintele Grigore Sanda, într-un stil echilibrat, onest științific și cuprinzător. Cartea a fost prezentată la întâlnirea de la Beiuș, din septembrie 2017, fiind unanim apreciată de cei prezenți. Să sperăm că acel volum nu va conține interpretările partizane ale “acriviștilor” despre ce s-a întâmplat în România ultimilor doi ani și nu va avea un scop encomiastic la adresa celor care se pretind ultimii apărători ai Ortodoxiei.

S-a spus că scopul luptei acriviștilor este “trezirea credincioșilor” și conștientizarea pericolului ereziei, dar nu se spune cum se face acest lucru de către gruparea “acrivistă” și mai ales câți credincioși s-au trezit după ce au fost acuzați că sunt eretici de către adunarea de la Roman. Nu se spune nimic despre credincioșii care și-au pierdut speranța după șirul de scandaluri generate de cei ce s-au adunat la Satu Mare, nici despre cum se foloseste Patriarhia de imaginea puternic compromisă de către aceștia a luptei pentru a arăta că întreruperea pomenirii nu este calea de urmat, deoarece duce spre schismă, cum i-a dus pe cei adunați la Roman.

Cea mai tristă constatare referitoare la această întâlnire: Nu s-a discutat nimic serios despre ecumenism și combaterea lui, ci doar despre poziționări puritane față de cei ce gem încă sub povara acestei erezii.

1 http://ortodoxinfo.ro/2018/05/07/va-face-monahul-sava-la-satu-mare-un-mic-sinod-ecumenic-pentru-a-analiza-situatia-episcopului-artemie/.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/23/participantii-la-intalnirea-de-la-satu-mare-au-decis-sa-continue-cooperarea-cu-episcopul-sarb-artemie/

Acrivia şi iconomia bisericească

Considerente teologice – partea I

fotor1435-840x560Problematica aplicării iconomiei nu s-a pus pentru prima oară în vremurile moderne[1]. Încă din Evanghelie sunt cunoscute cuvintele lui Hristos către învăţătorii Legii şi farisei care insistau asupra ţinerii riguroase a odihnei de sabat: „Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27). De altfel, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni se pronunţă împotriva îndreptării din simpla împlinire a faptelor Legii (Galateni 2:16 şi următoarele) şi din tăierea împrejur (Galateni 6:12), dar în altă situaţie vedem că Pavel îl taie împrejur pe Timotei, fiul unui elin şi al unei evreice credincioase, „din pricina iudeilor care erau în acele locuri” (Faptele Apostolilor 16:1-3).

Dar şi în epoca marilor Părinţi ai Bisericii s-a discutat problema acriviei, adică a ţinerii fără abatere a poruncilor şi a canoanelor Bisericii, dar şi a abaterii vremelnice de la acrivia canonică din motive de iconomie. Sfântul Grigorie Theologul, într-o epistolă către Sfântul Vasilie cel Mare, atrage atenţia că: „Este aşadar mai bine să se facă o iconomie în ce priveşte adevărul prin mica noastră îngăduinţă în împrejurarea care este ca un nor asupra noastră, decât să fie distrus adevărul printr-o predică deschisă” (Epistola 58 către Vasilie, PG 37,116C). În continuare, Grigorie cere să fie înştiinţat de către Vasilie până în ce punct poate să aplice iconomia, aşa încât să păzească adevărul, dar nici să nu fie acuzat de oponenţii săi[2]. Se pare că existau mulţi în acea epocă care îi blamau pe Grigorie şi pe Vasilie că ar trăda credinţa ortodoxă, pentru că pur şi simplu discutau cu ereticii sau pentru că aveau o atitudine tolerantă faţă de aceştia.

Dar în ciuda discuţiilor Părinţilor pe această temă şi a în a largii aplicări a iconomiei în viaţa Bisericii nu a fost formulat vreun canon aparte care să lămurească exact modul de aplicare a acestuia. Iconomia este trăită şi aplicată mai ales în funcţie de împrejurare. Şi exprimă iubirea de oameni, îngăduinţa şi libertatea Duhului care există în Biserică. Tocmai de aceea nu a fost stabilit exact şi cu amănunte de vreo hotărâre sinodală modul aplicării acesteia. Este mai larg acceptată poziţia că iconomia priveşte teme practice şi morale ale vieţii creştine. S-a afirmat însă şi părerea că „Biserica nu este împiedicată în aplicarea iconomiei nici în ce priveşte învăţătura dogmatică, probabil nici în ce priveşte dogma aceasta”[3]. Aici însă trebuie menţionat că nu este vorba de dogme decretate şi confirmate de Sinoadele Ecumenice, ci de discuţii dogmatice care aveau loc înainte de formularea lor definitivă ca dogme şi de toleranţa principială a Bisericii faţă de cei de alt cuget.

Deşi nu există o hotărâre cu privire la felul aplicării iconomiei, s-a formulat poziţia că iconomia nu se poate aplica în dauna adevărului de credinţă. Iconomia bisericească nu poate să strice sau să deformeze sensul adevărului de credinţă[4]. Sfântul Nicodim Aghioritul menţionează că „iconomia are măsuri şi limite şi nu este permanentă şi definitivă”[5].

El mai precizează, de asemenea, că pedepsele canonice pe care le prevăd canoanele nu sunt valabile în mod nedefinit, ci au caracter personal. „Canoanele poruncesc unui Sinod de Episcopi să caterisească preoţii sau să îi afurisească sau să anatemizeze pe mirenii care încalcă sfintele canoane”. Dacă nu are loc această hotărâre a Sinodului, „preoţii respectivi şi mirenii nu sunt nici caterisiţi, nici afurisiţi sau anatemizaţi în virtutea faptei săvârşite”[6], chiar dacă au încălcat canoanele. De aceea, Sfântul Nicodim nici nu se consideră pe sine competent să dea pedepse canonice sau să mustre persoane pe baza canoanelor. Învăţătura lui urmăreşte să informeze clerul şi poporul despre adevărul Bisericii. Cuviosul Nicodim Aghioritul nu vine în contradicţie atât cu persoane, cât cu situaţii şi obiceiuri păcătoase şi anticanonice. Iconomia, ca abatere temporară de la acrivia canoanelor, nu trebuie considerată doar ca posibilitate de aplicare mai îngăduitoare a canoanelor, ci şi ca posibilitate de aplicare mai aspră. Fiecare iconom de suflete are permisiunea să mărească sau să micşoreze pedepsele canonice în funcţie de dispoziţiile sufleteşti şi de starea celor spovediţi, rânduind iconomia cu discernământ, spre folosul duhovnicesc al creştinilor[7].

[1] Vezi, pe această temă, Protopresviterul V.I. Kalliakmanis, Μεθοδολογικά πρότερα της ποιμαντικής, Λεντίω Ζωννύμενοι, ed. Μυγδονία, Thessalonic 2005, p. 75 şi urm.

[2] „Acum învaţă-mă, o, minte dumnezeiască şi sfântă, până în ce punct trebuie să avansăm în chestiunea teologiei despre Sfântul Duh şi ce formulări trebuie să folosim şi până unde să ducem iconomia, ca să putem să ne opunem celor care ne stau împotrivă?”. PG 37, 117A.

[3] Amílkas Alivizátos, Iconomia, potrivit dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, Atena 1949, p. 94.

[4] Gheórghios I. Mantzarídis, Introducere în morală. Morala în judecata prezentului şi în provocarea viitorului, Thessalonic3, 1995, p. 154.

[5] Agapie Ieromonahul şi Nicodim Aghioritul, Pidalion,  ed. «ASTIR», Athena 1970, p. 56.

[6] Pidalion, pp. 4-5.

[7] Sfântul Nicodim Aghioritul, Îndreptar de spovedanie, pp. 115-116.

Aplicarea Sfintelor canoane se face în duh pastoral – partea a II-a

Biserica şi părinţii duhovniceşti iconomisesc lucrurile având ca unitate de măsură respectarea duhului evanghelic. Adevărul nu se sprijină pe anumite păreri ale Părinţilor, ci pe Sfânta Scriptură, pe Sinoadele Ecumenice şi pe poziţia comună a Părinţilor în diferite probleme. „Noi nu ne îngrijim de ce au spus sau au cugetat unii Părinţi”, scrie cuviosul Nicodim, „ci de ceea ce spune Scriptura şi Sinoadele Ecumenice şi părerea comună a Părinţilor”. Şi încheie: „Căci nu este dogmă părerea unora în Biserică” (Pidalion, p. 7). În acest punct se vădeşte conştiinţa bisericească a Cuviosului Nicodim. Există multe subiecte practice şi morale pe care Părinţii le-au abordat în mod diferit din motive istorice sau de altă natură. Aceste poziţii ale lor însă nu au caracter dogmatic.

Se va menţiona un exemplu semnificativ de abordare diferită a unei probleme pastorale în tradiţia noastră bisericească. Este vorba de modul de întoarcere şi reintegrare în Biserică a apostaţilor. Aceştia erau reprimiţi în comuniunea bisericească după trei ani de oprire de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, potrivit canoanelor rânduite de Părinţii Sinodului local de la Ancyra şi de Petru al Alexandriei. Sfântul Vasilie cel Mare însă este mai aspru. Rânduieşte ca aceia care s-au lepădat de credinţa creştină să nu se mai împărtăşească până la sfârşitul vieţii lor. Cel de-al 73-lea canon al Sfântului Vasilie cel Mare stabileşte astfel: „Cel care s-a lepădat de Hristos şi a încălcat Taina mântuirii, este dator ca toată viaţa lui să plângă şi este să se mărturisească când se apropie de ieşirea din viaţă, învrednicindu-se de cele Sfinte pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (Pidalion, p. 626). Asupra acestui punct există oare vreo contradicţie? Cum se explică această poziţie diferită a Bisericii?

Cuviosul Nicodim, invocând canonişti mai vechi, adoptă părerile lor şi justifică această abordare diferită după cum urmează: Fiecare dintre Părinţi, ţinând seama de epoca sa şi de problemele acesteia, stabilea în funcţie de acestea şi pedepsele canonice, aşa-numitele epitimii. Părinţii de la Sinodul local de la Ancira şi Petru al Alexandriei, din pricina persecuţiilor, dar şi pentru că credinţa creştină nu era în nici un chip sprijinită, au stabilit cu mai multă îngăduinţă pedepsele canonice pentru cei care se lepădaseră de Hristos şi doreau să se reîntoarcă în Biserică. Şi continuă: „Câtă vreme, Vasilie, vieţuind într-o vreme de răspândire a credinţei, când elenismul păgân îşi dădea ultimele suflări de viaţă, când credinţa devenea tot mai impetuoasă, iar Biserica mai puternică, ştia că aceia care s-au lepădat de Hristos au făcut-o fără a fi forţaţi de cineva şi de bună voie, de aceea s-a şi aşezat canonul acesta mai aspru” (Pidalion, p. 626). Atragem atenţia asupra faptului că în epoca Sfântului Vasilie cel Mare predomina mai ales botezul adulţilor.

În impunerea pedepselor canonice, se ţine seama de condiţiile în care se află Biserica. Cu siguranţă, din acelaşi motiv şi Cuviosul Nicodim îi îndeamnă pe creştinii apostaţi din perioada ocupaţiei otomane să mărturisească public credinţa şi să primească de bună voie mucenicia pentru credinţa lui Hristos, deşi recunoaşte că acest lucru “este primejdios, şi nu tocmai după rânduială” (Pidalion, p. 626-627). Creştinii apostaţi se pot întoarce prin pocăinţă şi respectarea epitimiei, aşa cum rânduiesc canoanele. Însă pocăinţa aceasta este socotită de Cuviosul Nicodim ca nefiind tocmai din toată inima şi desăvârşită, ci nedeplină, parţială şi micşorată. Totdeauna trebuie să existe o analogie între greşeală şi canonul impus[1]. Principiul analogiei pe care îl introduce Nicodim se poate remarca şi în alte puncte ale operelor sale. Sminteala pricinuită de islamizarea de bună voie era mare şi avea urmări negative asupra credinţei creştinilor. De aceea îi şi îndeamnă pe apostaţi să se pregătească aşa cum trebuie şi să meargă de bună voie la mucenicie. Asta nu înseamnă că toţi creştinii apostaţi din vremea aceea mergeau la martiriu, însă destui erau cei care alegeau martiriu şi contribuiau astfel în mod semnificativ la întărirea credinţei.

În scrierile Cuviosului Nicodim vedem că se vorbeşte despre iconomie atât în chestiunile practico-morale, cât şi în cele dogmatice, şi în cele care ţin de cult. De referă în amănunt la lucrarea părintelui duhovnicesc şi la aplicarea şi acordul care există între Sfintele Canoane. Paternitatea duhovnicească se cuvine să şi-o asume şi să o exercite doar aceia care au ajuns prin nevoinţă la nepătimire.

Aceasta este acrivia Bisericii. În acelaşi timp însă, întrucât cunoaşte nevoile şi lipsurile epocii sale, le recomandă arhiereilor ca, cel puţin, să îi aleagă ca duhovnici pe cei mai încercaţi şi mai vârstnici „şi să îi aşeze duhovnici, pentru că aceştia, prin vârsta lor, sunt mai încercaţi în cunoştinţă, iar patimile, într-o anumită măsură, şi le-au supus” (Îndreptar de Spovedanie, p. 12). Nu îi exclude însă nici pe cei mai tineri, dacă au virtute şi înţelepciune de bătrân. De asemenea, adoptă şi opinia că se cuvine să devină duhovnici şi „preoţii căsătoriţi care sunt întru toate vrednici, alături de ieromonahii feciorelnici” (Îndreptar de Spovedanie, p. 13).

Cuviosul Nicodim acceptă de asemenea şi justifică scurtarea timpului pedepselor canonice, scurtare pe care o introduce Sfântul Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului (secolul al VI-lea). Este semnificativă în acest sens justificarea Sfântului Ioan Postitorul cu privire la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd canoanele: „Cunosc că aceste foarte binevoitoare iconomii trebuie judecate de Judecătorul comun al tuturor şi Dumnezeul nostru, dar mai bine este a fi astfel judecat în aceste [scurtări de epitimii], decât a fi lăudat [pentru ţinerea canoanelor] şi a rămâne astfel neplăcut [lui Dumnezeu][2].

[1] Néon Martyrológion, ed. P.B. Páschou, Athena 1961, p. 18. «totdeauna trebuie să existe o analogie şi o similitudine între greşeală şi canonul dat pentru acea greșeală, după cum învaţă teologii».

[2] Vezi Th. Giágkou, “Pluralismul tradiţiei canonice a Bisericii”, periodicul Sýnaxi, fascicolul 119, Athena 2011, p. 8.

Akrivia şi iconomia bisericească. Părintele duhovnicesc şi “pedepsele” canonice – partea a III-a

Competenţa aplicării iconomiei pentru subiecte mai importante aparţine Bisericii, care decide în Sinod. Pentru chestiuni pastorale mai puţin importante este competent episcopul, câtă vreme pentru celelalte, egumenul sau părintele duhovnicesc. În acest punct există un principiu pastoral valoros, care are legătură cu dispoziţia jertfelnică personală a duhovnicului care să ţintească la mântuirea fiilor săi duhovniceşti, dispoziţie adesea întâlnită în Tradiţia bisericească. Amintesc de cazul Apostolului Pavel: „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup” (Romani 9:3). Adică ajung în punctul să doresc să mă despart eu de Hristos, dacă prin aceasta fraţii mei ar ajunge aproape de El! Asemenea a fost şi cazul Sfântului Cosma Etolianul, care a părăsit binele său personal şi s-a jertfit pentru binele neamului. „Îndemnat mai mult de Preafericitul kir Sofronie Patriarhul – să avem binecuvântarea lui! – primind şi sfintele lui binecuvântări, mi-am lăsat pricopseala mea, binele meu personal şi am ieşit să umblu din loc în loc şi să îi învăţ pe fraţi”[1], spune despre aceasta însuşi Sfântul nostru. Aici se vede dimensiunea bisericească, dar şi jertfelnică a lucrării Etolianului. La rândul său, Părintele Iustin Popovici spunea: „Eu, pentru păzirea Sfintelor Canoane, sunt gata să-mi sacrific viaţa, dar, în acelaşi timp, pentru mântuirea unui om, sacrific toate canoanele”.

Să revenim însă la cazul Sfântului Ioan Postitorul care a contribuit decisiv la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd Sfintele Canoane. În partea a doua a Îndrumarului său de Spovedanie, Cuviosul Nicodim Aghioritul cuprinde, tâlcuieşte şi comentează canoanele Sfântului Ioan Postitorul, ca să uşureze lucrarea părinţilor duhovniceşti. În epitimiile şi canoanele Sfântului Ioan Postitorul se încearcă păstrarea a două însuşiri extreme, caracteristice iconomului duhovnicesc, scrie Cuviosul Nicodim.

Anume, acrivia şi excesul pe de o parte, iar pe de alta formalismul şi obişnuinţa. „Şi acrivia, pe de o parte, înseamnă postirile şi îngenuncherile… prin care se înfăptuieşte zdrobirea trupului şi înrobirea lui şi înfrânarea de la plăceri… Obişnuinţa, pe de altă parte, şi formalismul înseamnă a) despărţirea de Taine… şi b) despărţirea de Biserică”[2].

Este aleasă calea nevoinţei şi dispoziţia spre pocăinţă, mai mult decât de ţinerea formală a canoanelor. Se pare, de asemenea că Nicodim nu este de acord cu epitimia lipsirii de mulţi ani de dumnezeiasca împărtăşanie[3]. Este de ajuns să existe pocăinţă autentică, viaţă virtuoasă, post, înfrânare şi milostenie. Prin toate acestea, ar putea fi micşorată epitimia de oprire de mulţi ani de la Împărtăşanie. Nicodim urmează calea Sfântului Ioan Postitorul şi scrie: „Dar să micşorăm anii aceştia după măsura înfrânării, celor care vor să se înfrâneze; de pildă, dacă cel ce s-a pocăit a acceptat canonul de a nu bea vin în atâtea zile rânduite, socotim de cuviinţă să micşorăm acestuia un an din anii epitimiei, pe care îi rânduiesc Canoanele Părinţilor. De asemenea, dacă făgăduieşte să nu mai mănânce carne, să îi scădem încă un an. De asemenea, dacă nu va mânca nici brânză, nici ouă sau peşte sau ulei, pentru fiecare dintre acestea, socotim să îi scădem un an. Dacă voieşte să şi-L facă milostiv pe Dumnezeu şi cu dese îngenuncheri şi metanii, de asemenea, şi pentru acestea, să îi mai scădem un an; după cum, dacă doreşte să-şi arate mâna îmbelşugată în a face milostenii şi după putinţa bogăţiei pe care o are, să-şi vădească buna sa alegere, după măsura proprie, prin a împărţi săracilor. Şi dacă, penitentul, după oricare păcat săvârşit, se face monah, socotim de cuviinţă să îi dăm iertarea printr-o oprire de la Împărtăşanie de scurtă vreme, pentru că prin vieţuirea monahicească oricum va petrece în asprime şi nevoinţe toată viaţa sa”[4].

În acest context este semnificativ un fragment din Apoftegmele Sfinţilor Bătrâni: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen spunând: «Am săvârşit un mare păcat şi voiesc să mă pocăiesc trei ani». Îi spune acestuia avva: «Mult este». Şi îi spune acestuia fratele: «Dar până la anul?». Şi i-a spus din nou Bătrânul: «Mult este». Atunci cei de faţă au spus: «Până la 40 de zile?». Şi iarăşi spuse: «Mult este. Eu spun că, dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu mai adaugă în a face păcatul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu»”[5].

În aplicarea iconomiei se impun şi anumite principii pastorale mai speciale, care sunt: analogia (în dublu sens), istoricitatea şi adaptarea la condiţiile sociale, precum şi specificul persoanei în cauză. Pentru aplicarea iconomiei, Biserica în Sinod, episcopul sau părintele duhovnicesc, în funcţie de gravitatea temei, se cuvine să ţină seama de principiile de mai sus. Temelie a tuturor acestora este adevărul evanghelic, deciziile Sinoadelor Ecumenice şi acordul Părinţilor, consensum patrum. Dacă ignorăm teologia şi practica Bisericii, există pericolul ca pastoraţia să rămână în aer sau să capete un caracter canonist şi inuman. Este nevoie însă ca părinţii duhovniceşti, ca nişte păstori responsabili, să cunoască acrivia bisericească, ca să poată să aplice iconomia (…). Căci epitimiile au caracter terapeutic, ecleziologic, pedagogic şi se aplică cu iubire de oameni. Nu sunt pedepse de ispăşire, ca în teologia apuseană.

Primenirea duhovnicească, care este rod al harului lui Dumnezeu, al grijii pastorale a părintelui duhovnicesc şi al voinţei libere a oamenilor, presupune dureri şi osteneli. Greutăţile şi suferinţele duhovniceşti provin din slăbiciuni, din căderi, din lipsa pocăinţei, din împietrirea inimii, din ispite şi părăsiri ale căminului părintesc de către fii duhovniceşti. Însă străduinţa plină de osteneală şi nevoinţa sunt de trebuinţă ca să descopere şi păstorul în fiecare caz „care este voia lui Dumnezeu, cea bună, cea bineplăcută şi desăvârşită”[6]. Pentru că, de urmează părerea sa, este inevitabil că se vor săvârşi greşeli şi abateri. „Toate nefericirile vin din faptul că nu întrebăm pe Bătrânii puşi a ne povăţui, şi că păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să lucreze. […] Aşa şi arhiereii, măcar că au darul Sfântului Duh, dar nu toate le înţeleg cum trebuie şi de aceea, în ceasul nevoii, trebuie să caute luminare de la Domnul”, învaţă Sfântul Siluan Athonitul[7].


[1] Α, Ι. Menoúnou, Cosma Etolianul. Învăţături şi Biografie, ed. Tínos, Athena, p. 117.

[2] Îndrumar de Spovedanie,  p. 116.

[3] „Pricina pentru care Părinţii au rânduit prin epitimie celor ce au păcătuit oprire de la Împărtăşanie una este, după cum cred eu, anume că, pe atunci, creştinii aveau atâta dragoste de a se împărtăşi, încât socoteau a fi cea mai mare păgubire să fie lipsiţi de Împărtăşanie. Pentru aceasta, Părinţii de atunci nu găseau altceva, ca să îi împiedice de la păcat, decât oprirea de la Împărtăşanie, p. 116.

[4] Îndrumar de Spovedanie, p. 117.

[5] Paladie, Episcopul Elenoupolei, Apoftegme ale Părinţilor. Despre Avva Pimen 12, PG 65, 325 AB.

[6] Romani 12:2.

[7] Arhimandritul Sofronie: Cuviosul Siluan Athonitul, ed. Reîntregirea: Alba Iulia 2009, p. 430.

Discernământul – Partea a IV-a

Îndrumarea pastorală este corectă, atunci când părintele duhovnicesc are capacitatea de a deosebi între lucrările dumnezeieşti şi cele demonice. Discernământul este socotit în tradiţia neptică printre cele mai însemnate virtuţi. Sfântul Casian Romanul povesteşte că, la schitul Thebaidei se adunaseră mulţi Bătrâni şi discutau despre desăvârşirea virtuţii şi cum poate să se păzească monahul de capcanele celui viclean şi cum să se apropie de Dumnezeu. Fiecare şi-a dat cu părerea, conferind primul loc uneia sau alteia dintre virtuţi. Unii puneau înainte postul şi privegherea, alţii curăţia, sărăcia de bună voie şi dispreţuirea bunurilor materiale, câtă vreme alţii, milostenia şi diferite alte virtuţi. După ce a trecut cea mai mare parte a nopţii cu această discuţie, ultimul a vorbit avva Antonie. „Toate virtuţile sunt de trebuinţă” a spus el, „dar nu ne este îngăduit să le dăm acestora primul loc, pentru că totdeauna există primejdia înşelării, fie prin exces, fie prin lipsă. Discernământul, „ca ochi şi luminător al sufletului”, „cercetând toate socotinţele şi faptele omului, deosebeşte şi desparte orice lucru necuviincios şi care nu este plăcut lui Dumnezeu şi prin care omul, depărtat fiind de Dumnezeu, se află în înşelare”[1]. Fără harisma discernământului, nici o virtute nu poate fi sigură până la sfârşit. Astfel, discernământul este „născătoarea şi păzitoarea tuturor virtuţilor”. Cu părerea Cuviosului Antonie au fost de acord şi ceilalţi Părinţi[2]. Cu deosebire, virtutea discernământului este cea care trebuie să-l împodobească pe părintele duhovnicesc.

În continuare, Cuviosul Casian povesteşte diferite pilde de monahi care s-au înşelat, pentru că nu aveau virtutea discernământului. Este demn de luat aminte cazul ascetului Heronas, care, deşi postea şi se înfrâna cu asprime, a ajuns, urmând gândului său, să nu mai prăznuiască Paştele împreună cu ceilalţi fraţi, ca să nu îşi întrerupă „canonul”. Înşelat însă prin aceea că urma „voii sale” a ajuns şi diavolului să se închine, care i s-a arătat în chip de înger de lumină. Astfel, având mintea întunecată, s-a aruncat de bunăvoie în fântână crezând cuvintelor Satanei că va ieşi de acolo teafăr. Părinţii cu mare osteneală l-au scos din fântână, iar după trei zile şi-a dat sufletul. Avva Pafnutie, iubitor de oameni fiind, nu l-a lipsit de pomenirile şi de rugăciunile care se săvârşesc pentru cei morţi, deşi, la drept vorbind, moartea lui s-ar putea considera sinucidere[3]

Părintele duhovnicesc, întemeindu-se pe discernământ trebuie să facă o corectă diagnosticare a stării duhovniceşti a penitentului, să ajute pe toate căile la rodnicia duhovnicească acestuia şi să valorifice harisma fiecăruia. Scop al îndrumării pastorale nu este constrângerea credinciosului către un interes oarecare, ci călăuzirea lui către libertatea în Hristos. Ca să se întâmple aceasta, se cuvine ca paternitatea duhovnicească şi calitatea de fiu duhovnicesc să fie cultivate în duhul libertăţii în Hristos şi referirii comune la voia lui Dumnezeu. Doar atunci când este asigurată libertatea oamenilor se nasc fii duhovniceşti sănătoşi, persoane întregite sufleteşte.

Dumnezeu l-a plăsmuit pe om liber şi nu îi încalcă liberul arbitru. La fel, şi părintele duhovnicesc nu poate să încalce liberul arbitru al fiului duhovnicesc. Acesta nu doar că este dator să respecte libertatea fiului duhovnicesc, dar chiar trebuie să îl ajute ca în libertate să se slobozească din patimile sale şi să se desăvârşească. Cu toate că nepăcătuirea şi sfinţenia reprezintă imperative fundamentale ale vieţii duhovniceşti, acestea apar adesea ca irealizabile. Omul păcătuieşte în fiecare zi, fie cu mintea, fie cu cuvântul, fie cu fapta. Lucrarea părintelui duhovnicesc este să arate cu discernământ care sunt hotarele adevăratei pocăinţe şi să contribuie astfel la naşterea unor fii duhovniceşti liberi în Hristos.

În fiecare caz, viaţa Duhului este dincolo şi mai presus de rânduielile canonice. În parcursul plin de osteneală al creştinului spre maturizarea duhovnicească, părintele duhovnicesc ajută, nu însă ca un paznic al Legii sau ca un jandarm bisericesc, ci ca iniţiator al vieţii în Hristos. Cunoaşterea duhovnicească ce se dobândeşte prin ucenicie este mai cuprinzătoare decât studiul şi învăţătura din auzire. Prin ucenicie şi prin nevoinţă, nu se desfiinţează voinţa creştinului, ci „voia proprie”, cugetul egoist şi iubitor de sine. Astfel, creştinul se familiarizează cu harul lui Dumnezeu şi face ca voia lui Dumnezeu să devină propria sa voie. Ucenicia întăreşte voinţa şi libertatea şi nu poate în nici un caz să compromită seva adevăratei vieţi. Iar ascultarea este luptă duhovnicească, care ajută la maturizarea şi eliberarea duhovnicească. În caz contrar, în spatele tainei pocăinţei şi a pretextului ascultării, se pot ascunde concepţii legaliste care îi privesc în primul rând pe părinţii duhovniceşti, dar şi pe fiii duhovniceşti.

Vasilios Kalliakmánis


[1] Sfântul Casian Romanul, Către Leontie Egumenul, Filocalia vol. I, ed. Papadimitríou, Athena 1982, p. 86.

[2] Ibidem, pp. 86-87.

[3] Ibidem, p. 87.

Sursa: http://www.pemptousia.ro/

Să nu ne tăiem mintea în Sfintele Canoane și în Sfinții Părinți

canoane-oanaToate cazurile în care Sfinții Părinți spun să fugi și să nu ai părtășie cu ereticii se referă, în general, la eresuri vădite și deja condamnate de un Sinod[1]. Așadar, Filioque a fost condamnat la Sinodul din 867, și deci, pe drept Părinții la 1274 au întrerupt pomenirea Patriarhului Vekkos atunci când acesta vroia să impună pomenirea Papei; arianismul era deja condamnat la 325, iar cei ce pe timpul Sfântului Atanasie au întrerupt pomenirea lor după Sinod, pe drept numindu-i eretici; monofizitismul  era condamnat pe timpul Sfântului Eftimie cel Mare de Sinodul  IV Ecumenic și, cu toate acestea, Sfântul Eftimie nu a tăiat pomenirea decât după ceva timp; Sfântul Maxim nu a tăiat pomenirea decât după ce a reușit să adune un Sinod în Africa, iar Sfântul Sofronie nici nu a tăiat deloc pomenirea celorlalți patriarhi care susțineau monotelismul înainte de Sinodul Ecumenic al VI-lea; iconoclasmului era deja condamnat când Sfântul Teodor Studitul îi numește pe toți eretici și aplică acrivia fata de toți; Sfântul Chiril al Alexandriei nu taie pomenirea episcopilor ce aveau comuniune cu Teodor al Mopsuestiei și Diodor de Tars, aceștia nefiind condamnați nominal de un sinod, ci aplică iconomia înainte de  Sinodul V Ecumenic unde au fost condamnate tezele lor; Sfântul Teodor face iconomie cu cei ce pomeneau pe adepții sinodului adulterin, cu toate ca aceasta nu constituia o erezie  înainte de un Sinod. Deci iată ca iconomia s-a aplicat înainte de Sinoade în general, iar acrivia după Sinoade. Deci nu avem dreptul să condamnăm noi ca eretici pe nici un ierarh sau pe vreun preot care îl pomenește pe un ierarh care propovăduiește o erezie, ci doar să ne îngrădim de erezia lui prin nepomenire și atât. Nu-l putem numi eretic deoarece numai un Sinod o poate face, iar noi nu osândim înainte de Sinod, ci doar ne îngrădim de erezie sau îl sancționăm până va fi judecat de un Sinod. Se face o confuzie voită între ereziile condamnate și necondamnate și se face schismă în  Biserică, prin ruperea de Biserica și nu de erezia unor episcopi. Deoarece, înainte de a fi condamnată o erezie, ecumenismul fiind erezia ereziilor, considerăm anticanonic ca toți care pomenesc un astfel de Episcop, chiar dacă ei nu sunt de acord cu ecumenismul sau chiar vorbesc împotriva lui, sunt eretici și căzuți, ceea ce constituie o mare viclenie a diavolului pentru a face schismă în Biserică. Căci pe care nu i-a putut înșela să-i despartă de Biserica prin erezie, caută să-i despartă prin schismă și anume pe cei mai râvnitori care nu au cunoștințe prea multe sau pe cei cu mintea prea ascuțită care, în loc să se vindece prin citirea Pidalionului și a Sfinților Părinți, și-au tăiat mintea în Canoane și în cuvintele Sfinților Părinți. Căci diavolul fiind șiret îi îndeamnă, să zidească osteneala peste poruncă, cum zice psalmistul, adică să-și piardă toata osteneala prin neștiință, nechibzuință și interpretarea Canoanelor cu răutate și patima. Dacă vor zice unii, că toate ereziile care sunt în ecumenism sunt deja condamnate, aceasta este adevărat, căci altfel nu opream pomenirea, dar ecumenismul în sine nu a fost condamnat decât de un sinod local. Dar erezia aceasta luând o amploare atât de mare, ecumenică, este nevoie de un Sinod adevărat Sfânt și Mare, nu ca cel eretic din Creta și nu de un simplu sinod local cum a fost cel din Africa sau Roma pe timpul Sfântului Maxim sau ca cel din America. Deci, nu trebuie sa ne grăbim să osândim noi toată Biserica ca și căzută în erezie, să cădem în schisma stilistă a calendarului și să ne căutăm arhierei ortodocși în alta parte; deoarece, îi avem în Biserica Universală Ortodoxă dar care nu s-au adunat, încă, într-un SINOD ECUMENIC ADEVĂRAT, și care sperăm să fie în viitorul apropiat. Dacă nu procedăm așa, vom face din întreruperea pomenirii o schismă, schisma Sinodului din Creta. Să ne apere Dumnezeu și Preacurata Sa Maica de o cădere ca aceasta, ca în loc să vindecăm și să apărăm Biserica de schisma și dezbinări, așa cum spune Canonul15, noi  să facem  mai multă dezbinare și ură în Biserică. Să stăm cu frică și să luăm  aminte, să ne luptăm după legile jocului, astfel vom ieși în afara Bisericii, așa cum au mai făcut mulți. Dacă suntem picioare sau mână să nu ne punem în locul Capului și să judecăm noi toată Biserica, înainte de a folosi toate mijloacele de a întruni un Sinod cu adevărat Ortodox, care să condamne Sinodul din Creta și pe cei ce l-au adunat și aprobat. Numai așa vom putea să-i numim eretici cu adevărat și să aplicăm acrivia prevăzută de Sfintele Canoane și de Sfinții Părinți. Până atunci, nepomenirea este doar o metodă de luptă împotriva ereziei (cea mai eficientă – n.n.), dar nu însăși condamnarea ereziei și a ereticilor. Dumnezeu să binecuvânteze această luptă sfântă în limita Sfintelor Canoane  și  a Sfinților Părinți. Cu dragoste și stima pentru adevărații luptători ai lui Iisus Hristos. Amin.

Ieroschimonah Paisie Prodromitul

17 mai 2018, Înălțarea Domnului

[1] Asta nu înseamnă că dacă un eretic nu a fost condamnat poate fi frecventabil sau că putem încuraja comuniunea cu el fără posibile consecințe în plan duhovnicesc, ci că se poate aplica iconomia după exemplele de mai jos pentru a feri de schismă (n.n.)

Semnatarii Proiectului de Rezoluție din ianuarie 2018 anunță public neparticiparea la „sinaxa” de la Satu Mare

29861717.jpg

Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și pe scaunul hulitorilor n-a șezut!

Subsemnații, din dorința de a duce lupta împotriva ecumenismului în duhul învățăturilor Sfinților Părinți, în limitele canonice și după exemplul celor care au luptat contra ereziei în Biserică în generațiile anterioare, și de a evita devierile schismatice de orice fel, urmând cuvântul Psalmistului care fericește și avertizează: “Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut” (Ps. 1,1),anunțăm public că nu participăm la sinaxa organizată în data de 19 mai 2018 la Satu Mare și recomandăm tuturor preoților și credincioșilor nepomenitori să nu participe la acest eveniment.

Motivele care ne determină să avem această poziție sunt:

  1. Întâlnirea este organizată de același grup organizator al adunării de la Roman, din ianuarie 2018, unde s-a încercat devierea luptei antiecumeniste din România într-o direcție schismatică, prin considerarea ca eretici a tuturor membrilor BOR care nu au întrerupt încă pomenirea ierarhilor semnatari ai documentelor eretice din Creta (afirmație gravă, prin care, indirect, îi condamnă și pe sfinții Bisericii, care, în istorie, au aplicat, în funcție de situație, diferite forme de iconomie temporară), prin afirmația insultătoare și schismatică potrivit căreia la ora actuală nu mai există ierarhi ortodocși în lume (însoțită de atacuri la adresa unor ierarhi ortodocși mărturisitori precum IPS Longhin de la Bănceni sau IPS Serafim de la Pireu), pentru că toți ar fi, în viziunea organizatorilor și participanților la acea întâlnire, compromiși, prin batjocorirea luptei antiecumeniste a unor Biserici Ortodoxe precum cea bulgară sau georgiană, considerate la fel de compromise ca și ierarhiile Bisericilor care au semnat documentele din Creta. Adunarea de la Roman s-a ținut, cu rezultatele știute, în ciuda faptului că un număr însemnat de preoți nepomenitori au recomandat organizatorilor să o amâne, pentru ca temele supuse discuției să fie analizate mai temeinic.
  2. Întâlnirea este organizată de același grup care a participat la sinaxa sârbească de la Barajevo, unde s-au pretins reprezentanți ai nepomenitorilor români, deși nimeni nu le-a dat niciun mandat de reprezentare în acest sens. La acea sinaxă au participat la slujbele organizate de un episcop hirotonit necanonic de către episcopul Artemie de Kosovo, acel episcop hirotonind, la rândul său, în mod necanonic, un preot pe care l-a trimis să slujească în Rusia, în teritoriul canonic al altei eparhii și chiar al altei patriarhii, lucru interzis de asemenea de către Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe. Evenimentul cu puternice tente schismatice din Serbia a fost descris de către preotul Ciprian Staicu, pe siteul personal, ca un început al unei “uniri în lupta împotriva ecumenismului” cu episcopul Artemie, în ciuda faptului că hirotonirile necanonice ale episcopului și trimiterea unor preoți în alte patriarhii fac ca asupra sa să planeze acuzația de schismă, fiind, din acest motiv, nefrecventabil în întreaga lume ortodoxă, inclusiv pentru cei ce luptă activ împotriva ecumenismului, până când își va rezolva problemele canonice.
  3. Întâlnirea este organizată și condusă de monahul atonit Gheron Sava Lavriotul și de monahul atonit de origine română Efrem Prodromitul, în ciuda faptului că primul nu este membru al Bisericii Ortodoxe Române în niciun fel, iar cel de-al doilea este membru al comunității Sfântului Munte Athos, de care aparține. Monahul Sava Lavriotul a organizat, începând din ianuarie 2018, un șir de sinaxe în România (la Roman), Grecia (la Atena), și iar în România (la Satu Mare), a participat la sinaxa din Serbia (la Barajevo) și și-a anunțat participarea la altă sinaxă din Serbia. Scopul acestor întâlniri pare a fi consolidarea unei grupări schismatice de tip neostilist, centrată în jurul ideii că toți ierarhii sunt compromiși, că membrii Bisericilor care nu au întrerupt încă pomenirea sunt eretici, că este posibilă o colaborare cu episcopul Artemie, identificat ca singurul episcop ortodox rămas, cu condiția ca acesta să nu își facă sinod (ignorându-se faptul că deja și-a făcut sinod prin hirotonirea de unul singur a trei arhierei) etc.
  4. Din relatările de presă ale preotului Ciprian Staicu și ale monahului Sava Lavriotul, sinaxa de la Satu Mare are în program, pe lângă teme discutate de nenumărate ori, și analizarea situației canonice a episcopului Artemie, existând posibilitatea oferirii unei recomandări cu privire la o posibilă colaborare cu acesta în lupta antiecumenistă. Considerăm că situația episcopului sârb Artemie de Kosovo poate fi analizată și decisă numai de sinodul canonic al Bisericii Ortodoxe Sârbe sau de un sinod al întregii Biserici Ortodoxe, dacă se impune, nicidecum de o sinaxă preoțească dintr-o altă țară. Din acest motiv, orice decizie care s-ar lua în privința unei posibile colaborări cu ierarhul sârb nu are nicio valoare canonică, iar noi o vom consideră nulă de drept.

Pe lângă recomandarea de a nu participa la evenimentul anunțat la Satu Mare, adresăm preoților care au întrerupt pomenirea și doresc să evite tendințele schismatice invitația de a începe consultări în vederea unei întâlniri, în perioada următoare, care să pregătească o sinaxă legitimă a clericilor și credincioșilor nepomenitori, cu scopul de a repune lupta antiecumenistă pe principiile sănătoase pe care a fost pusă de către Rezoluția de la Botoșani, din iunie 2017, pe care, la acea vreme au acceptat-o toți nepomenitorii români, dar unii dintre ei, fiind influențați de grupul schismatic organizator al sinaxei de la Roman și al celei de la Satu Mare, au abandonat-o pentru a urma o cale a radicalismului extrem, nemotivat canonic sau patristic, al cărui rezultat este perspectiva unei ieșiri din Biserică și alipirea la o grupare schismatică incapabilă să lupte eficient pentru curățirea Bisericii Ortodoxe de erezia ecumenismului.

Nu îi excludem de la consultări nici pe cei ce și-au exprimat acordul față de ideile schismatice promovate de către monahul Sava Lavriotul și preotul Ciprian Staicu, în măsura în care renunță la aceste idei și la colaborarea cu promotorii lor, se dezic de deciziile întâlnirii de la Roman, nu participă la întâlnirea de la Satu Mare și își cer cuvenita iertare de la ierarhii mărturisitori ortodocși pe care i-au insultat nominal în aceste ultime luni.

16 mai 2018

Semnatari:

Ieromonah Grigorie Sanda
Pr. ic. stavr. Ioan Ungureanu
Preot Vasile Iovița
Preot Cosmin Florin Tripon
Preot Claudiu Buză
Monah Chiriac Cioi
Fratele Valerică Bușă
Teolog Mihai-Silviu Chirilă

Precizări importante

În ianuarie 2018, un grup de preoți nepomenitori, cărora s-a adăugat teologul Mihai-Silviu Chirilă, au redactat un proiect de rezoluție, prin care încercau să oprească tendința schismatică manifestată deja de cei ce aveau să organizeze întâlnirea de la Roman, din aceeași lună. Documentul propunea o cale echilibrată de luptă contra ereziei, care să evite orice exces ce ar putea duce la schismă și la ieșirea din Biserică a nepomenitorilor.

Proiectul de rezoluție a fost primit pozitiv de către unii dintre credincioșii români care s-au îngrădit de erezie și foarte bine atât de teologii greci luptători împotriva ecumenismului (episcopi, profesori universitari, mari duhovnici), cât și de credincioșii din Grecia, fiind publicat în prestigioasa publicație teologică Theodromia, ca o mărturie peste vreme a faptului că lupta în România s-a dus în duhul Sfinților Părinți și în limitele impuse de Sfintele Canoane. În țară, grupul alcătuit în jurul monahului atonit Sava Lavriotul a discreditat atât proiectul, cât și pe promotorii săi, pe care i-a acuzat de“neoecumenism”, “criptoecumenism”, pentru simplul motiv că refuză să depășească limitele patristice impuse opririi pomenirii și luptei antieretice.

Calea pe care au pornit participanții la adunarea de la Roman a devenit din ce în ce mai evidentă în lunile următoare, dominate de o propagandă plină de ură față de cei ce au ales calea împărătească a mărturisirii și de denigrarea ierarhilor ortodocși rămași în lupta antiecumenistă, ținte predilecte fiind arhiepiscopul Longhin de la Bănceni, singurul ierarh de origine română care s-a opus deschis ecumenismului și a fost alături cu rugăciunea și cu sfatul de românii care s-au ridicat împotriva ereziei (inclusiv alături de cei care acum îl batjocoresc într-o manieră care îi plasează sub caterisirea, respectiv afurisenia, canoanelor care interzic defăimarea episcopilor ortodocși), și mitropolitul Serafim de Pireu, cel care acum câțiva ani ținea conferințe memorabile în România împotriva ecumenismului, masoneriei, new-age și Noii Ordini Mondiale, de la care românii au aflat pentru prima dată, imediat după sinodul din Creta, implicațiile grave ale semnării documentelor eretice de la acel sinod și care, în eparhia Înaltpreasfinției Sale, menține o conștiință trează a luptei contra ereziei ecumenismului tuturor preoților și credincioșilor.

În luna aprilie, gruparea condusă de monahul Sava Lavriotul, reprezentat în teritoriu de preotul Staicu și de doi-trei dintre preoții Schitului Rădeni (unul dintre ei deja plecat între timp din schit, se pare din pricina faptului că ceilalți preoți refuză să mai urmeze linia schismatică a adunării din Roman și mai ales a colaborării cu episcopul Artemie), a surprins toată mișcarea de luptă antiecumenistă prin anunțul participării la o sinaxă din Serbia organizată de episcopul sârb Artemie, cunoscut pentru faptul că a fost caterisit pe nedrept în 2010, dar și pentru că, în loc să își accepte situația și să rămână în Biserică, așa cum au făcut alți ierarhi în istorie (Sfântul Ioan Hrisostom fiind un exemplu ilustru în acest sens), a trecut la hirotonirea necanonică a trei episcopi și a unor preoți pe care i-a trimis să propovăduiască în Rusia, contrar prevederilor canonice, ceea ce i-a atras atât mustrarea din partea celor ce îl susținuseră anterior (Sinaxa Clericilor și Monahilor din Grecia, de exemplu), cât și sancțiuni disciplinare din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe (la sfârșitul lunii mai 2015 a fost excomunicat din Biserica Sârbă împreună cu episcopul pe care îl hirotonise cu puțin timp înainte).

Confruntați cu o reacție extrem de puternică față de această participare la sinaxa sârbă, mai ales din partea portalului ortodox de știri OrtodoxINFO, monahul Sava și preotul Staicu au început să se încurce în explicații stângace, prin care au încercat să minimalizeze importanța gestului lor. În paralel, scriitori amatori, fără nicio pregătire teologică, dar cu un duh schismatic extrem de agresiv, și-au petrecut ultimele săptămâni scriind neîncetat în apărarea episcopului sârb, într-o încercare de a arăta că acesta nu a greșit cu nimic față de Sfintele Canoane și că este victima unor denigrări din partea“neoecumeniștilor. Aceștia au mers atât de departe încât au încercat să demonstreze că părintele profesor Theodoros Zisis interpretează greșit canoanele, propunând propriile păreri ca fiind mai în acord cu gândirea Sfinților Părinți decât explicațiile pertinente date de cel mai mare patrolog ortodox contemporan.

Scriiturile acestora, care nu merită niciun fel de replică, deoarece combină neștiința de carte teologică cu o ură viscerală de tip sectar față de cei ce nu sunt de acord cu punctul de vedere pe care îl susțin, prin aceasta anulându-se pe sine pentru oricine le citește cu discernământ, au fost promovate de siteul preotului Staicu, într-o încercare de a le face mai citite și a le scoate din anonimat. Prudent, preotul Staicu nu s-a lansat personal în poziții de genul celor care l-au făcut „faimos”, în schimb a folosit strategia de la Roman (când s-a folosit de ieromonahii Spiridon Roșu și Xenofont Horga pentru a se răfui cu teologul Mihai-Silviu Chirilă în numele unei pretinse atitudini patristice), lăsându-i pe alții să lupte în locul sfinției sale și mulțumindu-se să îi promoveze, lăsându-și spațiul de manevră pentru a se delimita de acele scrieri, dacă situația va impune.

Fără să își dea seama, autorii amatori au conturat liniile “doctrinare” ale grupului din care fac parte și, cel mai important, au lăsat să se întrevadă că deja colaborarea cu episcopul Artimie este acceptată de către cei ce îl urmează pe monahul Sava Lavriotul, iar sinaxa de la Satu Mare este doar o formalitate din acest punct de vedere, decizia fiind deja luată. La rândul său, monahul Sava Lavriotul a promis că va demonstra la Satu Mare că episcopul Artemie, despre care în urmă cu doi ani spunea că se află “sub caterisire”, este deplin ortodox și frecventabil, pentru că… nu și-a făcut sinod, în ciuda faptului că a hirotonit trei episcopi.

În fața acestei evoluții, semnatarii apelului se poziționează public și fără echivoc față de sinaxa de la Satu Mare și față de tendința către care merg organizatorii acesteia. Din motivele invocate rezultă că aceștia refuză să participe la sinaxă deoarece nu îi recunosc monahului Sava calitatea de organizator și conducător al sinaxelor românești, nu recunosc deciziile adunării de la Roman, se dezic de campania de denigrare a ierarhilor și Bisericilor locale care luptă contra ecumenismului și de participarea “delegației române” la sinaxa din Serbia și refuză perspectiva colaborării cu episcopul Artemie, până când episcopul sârb își va rezolva problemele canonice și va reintra în ordinea canonică firească Bisericii Ortodoxe locale din care face parte.

Pentru deblocarea situației, semnatarii propun inițierea de consultări pentru organizarea în perioada următoare a unei sinaxe care să exprime voința tuturor preoților și credincioșilor nepomenitori și care să conducă la o revenire a luptei la principiile enunțate în 2017, înRezoluția de la Botoșani, cu care au fost de acord toți la acea vreme. Nu sunt excluși de la aceste negocieri nici cei care au acceptat deciziile de la Roman, cu condiția să se dezică de ele și de cei ce le-au promovat și să se împace cu ierarhii pe care i-au insultat în ultimele luni.

Din informațiile pe care le-a obținut OrtodoxINFO, mulți alți preoți nepomenitori au decis să nu participe la sinaxa din Satu Mare, chiar dacă nu și-au făcut poziția publică atât de tranșant cum o fac părinții semnatari ai prezentului apel. Motivele acelora sunt în mare cam aceleași. Câțiva preoți au decis să participe la Satu Mare ca “observatori”. Nu am aflat până acum ce înseamnă acest statut, care ne duce cu gândul la observatorii” de la sinodul din Creta, nici ce anume vor observa la Satu Mare.

Până în acest moment nu avem niciun fel de informație despre invitarea sau nu a poporului credincios la această întâlnire, care este învăluită în aceeași secretomanie ca și cea de la Roman.

ACTUALIZARE: Într-o reacție la apelul semnatarilor proiectului de rezoluție de neparticipare la Satu Mare, părintele Macarie Banu a ținut sa precizeze că sfinția sa, ucenicii și preoții de sub ascultarea sfinției sale nu au fost niciodată de acord cu Rezoluția de la Botoșani. Semnatarii apelului au ținut sa specifice că afirmația cum că toți nepomenitorii au fost de acord cu Rezoluția de la Botoșani se referea la cei ce au fost prezenți în număr mare la sinaxă sau și-au manifestat adeziunea ulterior în toată țara.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/15/semnatarii-proiectului-de-rezolutie-din-ianuarie-2018-anunta-public-neparticiparea-la-sinaxa-de-la-satu-mare/

Pr. prof. Theodoros Zisis: Despre actele anticanonice ale episcopului Artemie și despre horepiscopii pe care i-a hirotonit

pr.-prof.-Theodoros-Zisis-800x450

1. Acte anticanonice ale episcopului Artemie

După pseudosinodul din Creta un număr redus de clerici, monahi și laici, am trecut la îngrădirea prevăzută de sfintele canoane, adică la întreruperea comuniunii cu toți episcopii care au semnat actele „sinodului” sau care susțin deciziile acestuia. Din punct de vedere liturgic am manifestat întreruperea comuniunii cu episcopii locului prin întreruperea pomenirii numelui ierarhilor la sfintele slujbe.

Aproape toți cei care am trecut la îngrădire, printre care și părinți aghioriți, am declarat dintru început că nu vom provoca schismă trecând la grupări schismatice stiliste sau pomenind numele unui alt episcop, ci vom aștepta rezolvarea problemei pe cale sinodală, prin condamnarea ecumenismului și a pseudosinodului din Creta.

Din păcate există o deviere de la această linie fiindcă am fost informați că unii părinți din Sfântul Munte – din fericire foarte puțin la număr, care nu mai exprimă și nici nu reprezintă majoritatea părinților aghioriți care au trecut la îngrădire, se află în comuniune cu episcopul Artemie, care a fost persecutat și caterisit în mod nedrept și anticanonic de către Biserica Ortodoxă a Serbiei. Nu este prima dată în istoria Bisericii când mărturisitori și luptători pentru Ortodoxie sunt prigoniți pe nedrept și anticanonic. Mulți dintre sfinți au suportat persecutări, pe care însă le-au îndurat fără să provoace schisme și dezbinări, așteptând restabilirea lor în timp, care de multe ori, spre sporirea sfințeniei lor, nu s-a făcut pe pământ, ci în ceruri. Încredințarea că nu va provoca schismă a fost dată și de episcopul Artemie anterior caterisirii sale, spunând textual următoarele: „Prigonitorii mei pot să mă lipsească de scaunul episcopal, până și de treapta episcopală… pot să facă și multe alte ilegalități, pe care nici nu mi le pot imagina. le voi suporta toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu pot să mă silească însă să fac schismă și să sfâșii cămașa Bisericii Ortodoxe a Serbiei, pe care ne-a lăsat-o Sfântul Sava1.

Mulți am fost cei care am condamnat persecutarea nedreaptă și anticanonică aepiscopului Artemie, chiar și episcopi ai Bisericii Greciei. Am continuat să-l considerăm episcop canonic de Raşca şi Prizren și am avut de multe ori întâlniri cu el la sediul „Sinaxei clericilor și monahilor”, discutând împreună despre situația actuală din Biserică. L-am chemat chiar și ne-a vorbit în plenul sinaxei și a binecuvântat ca episcop masa mănăstirească oferită. Niciodată nu ne-a descoperit și nici nu n-a cerut vreodată părerea în privința actului schismatic pe care se pare că avea de gând să îl facă, de a hirotoni singur episcopi fără acoperire sinodală, astfel încât să-și alcătuiască propriul sinod, care este, în mod evident, unul schismatic. Am fost la aceste întâlniri trei profesori universitari, părintele Gheorghios Metallinos, domnul Dimitrios Tselenghidis și cel ce semnează aceste rânduri, pronunțându-ne asupra unei mulțimi de subiecte teologice și canonice, despre care ni se cerea părerea. În mod evident a înțeles din aceste discuții că poziția noastră era una negativă și a trecut la actul deplin anticanonic și schismatic de a hirotoni singur episcopi, pe care în mod amăgitor i-a numit „horepiscopi”, pentru a nu fi nevoie, pasămite, să se ceară pentru aceștia acoperire sinodală sau hirotonirea de către doi sau trei episcopi, așa cum stabilești Tradiția canonică a Bisericii.

După acest act anticanonic am întrerupt orice comuniune cu el și la începutul anului 2015 „Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși” a întocmit și a publicat textul cu titlul Actul de separare al episcopului Artemiedin Biserica Ortodoxă a Serbiei2, în care explicăm părerea noastră de rău pentru acest act, îl rugăm pe episcopul Artemie să nu treacă la alte acte anticanonice, iar către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Serbiei și către arhiereii Sinodului Serbiei facem apelul de a cerceta în mod canonic subiectul episcopului Artemie, pentru a nu se sfâșia și mai mult cămașa Sfântului Sava a Bisericii Ortodoxe a Serbiei. Acest text a fost semnat de membrii comitetului de conducere al „Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși”, și anume de părinții arhimandriți Arhim. Athanasios Anastasiou, Sarandis Sarandos și Grigorios Hatzinikolaou, de părintele ieromonah Evstratios Lavriotul, de protopresviterii profesori Gheorghios Metallinos și Theodoros Zisis și de către dl. profesor Dimitrios Tselenghidis. Demn de observat este faptul că textul este semnat și de părintele ieromonah Evstratios Lavriotul, care exprimă și acordul părinților aghioriți care acum au comuniune cu episcopul Artemie, comuniune ce acum înseamnă că aprobă evoluția schismatică a episcopul Artemie.

Hirotonirea numiților „horepiscopi” s-a făcut fără acoperire sinodală din partea Bisericii Autocefale a Serbiei, care, în pofida erorilor unor ierarhi ai săi, continuă să fie în legătură canonică cu celelalte Biserici Ortodoxe care alcătuiesc laolaltă Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Și chiar majoritatea episcopilor delegației Bisericii Serbiei la Kolymbari, adică șaptesprezece (17) din cei douăzeci și cinci (25) nu au semnat textul controversat al „sinodului” care recunoaște ereziile drept biserici. Activitatea episcopală a episcopului Artemie dincolo de granițele jurisdicției sale nu are suport canonic. Putea să rămână, caterisit pe nedrept și anticanonic, în cadrul granițelor eparhiei sale, în legătură duhovnicească cu turma sa și să aștepte anularea deciziei date în defavoarea sa și nu să creeze turmă și să construiască biserici și „catacombe” în eparhii străine. Nu l-a alungat și nu l-a exilat nimeni cu forța din eparhia sa, chiar dacă în mod necanonic a fost așezat în locul său altepiscop. Dacă nu ar fi trecut și el la o acțiune anticanonică de depășire a limitelor jurisdicției sale, ar fi rămas ca episcop canonic și păstor al eparhiei Raşca şi Prizren și în conștiința turmei sale, dar și în conștiința tuturor ortodocșilor care cunoșteau prigonirea sa nedreaptă. Chiar dacă l-ar fi alungat cu forța și l-ar fi exilat, așa cum s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, s-ar fi găsit un episcop să îl găzduiască, așa cum a făcut episcopul de Cucuzis pentru Sfântul exilat, care în niciun caz nu a trecut la hirotoniri de episcopi sau de horepiscopi și nici nu și-a format propriul său sinod3, iar restabilirea sa triumfală a avut loc după moartea sa. De altfel, cum ar fi putut să treacă la schismă marele părinte cel cu cuvântul de aur devreme ce de multe ori învățase că „a dezbina Biserica este mai rău decât a cădea în erezie”?

2. Horepiscopii nu fac excepție de la principiul canonic care cere să fie hirotoniți de trei episcopi

În ceea ce privește „horepiscopii” pe care Artemie i-a hirotonit în mod anticanonic, cercetările teologice au ajuns la concluzia că horepiscopatul a fost o instituție temporară, care a fost valabilă de la jumătatea secolului al II-lea până la sfârșitul secolului al patrulea, fiind creat pentru a întâmpina o problemă a timpului, care astăzi nu există. Și această nevoie provenea din răspândirea creștinismului din orașe, unde a fost limitat inițial, în afara orașelor, „în sate și la țară”. Termenul „horepiscop” înseamnă episcop de țară, de sat, al satelor. Așadar, fiindcă din cauza dificultăților ce țineau de deplasare, era dificil pentru episcopul din orașul zonei respective să supravegheze și să păstorească turma credincioșilor și din oraș și din sate, se hirotoneau „horepiscopi”, care aveau arhierie deplină, erau adică episcopi canonici, cu o anumită jurisdicție locală, depinzând însă în mod direct de episcopul orașului, care avea responsabilitatea pastorală asupra întregii eparhii și trebuia să își exercită îndatoririle arhierești în acord cu acesta. Încet-încet însă, printr-o mulțime de hotărâri sinodale care limitau sau fixau drepturile horepiscopilor, instituția a intrat treptat în declin, fiind scoasă din uz și și dispărând în cele din urmă, spre sfârșitul secolului al IV-lea. Canoane din secolul al IV-lea care se referă la horepiscopi sunt în ordinea cronologică a Sinoadelor, următoarele: canonul 13 al Sinodului din Ancira (314), canonul 14 al Sinodului din Neocezareea (314-319), canonul 8 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), canonul 8 și 10 ale Sinodului din Antiohia (341), canonul 6 al Sinodului din Sardica (343), canonul 57 al Sinodului din Laodiceea (cca 360) și Epistola canonică a Sfântului Vasile cel Mare către horepiscopi (370-378), care a fost recunoscută în mod oficial de către Sinodul Ecumenic Quinisext drept canon al Bisericii (canonul 89 al Sfântului Vasile cel Mare). Primul canon în ordine cronologică al Sinodului de la Ancira recunoaște în mod clar că horepiscopii aparțin treptei episcopale: „de ar fi şi luat hirotonie de episcop”. Ultimele două sinoade arată că a început decăderea instituției horepiscopatului, care a dus în cele din urmă la totala sa ieșire din uz. Canonul 6 al Sinodului din Sardica afirmă printre altele: „Dar în general să nu fie iertat a pune episcop într-un sat sau într-o cetate mică, pentru care ajunge şi un singur presbiter; căci nu este nevoie să se aşeze episcopi acolo, ca să nu micșoreze numele şi autoritatea episcopului”. Și ultimul sinod în ordine cronologică, cel de la Laodiceea (381) trece la interzicerea și desfiinţarea totală a instituției: „Nu se cuvine a aşeza episcopi în sate si la ţară” (can. 57).

Desigur, pe parcursul secolelor următoare au rămas foarte puține rămășițe ale acestei instituții, în orice caz în secolul al XII-lea instituția a fost dată uitării, fiindcă anterior dispăruse complet, așa cum suntem informați de către marele canonist Teodor Valsamon, care, interpretând canonul 13 al sinodului din Ancira(314), care se referă la horepiscopi, spune că reprezintă un efortzadarnic să se preocupa cineva de aceștia, fiindcă instituția horepiscopatului lipsea cu desăvârșire: „deoarece treapta horepiscopilor a dispărut cu totul, nici noi nu ne-am dorit să facem o osteneală zadarnică4. Folosirea termenului horepiscop în foarte puține cazuri în timpul stăpânirii turcești și de către Biserica Ciprului, cu referire la episcopi titulari sau vicari, este nefericită, fiindcă episcopii în cauză nu au legătură cu instituția sinodală veche a episcopatului5.

Pentru aceasta este demn de mirare faptul că episcopul Artemie a readus la viață o instituție care a dispărut de 1600 de ani. Probabil a interpretat în mod eronat canonul 10 al Sinodului din Antiohia, care spune: „Şi horepiscopul să se facă de către episcopul cetăţii, căreia este pus”. Cu siguranță a considerat că verbul a se face” (γίνεσθαι) înseamnă și „a se hirotoni” (χειροτονεῖσθα), așadar, potrivit interpretării sale, și un episcop poate hirotoni horepiscop. După interpretarea unanimă a Sfintelor Canoane, este interzisă însă hirotonirea de către un singur episcop; aceasta trebuie să se facă de cel puțin doi sau trei episcopi canonici, așa cum stabilește Canonul I apostolic: „Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi”. Până și alegerea episcopului trebuie să se facă de către toți episcopii Bisericii locale, potrivit canonului 4 al Sinodului I Ecumenic, iar dacă acest lucru este anevoios sau imposibil de făcut din anumite motive, cei absenți trebuie să fie împreună alegători prin epistole, să fie de acord, astfel încât în continuare să se facă hirotonia. Interpretarea Sfântului Nicodim Aghioritul la canonul 4 al Sinodului I Ecumenic se referă la cuvântul καθίστασθαι (a se așeza) prezent în textul canonului: „Episcopul se cuvine mai ales a se așeza hirotonisi de toți episcopii eparhiei”. Se referă la interpretarea diferită a unor canoniști, dintre care unii dau verbului καθίστασθαι sensul lui ψηφίζεσθαιadică a se alege, iar alții îi dau sensul lui χειροτονεῖσθαι, a se hirotoni. Sfântul Nicodim în „Pidalion” formulează concluzia că acest verb are ambele sensuri: de a fi ales de către toți și de a fi hirotonit de trei [episcopi], „astfel încât verbul a se așezare ambele sensuri, precum și a se face, întrucât înseamnă și a se alege, înseamnă și a se hirotoni, cel dintâi de către toți,iar cel de-al doilea de către trei și potrivit acestui canonși potrivit canonului 1 apostolic. Aceasta este aproximativ și tălmăcireaSinoduluial VII-lea ecumenic la al treilea canon al său.Căci și când trei singuri hirotonesc, mai întâi se alege de către toți, cei absenți făcându-se împreună alegători prin scrisori”.

Epilog

Hirotonirea episcopului – episcop este și horepiscopul – de către un singur episcop și fără părerea și acordul altor episcopi ai eparhiei nu poate fi susținută de niciun canon. Din păcate episcopul Artemie nu a respectat nimic din toate acestea. A readus la viață o instituție care a fost desfiinţată acum 1600 de ani, fără să existe motiv, devreme ce în orașe și în sate sunt așezați preoți, pentru a nu exista doi episcopi în același loc. Episcopul Artemie nu mai este episcopul unui oraș, ca să fie nevoie să așeze horepiscopi la țară, în satele de lângă orașul respectiv. Acțiunea sa în afara limitelor propriei jurisdicții presupune că Biserica Ortodoxă a Serbiei nu mai există, și odată cu aceasta nici Biserica Ortodoxă Sobornicească, al cărei membru este Biserica Serbiei și că singurii ortodocși care au mai rămas sunt acesta și cei ce îl urmează, iar acum și puținii părinți aghioriți care au comuniune cu el. Sperăm și ne dorim să revină la atitudinea ortodoxă pe care a afirmat-o anterior, aceea că oricâte prigoniri și necazuri ar suporta, nu îl vor sili să treacă la schismă „și să sfâșie cămașa Sfântului Sava a Bisericii Ortodoxe a Serbiei”. Acum trece și la acțiuni în afara țării, la extinderea schismei în Bisericile Greciei și României, așa cum suntem informați. Măcar să fim dezmințiți.

Protopresbiter Theodoros Zisis,
Profesor emerit al Facultății de Teologie
a Universității Aristoteliene din Tesalonic

1V. Theodromia 12 (2010) 55.
2V. Theodromia 12 (2015) 51-53.
3Așa-numiții episcopi ioaniți nu au fost hirotoniți de Sfântul Ioan după caterisirea sa, ci hirotoniți fiind anterior, nu au acceptat caterisirea sa și l-au urmat.
4 V. G. Rallis-Potlis, Σύνταγμα τῶν Θείων καί Ἱερῶν Κανόνων,Atena 1853, vol. III, pag. 47.
5 V. Pavlos Menevisoglou, Mitr. Suediei și al întregii Scandinavii, „Οἱ ἐπισκοπικοί τίτλοιἐντῇὈρθοδόξῳἘκκλησίᾳ”, în Ξενία Ἰακώβῳ Ἁρχιεπισκόπῳ Βορείου καί ΝοτίουἈμερικῆς· ἐπί τῇ 25ετηρίδι τῆς ἀρχιεπισκοπείας αὐτοῦ, Tesalonic 1985, pag. 182 ș.u. Prezentarea istorică și canonică a acestui studiu al Mitropolitului Pavel este cea mai cuprinzătoare și cea mai bună. Folositoare sunt și următoarele studii: Mitr. Maxim de Sardes,Τό Οἰκουμενικόν Πατριαρχεῖον ἐντῇ Ὀρθοδόξῳ Ἐκκλησίᾳ, Πατριαρχικόν Ἵδρυμα Πατερικῶν Μελετῶν, Tesalonic 1989, ed. a II-a, pag. 38-40. Mitr. Ioannis Zizioulas de Pergam, Ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας ἐν τῇ Θείᾳ Εὐχαριστίᾳ καί τῷ Ἐπισκόπῳ κατάτούς τρεῖς πρώτους αἰῶνας, ed. Grigori, Atena 1990, ed. a II-a, pag. 73-76. Nikolaos Tomadakis, Ἐκ τῆς Ἐκκλησιαστικῆς Ὁρολογίας
(epub.lib.uoa.gr/index.php/epetirisphil/article/download/1072/1238), pag. 324-327. Erik Sergiou, Ὀργανωτικά Ζητήματα στήν Ἐκκλησία τῆς Κύπρου ἐπί Ἀρχιεπισκόπου Κυρίλλου Γ΄(1916-1933), Lucrare de doctorat, Nicosia 2013, pagina 93-12. Foarte cuprinzătoare, ca și toate studiile sale de altfel, este și studiu special al Arhiepiscopului Hrisostomos Papadopoulos, „Περί Χωρεπισκόπων καί Τιτουλαρίων Ἀρχιερέωνεἰς τήν Ὀρθόδοξον Ἐκκλησίαν”, în Ἐκκλησία 13 (1935) 57-60, 65-66, 73-75.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/11/pr-prof-theodoros-zisis-despre-episcopul-artemie-si-despre-horepiscopii-pe-care-i-a-hirotonit/

 

Părintele Nicolae Manolis, răspuns la minciuna monahului Sava (Lavriotul)

Publicăm continuarea dezvăluirilor pe care părintele profesor Manolis le propune în articolul publicat anterior.

Hristos a înviat!

marturie-zisisȘtiu, fraților, că mă ocup de un subiect care va provoca un teribil război împotriva mea, întrucât în Biserica lui Hristos există un abces ascuns și periculos. Tulburarea pe care a provocat-o pe internet anunțul publicării acestui răspuns a arătat deja ce avea să urmeze. Spargerea acestui abces va lua timp, însă orice deranjare provoacă miros urât și cine scormoneste își atrage ură și antipatii.

Părintele monah Sava (Lavriotul) a descoperit cu întârziere existența unei grupe de credincioși cărora li se iartă participarea la tainele săvârșite de preoți care nu au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici. Aceștia sunt novicii, cei care au intrat astăzi în Biserică și care nu au cunoștință de panerezia ecumenismului, de îngrădire etc. Pe de altă parte, potrivit părintelui, regula îngrădirii este obligatorie pentru credincioșii conștienți. Priviți filmul care urmează, cu declarațiile revelatoare ale părintelui pe un canal de internet (vedeți întregul interviu la postul ΟΔΥΣΣΕΙΑ TV și la radio (ascultați întregul interviu la postul de radio Tvkosmos 93,8).

Video 1: Părintele Sava Lavriotul, „Aplicăm iconomia și îi trimitem pe credincioși la preoți care îi pomenesc pe ierarhi” [VIDEO 2018]

În primul rând, aceste declarații reprezintă o evoluție față de atitudinea sa inițială în legătură cu caracterul obligatoriu al acriviei în privința îngrădirii și în principal în legătură cu lipsa permisivității față de iconomie ca metodă presupus antipatristică. Atitudinea acestui monah și a altor părinți din Sfântul Munte vizavi de calea iconomiei a fost de fapt și principala noastră disensiune și cauza neparticipării noastre (a părintelui Theodoros, a părintelui Fotios și a mea) în cele din urmă la întâlnirea de la Oreokastro din aprilie 2017[1]. În ultimul paragraf al deciziei asupra căreia se căzuse în principiu de acord, decizie care ar fi rezultat la sfârșitul întâlnirii din Oreokastro și care ulterior a fost respinsă prin cunoscuta schimbare de atitudine de către monahul în cauză și de către ceilalți, care au încălcat cu lașitate înțelegerea, se menționa: „Se recomandă credincioșilor să evite să participe la slujbele unde slujesc sau sunt pomeniți episcopi și preoți eretici ecumeniști declarați. Este preferabil să meargă acolo unde slujesc episcopi și preoți cu cuget ortodox, chiar dacă din anumite pricini nu au întrerupt pomenirea celor cu cuget eretic și aceasta, din iconomie. Cel mai bine și vrednic de laudă după acrivia canonică este să participe la slujbe acolo unde nu sunt pomeniți cei cu cuget eretic, adică acolo unde preoții au purces la întreruperea pomenirii” [2].

Părintele Theodoros Zisis, părintele FotiosVezynias și cel ce semnează aceste rânduri am rămas credincioși acestei poziții a deciziei, în dificila luptă a purtării de grijă față de fiii noștri duhovnicești și a îndrumării celor care ne-au urmat sau care și-au manifestat dorința de a ne urma. Este evident că întreruperea pomenirii sau îngrădirea implică o mulțime de probleme, mai ales dacă ești preot de mir, cu turmă duhovnicească.

În al doilea rând se pare că părintele Sava ignoră aceste probleme pastorale fundamentale, pe care le întâmpină un duhovnic în lume. În afara celor două categorii de credincioși [cu „viteze” diferite] pe care le poate recunoaște, există și multe altele, pe care fie în mod intenționat le ignoră, fie le trece cu vederea din cauza unei lipse de sensibilitate pastorală. Întrucât în rândul „credincioșilor înaintați”, la care face referire, există unii oameni care aparțin unor organizații [asociații] bisericești (caracterizați de cunoscuta sfială în privința întreruperii pomenirii), alții care au fost crescuți în mediu mitropolitan, alții se confruntă cu dificultăți în familie – dezacordul dintre soți și reacții negative din partea copiilor și a rudelor, alții au duhovnici care le interzic să se ocupe cu lupta antieretică, amenințându-i că își vor pierde sufletul, alții au legătură cu mânăstirile aghiorite simpatizante ale Patriarhiei Ecumenice, care îi îndeamnă să nu se ocupe de persoana patriarhului fiindcă nu este treaba lor, sau oameni cucernici, pentru care opunerea față de actele eretice ale ierarhului locului reprezintă păcat capital, judecare a slujitorilor Bisericii și așa mai departe.

Sunt situații reale, pe care este păcat să le trecem cu vederea. Este desigur nedrept ca preoților înaintați duhovnicește să le acorde timp și să caute modalități de a-i ajuta să se îndrepte spre întreruperea pomenirii, având parte chiar de susținerea turmei lor duhovnicești (până și de ajutor financiar) și credincioșilor să nu le ofere timp și șanse, decât celor care au venit de curând în Biserică, care sunt neexperimentați și nu cunosc subiectele de Credință!

Există o teorie, pe care se pare că și-au însușit-o și cercuri bisericești, potrivit căreia toată această lume, categoriile de „viteză” ale credincioșilor, pe care îi ignoră monahul în cauză, este o lume pierdută pentru Biserică și se va mântui doar rămășița. Noi nu vrem să ne asemănăm masonilor, care consideră generațiile de oameni ca fiind consumabile în vederea creării unei societăți viitoare desăvârșite.

Ne luptăm pastoral și individual să aducem la acrivia credinței toată această lume. Iar drumul către acrivie trece în mod necesar prin iconomie.

Pe de altă parte, în rândurile celor ce au venit de curând în Biserică (categoria a doua de „viteză”, potrivit părintelui Sava) există și „râvna către Dumnezeu, dar fără de pricepere” a oamenilor care L-au cunoscut de curând pe Hristos și în salturi și îndemnați fiind, ajung la acrivie și acționând fără discernământ, taie capete.

Monahul cu pricina descoperă cu întârziere „viteza” credincioșilor pe care o cere iconomia, fapt ce impune în mod automat:

  1. să admită că nu ne separă nimic,
  2. să ceară iertare de la părintele protoiereu Theodoros Zisis și de la cei împreună cu acesta,
  3. să spună un călugăresc „Binecuvântați!” pentru defăimarea luptei antiecumeniste, pentru dezbinarea sinaxei de la Oreokastro, pentru scandalizarea credincioșilor la nivelul întregii lumi ortodoxe și pentru jubilarea ecumeniștilor din pricina dezbinării provocate în lupta ortodoxă.

Dimpotrivă, până în momentul de față a ales metoda înjosirii tuturor celor pe care ne consideră dușmanii săi. Cu declarațiile sale de la Mitropolia de Rașka și Prizren își întețește ofensiva personală împotriva noastră prin calomnii rușinoase.

În mod concret:

1. Îl acuză în mod cu totul neîntemeiat pe părintele Theodoros că se face pricină a împiedicării îngrădirii, împiedicând oamenii să înaintezi spre aceasta.

2. Îl acuză pe părintele Theodoros că este antipatristic și ecumenist conservator.

3. Ne acuză pe noi pe toți că trimitem credincioșii să participe la slujbe la ecumeniști și să se împărtășească de la preoți care acceptă sinodul din Creta. Personal consider că pune în aplicare o metodă vicleană. Conștientizând schimbarea de atitudine pe care a făcut-o și nedorind să accepte ca fost învins și că linia pe care noi am urmat-o a fost îndreptățită, schimbă tactica [povestea]. În timp ce până de curând ne acuza că trimitem lumea la preoți care pomenesc [ierarhii eretici] (în pofida faptului că am propus doar preoți cu cugetare tradițională), acum, fiindcă și el face acest lucru, pentru a nu se smeri, inventează inepția că trimitem lumea la ecumeniști. Aceasta constituie în fond un lucru infam, dar voi folosi o expresie din locul de baștină al părintelui Sava, pe care o va înțelege poate mai bine: „Ο nebunie am făcut și încumetarea mare” [cu sensul că s-a încumetat să facă o prostie, negândindu-se la urmări și firesc este să îi pară rău pentru asta]. A se vedea aceste declarații în înregistrarea video care urmează (vedeți întregul interviu aici).

În legătură cu neadevărurile pe care le spune monahul cu pricina pot să dau mărturie personală că lucrurile s-au desfășurat tocmai invers.

1. Părintele Theodoros le-a cerut doar să aștepte decizia Sfântului Sinod și Sfintei Epistasii a Sfântului Munte, în speranța că prin acestea va fi respins pseudosinodul din Colymbari, Creta, iar în caz contrar să trecem la îngrădire cu toții, împreună. Însă și în momentul în care aceștia s-au hotărât totuși să facă mai  grabnic întreruperea pomenirii, părintele Theodoros, având gândul cel bun, s-a gândit că, în calitate de monahi aghioriți, au dreptul să purceadă la întreruperea pomenirii fiindcă îl au pe patriarhul Bartolomeuca imediat întâistătător.

2. Recomandă în fond poporului credincios să se depărteze de părintele Theodoros, pe care îl numește antipatristic și depărtat de linia Sfinților Părinți. O astfel de atitudine dispreţuitοare nu au îndrăznit să aibă nici cei mai înverșunați ecumeniști. Dacă ne gândim cu cine se luptă părintele Theodoros de atâți ani, aceștia sunt care se folosesc de îndemnurile inadmisibile și de exprimările înjositoare ale monahului în cauză, adică papismul, uniții, Fanarul și masoneria. Convingerea sa referitor la evoluția părintelui Theodoros („și o să vedeți că în scurt timp o să pomenească din nou”) nu mi se pare o profeție, ci o necuviincioasă dorință a celui ce le-a rostit. Să-i amintesc, în acest sens, cu indignare în fața adâncului disprețuirii pe care o arată și a modului înjositor de exprimare, că în istoria bimilenară a Bisericii există multe exemple de promotori care au fost stăpâniți de boala iubirii de putere în numele lui Hristos.

3. Μonahul în cauză ne acuză că ne trimitem fiii duhovnicești să participe la slujbe și să se împărtășească la preoți ecumeniști, care acceptă hotărârile pseudosinodului, aducând exemplul Patriarhului Serbiei! Aș vrea să dau tuturor încredințarea că niciodată nu ne-am sfătuit fiii duhovnicești, în public sau în particular, să participe la slujbe în parohii unde slujesc ierarhi și preoți ecumeniști. Am ostenit îndemnându-i pe toți cei care nu pot să urmeze acrivia, ca cel puțin să meargă la slujbe săvârșite de preoți cu cuget ortodox, exact așa cum spunea mesajul inițial al deciziei de la Oreokastro.

Am dat un scurt răspuns în cuvântarea mea din duminica trecută și înaintea concluziilor prezentului articol alătur un fragment al acestuiaîn înregistrarea care urmează.

Concluzii

Pe bună dreptate se poate întreba cineva de ce monahul în cauză, cu toate că în sfârșit a descoperit nevoia aplicării principiului iconomiei Sfinților Părinți, în loc să ceară iertare, își întărește atitudinea cu minciuni și calomnii. Pe cine slujește oare? Consider, fraților, că există un mare joc de culise.

  1. fie este înverşunat împotriva noastră personal,
  2. fie nu conștientizează seriozitatea împrejurărilor,
  3. fie slujește unor interese străine, fără să fie conștient de asta sau fiind (vai și amar) în cunoștință de cauză,
  4. fie a fost orbit duhovnicește de tendințele de conducere,
  5. fie toate acestea la un loc.

Cred că dacă părăsește egoismul i se dă o mare șansă. Acum, când este clar că a văzut și el însuși utopia alegerii absolute a acriviei în lume, să recunoască că a greșit. Vede deja că nu a avut dreptate prin insistența sa absurdă. Fiindcă în calitate de cleric primește foarte multe presiuni de la oameni care nu sunt pregătiți să aplice acrivia, adică pentru întreruperea deplină a comuniunii fie și cu preoții tradiționali, care pomenesc, având în acest caz două posibilități: fie să îi alunge pe cei care nu pot să aplice o astfel de acrivie, fie să folosească principiul iconomiei. Și, desigur, fiind un om inteligent, chiar dacă nu are cunoștințele teologice necesare, realizează ce este spre binele sufletelor neputincioase, înțelege greșelile din neștiință ale poporului. A fost nevoit de situația obiectivă să aplice principiul iconomiei pentru atât de mulți, încât în esență nu ne mai deosebește deja nicio diferență.

Haideți deci, părinte Sava, să arătăm iubire unii față de alții, să facem metanie și, de vreme ce ai ajuns în cele din urmă acolo unde ne aflăm noi, să ne împăcăm de dragul unității. Vezi că învrăjbirea nu duce nicăieri. Dimpotrivă, ne conduce spre minciuna care se hrănește din „ego” și se întețește. Îmi doresc ca Domnul Cel înviat să te lumineze, încât pentru cinstea Credinței și a Ortodoxiei, pe care atât de mult le iubim, să luptăm împreună împotriva lupilor îmbrăcați în piei de oaie, care cutreieră prin turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Am convingerea în Domnul că vei face pasul necesar, îndeosebi după această invitație.

Cerându-ți cu smerenie iertare dacă te-am jignit sau te-am ofensat ca om, nădăjduind că vei înțelege grija părintească și frățească [pe care ți-o port] și vei justifica graiul pe care l-am folosit pentru a exprima tristul adevăr, te îmbrățișez frățește cu dragostea lui Hristos cel Înviat. Să ai binecuvântarea mea!

[1] https://www.katanixis.gr/2017/04/2017_6.html
[2] https://katihisis.blogspot.gr/2017/04/blog-post_7.html

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/09/parintele-nicolae-manolis-raspuns-la-minciuna-monahului-sava-lavriotul/

Va face monahul Sava la Satu Mare un “mic sinod ecumenic” pentru a “analiza situația episcopului Artemie”?

sinaxa-roman_manipularea_staicu_sava-800x450

Într-o postare de acum câteva zile pe siteul preotului Staicu, monahul Sava încearcă să scuze din nou participarea la sinaxa din Serbia, punându-o într-o cheie misionară foarte pozitivă, în care cuvioșia sa afirmă că își face, o dată în plus, datoria de a propovădui fraților sârbi calea de urmat în lupta contra ereziei ecumeniste.

Mai întâi ne spune că este în principiu de acord cu articolul scris de siteul care îi batjocorește pe marii duhovnici români, în care autorul acelui material exprima, după cum am arătat într-un articol dedicat acestei teme și textului apreciat de monahul Sava, convingerea că episcopul Artemie: “a rămas singur și nu a fost sprijinit de ÎPS Serafim de Pireu și alti «lei» prefăcuți, care probabil demult aveau înțelegeri cu ecumeniștii, deși în față se dădeau mari mărturisitori, ducând poporul în eroare… Astfel, din datorie pentru Biserica lui Hristos, a luat decizia canonică de a hirotoni horepiscopi, pentru a putea întări Biserica. Acești horepiscopi îl ajută pe episcopul Artemie să hirotonească preoți acolo unde e nevoie, pentru ca Sfintele Taine ale Bisericii să fie în continuare săvârșite”.

Prin această convingere, autorul articolului este de acord cu faptul că episcopul Artemie a rămas singurul episcop ortodox din lume prin care se săvârșesc Sfintele Taine în Biserică.Monahul Sava ne declară că este de acord cu acest lucru în principiu.

Autorul acelui articol a mai făcut o declarație interesantă, pe care monahul Sava pare a și-o asuma: “Credeți că ne veți duce de nas așa până la un viitor sinod cripto-ecumenist cu cei din Biserica Rusă, Bulgară, Georgiană etc. care nu au rupt comuniunea cu ceilalți ecumeniști?”.Prin această afirmație, neostiliștii “acriviști” arată că ei nu sunt dispuși să primească niciun sinod ecumenic ortodox, pe care l-ar organiza episcopii ortodocși mărturisitori rămași la ora actuală în Ortodoxie. Dacă eforturile acestor ierarhi de a aduna un sinod sunt catalogate ca “sinod criptoecumenist”, este evident că neostiliștii nu mai așteaptă nicio curățire de erezie a Bisericii de către un sinod al ierarhilor acesteia rămași încă ortodocși, așa cum s-a întâmplat pe tot parcursul istoriei. Atunci se pune întrebarea legitimă: Cum văd ei izbăvirea Bisericii de ecumenism? Cine să organizeze un sinod ecumenic care să condamne ecumenismul? Să zicem că răspunsul ar fi: “episcopul Artemie”. Împreună cu cine? Cu ce alt ierarh din lume se mai află Înaltpreasfințitul Artemie în comuniune pentru a organiza un sinod ecumenic sau măcar unul local?

Monahul Sava afirmă că hirotonirea de către episcopul Artemie a horepiscopilor de unul singur nu este o problemă, atât timp cât acesta nu și-a făcut sinod, deși, conform relatării preotului Staicu, unul dintre acești horepiscopi au vorbit despre “un mic sinod ecumenic”, atunci când au catalogat întâlnirea de la Barajevo la care a participat și “delegația română”. Monahul atonit continuă să nu creadă că cei patru arhierei sunt deja sinod de facto și încearcă să le dea românilor un orizont fals, spunându-le că atât timp cât episcopul Artemie nu își face sinod tot ceea ce a făcut până acum este acceptabil. Pentru a se scuza, afirmă că în 2016 avusese informații greșite, când a anunțat la Bănceni că nu are comuniune cu episcopul Artemie și că acesta se află “sub caterisire”. Oare care vor fi fost informațiile acelea greșite? Că episcopul Artemie a hirotonit episcopi de unul singur pare a fi o informație certă. Că și-a făcut sinod iarăși este certă, deoarece cei trei horepiscopi alcătuiesc un sinod, cu care episcopul trebuie să se consulte în deciziile pe care le ia, după cum vom vedea mai departe.

Această încercare de eludare a problemei prin numirea episcopilor hirotoniți “horepiscopi” nu a fost acceptată de membrii Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia (din care monahul Sava făcea probabil parte la acel moment), care au spus clar, în Scrisoarea lor din 2015, după hirotonirea primului episcop, că nu se poate eluda canonul 1 apostolic pentru a hirotoni de unul singur episcopi. Să nu fi știut oare marii profesori greci D. Tselengidis, protopresbiter Th. Zisis, marele duhovnic (și al monahului Sava) Evstratie și ceilalți semnatari despre ce este vorba în realitate în Serbia, când l-au avertizat pe episcopul Artemie să nu încalce sfintele canoane? Cu siguranță au știut, dar nu au acceptat explicația cu horepiscopii, ca dovadă că și astăzi îl consideră pe ierarhul sârb nefrecventabil.

Folosirea de către monahul Sava și discipolii din România și de prin alte țări, unde monahul atonit și-a făcut adepți, a ideii, întemeiate pe canonul 10 Antiohia, că episcopul Artemie putea hirotoni de unul singur horepiscopi ignoră câteva realități teologice și bisericești care fac diferența între Ortodoxie și schismă.

Pentru a evidenția aceste realități ne vom folosi de analiza unui compatriot al episcopului Artemie, canonistul sârb doctor N. Milaș. Acesta, în interpretarea canonului 13 Ancira, care statornicește că horepiscopilor nu le este iertat să hirotonească preoți și diaconi în altă eparhie, dacă nu au acordul episcopului din acea eparhie (ceea ce horepiscopul sârb care a hirotonit pentru Rusia nu avea), consemnează despre instituția horepiscopilor: “Instituția acestora își are originea chiar în împrejurările bisericești din acel timp. Pentru ca creștinismul să se propage cât mai mult și, mai ales, pentru ca să se pună stavilă eresului gnostic în epoca primară a Bisericii, se puneau episcopi ortodocși pretutindeni, chiar și în localitățile cele mai mici, spre a propovădui credința în Hristos și a întări poporul în credință, spre a îmbărbăta clerul ortodox la lupta contra ereticilor și spre a pune presbiteri și alți clerici. Așadar, existau episcopi din cetăți și episcopi de la țară. La început puterea tuturor episcopilor, atât a celor din cetăți, cât și a celor de la țară era egală1 (s.n.).

De vreme ce episcopul Artemie este într-un fel întemeietorul horepiscopatului în Biserica Ortodoxă Sârbă (în sensul că această instituție e posibil să nu fi existat în aceste părți nici măcar în perioada bizantină, anterioară apariției poporului sârb în Balcani), trebuie să se fi gândit că situația este similară cumva Bisericii primare, când a fost nevoie de acești episcopi de țară. Numai că Biserica Ortodoxă Sârbă este o Biserică ortodoxă veche, cu sfinți, cu o viață bisericească bogată, cu un popor creștin care trăiește de multe secole în dreapta credință și nu are nevoie să îi mai fie propovăduită Evanghelia lui Hristos ca la începuturi.

Se poate considera că a înființat horepiscopatul pentru celălalt motiv, anume apărarea Ortodoxiei împotriva ereziei. În acest caz însă, ar însemna să se considere că Biserica Ortodoxă Sârbă a căzut irecuperabil în erezie (ceea ce nu este adevărat, de vreme ce cel puțin până acum nu a fost condamnată în vreun sinod ecumenic) și credința în Hristos trebuie repropovăduită ortodox, iar Biserica, reînființată în acest teritoriu, ceea ce iarăși nu e cazul, de vreme ce lupta contra ereziei trebuie dusă din interiorul Bisericii infestate de aceasta, nu de pe poziții de structură paralelă.

Dacă admitem acest paralelism cu Biserica primară, în care s-a înființat horepiscopatul, atunci trebuie să admitem și egalitatea între episcopul de oraș și horepiscopii de sat, dar și faptul căhorepiscopii trebuie să aibă o parohie stabilită în mediul ruralîn interiorul eparhiei canonice conduse de IPS Artemie, ceea ce iarăși nu pare a fi cazul.

De vreme ce însă se spune că horepiscopii sârbi nu sunt egali cu episcopul care i-a hirotonit, atunci înseamnă că ei au fost hirotoniți după modelul din veacurile următoare ale Bisericii care au fost puse în situația de a administra această situație moștenită din veacurile primare, când episcopii de la țară fuseseră necesari pentru motivele arătate mai sus. În aceste condiții, episcopului Artemie îi lipsește o motivație teologică a hirotonirii lor. Dacă nu a făcut-o nici pentru a propovădui creștinismul la păgâni, nici pentru a apăra Biserica de erezie, pentru ce a făcut-o?

Canonistul sârb Nicodim Milaș ne spune că atunci “când raporturile ierarhice din Biserică s-au stabilizat, s-a reglementat și raportul dintre episcopii din cetăți și cei de la țară, la început aproximativ în felul în care s-a reglementat prin canonul 34 apostolic raportul dintre primul episcop al eparhiei (mitropolitul) și ceilalți episcopi eparhiali”.

Dacă acceptăm această interpretare, vedem că raporturile din canonul 34 apostolic vizează cooperarea sinodală între întâistătătorul eparhiei (mitropolitul) și episcopii săi: “se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânșii și să-l socotească drept căpetenie și nimic mai de seamă să nu facă fără încuviințarea acestuia; și fiecare să facă numai acelea care se referă la eparhia lui și satele de sub stăpânirea sa. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviințarea tuturor, căci numai astfel va fi înțelegere și se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt” (s.n.).

Dacă este adevărat că raporturile de subordonare s-au reglementat după modelul acestui canon, atunci înseamnă că horepiscopii trebuie să asculte de episcopul lor, dar nici acela nu poate face nimic fără consultarea cu aceștia. Și atunci, cum spune monahul Sava că nu există un sinod alcătuit din episcopul Artemie și horepiscopii săi?

În continuare, canonistul sârb Milaș ne spune că din pricina egalității harice și a faptului că Sfintele Canoane îi numesc împreună slujitori ai episcopilor (can. 14 Neocezareea), a încolțit trufia în sufletele horepiscopilor, care au produs dezordini în toată Biserica, hirotonind fără acceptul episcopilor cetăților de care aparțin. Astfel a apărut canonul 10 Antiohia, care stabilește o dependență strictă de episcopul din cetate, atât în privința “facerii”2 lor (canonul nu folosește direct termenul “hirotonire”, așa cum îl folosesc canoanele 1 și 2 apostolice cu privire la episcopi, preoți și diaconi), cât și a suprimării dreptului de a hirotoni preoți fără acordul episcopului în eparhia căruia îi hirotonește. Avocații hirotonirii corecte a horepiscopilor sârbi ne spun că episcopul i-a hirotonit, fără a le da însă nicio putere. Întrebarea se pune: de ce episcopul Artemie a hirotonit trei horepiscopi după modelul patristic din perioada de decădere a instituției, când horepiscopii devenisere o povară pentru viața bisericească și toată lumea încerca să scape de ei, din cauza tendinței de a uzurpa autoritatea episcopilor lor?

Milaș ne spune mai departe că prin canonul 10 Antiohia tot nu s-a rezolvat problema, ceea ce a determinat sinodul de la Laodiceea să încerce suprimarea cu totul a instituției horepiscopilor(apropo de întrebarea retorică a autorilor pe care monahul Sava îi apreciază în principiu “ce sinod al Bisericii a desființat horepiscopatul?”) prin canonul 57: “Nu se cuvine a așeza episcopi la sate și la țară, ci periodeuți. Iar cei așezați mai înainte să nu facă nimic fără de socotința episcopului cetății, dar asemenea nici prezbiterii să nu facă nimic fără socotința episcopului”.

Sinodul de la Laodiceea decide ca horepiscopi să nu se mai facă în Biserică de la acel moment, ci să se facă inspectori bisericești (actualii protopopi). Fiind un sinod local, nu a putut impune în întreaga Biserică la acea dată dispariția horepiscopatului, care a mai durat câteva secole, dar prevederile sale au fost ratificate la nivel ecumenic de către canonul 2 de la sinodul V-VI (în 692), rămânând în vigoare până în zilele noastre. Și atunci, pe ce bază canonică spune monahul Sava că a reînființat episcopul Artemie o instituție care a fost desființată oficial în secolul al IV-lea, în anul 343, de către sinodul de la Laodiceea, ale cărui decizii au fost întărite de sinodul V-VI ecumenic și, ulterior, de canonul 1 al sinodului al VII-lea ecumenic, dându-li-se forță juridică pentru întreaga Biserică?

Canonistul Milaș ne spune că, în Sintagma ateniană, comentând canonul 13 Ancira, referitor la interdicția hirotonirii preoților, canonistul Valsamon spune că ar mai scrie ceva despre acest canon, dar “deoarece horepiscopii au dispărut cu totul, apoi acest lucru nu merită osteneală zadarnică” (s.n.). Același lucru îl spun și eu, că dacă monahul Sava nu ar fi adus în lupta antiecumenistă tema falsă a horepiscopatului, nu ar fi meritat osteneala zadarnică a scrierii acestor articole.

Concluzionând, se poate spune că horepiscopii au apărut ca o necesitate misionară a Bisericii și au dispărut după ce nu a mai fost nevoie de ei, un motiv al dispariției lor fiind și faptul că au creat o serie de tulburări care i-au determinat pe Sfinții Părinți să îi subordoneze strict episcopilor din cetăți, iar ulterior să îi desființeze cu totul.

Despre deosebirea dintre episcopi și horepiscopi ne spune tot Milaș, citându-l la rândul său pe arhim. Ioan, a cărui observație o consideră foarte pertinentă: “Horepiscopii sunt numiți astfel pentru ca să se deosebească de către episcopii eparhioți de prim rang, care sunt succesorii celor 12 apostoli; deosebirea aceasta se poate referi însă numai în privința orânduielilor de administrație bisericească, în care horepiscopii aveau o situație inferioară episcopilor eparhioți,deoarece în privința demnității sacramentale și a drepturilor spirituale episcopești nu exista niciun motiv de a face deosebire între horepiscopi și ceilalți episcopi, căci și horepiscopii aveau demnitate episcopească întocmai ca și ceilalți episcopi. Toți episcopii la fel sunt succesorii sfinților Apostoli”.

Transpus în situația noastră, putem spune că indiferent cum i-a numit episcopul Artemie pe cei pe care i-a hirotonit, ei sunt episcopi în toată regula, diferența fiind doar de slujire administrativă. Chiar dacă interpretăm canonul 10 Antiohia în sensul că îi putea hirotoni singur, nu putea reînființa horepiscopatul în Serbia, fără niciun motiv dintre cele arătate mai sus, și nu putea face aceste hirotonii decât cu acordul membrilor Sinodului sârbesc, în baza canoanelor 34 apostolic, 9 Antiohia și celelalte corelate, care spun că episcopul nu poate face ceva important fără acordul superiorului său. Înființarea unei noi stări a episcopatului în Biserica Ortodoxă Sârbă este fără îndoială ceva important, care nu mai este acoperit de dreptul conferit de aceste canoane de a-și administra propria eparhie în mod autonom.

În acest sens, tâlcuirea canonului 34 apostolic din Pidalion spune: “toți episcopii fiecărei eparhii trebuie a cunoaște pe acela care este întâi între dânșii, adică pe mitropolitul, și să-l socotească pe el cap al lor și, fără de socoteala lui, nicio lucrare de prisos să nu facă, care nu se cuvine în parohia episcopilor lor, ce privește la starea cea de obște a toatei eparhiei; precum sunt întrebările cele despre Dogme, iconomiile și îndreptările greșelilor celor obștești, stările și hirotonirile arhiereilor și alte asemenea. Ci să le adune la mitropolitul și, împreună cu el, să se sfătuiască pentru obșteștile lucruri cele de acest fel și ceea ce s-ar arăta a fi mai bine pentru acestea obștește să se hotărască. Iar fiecare dintre episcopi, acelea numai să le facă îndeosebi fără de socoteala mitropolitului, câte se cuvin în hotarele episcopiei sale și în satele care sunt supuse episcopiei sale” (s.n.). Canonistul Ioan N. Floca interpretează obligația episcopului de a nu face nimic fără încuviințarea celorlalți astfel: “Se înțelege însă că o astfel de încuviințare… nu ține de atribuțiile personale ale întâistătătorului, ci de calitatea acestuia de exponent al sinodului, căci el este obligat să nu facă nimic fără înțelegere cu ceilalți3. Canonul 9 Antiohia precizează cu referire la cele pe care le poate face episcopul fără consimțământul mitropolitului: “să aibă stăpânire peste parohia sa și s-o cârmuiască potrivit evlaviei cuvenite fiecăruia și să aibă grijă de tot ținutul supus cetății sale; așa ca să și hirotonească atât presbiteri, cât și diaconi, și să dispună toate cu judecată; dar mai mult nimic să nu se apuce să facă fără episcopul capitalei metropolei, nici acesta fără de socotința celorlalți”.

Același lucru este valabil și pentru hirotonirea de către acești horepiscopi a unor preoți pentru alte eparhii, lucru strict interzis de canoanele prezentate într-un material anterior. Argumentarea că în vreme de eres granițele canonice nu se pot respecta nu poate fi invocat, pentru că am arătat cu altă ocazie, Sfinți Părinți precum Sfântul Teodor Studitul dau exemple (Sfântul Atanasie cel Mare și Eusebiu de Samosata hirotoniți arhierei după 325, când sinodul ecumenic caterisise pe ierarhii arieni, unii dintre ei mai rămânând în funcție cu ajutorul puterii laice) de situații în care s-au hirotonit preoți pentru eparhii necanonice, în sensul că erau conduse de eretici condamnați sinodal, care nu mai erau în cadrul Bisericii. Sfântul Teodor ne arată că și în acele cazuri, acceptarea acelor hirotoniri trebuie făcută cu mare grijă.

Textul din Epistola către Metodiu a Sfântului Teodor, în traducerea canonistului N. Milaș, spune: “Pe vremea eresului, din cauza nevoilor constrângătoare, nu se pot îndeplini neîncetat numaidecât cele stabilite în timp de pace”. Din această formulare, nu rezultă, așa cum argumentează cei de pe siteul cu care monahul Sava este de acord, că granițele canonice sunt vraiște în timpul eresului și că fiecare se face sieși normă canonică, ci că se poate întâmpla ca, din forță majoră, să nu se poată ține întotdeauna cele care trebuie ținute cu sfințenie altfel.Episcopul Artemie nu poate invoca această forță majoră, deoarece la momentul hirotonirii primului horepiscop Biserica Sârbă nu semnase niciun document eretici în Creta, iar în Creta majoritatea ierarhilor sârbi au refuzat semnarea documentelor ecumeniste.

În relatarea preotului Staicu despre sinaxa din Serbia ni se spune că la un moment dat unul dintre “horepiscopii” hirotoniți de episcopul Artemie a afirmat că i s-a părut că acea întâlnire a fost un “mic sinod ecumenic”, lucru care, desigur, ne poate da o imagine și despre viziunea acelui episcop despre Ortodoxia actuală. Nu putem însă să ne întrebăm dacă la Satu Mare monahul Sava nu dorește să mai facă un alt astfel de “mic sinod ecumenic”, dat fiind faptul că a afirmat că cu acea ocazie se va discuta și analiza situația episcopului Artemie, alături de alte teme de discuție, răsdiscutate, răsanalizate în multele sinaxe ținute până acum.

Cu ce drept analizează sinaxa organizată de monahul Sava în România situația unui episcop, lucru pe care îl poate analiza doar un sinod al episcopilor locali sau al Bisericii Universale? Ce bază canonică există pentru asemenea demers? Cine a învestit grupul pe care monahul Sava îl conduce să facă ordine în Ortodoxie? Ce autoritate duhovnicească și forță canonico-juridică pot avea deciziile unei asemenea adunări pentru a-i invita pe credincioșii români care s-au îngrădit de erezie să participe la o colaborare cu un episcop care are serioase probleme de ordin canonic, pe care nu le poate rezolva o eventuală decizie favorabilă a adunării de la Satu Mare? Ce autoritate teologică academică pot avea cei care se vor prezenta acolo, dacă o vor face în același stil inchizitorial în care au făcut-o la adunarea de la Roman, cu materiale întocmite dintr-o înțelegere superficială a problematicii teologice și a textelor patristice invocate, îmbibate cu o ură nejustificată și o dorință de răfuială personală, care deja transpare din toate textele monahului Sava și ale discipolilor cuvioșiei sale? Și nu în ultimul rând, dacă întâlnirea de la Satu Mare va decide că episcopul Artemie a procedat corect, ce îi împiedică să decidă că și stiliștii români (sau greci) au procedat corect? Dacă după această întâlnire episcopul sârb devine frecventabil, de ce nu i-ar frecventa și pe stiliști?

Monahul Sava încearcă să abată acuzația de schismă dinspre sine spre Înaltpreasfințitul Longhin, ținta predilectă de câteva luni, în dorința de a arăta că nu mai există niciun episcop ortodox în lume în afară de episcopul Artemie. Cum? Făcându-i un proces de intenție ierarhului de la Bănceni că ar fi spus vreodată că poporul român trebuie să își găsească alți ierarhi și să fie hirotoniți alți preoți și să fie refăcută Biserica Ortodoxă Română de la început”. Aceste cuvinte episcopul Longhin nu le-a spus niciodată și, de fiecare dată când un credincios sau un preot român nepomenitor l-a vizitat, a ținut să le reamintească că discuția poate fi doar la nivel de sfătuire, deoarece Înaltpreasfinția Sa nu este ierarh în Biserica Ortodoxă Română, nu caută să se amestece în treburile BOR și nu exercită vreo autoritate canonică în spațiul românesc. IPS Longhin nu a afirmat niciodată că BOR și-a pierdut harul preoției, ci, așa cum a explicat ulterior acelor afirmații din 2016, doar că ierarhii semnatari în Creta au pierdut harul înaintea lui Dumnezeu, nu în sensul că nu mai pot lucra Tainele în Biserică până la o condamnare sinodală, ci că au pierdut în ochii lui Dumnezeu și ai oamenilor demnitatea de păstori pe care Hristos le-a dat-o la hirotonire, devenind, așa cum spune canonul 15 I-II,minciunoepiscopi și minciunoînvățători”. De altfel, chiar monahul Sava dădea astfel de interpretări spuselor ÎPS Longhin, în vremea în care frecventa Bănceniul și încerca să-și explice prezența alături de un ierarh care a avut un discurs aspru, dar plin de dragoste și durere, la adresa celor ce au semnat documentele în Creta.

În încheierea mesajului său, monahul Sava dă asigurări că rămâne în Biserică, unit cu Hristos, cu Sfinții, acum și în viața cealaltă. Întrebarea este: în care Biserică rămâne? În Biserica Ortodoxă Greacă, în Biserica Ortodoxă Română, în Biserica Ortodoxă Sârbă, în altă Biserică locală existentă la ora actuală în Ortodoxie, despre care spune la comun că nu mai au niciun ierarh ortodox la ora actuală, sau în altă “biserică”?

1 Dr. Nicodim Milaș, Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe, vol. II, partea 1, Tipografia diocezană, Arad, 1934, p. 15.

2 Despre semnificațiile termenului a face în acest context și despre diferența dintre alegerea și hirotonirea episcopilor, vezi tâlcuirea canonului 4 al sinodului I ecumenic din Pidalion:“Canonul acesta rânduiește ca episcopul se cuvine mai ales a se hirotonisi de toți episcopii eparhiei. Iar de este cu greu a se aduna toți, sau pentru nevoia ce silește, sau pentru lungimea călătoriei, negrești trei episcopi să se adune, iar cei ce nu sunt de față să se facă împreună hotărâtori prin scrisori la hirotonie, și atuncea să se hirotonească. Iar tăria și pecetluirea tuturor celor ce se fac, adică tăria alegerii acesteia ce se face acum de către toți episcopii, și rânduirea unuia din cei trei ce s-au ales (că trei după bisericească închipuire se aleg), rânduirea unuia spre a primi ca vestirea hirotoniei să rămână și să se aducă, ca la un chiriarh, la Mitropolitul fiecărei eparhii. Dar fiindcă tâlcuitorii, adică Zonara și Valsamon, tălmăcesc a se așeza, în loc de a se alege, iar alții în loc de a se hirotonisi, aceasta se cuvine să o știm, că mai întâi și chiara se așeza însemnează pe a se face. Și așezi este în loc de fac sau arăt. Deci și aici mai întâi și cuprinzător, acest se cuvine a se așeza însemnează că se cade a se facea se arătaa se prohiriside către toți. Am zis cuprinzător și mai întâi că această arătare are rânduială sfințită, adică mai întâi să se aleagă, și apoi să se hirotonească. Și așa, cu deplinătate înțelegem că s-a așezat, adică s-a făcut episcop. Încât a se așeza are pe amândouă însemnările, precum și a se face; că însemnează și a se alege, însemnează și a se hirotoni. Una de către toți, iar alta de către trei, și după canonul acesta, și după cel întâi apostolicesc. Mai aceasta este și tălmăcirea sinodului al 7-lea celui a toată lumea întru al treilea său canon. Că și când trei singuri hirotonesc, mai întâi de către toți se alege, împreună alegători toți făcându-se prin scrisori”.

În Statutul BOR, de exemplu, există o astfel de procedură cu privire la episcopii-vicari, urmașii horepiscopilor din vechime (cel puțin dinaintea sinoadelor de la Ancira și Antiohia). Chiriarhul locului propune, în consultare cu sinodul mitropolitan (art. 87, lit. k), spre hirotonire episcopii vicari sau arhiereii vicari, sinodul mitropolitan avizează propunerea (art. 113, lit. d), iar mitropolitul îi hirotonește împreună cu alți ierarhi (art. 114 [4], lit. d), după ce Sfântul Sinod i-a ales (art. 14, lit. m). Asemenea prevederi ar putea exista și în alte Biserici locale, poate chiar și în cea sârbă.

3 Diac. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 2005, f.e., p. 28.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/07/va-face-monahul-sava-la-satu-mare-un-mic-sinod-ecumenic-pentru-a-analiza-situatia-episcopului-artemie/

Despre ÎMPĂRTĂȘIREA LA PATRUZECI DE ZILE și despre COLIVILE aduse la biserică în zile de Duminică

Decretul patriarhal din 1819

Grigorie V din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, și patriarh ecumenic

 

sf-sf-mc-grigorie-al-v-lea-patriarhul-constantinopolului-1821-8-1.jpgPreacuvioși epistati și nazirei ai Comunității Sfântului Munte, egumeni, foști egumeni și skevofilacși ai sfintelor mănăstiri stavropighiale de acolo, și ceilalți părinți care duceți viața singuratică în sfintele schituri și chilii, copii iubiți și preadragi în Domnul nostru, har vouă și pace de la Dumnezeu, iar de la noi rugăciune și binecuvântare.

Cu ani în urmă, pe vremea celei de-a doua noastre patriarhii, văzând Biserica certurile și polemicile dintre preacuvioșii părinți de acolo despre colive a dat un Tomos al ei patriarhal și sinodal care desființează și retează nebuniile unora dând corbilor și scandalurile ivite prin înrâurirea Satanei și ridicând din ele ruina sufletească, câștigă o conduită iubită de Dumnezeu și o viață monahală ireproșabilă.

Nu știm cum însă și acum s-a ivit din nou între unii cu conlucrarea celui rău ce urăște binele, acea idee veche și putredă și s-a aprins din nou focul căutării slavei și au început să se întâmple dispute și polemici despre colive din partea unor oameni neînvățați, nedesăvârșiți în ale credinței și necunoscători ai hotărârilor și canoanelor bisericești. Pe lângă acestea și alții puși în mișcare de patima părerii de sine și a gândirii înalte proclamă drept dogmă și definiție neschimbabilă a Bisericii împărtășirea la interval de patruzeci de zile cu preacuratul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și declară drept nepermisă și neiertată pe cea care are loc înainte sau după patruzeci de zile.

De aceea, văzând vătămarea și paguba sufletească din aceste dispute și polemici absurde și satanice și ruina din aceste gânduri rele, și vrând să retezăm și să restrângem astfel de idei putrede și vătămătoare de suflet ale unora, am hotărât cu purtare de grijă bisericească să vă vestim și prin prezenta câte a hotărât și hotărește Biserica și le socotește legiuite, iubite de Dumnezeu și ireproșabile. Și scriind prin prezenta împreună cu preasfințiții arhierei din jurul nostru, ne rugăm și binecuvântăm părintește pe toți și vă poruncim și îndemnăm cu putere și neschimbare, ca toți câți au ajuns sub înrâurirea Satanei să cadă într-un păcat sau altul ori într-o greșeală sau alta, depărtându-se de astfel de mișcări vătămătoare de suflet, să-și vină în ei înșiși și să se șteargă cu desăvârșire de astfel de idei și gânduri nebunești, știind că un vechi obicei al Bisericii e să se aducă colive în sfântul și dumnezeiescul locaș al bisericii și să se săvârșească pomeniri în ziua de sâmbătă, iar dacă și în cursul săptămânii, fie duminica, fie lunea, fie în oricare altă zi s-ar face colive și le-ar aduce în sfânta biserică, un asemenea lucru, pe lângă că nu deloc oprit, e și cu neputință de învinuit și de neacuzat, precum a arătat limpede despre aceasta Biserica în zisul nostru Tomos patriarhal și sinodal dat mai înainte.

Iar cu privire la dumnezeiasca și sfânta Împărtășire fiți siguri și cunoașteți că drept credincioșii au datoria să vină la fiecare Sfântă Liturghie și să se împărtășească cu Trupul făcător de viață, căci de aceea sunt și chemați de preot prin: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!” Dar din pricina alunecării omului și a nedestoiniciei lui față de împărtășirea în fiecare zi, Biserica a stabilit aceasta și a poruncit ca fiecare să vină la sfânta împărtășire atunci când, mărturisindu-se părintelui său duhovnicesc, e găsit vrednic de dumnezeiasca Cuminecătură și ia permisiunea de la părintele său duhovnicesc; iar dacă, arătându-se vinovat, e supus unui canon, să-și săvârșească mai întâi canonul care i s-a dat cu pocăință și cu lacrimi, după care venind iarăși la părintele său duhovnicesc să ia permisiunea și așa să se învrednicească de dumnezeiasca și sfânta Împărtășire; lucru pentru care nu există nici hotărârea unor zile, nici nu trebuie să treacă mai întâi patruzeci de zile după apropierea de cele dumnezeiești, fiindcă e neoprit și neîmpiedicat, și dacă e nevinovat, oricine vrea și ia permisiunea de la duhovnicul lui poate să se împărtășească și în toată săptămâna, iar în acestea nici nu există hotărâre, nici nu trebuie să treacă mai întâi patruzeci de zile după apropierea de cele dumnezeiești, fiindcă e un lucru de neoprit și neîmpiedicat, și oricine vrea și ia permisiune de la duhovnicul lui, dacă e nevinovat, poate să se împărtășească și în toată săptămâna, și în acestea nu există nici hotărâre, nici canon apostolic.

Acestea vă îndemnăm și sfătuim pe toți, în care să fiți întăriți și să nu vă abateți de la unele ca acestea, dar nici să nu vă lăsați trași în polemici și dispute nepotrivite și înfumurate și în gânduri satanice, al căror rod este moartea și ruina sufletească. Iar cine ar fi prins că din voință și gândirea rea rămâne în acele gândiri vătămătoare de suflet, și va fi dovedit că polemizează despre ele și se opune – fie că gândește că e legiuit să se săvârșească pomenirile morților și să aducă colive pentru mântuirea sufletelor lor doar sâmbăta, și nu în altă zi, fie că le săvârșește și aduce din pizmă și patimă și duminica luându-le locul în greșeală celor căzute în aceste timpuri, fie se arată spunând că trebuie să ne împărtășim o dată la patruzeci de zile, nu mai puțin, nici mai mult de patruzeci – unul ca acesta, oricare ar fi rangul, treapta și vârsta lui, să știe că dacă ajunge cunoscut Bisericii va fi azvârlit mâniei și pedepsei ei drepte și va încerca cele ce nici în vis nu-și închipuie. De aceea, luând aminte bine cu toții, fiți râvnitori și ascultători, cum vă sfătuim și poruncim și scriem acum, și nu altfel decât s-a hotărât. Fiți sănătoși în Domnul.

 Diacon Ioan I. Ică jr, Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 376-379

MUCENICIA SFÂNTULUI PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI – GRIGORIE V

Hanging of St_ Gregory VÎn 1818 Patriarhul Constantinopolului Grigorie al V-lea (al 234-lea Patriah al Constantinopolului) a devenit membru al Filiki Eteria care pregătea o revoltă împotriva ocupației turcești. Atunci când Alexandru Ipsilanti, a trecut Prutul, începând revolta grecilor din Țările Române, Grigorie a crezut ca fiind necesară excomunicarea acestuia pentru a-i proteja pe grecii din Constantinopol de represaliile turcilor. Reacțiile turcilor s-au facut simtite în Săptămâna Luminată din luna aprilie a anului 1821, după revoluția grecilor din Peloponez. Patriarhul Grigorie al V-lea a fost acuzat de către Sultanul Otoman Mahmud II, pentru inabilitatea de a impiedica revolta grecilor. Tot sultanul a fost cel care a ordonat omorârea sa.

În noaptea Sfintelor Paști (10 aprilie 1821), după ce a oficiat Sfânta Liturghie a Învierii Domnului Împreună cu alți 8 ierarhi, Patriarhul Grigorie al V-lea a fost arestat și dus în temniță. La ora trei după-amiaza, în aceeași zi, a fost spânzurat de poarta din fața Patriarhiei Ecumenice, fiind îmbrăcat încă în veșmintele arhierești.

VEȘNICĂ POMENIRE!

 

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundatiei Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica