Celor care spun că nu este încă momentul întreruperii pomenirii: Mărturisiți măcar public că respingeți ecumenismul și minciunosinodul din Creta!

Mt.-Athos-rebels-1

Au trecut doi ani de la minciunosinodul din Creta și lucrurile par a fi intrat într-un fel de“normalitate” în Biserica Ortodoxă Română, după ce Patriarhia a emis o broșură. în care i-a asigurat pe preoți și pe credincioși că totul a fost în regulă în Creta, că nu s-a trădat Ortodoxia, ci a fost reafirmată cu tărie etc. De asemenea, pentru a le lua românilor mintea de la documentele eretice semnate în 2016, ierarhia bisericească s-a lansat în câteva acțiuni de fidelizare a celor pe care îi păstorește.

În 2017, ierarhii și-au lipit imaginea puternic șifonată de participarea la Colimbari de sfinții închisorilor, pe care i-au elogiat, cu voie de la organizațiile care se ocupă cu implementarea legilor antisemitismului, având însă grijă să nu îi numească niciodată “sfinții închisorilor” și, mai ales, să nu facă nimic pentru canonizarea lor.

În acest demers, în care, printr-o mișcare uluitoare, l-au asociat și pe “patriarhul roșu” Iustinian, cel ce a introdus BOR în CMB și i-a unit cu forța pe greco-catolici cu ortodocșii, infestând cu spiritul catolic trupul Bisericii din Transilvania, celor ce au umplut închisorile regimului roșu în timpul păstoririi sale, Patriarhia a mizat și pe sprijinul unor politicieni, care au trecut prin Parlament o lege potrivit căreia în luna mai erau comemorați cei ce au murit în regimul comunist pentru dreapta credință (sau pentru apărarea dreptului la libertatea religioasă, cum s-au exprimat politicienii, în acest proiect legislativ ecumenist în esența sa, deoarece, prin modul în care a fost formulat, recunoștea alături de mărturisitorii ortodocși și pe “mărturisitorii” altor culte, în condițiile în care canonul 34 Laodiceea spune că martirii ereticilor nu sunt martiri).

Anul acesta organizațiile care au permis anul trecut discutarea publică a problemei sfinților închisorilor, deși cu doi ani înainte trecuseră prin Parlament o lege draconică profund anticonstituțională (Legea 217/2015), prin care pedepseau cu ani grei de închisoare pe oricine elogia unele personalități ale culturii române, considerate a fi antisemite, au interzis aplicarea legii votate în 2017. Finita la commedia par a spune cei de la Institutul Wiesel și de la alte organizații similare unei acțiuni care a stârnit suspiciuni anul trecut prin faptul că a fost lăsată să se desfășoare fără o opoziție serioasă din partea celor care au votat ani grei de închisoare contra celor care fac orice referire la personalitățile interbelice condamnate în condițiile tulburi ale războiului mondial la ani grei de închisoare pentru că erau creștini.

După ce i-a fidelizat pe ortodocșii cu simpatii naționaliste mai ales anul trecut, anul acesta Patriarhia pare angrenată într-un alt proiect, demarat încă dinaintea sinodului din Creta, referendumul pentru familia creștină, care ar putea să-i aducă alături pe cei ce țin la valorile familiei creștine. Orice demers profamilie este foarte bun și foarte necesar, dacă este onest și nu este folosit pentru a ascunde greșeli mult mai grave decât cele pe care încearcă să le repare referendumul profamilie. Este posibil ca demersul, chiar dacă va trece la un moment dat de opoziția președintelui țării, să aibă o utilitate limitată, în condițiile în care lobby-ul homosexual ar putea spune că nu este nicio problemă ca familia să fie în Constituție definită ca alcătuită din bărbat și femeie, pentru că cei de același sex nu doresc familie, doresc parteneriat civil, la care să emită dreptul, mai ales după acordarea satisfacției creștinilor de a li se defini familia în Constituție. S-a făcut aceasta în alte țări europene, unde modificarea constituțională în favoarea familiei creștine a fost însoțită aproape concomitent de acordarea dreptului de parteneriat civil.

O mișcare mai inteligentă ar fi fost interzicerea avortului pe baza principiilor constituționale, invocându-se articolul constituțional care spune că persoana poate dispune de propriul trup cu respectarea drepturilor constituționale ale celorlalți, inclusiv a dreptului la viață, apărat de asemenea de Constituție. Tot ce trebuia făcut era modificarea articolului care să oblige statul să protejeze viața din momentul concepției, cum e și firesc, pentru că cineva trebuie să fie conceput mai înainte de a se naște, iar a aștepta ca cel conceput să fie la mila sau să se protejeze singur împotriva sălbăticiei egoiste a unor părinți denaturați, până când ajunge la o vârstă la care statul să îl considere (pe baza unor concepții evoluționiste profund arbitrare și a unor teologumene romano-catolice din Evul Mediu referitoare la transmiterea sufletului) subiect al protecției sale este cât se poate de neconstituțional și inuman. Astfel au procedat și alte popoare și le-a reușit protejarea vieții din momentul concepției ei, în ciuda opoziției UE. Demersul nu ar fi putut fi împiedicat și ar fi salvat milioane de vieți de români. Dar acesta este un subiect care face demersul altui articol. Să dea Dumnezeu ca referendumul profamilie să ajute familia creștină să se apere contra agresivei propagande LGBT și mai ales să nu fie un instrument de păcălire a credincioșilor față de marea problemă nerezolvată: adeziunea ierarhiei la ecumenism!

În timp ce Patriarhia depune eforturi pentru a se reabilita în ochii populației și a minimaliza importanța sinodului tâlhăresc din Creta, lupta împotriva ecumenismului, demarată în forță în 2016, prin întreruperea pomenirii de către câteva zeci de preoți și a comuniunii bisericești cu ierarhii semnatari ai documentelor eretice de câteva mii de credincioși, bate pasul pe loc de câteva luni bune, în care în locul discursului antiecumenist au fost introduse câteva teme diversioniste de discuție, legate mai ales de poziționarea celor care au întrerupt pomenirea față de cei care încă nu au făcut-o. Ca urmare a acestei evoluții, s-au cristalizat câteva poziții distincte. Unii au îmbrățișat o poziție stilistă, negând harul și Tainele Bisericii și trecând pe calendarul vechi, alții au abordat un fel de poziție neostilistă, blamându-i pe toți cei ce nu au întrerupt încă pomenirea ca eretici și pe toți ierarhii ortodocși care luptă contra ecumenismului ca fiind compromiși și aliindu-se cu grupări aflate în stare de schismă față de Biserica lor locală, pe când alții au mers pe o laxitate care face ca granița dintre pomenire și nepomenirea ierarhilor eretici să fie estompată aproape cu totul.

Între toate aceste puncte de vedere s-a cristalizat și o poziție echilibrată, care evită atât radicalismul, cât și laxismul. Cei ce au îmbrățișat această cale echilibrată, rămânând în nepomenire, îi încurajează pe cei ce încă nu au ajuns la stadiul de a întrerupe pomenirea să își facă mărturisirea de credință în măsura în care o pot face în acest moment al luptei, conștienți că scopul acestui demers este determinarea ierarhiei să ia o atitudine ortodoxă față de ecumenism, nu neapărat crearea unei națiuni de nepomenitori, cum bine s-a exprimat un părinte nepomenitor, pentru care am un respect deosebit, chiar dacă nu îi împărtășesc în multe puncte strategia de luptă antiecumenistă.

Din toate motivele enunțate mai sus, a venit momentul ca lupta contra ecumenismului să fie reorientată spre țelul său inițial: convingerea ierarhilor români să revină la Ortodoxie, prin reevaluarea și respingerea sinodului din Creta și prin pași concreți pentru ieșirea BOR din CMB. Este necesar ca mărturisitorii nepomenitori să abandoneze discursurile identitare de tipul celor promovate de cei din grupare ultraradicală în întâlnirile lor, pe care în ultima perioadă le au aproape în fiecare sâmbătă. A venit momentul ca toți cei ce caută o puritate desăvârșită” a poziției lor în această luptă, abordând o “acrivie” inexistentă în practica patristică, îngrădindu-se de toți din Biserică și căzând astfel în rătăciri de tip schismatic, să înțeleagă că din acest moment sunt pe cont propriu și trebuie să se descurce cum pot, deoarece nu le vom mai atrage atenția, atunci când vor cădea din nou (și o vor face cu siguranță), așa cum am făcut și după întâlnirea de la Roman, și după participarea la întâlnirea din Serbia, și după întâlnirea din Satu Mare, pentru că au devenit deja surzi la orice altă opinie decât cea care îi ghidează pe calea pe care și-au ales-o. Să dea Dumnezeu să ne întâlnim la porțile raiului cu toți, iar dacă prin poziția lor radicală vor fi cei ce vor scoate Biserica noastră din impas, eu voi fi primul care îi voi elogia ca pe niște eroi ai credinței și mărturisitori ai acesteia. Până atunci însă, se cuvine să revenim la problema de fond: ecumenismul.

Tema acestui articol mi-a fost inspirată de campania de informare a câtorva frați care au înțeles care trebuie să fie imperativul luptei în acest moment: trezirea conștiinței celor ce nu au întrerupt încă pomenirea și care trebuie să ia și ei o poziție față de erezia prezentă în Biserică, ecumenismul. În această adevărată călătorie misionară pe care au făcut-o prin toată țara, s-au confruntat cu insistență cu câteva idei care le-au fost și le sunt piatră de poticnire unor preoți, monahi și credincioși, preocupați de erezia gravă semnată în Creta, dar neconvinși de necesitatea sau oportunitatea întreruperii pomenirii.

Una dintre cele mai recurente teme a fost aceea a lui “nu este momentul acum”. Mulți preoți spun că, într-adevăr, la Creta s-a trădat credința, dar nu este momentul acum pentru întreruperea pomenirii. În această afirmație sunt încurajați și de tulburările produse între cei care au întrerupt pomenirea și care în ultima perioadă s-au poziționat diferit unii față de alții, dând posibilitatea Patriarhiei, prin oamenii săi infiltrați (alții decât cei ce au provocat disensiunile în rândul nepomenitorilor) să îi înspăimânte pe preoți cu perspectiva căderii în schismă, în cazul întreruperii pomenirii. (Mărturisitorii care umblă prin țară să trezească conștiințele împotriva ereziei cretane au relatat că la Mănăstirea Pângărați din Neamț au auzit una dintre cele mai halucinante afirmații ale unuia dintre conducătorii mănăstirii, care le-a spus că preferă să fie… înșelat de Biserică, decât să iasă în afara ei prin nepomenire, o viziune despre Biserică ce aduce aminte mai mult de apologiile papei Ioan Paul al II-lea față de cei cărora papismul le-ar fi greșit în timpul celui de-al doilea război mondial decât de învățătura ortodoxă, care spune că Biserica este infailibilă, deoarece Capul ei este Hristos, și conducătorul ei prin istorie este Sfântul Duh, motiv pentru care nu poate greși și, cu atât mai mult, înșela pe cineva!!!)

Nu voi intra în argumentarea necesității întreruperii pomenirii, nici în cea a faptului că întreruperea pomenirii nu este schismă, ci este cea mai eficientă armă de luptă contra ereziei și schismei. Am făcut aceste demonstrații în anii trecuți, iar argumentarea că nepomenirea nu este schismă a făcut-o cât se poate de bine și părintele profesor Teodor Zisis, într-o carte tradusă în limba română anul acesta.

Voi face însă o referire la o convorbire pe care am avut-o cu mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Teofan, în august 2016. La câteva zile după apariția scrisorii preoților și credincioșilor, prin care ceream mitropolitului Moldovei să își retragă semnătura de pe documentele din Creta și să facă demersuri pentru condamnarea ecumenismului și ieșirea BOR din CMB (nu și întreruperea comuniunii cu ceilalți membri ai sinodului sau cu celelalte Biserici, așa cum cer acum “acriviștii” ultraradicali), am fost invitați la o întâlnire la Iași cu ierarhul. Am participat eu și încă doi mireni, unul dintre ei cosemnatar al scrisorii. Cu acea ocazie, încercând să ne convingă să “luptăm din interiorul Bisericii” și “să nu ieșim din Biserică” prin întreruperea pomenirii, înaltul ierarh moldav ne-a spus, citez din memorie:“Scrieți articole, cărți, faceți conferințe, emisiuni, arătați lumii care sunt greșelile din Creta, dar nu întrerupeți pomenirea!”.

Din aceste cuvinte se desprind două aspecte esențiale:

  1. Singurul lucru care îi mișcă și îi îngrijorează pe ierarhii români este nepomenirea lor la sfintele slujbe;
  2. Ierarhii par a nu avea nimic împotriva mărturisirii publice contra sinodului din Creta, atât timp cât nu este însoțit de nepomenire.

Dacă prima constatare este sigură, cea de-a doua este relativă, mai ales după întreruperea pomenirii de către foarte mulți preoți din țară.

Și atunci, întrebarea se pune: Dacă nu este acum momentul întreruperii pomenirii ierarhului, ce îi împiedică pe preoții care se opun sinodului mincinos din Creta să facă mărturisirea publică împotriva acestuia chiar dacă nu au întrerupt pomenirea, să spună credincioșilor public că sinodul a fost tâlhăresc, să spună că ecumenismul este erezia tuturor ereziilor, să țină conferințe, să adreseze scrisori ierarhilor, în care să îi roage să revizuiască decizia de adoptare a deciziilor din Creta, fără a-i amenința cu întreruperea pomenirii?

În condițiile în care îngrijorarea celor care spun că nu este momentul acum pentru întreruperea pomenirii este motivată doar de frica de o posibilă cădere în schismă, nu de frica de repercusiunile pe care le poate avea mărturisirea dreptei credințe, nu ar trebui să existe niciun motiv pentru a amâna mărturisirea publică a dreptei credințe împotriva ecumenismului, chiar și fără întreruperea pomenirii.

Preotul care își asumă mărturisirea publică fără a întrerupe pomenirea își asumă aceleași riscuri ca și cel ce a întrerupt pomenirea deja, deoarece poate fi destituit din slujirea preoțească pentru contrazicerea publică a poziției oficiale a Bisericii, conform art. 39 RACDIJBOR, în condițiile în care ierarhii ar dori să procedeze la o atitudine dictatorială completă în BOR contra adevărului de credință, ceea ce ar avea consecințe catastrofale pentru ei.

Preotul care amână mărturisirea dreptei credințe de frica aplicării acelui articol din RACDIJBOR trebuie ajutat să înțeleagă că misiunea preoțească înseamnă și asumarea unor riscuri, iar destituirea sa din slujirea clericală pentru că a spus adevărul în biserică ar fi și mai necanonică și mai agravantă pentru ierarhii români decât caterisirea preoților nepomenitori, împotriva cărora au putut manipula argumentul comiterii schismei, printr-o falsă interpretare a canoanelor. Ce ar putea spune însă în apărarea lor pentru că au caterisit un preot care îi pomenește, dar afirmă adevărul de credință împotriva minciunii ecumeniste? Cât de nedreaptă ar părea decizia lor și ce consecințe ar avea pentru conștiința celor ce ar vedea așa ceva? Din acest motiv, cred că ar fi puțin ierarhi care ar îndrăzni să pedepsească un asemenea preot.

Protopopiatele fac aproape săptămânal întâlniri cu preoții. Este o ocazie extraordinară pentru ca preoții să transforme discuțiile sterile despre numărul de lumânări vândute și despre contribuțiile la catedrala mântuirii neamului în dezbateri serioase și persistente pe tema sinodului din Creta, în care preoții să le ceară protopopilor să le spună adevărul despre Creta și să le prezinte îngrijorările înaintea ierarhilor. Același lucru îl pot face ieromonahii în sinaxele monahale, care se fac destul de frecvent.

Cercurile pastorale pot fi de asemenea un prilej foarte bun de discuție între preoți pe tema sinodului din Creta, ale cărui hotărâri trebuie dezbătute cu seriozitate, pe bazele teologice, nu propagandistice. Predicile sunt un excelent mod de a comunica poporului că sinodul din Creta este greșit și că ei, preoții, se desolidarizează de deciziile luate de ierarhii lor pe această temă.

În 2016, mulți dintre membrii societății civile creștine, teologi, intelectuali, care nu au agreat întreruperea pomenirii au afirmat că lupta contra ecumenismului și a sinodului din Creta trebuie dusă “din interiorul Bisericii” (deși nepomenirea, făcută așa cum trebuie, nu scoate pe nimeni din Biserică, conform canonului 15 I-II). Din păcate, după câteva memorii și scrisori deschise, acea luptă s-a atenuat. Pentru ca să îi convingă pe ierarhi să se răzgândească în privința Cretei, lupta trebuie dusă constant, cu sau fără întreruperea pomenirii.

În consecință, cei ce se opun sinodului din Creta, dar nu pot sau nu vor să întrerupă încă pomenirea, pot să își facă mărturisirea publică a dezacordului față de ecumenism, în așa fel încât poporul să fie informat corect cu privire la ce s-a întâmplat la sinodul mincinos de la Colimbari și la pericolul ecumenismului pentru mântuire. Este un pas foarte important în angrenarea în lupta pentru păstrarea dreptei credințe. Dacă toți preoții ortodocși români ar face presiuni în acest fel asupra ierarhilor, aceștia ar fi obligați să revizuiască decizia de acceptare a sinodului, măcar și de frica faptului că mărturisitorii încă pomenitori de astăzi ar putea deveni mărturisitorii nepomenitori de mâine.

Așa cum întreruperea pomenirii este o datorie morală a oricărui preot care îl aude pe episcopul său predicând o erezie (nu și o obligație juridico-canonică, potrivit canonului 15 I-II, decât după condamnarea ierarhului de către sinod ca eretic și scoaterea sa în afara Bisericii, conform canonului 3 de la sinodul al III-lea ecumenic), mărturisirea publică a dreptei credințe, chiar dacă nu este însoțită imediat de întreruperea pomenirii, este o datorie a oricărui preot și a oricărui credincios în fața ereziei. Când erezia este prezentă în toată Biserica Ortodoxă, nu doar în cea din România, de aproape o sută de ani, cum poate un preot rămâne nepăsător la aceasta, fără a lua nicio măsură de protejare a turmei, amăgindu-se cu ideea că nu este atât de grav, “că nu s-a schimbat nimic”, că “nu s-a ajuns la potir”, că nu își poate lăsa copii pe drumuri etc.? Este adevărat că “nu este momentul acum” pentru întreruperea pomenirii, pentru că momentul era în urmă cu zeci de ani, de pe vremea când o întrerupea Sfântul Paisie Aghioritul, când ecumenismul nu își făcuse generații de preoți și arhierei fideli și nu schimbase mintea credincioșilor ortodocși în așa fel încât să accepte ideologia sa fără prea mare opoziție.

Ca unul dintre cei ce au rămas pe calea echilibrată a mărturisirii prin nepomenire a dreptei credințe contra ecumenismului, evitând, cu ajutorul lui Dumnezeu, căderea în vreo latură schismatică, cred că sunt în asentimentul celorlalți mărturisitori nepomenitori echilibrați când afirm deschiderea noastră față de colaborarea cu toți preoții și credincioșii Bisericii noastre pe diverse proiecte care să conducă la convingerea ierarhilor noștri să se comporte ca niște părinți ai poporului dreptcredincios și să ia măsurile ce se impun pentru readucerea păcii și dreptei credințe în toată Biserica (scrisori deschise, conferințe, studii, cărți, campanii de informare, emisiuni radio-tv etc.). Rămânem în nepomenire și continuăm lupta ca nepomenitori, deoarece aceasta este arma cea mai eficientă de luptă contra ereziei, dar suntem gata să îi sprijinim cum putem (chiar și cu o simplă încurajare de a începe lupta) pe toți cei ce doresc să mărturisească public dreapta credință împotriva ecumenismului și care vor să facă acest lucru fără a întrerupe încă pomenirea. Cei ce doresc să o facă pe cont propriu, fără implicarea noastră, pot să o facă liniștit, dar să o facă de așa manieră încât ecourile ei să fie la fel de puternice pe cât au fost cele ale întreruperii pomenirii. Numai așa mărturisirea lor va fi auzită de ierarhii ecumeniști.

A spune că nu este momentul întreruperii pomenirii acum și a nu mai face nimic din acest motiv pentru mărturisirea credinței este o formă de părtășie la erezie, care îl face vinovat înaintea lui Dumnezeu pe creștinul sau preotul care rămân indiferenți pentru indiferența sau lașitatea lor.

Preoții și credincioșii care doresc să întrerupă pomenirea trebuie, la rândul lor, să fie foarte atenți și să procedeze corect, pentru a nu cădea în latura schismatică în care au căzut unii dintre nepomenitori. Pomenirea trebuie întreruptă pentru apărarea dreptei credințe, nu pentru orgolii personale sau dorința de răfuială cu arhiereii sau de afirmare publică. Chiar dacă unii au deraiat de la exigențele canonului care reglementează până unde trebuie mers în această luptă, alții au rămas în interiorul granițelor acestui canon, arătând că se poate întrerupe pomenirea fără pericol și că aceasta continuă să fie, cel puțin față de ierarhii români, cea mai eficientă metodă de a-i determina să asculte glasul poporului credincios.

Patriarhia își închipuie că introducând, prin diverși infiltrați, disensiunile în rândul nepomenitorilor, lupta contra ecumenismului asumat de ierarhi a fost compromisă. În realitate însă, disensiunile interne dintre nepomenitori au ajutat la cristalizarea pozițiilor fiecăruia, fiind o amară, dar utilă pedagogie pentru toți cei implicați, în condițiile în care în Biserica noastră românească întreruperea pomenirii este o acțiune de pionierat, ea nemaifiind făcută niciodată în istorie. Odată lămurite lucrurile și învățate lecțiile pe care greșelile făcute ni le-au predat, lupta continuă cu cei rămași. Acestei lupte se cuvine să se adauge toți credincioșii Bisericii, după puterea și măsura fiecăruia, care doresc ca Ortodoxia să triumfe împotriva ereziei.

Teolog Mihai – Silviu Chirilă

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/30/celor-care-spun-ca-nu-este-inca-momentul-intreruperii-pomenirii-marturisiti-macar-public-ca-respingeti-ecumenismul-si-minciunosinodul-din-creta/

Reclame

Se cuvine ca preoții nepomenitori să se poziționeze public față de derapajele de la Roman și Satu Mare

DSC05689-Poza de grup a participanților la adunarea de la Satu Mare indică acordul tuturor din ea cu ce s-a discutat acolo, inclusiv cu continuarea colaborării cu episcopul Artemie, participarea la adunarea pe care acesta o pregătește săptămâna viitoare, chemându-i “pe toți orthodocșii din toate colțurile lumii”, printr-o “chemare”, nu printr-o invitație, ceea ce sugerează mai mult un părinte care își cheamă la sine copiii sau un păstor care își adună turma risipită în întreaga lume. Dacă această interpretare este corectă, ea reprezintă mult mai mult decât o simplă colaborare în lupta antiecumenistă, pe care spun cei de la Satu Mare că doresc să facă în Serbia și spune multe despre cum vede episcopul sârb această luptă.

Pretenția “acriviștilor” că se vor duce în Serbia ca să îi spună episcopului Artemie “să nu își facă sinod paralel” este o păcăleală la adresa credincioșilor onești, deoarece episcopul respectiv și-a făcut deja sinod prin hirotonire de episcopi, după ce teologii greci, care l-au susținut în 2010, când a fost caterisit pe nedrept, i-au spus încă din 2015 să nu o facă. La fel este și părerea monahului Sava că episcopul Artemie ar avea vreo vină doar în condițiile în care își face sinod, întrucât ignoră faptul că pentru înființarea de unul singur (în ciuda canoanelor 34 ap. și 9 Antiohia, care impun consultarea cu superiorul ierarhic în orice problemă care transcende păstoririi firești a eparhiei) a unei stări ierarhice bisericești desființate prin canonul 57 Laodiceea și dispărute deja la momentul la care acestui canon i s-a dat putere ecumenică prin canonul 1 de la Sinodul V-VI și canonul 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic, pentru hirotonirea de unul singur, fără consultarea superiorului ierarhic (can. 34 ap., 9 Antioh.), a trei episcopi și pentru amestecul în alte eparhii canonice (35 ap., 2 sin. II ec., 8 sin. III ec., 17 sin. VI ec., 13 și 22 Antioh., 18 Ancira etc.), prin trimiterea în Rusia de preoți hirotoniți în Serbia, el „se află sub caterisire” (can. 1 ap.), așa cum s-a exprimat chiar monahul Sava în 2016, la Bănceni, iar BOS a trecut chiar la excomunicarea sa (deoarece îl caterisise deja, greșit din punct de vedere canonic la acel moment, cu câțiva ani înainte), alături de acel horepiscop pe care îl avea hirotonit în 2015.

Nu pot fi trecute cu vederea niște canoane și niște decizii bisericești doar pentru că unii au decis că toți din Biserică sunt eretici și numai ei sunt mărturisitori sau pentru că aceiași își imaginează și încearcă să îi facă și pe alții să creadă că sunt “studenți ai scrierilor Sfinților Părinți” (cum îi place să se prezinte în ultimele luări de poziție preotul Staicu, într-un stil care ne aduce aminte de “studenții Bibliei” de prin sectele neoprotestante) și că ar avea un fel de exclusivitate a înțelegerii gândirii patristice. Mai ales în condițiile în care, în 2015, ierarhii sârbi nu participaseră încă la sinodul din Creta, unde 17 dintre ei s-au opus documentului ecumenist despre relațiile Biserilor Ortodoxe cu lumea “creștină” și, ca urmare a demersurilor Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia, episcopul Artemie a fost chemat la pocăință și împăcare cu sinodul sârbesc, iar dacă ar fi acceptat, ar fi putut închide și conflictul generat de caterisirea necanonică din 2010, reparând nedreptatea care i s-a făcut atunci.

Poza de grup de la Satu Mare mai arată și că cei implicați în ea sunt de acord cu batjocorirea publică a episcopului Longhin de la Bănceni (altminteri nu s-ar fi pozat cu cei ce l-au batjocorit), dat acolo ca exemplu de episcop „căzut în erezie” pentru că își pomenește superiorii ierarhici, cum s-a exprimat preotul Staicu. Judecarea episcopului Longhin după tiparul schismatic stilist al vaselor comunicante, fără a ține seama de faptul că în această fază a luptei nu este interzisă comuniunea dintre ierarhi (canoanele 45, 46 ap. etc., operează după condamnarea sinodală, după cum ne arată can. 3-4 sin. III ec. și celelalte), ci este permisă o iconomie temporară, în funcție de fiecare situație (noi nu am cerut în 2016 niciunuia dintre ierarhii români să întrerupă comuniunea cu patriarhul sau între ei, această idee fiind importată de la cei ce au viziunea extremistă pe care o vedem acum manifestându-se plenar la grupul condus de monahul Sava, care, paradoxal, în acea epocă, înțelegea perfect imperativul de a lupta cu înțelepciune, fără excese, după cum reiese din relatarea despre discuția pe care a avut-o cu episcopul Vladimir de la Poceaev, căruia i-a recomandat. să nu întrerupă la acel moment pomenirea), și fără a înțelege situația extrem de grea a Ucrainei, unde Biserica Ortodoxă riscă să fie deturnată de o grupare schismatică, mizându-se pe o colaborare a statului ucrainean în acest sens cu patriarhul ecumenist de la Fanar, ereziarhul Bartolomeu, și probabil pe sprijinul Vaticanului (de vreme ce în acest proiect sunt implicați și greco-catolicii ucraineni), îi face pe toți cei ce au ascultat aceste lucruri și nu s-au scandalizat, ci s-au pozat cu hulitorii, să cadă sub pedeapsa caterisirii, respectiv afurisirii, prevăzută de canoanele (31 ap., 55 ap. etc.) care interzic defăimarea episcopilor ortodocși, cu atât mai mult a unora mărturisitori deschiși ai dreptei credințe în această epocă de lașitate și laxitate generalizate (IPS Longhin de la Bănceni a explicat adesea de ce îl pomenește pe mitropolitul Onufrie și în contextul în care mitropolitul face eforturi uriașe să treacă Biserica Ortodoxă Ucraineană prin încercările la care o supune statul naționalist, care dorește o patriarhie schismatică națională în această țară, separată de Rusia cu care Ucraina se află în conflict, iar pentru realizarea ei se implică în treburile Bisericii și a cerut sprijinul patriarhului ecumenic ecumenist Bartolomeu).

Din acest motiv, nu poate fi acceptat motivul că unii au fost acolo ca simpli “observatori” și nici nu poate exista o conlucrare cu aceștia, în ciuda asigurărilor date la Satu Mare că aceia doresc să colaboreze cu noi, dacă îi chemăm la consultările pe care am promis că le vom iniția, în timp ce tot în acea întâlnire spuseseră că se leapădă și nu au comuniune cu noi și cu toți cei ce văd această luptă altfel decât o văd ei.

Este necesar ca în perioada următoare preoții nepomenitori să se poziționeze public față de această tendință schismatică a grupului Sava-Staicu-Rădeni și să spună dacă sunt de acord cu acest grup și cu atitudinea acestuia față de episcopii marturisitori, față de considerarea tuturor celor care nu au întrerupt încă pomenirea ca eretici condamnabili de către un viitor sinod ecumenic și față de colaborarea cu episcopul sârb Artemie, altminteri riscând să fie considerați ca fiind de acord cu gruparea schismatică, deoarece nu și-au manifestat public dezacordul cu ea.

Grupul care a semnat apelul de neparticipare la Satu Mare deja și-a anunțat public poziția. Pentru toată lumea este cel mai bine ca și ceilalți să anunțe public pe ce poziție se situează. Este necesar, de exemplu, ca schitul Rădeni să anunțe public cu ce concluzii s-au întors „observatorii” de la Satu Mare și care este poziția oficială a schitului, dacă este alături de ei sau se delimitează de schisma de la Roman, continuată la Satu Mare, mai ales în condițiile în care mulți credincioși și preoți de acolo nu sunt de acord cu traiectul radical și schismatic în care schitul a fost atras prin colaborarea cu preotul Staicu, cu monahii Sava Lavriotul și Efrem de la Prodromu și, mai nou, cu episcopul Artemie din Serbia.

Neparticiparea la Satu Mare a fost în sine o poziționare față de această întâlnire, însă se cuvine să existe o lămurire clară a poziției, pentru ca gruparea radicală să nu mai poată spune că cei ce nu au participat au stat acasă din alte motive decât dezacordul cu ideologia pe care participanții de la Satu Mare o propovăduiesc. OrtodoxINFO, care a fost alături de toți preoții nepomenitori atunci când au avut de înfruntat persecuția sistemului ecumenist, le stă la dispoziție tuturor acestora, dacă doresc să își exprime public opțiunea față de direcția în care merge grupul de la Roman și Satu Mare.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/26/se-cuvine-ca-preotii-nepomenitori-sa-se-pozitioneze-public-fata-de-derapajele-de-la-roman-si-satu-mare/

Participanții la întâlnirea de la Satu Mare au decis să continue cooperarea cu episcopul sârb Artemie

DSC05689-.jpg

A apărut în sfârșit o relatare a ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul săptămânii trecute la Negrești Oaș, unde s-a ținut o întâlnire cu participarea unor nepomenitori din mai multe țări ortodoxe. Nu ni se dau foarte multe detalii referitoare la auditoriu, însă aflăm că au participat clerici, monahi și monahii în număr de 30 și credincioși în număr de 180. Toți din mai multe țări: România, Grecia, Moldova, Rusia și Serbia.

Auditoriul

Ca o primă constatare referitoare la cei ce au participat, se cuvine să spunem că, având în vedere pretenția de deschidere internațională a acestei întâlniri, participarea a fost foarte modestă, ea adunându-i laolaltă din toți cei uniți în întreaga lume ortodoxă de acrivia extremă propovăduită de monahul Sava Lavriotul și de ucenicii săi de prin diverse țări. S-ar putea ca la Negrești Oaș să se fi adunat cam toți cei ce consideră singurii ortodocși rămași în lume. Sinaxa din Botoșani, din urmă cu un an, de exemplu, a adus laolaltă mai mult de 800 de credincioși și pe foarte mulți dintre preoții și monahii mărturisitori împotriva ecumenismului și a sinodului din Creta. Pentru comparație, în 2016, monahul Sava Lavriotul a strâns la Piatra Neamț mai mult de 200 de credincioși, veniți să îl audieze în ciuda faptului că sistemul reușise să anuleze două săli de conferință în acea zi.

Din poza de final, atașată articolului în care se prezintă întâlnirea, vedem că dintre preoții nepomenitori români au participat vreo 10, restul nefiind prezenți din diverse motive, unul dintre ele fiind și acela că cei prezenți la Negrești Oaș agreează colaborarea și participarea la slujbele oficiate de episcopul sârb Artemie, lucru care a stârnit o uriașă controversă în România în ultimele săptămâni.

Nu ni se spune exact cine a participat din Rusia, de exemplu, sau din Republica Moldova. Din informațiile pe care le avem, din Republica Moldova nu a participat niciun preot nepomenitor. Din Rusia ni se spune că ieromonahul Spiridon Roșu a dat citire unui mesaj al unui preot rus, mesaj neagreat de audiență, deoarece vorbea despre “Taine invalide, calendar etc.”. Se pune întrebarea: de ce a dat ieromonahul Spiridon Roșu citire unui asemenea mesaj care conținea informații greșite din punct de vedere teologic? Este posibil ca ieromonahul Spiridon să fie de acord cu ideile acelui preot rus? Și, nu în ultimul rând, cine este preotul rus respectiv și de ce a trebuit să dea un mesaj unei întâlniri din România? De unde cunoaște mișcarea din România?

Calendarul vechi

Nu vom analiza aici discuția cu cei care contestă Tainele în Biserică și au decis să țină calendarul vechi, deoarece lucrurile sunt clare din acest punct de vedere. În plus, consider că ei au fost invitați pentru a se arăta cât de corecți sunt din punct de vedere teologic “acriviștii” prin faptul că resping cu tăria teoria inexistenței harului în Biserică. Dacă urmărim relatarea preotului Staicu, e posibil ca ei să fi fost invitați și la o răfuială personală a acestuia cu ei (se fac referiri la alți foști camarazi de luptă, de exemplu, ieromonahul Macarie Banu, menționat indirect prin anumite practici, nu nominal).

Se poate ca discuția despre har să fi fost adusă și pentru a se putea folosi prilejul pentru un nou atac la adresa episcopului mărturisitor Longhin, așa cum a făcut-o preotul Staicu în documentul atașat pe site: “Arhiepiscopul Longhin propovăduiește că în Biserica OrtodoxăRomână nu mai există har și nu mai există ierarhie, din cauza ereziei ecumenismului. Așadar, potrivit cuvintelor lui, ar trebui să găsim ierarhi ortodocși sau să mergem în diaspora rusă și săfie hirotonit un nou patriarh al României, precum și episcopi și preoți, căci nu mai existăierarhie. Când s-a mai întâmplat aceasta în Biserică? Niciodată!”. Și episcopul Longhin, și chiar și monahul Sava au afirmat la momentul respectiv că afirmația se referea strict la pierderea demnității de păstor și învățător înaintea lui Dumnezeu, nu la capacitatea de a mai sluji Tainele ca ierarh până la o posibilă viitoare caterisire de către un sinod ecumenic ortodox.Ar fi interesant de urmărit ce opinii are despre Tainele colegilor episcopi sârbi episcopul Artemie, colaboratorul grupării conduse de monahul Sava, și nu numai despre ale acelora…

Există totuși o afirmație în cuvântul atașat pe site al preotului Staicu, în care acesta pare a accepta ideea că se poate reveni la calendarul iulian pe cont propriu, înainte de hotărârea unui sinod al Bisericii care să admită acest lucru în mod oficial“…este un subiect spre soluționare de către un sinod ortodox, însă cel ce trece la calendarul iulian nu trebuie să întrerupă legăturile cu ortodocșii antiecumeniști și cu cei care nu acceptă sinodul tâlhăresc din Creta…” (s.a.). Noi credem, și am și spus-o în proiectul de rezoluție din ianuarie 2018, că revenirea la calendarul patristic ar trebui să se facă după o decizie a unui sinod, nu înainte, și de către întreaga Biserică, nu de fiecare în parte, pentru că o revenire personală sau de grup ar provoca o tulburare în Biserică la fel de mare ca atunci când s-a trecut de la calendarul patristic iulian la cel nou.

Sinodalitatea

Una dintre ideile subliniate intens la Satu Mare este cea a sinodalității. Poate și pentru a se estompa acuzația de schismă și de cădere în presbiterianism, generată de afirmația, întărită de alocuțiunile de la Satu Mare, potrivit căreia toți ierarhii ortodocși actuali s-au compromis într-o oarecare formă și nu sunt mărturisitori ai dreptei credințe.

Ideea de sinodalitate, de altfel foarte corectă din punct de vedere teologic, își pierde sensul când este adusă în discuție de o grupare care nu demult a acuzat toți episcopii ortodocși din lume de compromis, interpretând în duhul teoriei vaselor comunicante strategiile de luptă ale unor episcopi care s-au opus din prima zi sinodului din Creta, fiind mărturisitori și suferind persecuție inclusiv fizică pentru aceasta (IPS Longhin, IPS Damianos etc.) și/sau au o îndelungă activitate antiecumenistă (IPS Serafim, IPS Ierotheos etc.). Prin aceste acuze gruparea prezentă la Satu Mare a căzut în schismă, deoarece a batjocorit în trecut și în prezent episcopi mărturisitori ca “minciuno-ortodocși”, “pseudoepiscopi”, în condițiile în care acei superiori ierarhici ai episcopilor respectivi nu au fost încă condamnați de niciun sinod ecumenic și nu sunt în afara Bisericii. Citez din nou din lucrarea preotului Staicu: “Am spus acestea pentru a putea sublinia acum, din nou, pentru cei care spun că prezența noastră în Serbia nu a avut ca sens alipirea de vlădica Artemie, nici «câștigarea» unui episcop pentru cauza noastră, așa cum alții și-au găsit episcopi minciuno-ortodocși, care sunt în comuniune și îi pomenesc pe superiorii lor ierarhici eretici, fiind și ei astfel căzuți în erezie”.

În condițiile în care participanții la Satu Mare afirmă că în acest moment nu mai există episcopi luptători împotriva ecumenismului, sau, mai precis, că toți episcopii sunt căzuți în erezie (conform teoriei de la Roman, orice formă de comuniune/părtășie cu erezia este erezie),cine mai poate organiza acel sinod care să valideze principiul sinodalității Bisericii, să condamne erezia ecumenistă și să “readucă vechiul calendar în toată Biserica, după cum își exprimă speranțele preotul Staicu în alocuțiunea de la Satu Mare?

Despre sinodalitatea pe care o promovează întâlnirea de la Satu Mare ne vorbește un citat interesant din cuvântul aceluiași preot Staicu: “Hristos știe câți arhierei ortodocși mai sunt în lume și cu siguranță Același Hristos îi va ajuta pe absolut toți ortodocșii care vor mântuire să rămână în comuniune cu aceștia, desigur, fiecare rămânând fiu al Bisericii locale din care face natural acum parte”. Afirmația are un iz protestant și trimite cumva la teologia protestantă despre Biserica nevăzută, aflată la baza concepției ecumeniste despre “Biserica lui Hristos”, pe care încearcă să o edifice prin intermediul CMBHristos, Care știe evident câți arhierei ortodocși mai sunt în lume, ni i-a arătat și nouă pe unii dintre ei, prin mărturisirea publică a acelora, motiv pentru care avem cu ei comuniune (IPS Longhin de la Bănceni, IPS Serafim de la Pireu, IPS Damianos din Muntele Sinai etc.), așa cum avem cu toți ierarhii canonici care luptă contra ecumenismului și cu toate Bisericile Ortodoxe care face acest lucru, fără însă a intra sub jurisdicția vreunuia sau alteia. Pe cei pe care nu ni i-a arătat nouă, celor din România, i-a arătat altor ortodocși, din alte părți ale lumii și ni-i va arăta pe toți atunci când va binevoi să ușureze poporul ortodox de povara ereziei ecumenismului și îi va aduna într-un sinod legitim, pentru întrunirea căruia luptăm acum. Nu știm dacă nu cumva și cel ce a scris citatul de mai sus are în vedere comuniunea “de luptă antiecumenistă” pe care o are cu episcopul Artemie, pe care l-a prezentat la Satu Mare ca ortodox și fără nicio problemă de ordin canonic.

Interesant este că în altă parte a cuvântului rostit preotul Staicu spune că nu mai are comuniune liturgică “cu cei care spun că nu mai există niciun arhiereu ortodox la ora actuală”. Până la întâlnirea de la Barajevo, toți cei adunați acum la Satu Mare susțineau că nu mai există niciun ierarh ortodox în lume (să ne amintim afirmațiile retorice ale monahului Sava Lavriotul, care spunea că dorește să îl cunoască pe ierarhul rămas ortodox în lume și se întreba unde este acela). După acea sinaxă din Serbia, s-a descoperit un arhiereu ortodox potrivit pentru standardele acriviștilor” români și greci, el fiind se pare chiar singurul ierarh ortodox, în viziunea lor. În sensul acesta trebuie înțelese cuvintele preotului Staicu? Că de vreme ce acceptă că există totuși un ierarh ortodox, atunci nu se mai află în situația în care era la Roman, când spunea că nu mai există niciun ierarh, putând avea comuniune cu colegii de “acrivie”?

Într-unul dintre articolele scrise pe un site fidel celor prezenți la Satu Mare se lansa ideea că dacă episcopii rămași ortodocși și mărturisitori la ora actuală vor organiza un sinod, “acriviștii” îl vor considera sinod “criptoecumenist1. și nu va fi acceptat, deoarece, în viziunea lor, acești episcopi (se dădea exemplul IPS Longhin, IPS Serafim) sunt compromiși și au pacturi făcute cu ecumeniștii. Dacă este așa, atunci cum se înțelegem cuvintele: “S-a arătat clar că instituția sinodalității – iar aici am fost absolut toți de acord – este intrinsecă Bisericii, este modul ei de existență, deci nu poate nimeni de capul lui să hotărască în locul vreunui sinod, nici măcar când are ispita că nu va mai fi niciodată vreun sinod ortodox” și cum sunt ele compatibile cu afirmația de mai sus care pare a permite credincioșilor să decidă trecerea pe calendarul vechi fără decizia prealabilă a unui sinod? Și, cel mai important, în condițiile în care i-au considerat pe toți arhiereii antiecumeniști compromiși, pe cine mizează că va organiza sinodul care să ia decizia condamnării ecumenismului?

Ereticii necondamnați

O altă temă abordată de întâlnirea de la Satu Mare a fost aceea a stării ereticilor condamnați. S-a afirmat corect că aceia sunt în Biserică până când asupra lor se pronunță o condamnare sinodală, prin care ei sunt scoși în afara Bisericii. Pusă însă în contextul afirmațiilor de la Roman, ereticii condamnați despre care se vorbește la Satu Mare sunt de fapt toți românii care încă nu au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști (după principiul căderii automate în erezie, brevetat la Roman, prin afirmațiile “orice părtășie la erezie e erezie”, “orice comuniune cu erezia este erezie”).

Astfel, cei ce au aflat la Roman că sunt eretici, indiferent dacă propovăduiesc erezia sau nu, dacă au o cugetare eretică sau nu, află la Satu Mare că dacă nu se pocăiesc până la un sinod ecumenic vor fi dați cu toții anatemei. Nu există niciun precedent în istoria Bisericii în care un sinod ecumenic să fi dat anatemei un popor întreg, cu toți preoții săi, chiar dacă unii dintre acei preoți au pomenit ierarhul eretic (la sinodul al III-lea ecumenic, de exemplu, nu au fost anatemizați preoții care nu au întrerupt pomenirea ierarhului, ci li s-a pus în vedere să nu îl mai pomenească din acel moment [canoanele 3 și 4]. În paralel, au fost repuși în slujire preoții caterisiți pentru că au întrerupt pomenirea). La un viitor sinod ecumenic vor fi caterisiți și anatemizați propovăduitorii ereziei respective, în speță episcopii care au semnat documentele din Creta sau au fost de acord cu ele. Clerului și poporului li se va pune în vedere că din acel moment înainte (canoane 1, 3,4 sin. III ec.) trebuie să întrerupă legătura cu cei caterisiți și dați anatemei, altminteri riscând să aibă soarta acelora, adică să fie scoși în afara Bisericii ca eretici.

Întreaga argumentare a acestui punct susține de fapt poziția celor care afirmă că nu tot poporul este eretic și că cei ce nu au întrerupt pomenirea ierarhului încă nu pot fi considerați eretici, chiar dacă se fac părtași la erezia respectivă prin nepăsare sau prin tăcere vinovată, asumându-și riscul de a fi vrăjmași ai lui Dumnezeu” (vrăjmași ai lui Dumnezeu sunt, în sens mai larg, după cuvântul apostolului Iacov 4,4, toți cei ce au prietenie cu lumea, adică toți cei ce într-o formă sau alta nesocotesc poruncile lui Dumnezeu de dragul viețurii după legile lumii). De aceea, afirmația preotului Staicu că a întrerupt comuniunea și cu cei (exemplul oferit este preotul Nicolae Manolis) ce fac o distincție obligatorie între eretic și cel ce nu are cuget eretic, refuzând să îl considere eretic pe cel din urmă, arată o acrivire nepatristică, pe care de altfel, în videoul care însoțește textul de prezentare a întâlnirii, preotul Staicu o critică, în aceeași manieră confuză și contradictorie ce însoțește toate textele referitoare la această întâlnire.

Colaborarea cu episcopul Artemie

Un lucru îngrijorător este faptul că întâlnirea de la Satu Mare a dat girul, așa cum era de așteptat, colaborării pe mai departe cu episcopul Artemie de Rașca și Prizen, în ciuda scandalului uriaș creat în România după participarea organizatorilor acestei întâlniri la sinaxa din Serbia din aprilie.

În alocuțiunea rostită la întâlnire, preotul Staicu expediază oarecumva problema episcopului Artemie: “Adevărul este însă că Preasfinția Sa a hirotonit în mod canonic horespiscopi, având ca bază Sfintele Canoane, iar ceea ce este elocvent este că pe al doilea horespiscop nu l-a hirotonit împreună cu primul horespicop (hirotonit anterior), nici pe al treilea împreună cu primii doi horespiscopi, ci de unul singur, astfel neîncălcând cu nimic Sfintele Canoane”. Atât.

Nu știm pe ce canoane se bazează când spune că hirotonirea episcopilor a fost canonică, ea fiind contrazisă atât de canonul 9 Antiohia (care cere episcopului să se consulte cu superiorul său ierarhic în orice face important), cât și de canonul 57 Laodiceea (care desființează horepiscopatul), și chiar de canonul 10 Antiohia (canonul 10 vorbește despre “facerea”, adică alegerea horepiscopului). Nu este clar nici ce a vrut să spună preotul Staicu atunci când a adus argumentul că al doilea horepiscop a fost hirotonit tot de către episcopul Artemie singur (probabil încearcă să sugereze că nu și-a făcut sinod paralel, argumentul fiind irelevant, de vreme ce decizând să îl hirotonească pe primul singur, ce îl împiedica să îl hirotonească la fel și pe al doilea?).

Acuzația de schismă nu se îndepărtează nici dacă preotul N. Manolis ar fi greșit când i-a numit“mitropoliți” pe cei hirotoniți de episcopul Artemie (hirotoniți ca episcopi oricum), nici dacă ei se numesc “horepiscopi”, cum le spune cel ce i-a hirotonit. Cert este însă că la Satu Mare s-a acceptat continuarea colaborării cu episcopul Artemie, participarea la o nouă sinaxă ținută în Serbia, unde sunt așteptați toți cei ce s-au dezis de ecumenism din lume, iar hirotonirile făcute necanonic de către episcopul respectiv au fost considerate ortodoxe, fără nicio dezbatere prealabilă, așa cum se promisese și cum s-a făcut pe teme deja rezolvate demult, cum ar fi prezența harului în Biserică, starea ereticilor necondamnați etc.

Afișul care însoțește invitația la sinaxa din Serbia este ilustrat cu chipurile familiei imperiale ruse a lui Nicolae Romanov, martirizați de către bolșevici după ce țarul a fost detronat, fiind canonizați ulterior de către Biserica Ortodoxă Rusă. Nu știm exact care este motivul pentru care Romanovii apar pe acest afiș din Biserica Ortodoxă Sârbă, nici dacă există vreo legătură între acesta și faptul că sunt trimiși în Rusia preoți hirotoniți de episcopul Artemie, sau dacă există vreo legătură între acest afiș și curentul din Rusia al celor care „așteaptă venirea țarului”. Este însă evident că acest afiș pare o chemare a tuturor nepomenitorilor din lume la împreună-slujire cu episcopul Artemie, în ciuda problemelor canonice pe care acesta le are acasă. Nu știm dacă această invitație subliniază pretenția episcopului Artemie de a fi singurul episcop rămas ortodox în lume, după cum l-a acuzat sinodul sârbesc, atunci când l-a excomunicat, dar cu siguranță știm că cei adunați la Satu Mare au decis să ignore orice fel de avertizare cu privire la episcopul sârb și să colaboreze, în timp ce dau asigurări că nu se vor uni cu acesta decât în lupta contra ecumenismului. Important este de văzut nu neapărat ce spun cei care s-au adunat la Satu Mare despre limitele colaborării cu episcopul Artemie, pentru că ei s-ar putea să se ferească să nu inflameze opinia publică românească, ci care vor fi condițiile impuse acestei colaborări de către episcopul Artemie însuși? Va accepta o colaborare la suprafață, la nivel de sinaxe și conferințe, sau va avea pretenția unei mai profunde integrări cu cei din România și din Grecia?

Se mai naște încă o întrebare: Dat fiind faptul că toți invitații la sinaxa din Čačak (Serbia) sunt chemați la o liturghie arhierească oficiată chiar de către episcopul Artemie, vor participa cei prezenți la Satu Mare la această liturghie? Dacă da, cum se numește împreună slujirea cu cineva care “se află sub caterisire”, cum se exprima monahul Sava în 2016, la Bănceni?

Se mai naște și o altă întrebare: Dacă se face această unire în lupta antiecumenistă cu un episcop considerat schismatic, de ce nu sunt invitați la această luptă comună și stiliștii români? De ce hirotonirile lor nu sunt canonice, iar ale episcopului Artemie, da, în condițiile în care și stiliștii argumentează cam la fel “necesitatea” gestului lor? Preotul Staicu încearcă să dea o explicație neconvingătoare: Cei care au făcut asta [și-au găsit ierarhie în altă parte, n.n.și nu au urmat drumul îngrădirii și al luptei pentru eliberarea Bisericii de erezie au fost așa-numiți zeloți sau stiliști, cu care cu toate că nu avem nicio diferență în dogmă, însă datorită faptului căsusțin că Tainele sunt invalide, și-au hirotonit propria lor ierarhie, iar ca rezultat între noi și ei există schismă până în zilele noastre”.

Reamintim că în luna aprilie 2018 siteul OrtodoxINFO a început o campanie de informare intensă asupra pericolului pe care îl prezintă ralierea grupării “acriviste” din România la mișcarea condusă de episcopul Artemie din Serbia, care a încălcat sfintele canoane hirotonind de unul singur trei episcopi. Ca urmare a acestei campanii puternice, mulți dintre preoții nepomenitori s-au decis să nu participe la Satu Mare, unii detașându-se chiar de gruparea condusă de monahul Sava Lavriotul și de ucenicii săi locali. Slaba participare a poporului la eveniment poate fi pusă și pe seama acestei campanii.

De asemenea, se observă că și participanții la Satu Mare au tratat destul de discret problema. De la declarații belicoase și promisiuni neîndeplinite de a demonstra teologic cum episcopul Artemie nu a greșit când a hirotonit trei episcopi de unul singur sau când a trimis preoți în Rusia, s-a ajuns doar la acceptarea invitației în mod discret și la asigurări fără nicio bază teologică asupra faptului că episcopul sârb nu are nicio problemă canonică.

Monahul Sava a promis că va răspunde la cel puțin zece întrebări care i-au fost adresate pe OrtodoxINFO cu privire la canonicitatea hirotonirilor episcopului sârb, dar nu a mai făcut-o la Satu Mare.

Nu ni se spune ce s-a îmtâmplat cu propunerea de schimbare a ecteniei din “pe toți arhiereii ortodocși” în “pe episcopul nostru…”, despre care preotul Staicu spunea cu câteva luni în urmă că se va decide la Satu Mare, anunțând și că a trecut la folosirea deja a noii formule.

Ca o concluzie, întâlnirea de la Satu Mare a reafirmat lucruri deja știute și a încercat să prezinte motivele pentru care gruparea organizatoare este considerată schismatică în așa fel încât ele să nu pară a fi așa de grave. S-a încercat un limbaj împăciuitor, dar alocuțiunile sunt împănate cu afirmații calomnioase la adresa celor care nu le împărtășesc punctul de vedere.

Se propune editarea unei cărți despre lupta de doi ani din România. Acest lucru a fost deja făcut de către părintele Grigore Sanda, într-un stil echilibrat, onest științific și cuprinzător. Cartea a fost prezentată la întâlnirea de la Beiuș, din septembrie 2017, fiind unanim apreciată de cei prezenți. Să sperăm că acel volum nu va conține interpretările partizane ale “acriviștilor” despre ce s-a întâmplat în România ultimilor doi ani și nu va avea un scop encomiastic la adresa celor care se pretind ultimii apărători ai Ortodoxiei.

S-a spus că scopul luptei acriviștilor este “trezirea credincioșilor” și conștientizarea pericolului ereziei, dar nu se spune cum se face acest lucru de către gruparea “acrivistă” și mai ales câți credincioși s-au trezit după ce au fost acuzați că sunt eretici de către adunarea de la Roman. Nu se spune nimic despre credincioșii care și-au pierdut speranța după șirul de scandaluri generate de cei ce s-au adunat la Satu Mare, nici despre cum se foloseste Patriarhia de imaginea puternic compromisă de către aceștia a luptei pentru a arăta că întreruperea pomenirii nu este calea de urmat, deoarece duce spre schismă, cum i-a dus pe cei adunați la Roman.

Cea mai tristă constatare referitoare la această întâlnire: Nu s-a discutat nimic serios despre ecumenism și combaterea lui, ci doar despre poziționări puritane față de cei ce gem încă sub povara acestei erezii.

1 http://ortodoxinfo.ro/2018/05/07/va-face-monahul-sava-la-satu-mare-un-mic-sinod-ecumenic-pentru-a-analiza-situatia-episcopului-artemie/.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/23/participantii-la-intalnirea-de-la-satu-mare-au-decis-sa-continue-cooperarea-cu-episcopul-sarb-artemie/

Acrivia şi iconomia bisericească

Considerente teologice – partea I

fotor1435-840x560Problematica aplicării iconomiei nu s-a pus pentru prima oară în vremurile moderne[1]. Încă din Evanghelie sunt cunoscute cuvintele lui Hristos către învăţătorii Legii şi farisei care insistau asupra ţinerii riguroase a odihnei de sabat: „Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27). De altfel, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni se pronunţă împotriva îndreptării din simpla împlinire a faptelor Legii (Galateni 2:16 şi următoarele) şi din tăierea împrejur (Galateni 6:12), dar în altă situaţie vedem că Pavel îl taie împrejur pe Timotei, fiul unui elin şi al unei evreice credincioase, „din pricina iudeilor care erau în acele locuri” (Faptele Apostolilor 16:1-3).

Dar şi în epoca marilor Părinţi ai Bisericii s-a discutat problema acriviei, adică a ţinerii fără abatere a poruncilor şi a canoanelor Bisericii, dar şi a abaterii vremelnice de la acrivia canonică din motive de iconomie. Sfântul Grigorie Theologul, într-o epistolă către Sfântul Vasilie cel Mare, atrage atenţia că: „Este aşadar mai bine să se facă o iconomie în ce priveşte adevărul prin mica noastră îngăduinţă în împrejurarea care este ca un nor asupra noastră, decât să fie distrus adevărul printr-o predică deschisă” (Epistola 58 către Vasilie, PG 37,116C). În continuare, Grigorie cere să fie înştiinţat de către Vasilie până în ce punct poate să aplice iconomia, aşa încât să păzească adevărul, dar nici să nu fie acuzat de oponenţii săi[2]. Se pare că existau mulţi în acea epocă care îi blamau pe Grigorie şi pe Vasilie că ar trăda credinţa ortodoxă, pentru că pur şi simplu discutau cu ereticii sau pentru că aveau o atitudine tolerantă faţă de aceştia.

Dar în ciuda discuţiilor Părinţilor pe această temă şi a în a largii aplicări a iconomiei în viaţa Bisericii nu a fost formulat vreun canon aparte care să lămurească exact modul de aplicare a acestuia. Iconomia este trăită şi aplicată mai ales în funcţie de împrejurare. Şi exprimă iubirea de oameni, îngăduinţa şi libertatea Duhului care există în Biserică. Tocmai de aceea nu a fost stabilit exact şi cu amănunte de vreo hotărâre sinodală modul aplicării acesteia. Este mai larg acceptată poziţia că iconomia priveşte teme practice şi morale ale vieţii creştine. S-a afirmat însă şi părerea că „Biserica nu este împiedicată în aplicarea iconomiei nici în ce priveşte învăţătura dogmatică, probabil nici în ce priveşte dogma aceasta”[3]. Aici însă trebuie menţionat că nu este vorba de dogme decretate şi confirmate de Sinoadele Ecumenice, ci de discuţii dogmatice care aveau loc înainte de formularea lor definitivă ca dogme şi de toleranţa principială a Bisericii faţă de cei de alt cuget.

Deşi nu există o hotărâre cu privire la felul aplicării iconomiei, s-a formulat poziţia că iconomia nu se poate aplica în dauna adevărului de credinţă. Iconomia bisericească nu poate să strice sau să deformeze sensul adevărului de credinţă[4]. Sfântul Nicodim Aghioritul menţionează că „iconomia are măsuri şi limite şi nu este permanentă şi definitivă”[5].

El mai precizează, de asemenea, că pedepsele canonice pe care le prevăd canoanele nu sunt valabile în mod nedefinit, ci au caracter personal. „Canoanele poruncesc unui Sinod de Episcopi să caterisească preoţii sau să îi afurisească sau să anatemizeze pe mirenii care încalcă sfintele canoane”. Dacă nu are loc această hotărâre a Sinodului, „preoţii respectivi şi mirenii nu sunt nici caterisiţi, nici afurisiţi sau anatemizaţi în virtutea faptei săvârşite”[6], chiar dacă au încălcat canoanele. De aceea, Sfântul Nicodim nici nu se consideră pe sine competent să dea pedepse canonice sau să mustre persoane pe baza canoanelor. Învăţătura lui urmăreşte să informeze clerul şi poporul despre adevărul Bisericii. Cuviosul Nicodim Aghioritul nu vine în contradicţie atât cu persoane, cât cu situaţii şi obiceiuri păcătoase şi anticanonice. Iconomia, ca abatere temporară de la acrivia canoanelor, nu trebuie considerată doar ca posibilitate de aplicare mai îngăduitoare a canoanelor, ci şi ca posibilitate de aplicare mai aspră. Fiecare iconom de suflete are permisiunea să mărească sau să micşoreze pedepsele canonice în funcţie de dispoziţiile sufleteşti şi de starea celor spovediţi, rânduind iconomia cu discernământ, spre folosul duhovnicesc al creştinilor[7].

[1] Vezi, pe această temă, Protopresviterul V.I. Kalliakmanis, Μεθοδολογικά πρότερα της ποιμαντικής, Λεντίω Ζωννύμενοι, ed. Μυγδονία, Thessalonic 2005, p. 75 şi urm.

[2] „Acum învaţă-mă, o, minte dumnezeiască şi sfântă, până în ce punct trebuie să avansăm în chestiunea teologiei despre Sfântul Duh şi ce formulări trebuie să folosim şi până unde să ducem iconomia, ca să putem să ne opunem celor care ne stau împotrivă?”. PG 37, 117A.

[3] Amílkas Alivizátos, Iconomia, potrivit dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, Atena 1949, p. 94.

[4] Gheórghios I. Mantzarídis, Introducere în morală. Morala în judecata prezentului şi în provocarea viitorului, Thessalonic3, 1995, p. 154.

[5] Agapie Ieromonahul şi Nicodim Aghioritul, Pidalion,  ed. «ASTIR», Athena 1970, p. 56.

[6] Pidalion, pp. 4-5.

[7] Sfântul Nicodim Aghioritul, Îndreptar de spovedanie, pp. 115-116.

Aplicarea Sfintelor canoane se face în duh pastoral – partea a II-a

Biserica şi părinţii duhovniceşti iconomisesc lucrurile având ca unitate de măsură respectarea duhului evanghelic. Adevărul nu se sprijină pe anumite păreri ale Părinţilor, ci pe Sfânta Scriptură, pe Sinoadele Ecumenice şi pe poziţia comună a Părinţilor în diferite probleme. „Noi nu ne îngrijim de ce au spus sau au cugetat unii Părinţi”, scrie cuviosul Nicodim, „ci de ceea ce spune Scriptura şi Sinoadele Ecumenice şi părerea comună a Părinţilor”. Şi încheie: „Căci nu este dogmă părerea unora în Biserică” (Pidalion, p. 7). În acest punct se vădeşte conştiinţa bisericească a Cuviosului Nicodim. Există multe subiecte practice şi morale pe care Părinţii le-au abordat în mod diferit din motive istorice sau de altă natură. Aceste poziţii ale lor însă nu au caracter dogmatic.

Se va menţiona un exemplu semnificativ de abordare diferită a unei probleme pastorale în tradiţia noastră bisericească. Este vorba de modul de întoarcere şi reintegrare în Biserică a apostaţilor. Aceştia erau reprimiţi în comuniunea bisericească după trei ani de oprire de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, potrivit canoanelor rânduite de Părinţii Sinodului local de la Ancyra şi de Petru al Alexandriei. Sfântul Vasilie cel Mare însă este mai aspru. Rânduieşte ca aceia care s-au lepădat de credinţa creştină să nu se mai împărtăşească până la sfârşitul vieţii lor. Cel de-al 73-lea canon al Sfântului Vasilie cel Mare stabileşte astfel: „Cel care s-a lepădat de Hristos şi a încălcat Taina mântuirii, este dator ca toată viaţa lui să plângă şi este să se mărturisească când se apropie de ieşirea din viaţă, învrednicindu-se de cele Sfinte pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (Pidalion, p. 626). Asupra acestui punct există oare vreo contradicţie? Cum se explică această poziţie diferită a Bisericii?

Cuviosul Nicodim, invocând canonişti mai vechi, adoptă părerile lor şi justifică această abordare diferită după cum urmează: Fiecare dintre Părinţi, ţinând seama de epoca sa şi de problemele acesteia, stabilea în funcţie de acestea şi pedepsele canonice, aşa-numitele epitimii. Părinţii de la Sinodul local de la Ancira şi Petru al Alexandriei, din pricina persecuţiilor, dar şi pentru că credinţa creştină nu era în nici un chip sprijinită, au stabilit cu mai multă îngăduinţă pedepsele canonice pentru cei care se lepădaseră de Hristos şi doreau să se reîntoarcă în Biserică. Şi continuă: „Câtă vreme, Vasilie, vieţuind într-o vreme de răspândire a credinţei, când elenismul păgân îşi dădea ultimele suflări de viaţă, când credinţa devenea tot mai impetuoasă, iar Biserica mai puternică, ştia că aceia care s-au lepădat de Hristos au făcut-o fără a fi forţaţi de cineva şi de bună voie, de aceea s-a şi aşezat canonul acesta mai aspru” (Pidalion, p. 626). Atragem atenţia asupra faptului că în epoca Sfântului Vasilie cel Mare predomina mai ales botezul adulţilor.

În impunerea pedepselor canonice, se ţine seama de condiţiile în care se află Biserica. Cu siguranţă, din acelaşi motiv şi Cuviosul Nicodim îi îndeamnă pe creştinii apostaţi din perioada ocupaţiei otomane să mărturisească public credinţa şi să primească de bună voie mucenicia pentru credinţa lui Hristos, deşi recunoaşte că acest lucru “este primejdios, şi nu tocmai după rânduială” (Pidalion, p. 626-627). Creştinii apostaţi se pot întoarce prin pocăinţă şi respectarea epitimiei, aşa cum rânduiesc canoanele. Însă pocăinţa aceasta este socotită de Cuviosul Nicodim ca nefiind tocmai din toată inima şi desăvârşită, ci nedeplină, parţială şi micşorată. Totdeauna trebuie să existe o analogie între greşeală şi canonul impus[1]. Principiul analogiei pe care îl introduce Nicodim se poate remarca şi în alte puncte ale operelor sale. Sminteala pricinuită de islamizarea de bună voie era mare şi avea urmări negative asupra credinţei creştinilor. De aceea îi şi îndeamnă pe apostaţi să se pregătească aşa cum trebuie şi să meargă de bună voie la mucenicie. Asta nu înseamnă că toţi creştinii apostaţi din vremea aceea mergeau la martiriu, însă destui erau cei care alegeau martiriu şi contribuiau astfel în mod semnificativ la întărirea credinţei.

În scrierile Cuviosului Nicodim vedem că se vorbeşte despre iconomie atât în chestiunile practico-morale, cât şi în cele dogmatice, şi în cele care ţin de cult. De referă în amănunt la lucrarea părintelui duhovnicesc şi la aplicarea şi acordul care există între Sfintele Canoane. Paternitatea duhovnicească se cuvine să şi-o asume şi să o exercite doar aceia care au ajuns prin nevoinţă la nepătimire.

Aceasta este acrivia Bisericii. În acelaşi timp însă, întrucât cunoaşte nevoile şi lipsurile epocii sale, le recomandă arhiereilor ca, cel puţin, să îi aleagă ca duhovnici pe cei mai încercaţi şi mai vârstnici „şi să îi aşeze duhovnici, pentru că aceştia, prin vârsta lor, sunt mai încercaţi în cunoştinţă, iar patimile, într-o anumită măsură, şi le-au supus” (Îndreptar de Spovedanie, p. 12). Nu îi exclude însă nici pe cei mai tineri, dacă au virtute şi înţelepciune de bătrân. De asemenea, adoptă şi opinia că se cuvine să devină duhovnici şi „preoţii căsătoriţi care sunt întru toate vrednici, alături de ieromonahii feciorelnici” (Îndreptar de Spovedanie, p. 13).

Cuviosul Nicodim acceptă de asemenea şi justifică scurtarea timpului pedepselor canonice, scurtare pe care o introduce Sfântul Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului (secolul al VI-lea). Este semnificativă în acest sens justificarea Sfântului Ioan Postitorul cu privire la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd canoanele: „Cunosc că aceste foarte binevoitoare iconomii trebuie judecate de Judecătorul comun al tuturor şi Dumnezeul nostru, dar mai bine este a fi astfel judecat în aceste [scurtări de epitimii], decât a fi lăudat [pentru ţinerea canoanelor] şi a rămâne astfel neplăcut [lui Dumnezeu][2].

[1] Néon Martyrológion, ed. P.B. Páschou, Athena 1961, p. 18. «totdeauna trebuie să existe o analogie şi o similitudine între greşeală şi canonul dat pentru acea greșeală, după cum învaţă teologii».

[2] Vezi Th. Giágkou, “Pluralismul tradiţiei canonice a Bisericii”, periodicul Sýnaxi, fascicolul 119, Athena 2011, p. 8.

Akrivia şi iconomia bisericească. Părintele duhovnicesc şi “pedepsele” canonice – partea a III-a

Competenţa aplicării iconomiei pentru subiecte mai importante aparţine Bisericii, care decide în Sinod. Pentru chestiuni pastorale mai puţin importante este competent episcopul, câtă vreme pentru celelalte, egumenul sau părintele duhovnicesc. În acest punct există un principiu pastoral valoros, care are legătură cu dispoziţia jertfelnică personală a duhovnicului care să ţintească la mântuirea fiilor săi duhovniceşti, dispoziţie adesea întâlnită în Tradiţia bisericească. Amintesc de cazul Apostolului Pavel: „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup” (Romani 9:3). Adică ajung în punctul să doresc să mă despart eu de Hristos, dacă prin aceasta fraţii mei ar ajunge aproape de El! Asemenea a fost şi cazul Sfântului Cosma Etolianul, care a părăsit binele său personal şi s-a jertfit pentru binele neamului. „Îndemnat mai mult de Preafericitul kir Sofronie Patriarhul – să avem binecuvântarea lui! – primind şi sfintele lui binecuvântări, mi-am lăsat pricopseala mea, binele meu personal şi am ieşit să umblu din loc în loc şi să îi învăţ pe fraţi”[1], spune despre aceasta însuşi Sfântul nostru. Aici se vede dimensiunea bisericească, dar şi jertfelnică a lucrării Etolianului. La rândul său, Părintele Iustin Popovici spunea: „Eu, pentru păzirea Sfintelor Canoane, sunt gata să-mi sacrific viaţa, dar, în acelaşi timp, pentru mântuirea unui om, sacrific toate canoanele”.

Să revenim însă la cazul Sfântului Ioan Postitorul care a contribuit decisiv la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd Sfintele Canoane. În partea a doua a Îndrumarului său de Spovedanie, Cuviosul Nicodim Aghioritul cuprinde, tâlcuieşte şi comentează canoanele Sfântului Ioan Postitorul, ca să uşureze lucrarea părinţilor duhovniceşti. În epitimiile şi canoanele Sfântului Ioan Postitorul se încearcă păstrarea a două însuşiri extreme, caracteristice iconomului duhovnicesc, scrie Cuviosul Nicodim.

Anume, acrivia şi excesul pe de o parte, iar pe de alta formalismul şi obişnuinţa. „Şi acrivia, pe de o parte, înseamnă postirile şi îngenuncherile… prin care se înfăptuieşte zdrobirea trupului şi înrobirea lui şi înfrânarea de la plăceri… Obişnuinţa, pe de altă parte, şi formalismul înseamnă a) despărţirea de Taine… şi b) despărţirea de Biserică”[2].

Este aleasă calea nevoinţei şi dispoziţia spre pocăinţă, mai mult decât de ţinerea formală a canoanelor. Se pare, de asemenea că Nicodim nu este de acord cu epitimia lipsirii de mulţi ani de dumnezeiasca împărtăşanie[3]. Este de ajuns să existe pocăinţă autentică, viaţă virtuoasă, post, înfrânare şi milostenie. Prin toate acestea, ar putea fi micşorată epitimia de oprire de mulţi ani de la Împărtăşanie. Nicodim urmează calea Sfântului Ioan Postitorul şi scrie: „Dar să micşorăm anii aceştia după măsura înfrânării, celor care vor să se înfrâneze; de pildă, dacă cel ce s-a pocăit a acceptat canonul de a nu bea vin în atâtea zile rânduite, socotim de cuviinţă să micşorăm acestuia un an din anii epitimiei, pe care îi rânduiesc Canoanele Părinţilor. De asemenea, dacă făgăduieşte să nu mai mănânce carne, să îi scădem încă un an. De asemenea, dacă nu va mânca nici brânză, nici ouă sau peşte sau ulei, pentru fiecare dintre acestea, socotim să îi scădem un an. Dacă voieşte să şi-L facă milostiv pe Dumnezeu şi cu dese îngenuncheri şi metanii, de asemenea, şi pentru acestea, să îi mai scădem un an; după cum, dacă doreşte să-şi arate mâna îmbelşugată în a face milostenii şi după putinţa bogăţiei pe care o are, să-şi vădească buna sa alegere, după măsura proprie, prin a împărţi săracilor. Şi dacă, penitentul, după oricare păcat săvârşit, se face monah, socotim de cuviinţă să îi dăm iertarea printr-o oprire de la Împărtăşanie de scurtă vreme, pentru că prin vieţuirea monahicească oricum va petrece în asprime şi nevoinţe toată viaţa sa”[4].

În acest context este semnificativ un fragment din Apoftegmele Sfinţilor Bătrâni: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen spunând: «Am săvârşit un mare păcat şi voiesc să mă pocăiesc trei ani». Îi spune acestuia avva: «Mult este». Şi îi spune acestuia fratele: «Dar până la anul?». Şi i-a spus din nou Bătrânul: «Mult este». Atunci cei de faţă au spus: «Până la 40 de zile?». Şi iarăşi spuse: «Mult este. Eu spun că, dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu mai adaugă în a face păcatul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu»”[5].

În aplicarea iconomiei se impun şi anumite principii pastorale mai speciale, care sunt: analogia (în dublu sens), istoricitatea şi adaptarea la condiţiile sociale, precum şi specificul persoanei în cauză. Pentru aplicarea iconomiei, Biserica în Sinod, episcopul sau părintele duhovnicesc, în funcţie de gravitatea temei, se cuvine să ţină seama de principiile de mai sus. Temelie a tuturor acestora este adevărul evanghelic, deciziile Sinoadelor Ecumenice şi acordul Părinţilor, consensum patrum. Dacă ignorăm teologia şi practica Bisericii, există pericolul ca pastoraţia să rămână în aer sau să capete un caracter canonist şi inuman. Este nevoie însă ca părinţii duhovniceşti, ca nişte păstori responsabili, să cunoască acrivia bisericească, ca să poată să aplice iconomia (…). Căci epitimiile au caracter terapeutic, ecleziologic, pedagogic şi se aplică cu iubire de oameni. Nu sunt pedepse de ispăşire, ca în teologia apuseană.

Primenirea duhovnicească, care este rod al harului lui Dumnezeu, al grijii pastorale a părintelui duhovnicesc şi al voinţei libere a oamenilor, presupune dureri şi osteneli. Greutăţile şi suferinţele duhovniceşti provin din slăbiciuni, din căderi, din lipsa pocăinţei, din împietrirea inimii, din ispite şi părăsiri ale căminului părintesc de către fii duhovniceşti. Însă străduinţa plină de osteneală şi nevoinţa sunt de trebuinţă ca să descopere şi păstorul în fiecare caz „care este voia lui Dumnezeu, cea bună, cea bineplăcută şi desăvârşită”[6]. Pentru că, de urmează părerea sa, este inevitabil că se vor săvârşi greşeli şi abateri. „Toate nefericirile vin din faptul că nu întrebăm pe Bătrânii puşi a ne povăţui, şi că păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să lucreze. […] Aşa şi arhiereii, măcar că au darul Sfântului Duh, dar nu toate le înţeleg cum trebuie şi de aceea, în ceasul nevoii, trebuie să caute luminare de la Domnul”, învaţă Sfântul Siluan Athonitul[7].


[1] Α, Ι. Menoúnou, Cosma Etolianul. Învăţături şi Biografie, ed. Tínos, Athena, p. 117.

[2] Îndrumar de Spovedanie,  p. 116.

[3] „Pricina pentru care Părinţii au rânduit prin epitimie celor ce au păcătuit oprire de la Împărtăşanie una este, după cum cred eu, anume că, pe atunci, creştinii aveau atâta dragoste de a se împărtăşi, încât socoteau a fi cea mai mare păgubire să fie lipsiţi de Împărtăşanie. Pentru aceasta, Părinţii de atunci nu găseau altceva, ca să îi împiedice de la păcat, decât oprirea de la Împărtăşanie, p. 116.

[4] Îndrumar de Spovedanie, p. 117.

[5] Paladie, Episcopul Elenoupolei, Apoftegme ale Părinţilor. Despre Avva Pimen 12, PG 65, 325 AB.

[6] Romani 12:2.

[7] Arhimandritul Sofronie: Cuviosul Siluan Athonitul, ed. Reîntregirea: Alba Iulia 2009, p. 430.

Discernământul – Partea a IV-a

Îndrumarea pastorală este corectă, atunci când părintele duhovnicesc are capacitatea de a deosebi între lucrările dumnezeieşti şi cele demonice. Discernământul este socotit în tradiţia neptică printre cele mai însemnate virtuţi. Sfântul Casian Romanul povesteşte că, la schitul Thebaidei se adunaseră mulţi Bătrâni şi discutau despre desăvârşirea virtuţii şi cum poate să se păzească monahul de capcanele celui viclean şi cum să se apropie de Dumnezeu. Fiecare şi-a dat cu părerea, conferind primul loc uneia sau alteia dintre virtuţi. Unii puneau înainte postul şi privegherea, alţii curăţia, sărăcia de bună voie şi dispreţuirea bunurilor materiale, câtă vreme alţii, milostenia şi diferite alte virtuţi. După ce a trecut cea mai mare parte a nopţii cu această discuţie, ultimul a vorbit avva Antonie. „Toate virtuţile sunt de trebuinţă” a spus el, „dar nu ne este îngăduit să le dăm acestora primul loc, pentru că totdeauna există primejdia înşelării, fie prin exces, fie prin lipsă. Discernământul, „ca ochi şi luminător al sufletului”, „cercetând toate socotinţele şi faptele omului, deosebeşte şi desparte orice lucru necuviincios şi care nu este plăcut lui Dumnezeu şi prin care omul, depărtat fiind de Dumnezeu, se află în înşelare”[1]. Fără harisma discernământului, nici o virtute nu poate fi sigură până la sfârşit. Astfel, discernământul este „născătoarea şi păzitoarea tuturor virtuţilor”. Cu părerea Cuviosului Antonie au fost de acord şi ceilalţi Părinţi[2]. Cu deosebire, virtutea discernământului este cea care trebuie să-l împodobească pe părintele duhovnicesc.

În continuare, Cuviosul Casian povesteşte diferite pilde de monahi care s-au înşelat, pentru că nu aveau virtutea discernământului. Este demn de luat aminte cazul ascetului Heronas, care, deşi postea şi se înfrâna cu asprime, a ajuns, urmând gândului său, să nu mai prăznuiască Paştele împreună cu ceilalţi fraţi, ca să nu îşi întrerupă „canonul”. Înşelat însă prin aceea că urma „voii sale” a ajuns şi diavolului să se închine, care i s-a arătat în chip de înger de lumină. Astfel, având mintea întunecată, s-a aruncat de bunăvoie în fântână crezând cuvintelor Satanei că va ieşi de acolo teafăr. Părinţii cu mare osteneală l-au scos din fântână, iar după trei zile şi-a dat sufletul. Avva Pafnutie, iubitor de oameni fiind, nu l-a lipsit de pomenirile şi de rugăciunile care se săvârşesc pentru cei morţi, deşi, la drept vorbind, moartea lui s-ar putea considera sinucidere[3]

Părintele duhovnicesc, întemeindu-se pe discernământ trebuie să facă o corectă diagnosticare a stării duhovniceşti a penitentului, să ajute pe toate căile la rodnicia duhovnicească acestuia şi să valorifice harisma fiecăruia. Scop al îndrumării pastorale nu este constrângerea credinciosului către un interes oarecare, ci călăuzirea lui către libertatea în Hristos. Ca să se întâmple aceasta, se cuvine ca paternitatea duhovnicească şi calitatea de fiu duhovnicesc să fie cultivate în duhul libertăţii în Hristos şi referirii comune la voia lui Dumnezeu. Doar atunci când este asigurată libertatea oamenilor se nasc fii duhovniceşti sănătoşi, persoane întregite sufleteşte.

Dumnezeu l-a plăsmuit pe om liber şi nu îi încalcă liberul arbitru. La fel, şi părintele duhovnicesc nu poate să încalce liberul arbitru al fiului duhovnicesc. Acesta nu doar că este dator să respecte libertatea fiului duhovnicesc, dar chiar trebuie să îl ajute ca în libertate să se slobozească din patimile sale şi să se desăvârşească. Cu toate că nepăcătuirea şi sfinţenia reprezintă imperative fundamentale ale vieţii duhovniceşti, acestea apar adesea ca irealizabile. Omul păcătuieşte în fiecare zi, fie cu mintea, fie cu cuvântul, fie cu fapta. Lucrarea părintelui duhovnicesc este să arate cu discernământ care sunt hotarele adevăratei pocăinţe şi să contribuie astfel la naşterea unor fii duhovniceşti liberi în Hristos.

În fiecare caz, viaţa Duhului este dincolo şi mai presus de rânduielile canonice. În parcursul plin de osteneală al creştinului spre maturizarea duhovnicească, părintele duhovnicesc ajută, nu însă ca un paznic al Legii sau ca un jandarm bisericesc, ci ca iniţiator al vieţii în Hristos. Cunoaşterea duhovnicească ce se dobândeşte prin ucenicie este mai cuprinzătoare decât studiul şi învăţătura din auzire. Prin ucenicie şi prin nevoinţă, nu se desfiinţează voinţa creştinului, ci „voia proprie”, cugetul egoist şi iubitor de sine. Astfel, creştinul se familiarizează cu harul lui Dumnezeu şi face ca voia lui Dumnezeu să devină propria sa voie. Ucenicia întăreşte voinţa şi libertatea şi nu poate în nici un caz să compromită seva adevăratei vieţi. Iar ascultarea este luptă duhovnicească, care ajută la maturizarea şi eliberarea duhovnicească. În caz contrar, în spatele tainei pocăinţei şi a pretextului ascultării, se pot ascunde concepţii legaliste care îi privesc în primul rând pe părinţii duhovniceşti, dar şi pe fiii duhovniceşti.

Vasilios Kalliakmánis


[1] Sfântul Casian Romanul, Către Leontie Egumenul, Filocalia vol. I, ed. Papadimitríou, Athena 1982, p. 86.

[2] Ibidem, pp. 86-87.

[3] Ibidem, p. 87.

Sursa: http://www.pemptousia.ro/

Să nu ne tăiem mintea în Sfintele Canoane și în Sfinții Părinți

canoane-oanaToate cazurile în care Sfinții Părinți spun să fugi și să nu ai părtășie cu ereticii se referă, în general, la eresuri vădite și deja condamnate de un Sinod[1]. Așadar, Filioque a fost condamnat la Sinodul din 867, și deci, pe drept Părinții la 1274 au întrerupt pomenirea Patriarhului Vekkos atunci când acesta vroia să impună pomenirea Papei; arianismul era deja condamnat la 325, iar cei ce pe timpul Sfântului Atanasie au întrerupt pomenirea lor după Sinod, pe drept numindu-i eretici; monofizitismul  era condamnat pe timpul Sfântului Eftimie cel Mare de Sinodul  IV Ecumenic și, cu toate acestea, Sfântul Eftimie nu a tăiat pomenirea decât după ceva timp; Sfântul Maxim nu a tăiat pomenirea decât după ce a reușit să adune un Sinod în Africa, iar Sfântul Sofronie nici nu a tăiat deloc pomenirea celorlalți patriarhi care susțineau monotelismul înainte de Sinodul Ecumenic al VI-lea; iconoclasmului era deja condamnat când Sfântul Teodor Studitul îi numește pe toți eretici și aplică acrivia fata de toți; Sfântul Chiril al Alexandriei nu taie pomenirea episcopilor ce aveau comuniune cu Teodor al Mopsuestiei și Diodor de Tars, aceștia nefiind condamnați nominal de un sinod, ci aplică iconomia înainte de  Sinodul V Ecumenic unde au fost condamnate tezele lor; Sfântul Teodor face iconomie cu cei ce pomeneau pe adepții sinodului adulterin, cu toate ca aceasta nu constituia o erezie  înainte de un Sinod. Deci iată ca iconomia s-a aplicat înainte de Sinoade în general, iar acrivia după Sinoade. Deci nu avem dreptul să condamnăm noi ca eretici pe nici un ierarh sau pe vreun preot care îl pomenește pe un ierarh care propovăduiește o erezie, ci doar să ne îngrădim de erezia lui prin nepomenire și atât. Nu-l putem numi eretic deoarece numai un Sinod o poate face, iar noi nu osândim înainte de Sinod, ci doar ne îngrădim de erezie sau îl sancționăm până va fi judecat de un Sinod. Se face o confuzie voită între ereziile condamnate și necondamnate și se face schismă în  Biserică, prin ruperea de Biserica și nu de erezia unor episcopi. Deoarece, înainte de a fi condamnată o erezie, ecumenismul fiind erezia ereziilor, considerăm anticanonic ca toți care pomenesc un astfel de Episcop, chiar dacă ei nu sunt de acord cu ecumenismul sau chiar vorbesc împotriva lui, sunt eretici și căzuți, ceea ce constituie o mare viclenie a diavolului pentru a face schismă în Biserică. Căci pe care nu i-a putut înșela să-i despartă de Biserica prin erezie, caută să-i despartă prin schismă și anume pe cei mai râvnitori care nu au cunoștințe prea multe sau pe cei cu mintea prea ascuțită care, în loc să se vindece prin citirea Pidalionului și a Sfinților Părinți, și-au tăiat mintea în Canoane și în cuvintele Sfinților Părinți. Căci diavolul fiind șiret îi îndeamnă, să zidească osteneala peste poruncă, cum zice psalmistul, adică să-și piardă toata osteneala prin neștiință, nechibzuință și interpretarea Canoanelor cu răutate și patima. Dacă vor zice unii, că toate ereziile care sunt în ecumenism sunt deja condamnate, aceasta este adevărat, căci altfel nu opream pomenirea, dar ecumenismul în sine nu a fost condamnat decât de un sinod local. Dar erezia aceasta luând o amploare atât de mare, ecumenică, este nevoie de un Sinod adevărat Sfânt și Mare, nu ca cel eretic din Creta și nu de un simplu sinod local cum a fost cel din Africa sau Roma pe timpul Sfântului Maxim sau ca cel din America. Deci, nu trebuie sa ne grăbim să osândim noi toată Biserica ca și căzută în erezie, să cădem în schisma stilistă a calendarului și să ne căutăm arhierei ortodocși în alta parte; deoarece, îi avem în Biserica Universală Ortodoxă dar care nu s-au adunat, încă, într-un SINOD ECUMENIC ADEVĂRAT, și care sperăm să fie în viitorul apropiat. Dacă nu procedăm așa, vom face din întreruperea pomenirii o schismă, schisma Sinodului din Creta. Să ne apere Dumnezeu și Preacurata Sa Maica de o cădere ca aceasta, ca în loc să vindecăm și să apărăm Biserica de schisma și dezbinări, așa cum spune Canonul15, noi  să facem  mai multă dezbinare și ură în Biserică. Să stăm cu frică și să luăm  aminte, să ne luptăm după legile jocului, astfel vom ieși în afara Bisericii, așa cum au mai făcut mulți. Dacă suntem picioare sau mână să nu ne punem în locul Capului și să judecăm noi toată Biserica, înainte de a folosi toate mijloacele de a întruni un Sinod cu adevărat Ortodox, care să condamne Sinodul din Creta și pe cei ce l-au adunat și aprobat. Numai așa vom putea să-i numim eretici cu adevărat și să aplicăm acrivia prevăzută de Sfintele Canoane și de Sfinții Părinți. Până atunci, nepomenirea este doar o metodă de luptă împotriva ereziei (cea mai eficientă – n.n.), dar nu însăși condamnarea ereziei și a ereticilor. Dumnezeu să binecuvânteze această luptă sfântă în limita Sfintelor Canoane  și  a Sfinților Părinți. Cu dragoste și stima pentru adevărații luptători ai lui Iisus Hristos. Amin.

Ieroschimonah Paisie Prodromitul

17 mai 2018, Înălțarea Domnului

[1] Asta nu înseamnă că dacă un eretic nu a fost condamnat poate fi frecventabil sau că putem încuraja comuniunea cu el fără posibile consecințe în plan duhovnicesc, ci că se poate aplica iconomia după exemplele de mai jos pentru a feri de schismă (n.n.)

Semnatarii Proiectului de Rezoluție din ianuarie 2018 anunță public neparticiparea la „sinaxa” de la Satu Mare

29861717.jpg

Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și pe scaunul hulitorilor n-a șezut!

Subsemnații, din dorința de a duce lupta împotriva ecumenismului în duhul învățăturilor Sfinților Părinți, în limitele canonice și după exemplul celor care au luptat contra ereziei în Biserică în generațiile anterioare, și de a evita devierile schismatice de orice fel, urmând cuvântul Psalmistului care fericește și avertizează: “Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut” (Ps. 1,1),anunțăm public că nu participăm la sinaxa organizată în data de 19 mai 2018 la Satu Mare și recomandăm tuturor preoților și credincioșilor nepomenitori să nu participe la acest eveniment.

Motivele care ne determină să avem această poziție sunt:

  1. Întâlnirea este organizată de același grup organizator al adunării de la Roman, din ianuarie 2018, unde s-a încercat devierea luptei antiecumeniste din România într-o direcție schismatică, prin considerarea ca eretici a tuturor membrilor BOR care nu au întrerupt încă pomenirea ierarhilor semnatari ai documentelor eretice din Creta (afirmație gravă, prin care, indirect, îi condamnă și pe sfinții Bisericii, care, în istorie, au aplicat, în funcție de situație, diferite forme de iconomie temporară), prin afirmația insultătoare și schismatică potrivit căreia la ora actuală nu mai există ierarhi ortodocși în lume (însoțită de atacuri la adresa unor ierarhi ortodocși mărturisitori precum IPS Longhin de la Bănceni sau IPS Serafim de la Pireu), pentru că toți ar fi, în viziunea organizatorilor și participanților la acea întâlnire, compromiși, prin batjocorirea luptei antiecumeniste a unor Biserici Ortodoxe precum cea bulgară sau georgiană, considerate la fel de compromise ca și ierarhiile Bisericilor care au semnat documentele din Creta. Adunarea de la Roman s-a ținut, cu rezultatele știute, în ciuda faptului că un număr însemnat de preoți nepomenitori au recomandat organizatorilor să o amâne, pentru ca temele supuse discuției să fie analizate mai temeinic.
  2. Întâlnirea este organizată de același grup care a participat la sinaxa sârbească de la Barajevo, unde s-au pretins reprezentanți ai nepomenitorilor români, deși nimeni nu le-a dat niciun mandat de reprezentare în acest sens. La acea sinaxă au participat la slujbele organizate de un episcop hirotonit necanonic de către episcopul Artemie de Kosovo, acel episcop hirotonind, la rândul său, în mod necanonic, un preot pe care l-a trimis să slujească în Rusia, în teritoriul canonic al altei eparhii și chiar al altei patriarhii, lucru interzis de asemenea de către Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe. Evenimentul cu puternice tente schismatice din Serbia a fost descris de către preotul Ciprian Staicu, pe siteul personal, ca un început al unei “uniri în lupta împotriva ecumenismului” cu episcopul Artemie, în ciuda faptului că hirotonirile necanonice ale episcopului și trimiterea unor preoți în alte patriarhii fac ca asupra sa să planeze acuzația de schismă, fiind, din acest motiv, nefrecventabil în întreaga lume ortodoxă, inclusiv pentru cei ce luptă activ împotriva ecumenismului, până când își va rezolva problemele canonice.
  3. Întâlnirea este organizată și condusă de monahul atonit Gheron Sava Lavriotul și de monahul atonit de origine română Efrem Prodromitul, în ciuda faptului că primul nu este membru al Bisericii Ortodoxe Române în niciun fel, iar cel de-al doilea este membru al comunității Sfântului Munte Athos, de care aparține. Monahul Sava Lavriotul a organizat, începând din ianuarie 2018, un șir de sinaxe în România (la Roman), Grecia (la Atena), și iar în România (la Satu Mare), a participat la sinaxa din Serbia (la Barajevo) și și-a anunțat participarea la altă sinaxă din Serbia. Scopul acestor întâlniri pare a fi consolidarea unei grupări schismatice de tip neostilist, centrată în jurul ideii că toți ierarhii sunt compromiși, că membrii Bisericilor care nu au întrerupt încă pomenirea sunt eretici, că este posibilă o colaborare cu episcopul Artemie, identificat ca singurul episcop ortodox rămas, cu condiția ca acesta să nu își facă sinod (ignorându-se faptul că deja și-a făcut sinod prin hirotonirea de unul singur a trei arhierei) etc.
  4. Din relatările de presă ale preotului Ciprian Staicu și ale monahului Sava Lavriotul, sinaxa de la Satu Mare are în program, pe lângă teme discutate de nenumărate ori, și analizarea situației canonice a episcopului Artemie, existând posibilitatea oferirii unei recomandări cu privire la o posibilă colaborare cu acesta în lupta antiecumenistă. Considerăm că situația episcopului sârb Artemie de Kosovo poate fi analizată și decisă numai de sinodul canonic al Bisericii Ortodoxe Sârbe sau de un sinod al întregii Biserici Ortodoxe, dacă se impune, nicidecum de o sinaxă preoțească dintr-o altă țară. Din acest motiv, orice decizie care s-ar lua în privința unei posibile colaborări cu ierarhul sârb nu are nicio valoare canonică, iar noi o vom consideră nulă de drept.

Pe lângă recomandarea de a nu participa la evenimentul anunțat la Satu Mare, adresăm preoților care au întrerupt pomenirea și doresc să evite tendințele schismatice invitația de a începe consultări în vederea unei întâlniri, în perioada următoare, care să pregătească o sinaxă legitimă a clericilor și credincioșilor nepomenitori, cu scopul de a repune lupta antiecumenistă pe principiile sănătoase pe care a fost pusă de către Rezoluția de la Botoșani, din iunie 2017, pe care, la acea vreme au acceptat-o toți nepomenitorii români, dar unii dintre ei, fiind influențați de grupul schismatic organizator al sinaxei de la Roman și al celei de la Satu Mare, au abandonat-o pentru a urma o cale a radicalismului extrem, nemotivat canonic sau patristic, al cărui rezultat este perspectiva unei ieșiri din Biserică și alipirea la o grupare schismatică incapabilă să lupte eficient pentru curățirea Bisericii Ortodoxe de erezia ecumenismului.

Nu îi excludem de la consultări nici pe cei ce și-au exprimat acordul față de ideile schismatice promovate de către monahul Sava Lavriotul și preotul Ciprian Staicu, în măsura în care renunță la aceste idei și la colaborarea cu promotorii lor, se dezic de deciziile întâlnirii de la Roman, nu participă la întâlnirea de la Satu Mare și își cer cuvenita iertare de la ierarhii mărturisitori ortodocși pe care i-au insultat nominal în aceste ultime luni.

16 mai 2018

Semnatari:

Ieromonah Grigorie Sanda
Pr. ic. stavr. Ioan Ungureanu
Preot Vasile Iovița
Preot Cosmin Florin Tripon
Preot Claudiu Buză
Monah Chiriac Cioi
Fratele Valerică Bușă
Teolog Mihai-Silviu Chirilă

Precizări importante

În ianuarie 2018, un grup de preoți nepomenitori, cărora s-a adăugat teologul Mihai-Silviu Chirilă, au redactat un proiect de rezoluție, prin care încercau să oprească tendința schismatică manifestată deja de cei ce aveau să organizeze întâlnirea de la Roman, din aceeași lună. Documentul propunea o cale echilibrată de luptă contra ereziei, care să evite orice exces ce ar putea duce la schismă și la ieșirea din Biserică a nepomenitorilor.

Proiectul de rezoluție a fost primit pozitiv de către unii dintre credincioșii români care s-au îngrădit de erezie și foarte bine atât de teologii greci luptători împotriva ecumenismului (episcopi, profesori universitari, mari duhovnici), cât și de credincioșii din Grecia, fiind publicat în prestigioasa publicație teologică Theodromia, ca o mărturie peste vreme a faptului că lupta în România s-a dus în duhul Sfinților Părinți și în limitele impuse de Sfintele Canoane. În țară, grupul alcătuit în jurul monahului atonit Sava Lavriotul a discreditat atât proiectul, cât și pe promotorii săi, pe care i-a acuzat de“neoecumenism”, “criptoecumenism”, pentru simplul motiv că refuză să depășească limitele patristice impuse opririi pomenirii și luptei antieretice.

Calea pe care au pornit participanții la adunarea de la Roman a devenit din ce în ce mai evidentă în lunile următoare, dominate de o propagandă plină de ură față de cei ce au ales calea împărătească a mărturisirii și de denigrarea ierarhilor ortodocși rămași în lupta antiecumenistă, ținte predilecte fiind arhiepiscopul Longhin de la Bănceni, singurul ierarh de origine română care s-a opus deschis ecumenismului și a fost alături cu rugăciunea și cu sfatul de românii care s-au ridicat împotriva ereziei (inclusiv alături de cei care acum îl batjocoresc într-o manieră care îi plasează sub caterisirea, respectiv afurisenia, canoanelor care interzic defăimarea episcopilor ortodocși), și mitropolitul Serafim de Pireu, cel care acum câțiva ani ținea conferințe memorabile în România împotriva ecumenismului, masoneriei, new-age și Noii Ordini Mondiale, de la care românii au aflat pentru prima dată, imediat după sinodul din Creta, implicațiile grave ale semnării documentelor eretice de la acel sinod și care, în eparhia Înaltpreasfinției Sale, menține o conștiință trează a luptei contra ereziei ecumenismului tuturor preoților și credincioșilor.

În luna aprilie, gruparea condusă de monahul Sava Lavriotul, reprezentat în teritoriu de preotul Staicu și de doi-trei dintre preoții Schitului Rădeni (unul dintre ei deja plecat între timp din schit, se pare din pricina faptului că ceilalți preoți refuză să mai urmeze linia schismatică a adunării din Roman și mai ales a colaborării cu episcopul Artemie), a surprins toată mișcarea de luptă antiecumenistă prin anunțul participării la o sinaxă din Serbia organizată de episcopul sârb Artemie, cunoscut pentru faptul că a fost caterisit pe nedrept în 2010, dar și pentru că, în loc să își accepte situația și să rămână în Biserică, așa cum au făcut alți ierarhi în istorie (Sfântul Ioan Hrisostom fiind un exemplu ilustru în acest sens), a trecut la hirotonirea necanonică a trei episcopi și a unor preoți pe care i-a trimis să propovăduiască în Rusia, contrar prevederilor canonice, ceea ce i-a atras atât mustrarea din partea celor ce îl susținuseră anterior (Sinaxa Clericilor și Monahilor din Grecia, de exemplu), cât și sancțiuni disciplinare din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe (la sfârșitul lunii mai 2015 a fost excomunicat din Biserica Sârbă împreună cu episcopul pe care îl hirotonise cu puțin timp înainte).

Confruntați cu o reacție extrem de puternică față de această participare la sinaxa sârbă, mai ales din partea portalului ortodox de știri OrtodoxINFO, monahul Sava și preotul Staicu au început să se încurce în explicații stângace, prin care au încercat să minimalizeze importanța gestului lor. În paralel, scriitori amatori, fără nicio pregătire teologică, dar cu un duh schismatic extrem de agresiv, și-au petrecut ultimele săptămâni scriind neîncetat în apărarea episcopului sârb, într-o încercare de a arăta că acesta nu a greșit cu nimic față de Sfintele Canoane și că este victima unor denigrări din partea“neoecumeniștilor. Aceștia au mers atât de departe încât au încercat să demonstreze că părintele profesor Theodoros Zisis interpretează greșit canoanele, propunând propriile păreri ca fiind mai în acord cu gândirea Sfinților Părinți decât explicațiile pertinente date de cel mai mare patrolog ortodox contemporan.

Scriiturile acestora, care nu merită niciun fel de replică, deoarece combină neștiința de carte teologică cu o ură viscerală de tip sectar față de cei ce nu sunt de acord cu punctul de vedere pe care îl susțin, prin aceasta anulându-se pe sine pentru oricine le citește cu discernământ, au fost promovate de siteul preotului Staicu, într-o încercare de a le face mai citite și a le scoate din anonimat. Prudent, preotul Staicu nu s-a lansat personal în poziții de genul celor care l-au făcut „faimos”, în schimb a folosit strategia de la Roman (când s-a folosit de ieromonahii Spiridon Roșu și Xenofont Horga pentru a se răfui cu teologul Mihai-Silviu Chirilă în numele unei pretinse atitudini patristice), lăsându-i pe alții să lupte în locul sfinției sale și mulțumindu-se să îi promoveze, lăsându-și spațiul de manevră pentru a se delimita de acele scrieri, dacă situația va impune.

Fără să își dea seama, autorii amatori au conturat liniile “doctrinare” ale grupului din care fac parte și, cel mai important, au lăsat să se întrevadă că deja colaborarea cu episcopul Artimie este acceptată de către cei ce îl urmează pe monahul Sava Lavriotul, iar sinaxa de la Satu Mare este doar o formalitate din acest punct de vedere, decizia fiind deja luată. La rândul său, monahul Sava Lavriotul a promis că va demonstra la Satu Mare că episcopul Artemie, despre care în urmă cu doi ani spunea că se află “sub caterisire”, este deplin ortodox și frecventabil, pentru că… nu și-a făcut sinod, în ciuda faptului că a hirotonit trei episcopi.

În fața acestei evoluții, semnatarii apelului se poziționează public și fără echivoc față de sinaxa de la Satu Mare și față de tendința către care merg organizatorii acesteia. Din motivele invocate rezultă că aceștia refuză să participe la sinaxă deoarece nu îi recunosc monahului Sava calitatea de organizator și conducător al sinaxelor românești, nu recunosc deciziile adunării de la Roman, se dezic de campania de denigrare a ierarhilor și Bisericilor locale care luptă contra ecumenismului și de participarea “delegației române” la sinaxa din Serbia și refuză perspectiva colaborării cu episcopul Artemie, până când episcopul sârb își va rezolva problemele canonice și va reintra în ordinea canonică firească Bisericii Ortodoxe locale din care face parte.

Pentru deblocarea situației, semnatarii propun inițierea de consultări pentru organizarea în perioada următoare a unei sinaxe care să exprime voința tuturor preoților și credincioșilor nepomenitori și care să conducă la o revenire a luptei la principiile enunțate în 2017, înRezoluția de la Botoșani, cu care au fost de acord toți la acea vreme. Nu sunt excluși de la aceste negocieri nici cei care au acceptat deciziile de la Roman, cu condiția să se dezică de ele și de cei ce le-au promovat și să se împace cu ierarhii pe care i-au insultat în ultimele luni.

Din informațiile pe care le-a obținut OrtodoxINFO, mulți alți preoți nepomenitori au decis să nu participe la sinaxa din Satu Mare, chiar dacă nu și-au făcut poziția publică atât de tranșant cum o fac părinții semnatari ai prezentului apel. Motivele acelora sunt în mare cam aceleași. Câțiva preoți au decis să participe la Satu Mare ca “observatori”. Nu am aflat până acum ce înseamnă acest statut, care ne duce cu gândul la observatorii” de la sinodul din Creta, nici ce anume vor observa la Satu Mare.

Până în acest moment nu avem niciun fel de informație despre invitarea sau nu a poporului credincios la această întâlnire, care este învăluită în aceeași secretomanie ca și cea de la Roman.

ACTUALIZARE: Într-o reacție la apelul semnatarilor proiectului de rezoluție de neparticipare la Satu Mare, părintele Macarie Banu a ținut sa precizeze că sfinția sa, ucenicii și preoții de sub ascultarea sfinției sale nu au fost niciodată de acord cu Rezoluția de la Botoșani. Semnatarii apelului au ținut sa specifice că afirmația cum că toți nepomenitorii au fost de acord cu Rezoluția de la Botoșani se referea la cei ce au fost prezenți în număr mare la sinaxă sau și-au manifestat adeziunea ulterior în toată țara.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/15/semnatarii-proiectului-de-rezolutie-din-ianuarie-2018-anunta-public-neparticiparea-la-sinaxa-de-la-satu-mare/

Pr. prof. Theodoros Zisis: Despre actele anticanonice ale episcopului Artemie și despre horepiscopii pe care i-a hirotonit

pr.-prof.-Theodoros-Zisis-800x450

1. Acte anticanonice ale episcopului Artemie

După pseudosinodul din Creta un număr redus de clerici, monahi și laici, am trecut la îngrădirea prevăzută de sfintele canoane, adică la întreruperea comuniunii cu toți episcopii care au semnat actele „sinodului” sau care susțin deciziile acestuia. Din punct de vedere liturgic am manifestat întreruperea comuniunii cu episcopii locului prin întreruperea pomenirii numelui ierarhilor la sfintele slujbe.

Aproape toți cei care am trecut la îngrădire, printre care și părinți aghioriți, am declarat dintru început că nu vom provoca schismă trecând la grupări schismatice stiliste sau pomenind numele unui alt episcop, ci vom aștepta rezolvarea problemei pe cale sinodală, prin condamnarea ecumenismului și a pseudosinodului din Creta.

Din păcate există o deviere de la această linie fiindcă am fost informați că unii părinți din Sfântul Munte – din fericire foarte puțin la număr, care nu mai exprimă și nici nu reprezintă majoritatea părinților aghioriți care au trecut la îngrădire, se află în comuniune cu episcopul Artemie, care a fost persecutat și caterisit în mod nedrept și anticanonic de către Biserica Ortodoxă a Serbiei. Nu este prima dată în istoria Bisericii când mărturisitori și luptători pentru Ortodoxie sunt prigoniți pe nedrept și anticanonic. Mulți dintre sfinți au suportat persecutări, pe care însă le-au îndurat fără să provoace schisme și dezbinări, așteptând restabilirea lor în timp, care de multe ori, spre sporirea sfințeniei lor, nu s-a făcut pe pământ, ci în ceruri. Încredințarea că nu va provoca schismă a fost dată și de episcopul Artemie anterior caterisirii sale, spunând textual următoarele: „Prigonitorii mei pot să mă lipsească de scaunul episcopal, până și de treapta episcopală… pot să facă și multe alte ilegalități, pe care nici nu mi le pot imagina. le voi suporta toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu pot să mă silească însă să fac schismă și să sfâșii cămașa Bisericii Ortodoxe a Serbiei, pe care ne-a lăsat-o Sfântul Sava1.

Mulți am fost cei care am condamnat persecutarea nedreaptă și anticanonică aepiscopului Artemie, chiar și episcopi ai Bisericii Greciei. Am continuat să-l considerăm episcop canonic de Raşca şi Prizren și am avut de multe ori întâlniri cu el la sediul „Sinaxei clericilor și monahilor”, discutând împreună despre situația actuală din Biserică. L-am chemat chiar și ne-a vorbit în plenul sinaxei și a binecuvântat ca episcop masa mănăstirească oferită. Niciodată nu ne-a descoperit și nici nu n-a cerut vreodată părerea în privința actului schismatic pe care se pare că avea de gând să îl facă, de a hirotoni singur episcopi fără acoperire sinodală, astfel încât să-și alcătuiască propriul sinod, care este, în mod evident, unul schismatic. Am fost la aceste întâlniri trei profesori universitari, părintele Gheorghios Metallinos, domnul Dimitrios Tselenghidis și cel ce semnează aceste rânduri, pronunțându-ne asupra unei mulțimi de subiecte teologice și canonice, despre care ni se cerea părerea. În mod evident a înțeles din aceste discuții că poziția noastră era una negativă și a trecut la actul deplin anticanonic și schismatic de a hirotoni singur episcopi, pe care în mod amăgitor i-a numit „horepiscopi”, pentru a nu fi nevoie, pasămite, să se ceară pentru aceștia acoperire sinodală sau hirotonirea de către doi sau trei episcopi, așa cum stabilești Tradiția canonică a Bisericii.

După acest act anticanonic am întrerupt orice comuniune cu el și la începutul anului 2015 „Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși” a întocmit și a publicat textul cu titlul Actul de separare al episcopului Artemiedin Biserica Ortodoxă a Serbiei2, în care explicăm părerea noastră de rău pentru acest act, îl rugăm pe episcopul Artemie să nu treacă la alte acte anticanonice, iar către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Serbiei și către arhiereii Sinodului Serbiei facem apelul de a cerceta în mod canonic subiectul episcopului Artemie, pentru a nu se sfâșia și mai mult cămașa Sfântului Sava a Bisericii Ortodoxe a Serbiei. Acest text a fost semnat de membrii comitetului de conducere al „Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși”, și anume de părinții arhimandriți Arhim. Athanasios Anastasiou, Sarandis Sarandos și Grigorios Hatzinikolaou, de părintele ieromonah Evstratios Lavriotul, de protopresviterii profesori Gheorghios Metallinos și Theodoros Zisis și de către dl. profesor Dimitrios Tselenghidis. Demn de observat este faptul că textul este semnat și de părintele ieromonah Evstratios Lavriotul, care exprimă și acordul părinților aghioriți care acum au comuniune cu episcopul Artemie, comuniune ce acum înseamnă că aprobă evoluția schismatică a episcopul Artemie.

Hirotonirea numiților „horepiscopi” s-a făcut fără acoperire sinodală din partea Bisericii Autocefale a Serbiei, care, în pofida erorilor unor ierarhi ai săi, continuă să fie în legătură canonică cu celelalte Biserici Ortodoxe care alcătuiesc laolaltă Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Și chiar majoritatea episcopilor delegației Bisericii Serbiei la Kolymbari, adică șaptesprezece (17) din cei douăzeci și cinci (25) nu au semnat textul controversat al „sinodului” care recunoaște ereziile drept biserici. Activitatea episcopală a episcopului Artemie dincolo de granițele jurisdicției sale nu are suport canonic. Putea să rămână, caterisit pe nedrept și anticanonic, în cadrul granițelor eparhiei sale, în legătură duhovnicească cu turma sa și să aștepte anularea deciziei date în defavoarea sa și nu să creeze turmă și să construiască biserici și „catacombe” în eparhii străine. Nu l-a alungat și nu l-a exilat nimeni cu forța din eparhia sa, chiar dacă în mod necanonic a fost așezat în locul său altepiscop. Dacă nu ar fi trecut și el la o acțiune anticanonică de depășire a limitelor jurisdicției sale, ar fi rămas ca episcop canonic și păstor al eparhiei Raşca şi Prizren și în conștiința turmei sale, dar și în conștiința tuturor ortodocșilor care cunoșteau prigonirea sa nedreaptă. Chiar dacă l-ar fi alungat cu forța și l-ar fi exilat, așa cum s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, s-ar fi găsit un episcop să îl găzduiască, așa cum a făcut episcopul de Cucuzis pentru Sfântul exilat, care în niciun caz nu a trecut la hirotoniri de episcopi sau de horepiscopi și nici nu și-a format propriul său sinod3, iar restabilirea sa triumfală a avut loc după moartea sa. De altfel, cum ar fi putut să treacă la schismă marele părinte cel cu cuvântul de aur devreme ce de multe ori învățase că „a dezbina Biserica este mai rău decât a cădea în erezie”?

2. Horepiscopii nu fac excepție de la principiul canonic care cere să fie hirotoniți de trei episcopi

În ceea ce privește „horepiscopii” pe care Artemie i-a hirotonit în mod anticanonic, cercetările teologice au ajuns la concluzia că horepiscopatul a fost o instituție temporară, care a fost valabilă de la jumătatea secolului al II-lea până la sfârșitul secolului al patrulea, fiind creat pentru a întâmpina o problemă a timpului, care astăzi nu există. Și această nevoie provenea din răspândirea creștinismului din orașe, unde a fost limitat inițial, în afara orașelor, „în sate și la țară”. Termenul „horepiscop” înseamnă episcop de țară, de sat, al satelor. Așadar, fiindcă din cauza dificultăților ce țineau de deplasare, era dificil pentru episcopul din orașul zonei respective să supravegheze și să păstorească turma credincioșilor și din oraș și din sate, se hirotoneau „horepiscopi”, care aveau arhierie deplină, erau adică episcopi canonici, cu o anumită jurisdicție locală, depinzând însă în mod direct de episcopul orașului, care avea responsabilitatea pastorală asupra întregii eparhii și trebuia să își exercită îndatoririle arhierești în acord cu acesta. Încet-încet însă, printr-o mulțime de hotărâri sinodale care limitau sau fixau drepturile horepiscopilor, instituția a intrat treptat în declin, fiind scoasă din uz și și dispărând în cele din urmă, spre sfârșitul secolului al IV-lea. Canoane din secolul al IV-lea care se referă la horepiscopi sunt în ordinea cronologică a Sinoadelor, următoarele: canonul 13 al Sinodului din Ancira (314), canonul 14 al Sinodului din Neocezareea (314-319), canonul 8 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), canonul 8 și 10 ale Sinodului din Antiohia (341), canonul 6 al Sinodului din Sardica (343), canonul 57 al Sinodului din Laodiceea (cca 360) și Epistola canonică a Sfântului Vasile cel Mare către horepiscopi (370-378), care a fost recunoscută în mod oficial de către Sinodul Ecumenic Quinisext drept canon al Bisericii (canonul 89 al Sfântului Vasile cel Mare). Primul canon în ordine cronologică al Sinodului de la Ancira recunoaște în mod clar că horepiscopii aparțin treptei episcopale: „de ar fi şi luat hirotonie de episcop”. Ultimele două sinoade arată că a început decăderea instituției horepiscopatului, care a dus în cele din urmă la totala sa ieșire din uz. Canonul 6 al Sinodului din Sardica afirmă printre altele: „Dar în general să nu fie iertat a pune episcop într-un sat sau într-o cetate mică, pentru care ajunge şi un singur presbiter; căci nu este nevoie să se aşeze episcopi acolo, ca să nu micșoreze numele şi autoritatea episcopului”. Și ultimul sinod în ordine cronologică, cel de la Laodiceea (381) trece la interzicerea și desfiinţarea totală a instituției: „Nu se cuvine a aşeza episcopi în sate si la ţară” (can. 57).

Desigur, pe parcursul secolelor următoare au rămas foarte puține rămășițe ale acestei instituții, în orice caz în secolul al XII-lea instituția a fost dată uitării, fiindcă anterior dispăruse complet, așa cum suntem informați de către marele canonist Teodor Valsamon, care, interpretând canonul 13 al sinodului din Ancira(314), care se referă la horepiscopi, spune că reprezintă un efortzadarnic să se preocupa cineva de aceștia, fiindcă instituția horepiscopatului lipsea cu desăvârșire: „deoarece treapta horepiscopilor a dispărut cu totul, nici noi nu ne-am dorit să facem o osteneală zadarnică4. Folosirea termenului horepiscop în foarte puține cazuri în timpul stăpânirii turcești și de către Biserica Ciprului, cu referire la episcopi titulari sau vicari, este nefericită, fiindcă episcopii în cauză nu au legătură cu instituția sinodală veche a episcopatului5.

Pentru aceasta este demn de mirare faptul că episcopul Artemie a readus la viață o instituție care a dispărut de 1600 de ani. Probabil a interpretat în mod eronat canonul 10 al Sinodului din Antiohia, care spune: „Şi horepiscopul să se facă de către episcopul cetăţii, căreia este pus”. Cu siguranță a considerat că verbul a se face” (γίνεσθαι) înseamnă și „a se hirotoni” (χειροτονεῖσθα), așadar, potrivit interpretării sale, și un episcop poate hirotoni horepiscop. După interpretarea unanimă a Sfintelor Canoane, este interzisă însă hirotonirea de către un singur episcop; aceasta trebuie să se facă de cel puțin doi sau trei episcopi canonici, așa cum stabilește Canonul I apostolic: „Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi”. Până și alegerea episcopului trebuie să se facă de către toți episcopii Bisericii locale, potrivit canonului 4 al Sinodului I Ecumenic, iar dacă acest lucru este anevoios sau imposibil de făcut din anumite motive, cei absenți trebuie să fie împreună alegători prin epistole, să fie de acord, astfel încât în continuare să se facă hirotonia. Interpretarea Sfântului Nicodim Aghioritul la canonul 4 al Sinodului I Ecumenic se referă la cuvântul καθίστασθαι (a se așeza) prezent în textul canonului: „Episcopul se cuvine mai ales a se așeza hirotonisi de toți episcopii eparhiei”. Se referă la interpretarea diferită a unor canoniști, dintre care unii dau verbului καθίστασθαι sensul lui ψηφίζεσθαιadică a se alege, iar alții îi dau sensul lui χειροτονεῖσθαι, a se hirotoni. Sfântul Nicodim în „Pidalion” formulează concluzia că acest verb are ambele sensuri: de a fi ales de către toți și de a fi hirotonit de trei [episcopi], „astfel încât verbul a se așezare ambele sensuri, precum și a se face, întrucât înseamnă și a se alege, înseamnă și a se hirotoni, cel dintâi de către toți,iar cel de-al doilea de către trei și potrivit acestui canonși potrivit canonului 1 apostolic. Aceasta este aproximativ și tălmăcireaSinoduluial VII-lea ecumenic la al treilea canon al său.Căci și când trei singuri hirotonesc, mai întâi se alege de către toți, cei absenți făcându-se împreună alegători prin scrisori”.

Epilog

Hirotonirea episcopului – episcop este și horepiscopul – de către un singur episcop și fără părerea și acordul altor episcopi ai eparhiei nu poate fi susținută de niciun canon. Din păcate episcopul Artemie nu a respectat nimic din toate acestea. A readus la viață o instituție care a fost desfiinţată acum 1600 de ani, fără să existe motiv, devreme ce în orașe și în sate sunt așezați preoți, pentru a nu exista doi episcopi în același loc. Episcopul Artemie nu mai este episcopul unui oraș, ca să fie nevoie să așeze horepiscopi la țară, în satele de lângă orașul respectiv. Acțiunea sa în afara limitelor propriei jurisdicții presupune că Biserica Ortodoxă a Serbiei nu mai există, și odată cu aceasta nici Biserica Ortodoxă Sobornicească, al cărei membru este Biserica Serbiei și că singurii ortodocși care au mai rămas sunt acesta și cei ce îl urmează, iar acum și puținii părinți aghioriți care au comuniune cu el. Sperăm și ne dorim să revină la atitudinea ortodoxă pe care a afirmat-o anterior, aceea că oricâte prigoniri și necazuri ar suporta, nu îl vor sili să treacă la schismă „și să sfâșie cămașa Sfântului Sava a Bisericii Ortodoxe a Serbiei”. Acum trece și la acțiuni în afara țării, la extinderea schismei în Bisericile Greciei și României, așa cum suntem informați. Măcar să fim dezmințiți.

Protopresbiter Theodoros Zisis,
Profesor emerit al Facultății de Teologie
a Universității Aristoteliene din Tesalonic

1V. Theodromia 12 (2010) 55.
2V. Theodromia 12 (2015) 51-53.
3Așa-numiții episcopi ioaniți nu au fost hirotoniți de Sfântul Ioan după caterisirea sa, ci hirotoniți fiind anterior, nu au acceptat caterisirea sa și l-au urmat.
4 V. G. Rallis-Potlis, Σύνταγμα τῶν Θείων καί Ἱερῶν Κανόνων,Atena 1853, vol. III, pag. 47.
5 V. Pavlos Menevisoglou, Mitr. Suediei și al întregii Scandinavii, „Οἱ ἐπισκοπικοί τίτλοιἐντῇὈρθοδόξῳἘκκλησίᾳ”, în Ξενία Ἰακώβῳ Ἁρχιεπισκόπῳ Βορείου καί ΝοτίουἈμερικῆς· ἐπί τῇ 25ετηρίδι τῆς ἀρχιεπισκοπείας αὐτοῦ, Tesalonic 1985, pag. 182 ș.u. Prezentarea istorică și canonică a acestui studiu al Mitropolitului Pavel este cea mai cuprinzătoare și cea mai bună. Folositoare sunt și următoarele studii: Mitr. Maxim de Sardes,Τό Οἰκουμενικόν Πατριαρχεῖον ἐντῇ Ὀρθοδόξῳ Ἐκκλησίᾳ, Πατριαρχικόν Ἵδρυμα Πατερικῶν Μελετῶν, Tesalonic 1989, ed. a II-a, pag. 38-40. Mitr. Ioannis Zizioulas de Pergam, Ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας ἐν τῇ Θείᾳ Εὐχαριστίᾳ καί τῷ Ἐπισκόπῳ κατάτούς τρεῖς πρώτους αἰῶνας, ed. Grigori, Atena 1990, ed. a II-a, pag. 73-76. Nikolaos Tomadakis, Ἐκ τῆς Ἐκκλησιαστικῆς Ὁρολογίας
(epub.lib.uoa.gr/index.php/epetirisphil/article/download/1072/1238), pag. 324-327. Erik Sergiou, Ὀργανωτικά Ζητήματα στήν Ἐκκλησία τῆς Κύπρου ἐπί Ἀρχιεπισκόπου Κυρίλλου Γ΄(1916-1933), Lucrare de doctorat, Nicosia 2013, pagina 93-12. Foarte cuprinzătoare, ca și toate studiile sale de altfel, este și studiu special al Arhiepiscopului Hrisostomos Papadopoulos, „Περί Χωρεπισκόπων καί Τιτουλαρίων Ἀρχιερέωνεἰς τήν Ὀρθόδοξον Ἐκκλησίαν”, în Ἐκκλησία 13 (1935) 57-60, 65-66, 73-75.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/11/pr-prof-theodoros-zisis-despre-episcopul-artemie-si-despre-horepiscopii-pe-care-i-a-hirotonit/