Toată această mutaţie a fost, evident, şi reflectarea transformării radicale a practicării Euharistiei în secolul IV, odată cu trecerea la Biserica de mase şi generalizarea 
creştinismului aproximativ şi superficial al mulţimilor slab catehizate şi neconvertite de fapt individual, care umpleau măreţele catedrale edificate acum în imperiul constantinian. Pentru a asigura sfinţenia Tainelor şi cuminecarea vrednică, raţiuni pastorale au condus inevitabil la impunerea unui set de exigenţe morale şi duhovniceşti care însă, în loc să încurajeze adoptarea de către cât mai mulţi creştini a unei conduite creştine autentice şi responsabile, au avut ca efect descurajarea apropierii de Sfintele Taine şi rărirea considerabilă a cuminecărilor. S-a creat astfel o dublă ruptură: pe de o parte, între Euharistie/Liturghie şi cuminecare, Euharistia/Liturghia ajungând să fie considerată completă chiar şi fără împărtăşirea laicilor, iar, pe de altă parte, între clerul sfânt şi conştient care celebra şi se împărtăşea şi laicii impuri moral şi ignoranţi, care doar asistă la Liturghie. Consecinţele în plan liturgic şi ecleziologic ale acestei evoluţii au fost dezastruoase: din cult comunitar-eclezial prin excelenţă, Liturghia a ajuns să devină un rit/mister celebrat de un cler profesionalizat, pentru laici şi în locul lor, nu împreună cu ei. Liturghiile sunt dese, dar cuminecările devin rare. Se generalizează practica simplei asistenţe la Liturghie, fără împărtăşire; cei prezenţi nu se cuminecă, mulţi cuminecându-se în afara Liturghiei. Mai mult, Euharistia însăşi, în loc să fie consumată, devine amuleta protectoare şi vindecătoare, purtată pentru efecte secundare.
La sfârşitul secolului IV, ospăţul euharistic comunitar e deja redus la proporţii simbolice şi Liturghia devine în schimb tot mai mult o dramă rituală complexă, un spectacol liturgic fastuos, în care elemente accesorii sau secundare ocupă scena lăsată liberă de riturile esenţiale retrase dincolo de perdelele altarului în tăcerea tainei.
Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, p. 308 – 309
Ortodoxia mărturisitoare 