Patriarhia Română și schisma din Ucraina

patriarhul-bartolomeu-si-patriarhul-daniel-la-cotroceni-1024x683

Patriarhia Română și schisma din Ucraina. Suspiciuni și îngrijorări în privința unor decizii necanonice. BOR va trebui să aleagă între dezbinarea ortodoxiei și supunerea față de coaliția politică SUA-Vatican. Cui vor sluji sinodalii BOR?

Patriarhia Română, 
În captivitatea Constantinopol-NATO sau liberă în Hristos?

Conjunctura bisericească actuală este foarte presantă. Erezia ecumenistă și schisma între Biserici cu sămânță de papism sunt factorii care pun la încercare viața în Hristos în Ortodoxie. Desigur că oricine își poate împlini rugăciunile și datoriile față de Hristos chiar și în condițiile actuale în maximă simplitate. Totuși cei care se maturizează duhovnicește și mai ales cei care au responsabilități în administrația bisericească se confruntă cu o dilemă: Pot fi nepăsători la deraierea Bisericii noastre de pe făgașul evanghelic? Altfel spus, putem fi indiferenți, dincolo de viața strict duhovnicească personală, la schimbările majore din Patriarhia Română?

Ecumenismul, legalizat la Sinodul din Creta, este în strânsă legătură cu dezbinarea produsă de schisma din Ucraina, cu ecou în toată Ortodoxia. Ambele direcții provin de la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol (PE), care a convocat Sinodul menționat și a emis pretenții papale de dominare asupra întregii Biserici Ortodoxe. Deocamdată celelalte Biserici Locale sunt doar târâte pe această direcție. Dar oare, după trădarea majoră din Creta, vor reuși să se opună ierarhii noștri direcției neortodoxe până la urmă? Această întrebare apare și ca urmare a articolului recent de pe site-ul oficial patriarhal în care este evocată elogios „personalitatea” Patriarhului Atenagora ca cel ce „«A îmbrățișat pe ortodocși și pe neortodocși» și «a deschis fereastra Patriarhiei Ecumenice către Occident»[1]. În general linia Patriarhiei este oficioasă, evazivă și surdă la problemele fierbinți de parcă totul este roz și imaculat la extrem. Până în acest moment este bună această poziționare ca așteptare a rezolvării rezonabile a chestiunii ucrainene, fără tiranie și implicații orgolioase. Totuși există un mare dubiu dacă Sinodul nostru va reuși să facă față presiunii sau va claca la fel ca în 2016 la Creta. Iar această îndoială că sinodalii vor apăra credința în momentele cheie este alimentată și de derapajele majore precum ale unor ierarhi ca Mitropolitul Teofan, care a participat religios fără remușcări la o sărbătoare evreiască.

În acest moment, există o problemă majoră în Ortodoxie: Patriarhia Ecumenică. Deși este prima în diptice, adică are cel mai înalt loc onorific, emite în ultimul timp (de un secol) pretenții papiste de dominare absolută. Acestea au fost scoase la iveală mai ales recent de presa rusească în urma schismei din Ucraina. Un personaj cheie a fost Patriarhul Atenagora, cel lăudat de trustul Basilica. Deși nu este el deschizătorul de drumuri, așa cum este prezentat în unele articole, rămâne o figură emblematică pentru sabotarea din interior a Ortodoxiei. Pentru a înțelege configurația actuală a lumii ortodoxe, este nevoie să cunoaștem actorii principali și acțiunile lor.

Jurisdicția ortodoxă în Ucraina

Creștinarea rușilor în 988 a fost făcută sub tutela Constantinopolului, astfel că ei au rămas pe o linie ortodoxă, nu catolică, cu Roma. De aceea au și apărut conflictele religioase și chiar politice cu Lituania, dar mai ales cu Polonia catolică în sec. XIII-XVII. Un moment important în istoria statelor slave l-a constituit domnia cneazului Alexandru Nevski, canonizat ulterior ca Sfânt. El a pus capăt războaielor fratricide și a dus o politică de unitate în jurul credinței. Ca „Mare Prinț de Vladimir și Kiev, pe scurt, a preferat să fie mai degrabă supus politic tătarilor decât să fie supus duhovnicește catolicilor[2]. Practic slavii s-au menținut în istorie prin puterea credinței ortodoxe, după dictonul cneazului: „Dumnezeu nu se găsește în putere, ci în Adevăr!”.

În momentul când a apărut unirea semnată la Ferrara-Florența, ea a fost expresia compromisului de credință pentru a primi ajutor în fața turcilor, tocmai pe dos decât conștiința slavă. „Și astfel, la acea vreme, Biserica Rusă de Răsărit – a Moscovei, împreună cu Marele Prinț Vasili a fost îngrozită de ideea unirii cu Roma schismatică, așa că și-au declarat autocefalia de Constantinopol. Biserica Rusă s-a ridicat la autocefalie pentru a scăpa de greșelile eretice-schismatice ale Constantinopolului.”[3] Recunoașterea oficială a statutului de Patriarhie a survenit în 1589 și definitiv în 1593 de la Constantinopol, când a fost discutată și problema calendarului gregorian, proaspăt apărută în 1592. La acea vreme Kievul, adică o mare parte din Ucraina de astăzi, era sub dominație poloneză. Unirea bisericească cu Moscova a intervenit abia un secol mai târziu, în 1686, deoarece Constantinopolul nu mai putea asigura bunul mers într-o zonă atât de îndepărtată și cu probleme deosebite provenite din partea greco-catolicilor.

În schimb, astăzi Fanarul hotărăște că revocă cedarea Kievului în mod unilateral, de parcă ar mai avea acest drept. Se folosește de faptul că acest teritoriu a fost cândva jurisdicție a sa, evitând să invoce alte motive. Ciudat și necanonic este faptul că recunoaște și acordă autocefalia unor facțiuni schismatice, nu Bisericii canonice din această zonă. La fel de greșit este și faptul că face acest lucru fără consultarea celorlalte Biserici Locale. Deci rupe din jurisdicția Bisericii Ruse și trece peste toate celelalte Biserici autocefale, de parcă ar fi un factor suprem de decizie.

În tomosul acordat sunt făcute unele afirmații de supremație papală[4], pe baza cărora a fost emis, de fapt, acest act. Cu toate că papismul a fost condamnat și este o rană serioasă în creștinism, ne putem întreba ce a determinat PE să cadă în aceeași greșeală evidentă. E greu de crezut că ar fi făcut acest gest din proprie alegere.

Pretențiile de superioritate ale Constantinopolului

Această dorință de supremație nu a fost exprimată pentru prima dată acum, ci doar la un nivel foarte strident. Istoria acestei ambiții este mai veche. Ea nu a început nici cu Patriarhul Atenagora, nici cu Meletie Metaxakis (1921-1923), ci cu Ioachim III (1878-1884, 1901-1912), care a emis un act în 1908 de transferare a diasporei din America de la Constantinopol către Atena[5]. Acesta socotea că toată diaspora era sub autoritatea Constantinopolului conform canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, ce prevedea doar administrarea teritoriilor foste bizantine, dar apoi cucerite de barbari.

Pe lângă aspirația de a avea jurisdicție asupra diasporei, au intervenit de-a lungul timpului și alte tendințe: ecumenismul și dominația cu iz papist. Cum se explică acestea? Doar cei ce le-au promovat pot ști aceasta, însă noi putem face unele observații și speculații pertinente pe marginea lor.

În primul rând, după independența Greciei (1821) și autocefalia Atenei (1850), Constantinopolul a rămas cu o jurisdicție foarte, foarte mică, cu teritoriile numite astăzi „noi”, care au fost înglobate mai târziu în statul grec și astăzi au un statut bisericesc dubios. Aceasta, coroborată cu independența statelor balcanice, a dus la dispute cu privire la diaspora, singura șansă de a-și lărgi arealul și a-și justifica existența. Între greci a fost un astfel de conflict cu privire la teritoriul din SUA în 1908. După ce teritoriile „noi” au trecut în componența Greciei după războaiele balcanice din 1912-1913 și după ce Asia Mică a devenit teritoriu al statului turc nou înființat, Constantinopolul a rămas practic fără jurisdicție. Aproape că nu-și mai justifica existența.

În perioada de după Primul Război Mondial, apare în scenă o figură notabilă, Patriarhul Meletie IV Metaxakis (1921-1923). A ajuns pe tron după ce fusese Întâistătător al Atenei și tocmai în perioada când era anchetat pentru o seamă de delicte și în primejdie să fie depus. Cu toate acestea, este ales Patriarh Ecumenic în 1921. Deși fusese ales un alt ierarh, Gherman, până să fie întronizat, acestuia i s-au propus sume mari de bani pentru a se retrage în favoarea lui Meletie. Dacă 10.000 de lire nu l-au convins, 100.000 plus alte ajutoare materiale pentru Biserica în ruină a Constantinopolului l-au determinat să cedeze locul[6] spre binele material al Patriarhiei. În acea vreme Meletie se afla în SUA, unde avea relații ecumeniste cu anglicanii. Se pare că ajutorul i-a venit din partea unor factori politici. Nu este de neglijat nici faptul că devenise mason în Cipru încă din 1909[7]. Iar activitatea sa, deși scurtă, a fost foarte prolifică în sens negativ. A avut o deschidere către anglicani, a pus stăpânire peste diaspora și a schimbat calendarul iulian fără un acord pan-ortodox, provocând o dezbinare ce durează până acum.

Nu poate fi trecută cu vederea afinitatea cu ecumenismul pe care au avut-o Patriarhii constantinopolitani începând cu Ioachim al III-lea, care a emis o celebră Enciclică în 1902. Însă cel mai notoriu este Atenagora, care a ridicat reciproc, împreună cu Papa Paul VI, anatema dintre catolici și ortodocși în 1965. Acest Patriarh este și cel care a sprijinit decisiv pregătirea unui Sinod Panortodox, care s-a întrunit în final în 2016[8].

Cu toate eforturile ecumeniste ale Fanarului, apropierea de eretici nu ar fi dat roade pentru că toți credincioșii aparțin de celelalte Biserici autocefale. Orice demers fără turmă rămâne doar pe hârtie. Astfel că a fost nevoie ca această direcție să fie impusă și celorlalte Biserici, lucru realizabil prin proclamarea dominației de la Istanbul asupra tuturor. Culmea acestor pretenții a fost atinsă de Patriarhul actual, Bartolomeu. În discursul său de anul trecut din cadrul Sinodului local, el a declarat printre altele: „Patriarhia Ecumenică constituie pentru Ortodoxie «aluatul care dospește toată frământătura» (Gal. 5:9) Bisericii și a istoriei… Începutul Bisericii Ortodoxe este Patriarhia Ecumenică… Patriarhul Ecumenic este capul a tot trupul… Dacă Patriarhia Ecumenică […] ar părăsi scena inter-ortodoxă, Bisericile Locale ar fi ca o ‘oaie ce nu are păstor’ (Mt. 9:36)… Este demn de menționat aici hotărârea canonistului Miodrag Petrovic, că ‘Arhiepiscopul de Constantinopol are privilegiul de a judeca și adjudeca conflictele dintre episcopi, cler și mitropoliții altor Patriarhi’[9].

Noua concepție papistă de la Constantinopol a fost trecută și în documentele din Creta. Iată câteva exemple observate de Pr. George Maximov:

  • „În probleme de interes comun și care cer… o revizuire pan-ortodoxă, președintele [adunării episcopilor] se va adresa Patriarhului Ecumenic pentru acțiuni ulterioare” (Diaspora ortodoxă, 6);
  • “Pe parcursul discuțiilor viitoare pan-ortodoxe, Patriarhul Ecumenic va stabili consensul unanim al Bisericilor Ortodoxe” (Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, 10):
  • „Pe teritoriul diasporei ortodoxe, nu vor fi stabilite Biserici autonome cu excepția cazurilor de acord pan-ortodox furnizat de Patriarhul Ecumenic” (Autonomia și modul ei de proclamare, 2d);
  • “În caz că se ridică diferențe de opinii… părțile participante se vor adresa împreună sau separat Patriarhului Ecumenic, încât cel din urmă să găsească o soluție canonică la problemă” (Autonomia și modul ei de proclamare, 2e).”[10]

Dacă până acum intențiile Fanarului au fost mai discrete, în ultima vreme, începând cu Sinodul din Creta și autocefalia Ucrainei, ele sunt evidente: distrugerea Ortodoxiei.

Istoria politică secretă a Patriarhiei Ecumenice

Lipsa de scrupule dovedită de unii Patriarhi stârnește curiozitatea. Cum de au ajuns în asemenea postură: neortodocși pe scaun patriarhal, în măsură să dicteze soarta Bisericii? Chiar dacă nu ar fi fost credincioși sinceri, totuși este foarte greu să-și imagineze cineva cum de acceptă asemenea personaje să lupte cu propria instituție, practic să întreprindă acțiuni în defavoarea lor. O explicație plauzibilă este că ar fi fost vânduți, că au fost determinați cu forța sau prin persuasiune să urmărească interese străine. Ipoteza aceasta nu este deloc de neglijat dacă este să luăm în calcul câteva aspecte din activitatea Patriarhilor Ecumenici.

După Meletie Metaxakis, un alt Patriarh cu legături evidente în sferele geopolitice este Atenagora (1948-1972). Acesta a avut legături strânse și evidente cu președintele Truman al SUA. A fost trimis pentru a-și prelua scaunul de Patriarh chiar cu avionul personal al președintelui. Chiar canalele oficiale ale Diocezei grecești din America, subordonate PE, afirmă negru pe alb:

„Nu cu mult în urmă, Președinții americani au înțeles că sprijinul activ al Washingtonului și apărarea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol nu erau doar consecvente cu principiul libertății religioase, ci erau chiar o resursă importantă, globală pentru a sublinia și comunica valorile americane în zonele gemene ale relațiilor internaționale și diplomației Marii Puteri. Istoria care cuprinde viziunea oficială a Patriarhiei ca un partener unic pentru accentuarea ideilor democratice în afară și pentru promovarea obiectivelor umanitare în lume a fost, în orice caz, sustrasă conștiinței publice în timp ce a fost constant erodată din memoria instituțională a elitei politice externe a acestei țări.

   Documentele recent declasificate ale Departamentului de Stat scot la iveală o poveste fascinantă, o narațiune alternativă a interesului american în și angajamentul cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol în perioada cea mai critică probabil a istoriei politicii externe a SUA.”[11]

Când realizezi că Truman a fost prima și singura persoană care a utilizat armele nucleare pe alte ființe umane și că Marile Puteri sunt rar preocupate cu altceva mai mult decât… ei bine… puterea, începi să vezi că aceste cuvinte plăcute sunt doar eufemisme. Întrebați pe creștinii din Orientul Mijlociu sau din Serbia pe acest subiect, cum i-a ajutat „promovarea democrației” occidentale când a venit sub forma unor „bombardamente așternute pentru pacea lumii. […]

Încă o dată, cuvântul cheie aici este unealtă; religia era pe post de a fi folosită ca o unealtă. El vedea Fanarul ca un aliat folositor, un pion în bătălia lui pământească cu Uniunea Sovietică – nu o luptă pentru mântuirea sufletelor, ci pentru victoria în propriile sale scopuri politice. „Ansamblul pan-religios” al lui Truman, care ar include, de asemenea, Vaticanul, a avut un scop cheie: plasarea unui cetățean american pe tronul de Constantinopol. […] Tot acest ecumenism începe să aibă o origine și un scop clar acum. Ca și în cazul Unirii florentine înainte, încă o dată Constantinopolul a crezut că ar fi putut să se salveze prin politica cu Occidentul[12].

Se pare că SUA nu doar că l-a folosit pe Atenagora, ci s-a implicat direct în alegerea lui[13], după mai multe surse. Mai mult, „[Truman]… a accentuat în mod deliberat statutul ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol – ca prim Scaun Patriarhal printre egali, care se bucură de o egidă spirituală asupra Bisericilor Ortodoxe – ca un prilej de a zădărnici eforturile politice ale Moscovei de a proiecta Biserica Rusă drept un rival global al Constantinopolului[14].

Relațiile actuale dintre PE și SUA nu s-au diminuat, ci pot fi întrevăzute din diferite situații. Practic, PE a devenit un domeniu al intereselor occidentale.

Participarea lui Michael Huffington la sărbătorirea întronizării episcopului Meletie[15], legăturile PE cu John Podesta, loial familiei Clinton, nu pot fi întâmplătoare. Iarăși, întâlnirea dintre fostul ambasador american în Ucraina, care a contribuit la realizarea Maidanului, cu Mitr. Ierotheos Vlachos la Vatopedi este dubioasă, cu comentariul: „Am avut o discuție importantă despre Ortodoxia din lumea largă și despre sprijinul SUA oferit Patriarhiei Ecumenice[16]. Probabil aceasta explică adeziunea Mitropolitului și Mănăstirii Vatopedi la politica Fanarului.

Sinodalitatea ca răspuns la supremația papistă a Fanarului

Nu doar că pretențiile de dominație ale Constantinopolului trebuie dărâmate și înlocuite cu credința într-o Biserică sobornicească, ci chiar este necesară convocarea unui Sinod Panortodox pentru a reglementa problemele spinoase deja puroiate. Atât ecumenismul, ca erezie, trebuie condamnat sinodal, cât și problema autocefaliei ucrainene trebuie abordată de toate Bisericile împreună, nu doar separat. Tergiversarea lucrurilor nu duce decât la o rană mai mare și mai greu de vindecat, ba chiar cu probabilitatea de a merge în mai rău. Lipsa de reacție în bine va da prilej răului să meargă mai departe.

Deocamdată se pune o problemă acută: cine să convoace un astfel de Sinod? „Dreptul de a convoca un Sinod Pan-ortodox nu ar trebui să aparțină numai primului Întâistătător din diptice, ci oricărui Întâistătător dintr-o Biserică Locală. Limitând acest drept doar la Patriarhul de Constantinopol face imposibilă convocarea unui Sinod în cazul unei acuzații împotriva Patriarhului de Constantinopol din partea unei Biserici Locale și, de fapt, face ca Patriarhul acelei Biserici să nu fie răspunzător nici unei proceduri juridice, ceea ce contrazice ordinea canonică din Ortodoxie.”[17] Ba este îndoielnică chiar și opinia că acest drept revine în ordinea dipticelor, după cum sugerează unii (clerici ruși)[18]. Orice Biserică autocefală ar trebui să aibă acest drept, dar în măsura în care răspund și celelalte. E drept că încă nu a sosit momentul convocării unui asemenea Sinod, dar el este iminent. După ce Sinoadele Bisericilor Locale vor fi luat în primăvara acestui an decizii cu privire la problema ucraineană, cu siguranță se va pune problema convocării. Ori pentru a stabili o hotărâre comună, în caz că vor exista divergențe, ori pentru a fi adeverită decizia majorității covârșitoare. Oricum există două părți, rusă și fanariotă, în divergență.

Pe lângă rezolvarea acestei probleme punctuale, mai este necesară definirea ordinii ierarhice în Ortodoxie, anume sinodalitatea. Doar Hristos este capul Bisericii, nici o altă persoană sau instituție pământească. Această definiție trebuie stabilită clar pentru a pune capăt expansiunii Constantinopolului, care a ajuns la un apogeu, și nu poate fi stopată altfel.

Cealaltă problemă, ecumenismul, trebuie definită iarăși foarte limpede: Biserica lui Hristos este doar cea Ortodoxă, iar celelalte sunt erezii și nu participă la unitatea creștină. Acesta este principiul dintotdeauna, nu cel semnat în Creta.

Pe lângă aceste chestiuni, desigur că mai există și alte puncte fierbinți, unul fiind chiar existența Fanarului în condiții care ar impune mutarea sau dizolvarea Patriarhiei. Și multe altele, cum ar fi diaspora, autocefalia, calendarul bisericesc, dipticele. Totuși primordiale sunt ecumenismul și primatul pretins al Constantinopolului.

Credincioșii români și Patriarhia

Fiecare își vede de credința sa și va da seama de faptele sale proprii. Mulți Sfinți au trăit în condiții adverse și s-au mântuit. Totuși există și o responsabilitate comună. Noi, ca români și creștini, putem fi indiferenți la direcția greșită pe care ne conduc ierarhii BOR? Nu avem nici o responsabilitate față de Biserica neamului nostru în prezent, dar mai ales pe viitor?

După cum am mai menționat, în conștiința rusă s-a impus Sf. Alexandru Nevski ca un cneaz care a unit pe slavi prin credință. Pe când bizantinii/grecii au căzut prin concesiile dogmatice făcute și au pierdut și dăinuirea pământească. Oare nu sunt acestea exemple relevante și pentru noi?

Un alt aspect: O Biserică slabă, supusă factorilor politici, nu va genera o credință slabă, ezitantă în adepții ei? Oare mai este cineva încrezător în Biserica noastră după Sinodul din Creta? Doar un nebun. Cum ne vom simți noi, în particular, după un eventual eșec și aderarea ierarhilor noștri la schisma ucraineană?

Până atunci, revenind la articolul elogios față de Patriarhul Atenagora de pe portalul Basilica, cum nu tremură sufletul în noi prevăzând iarăși decizii dezastruoase în ton cu Patriarhia trădătoare de Constantinopol? Ce încredere mai putem avea în ierarhia noastră? Nu uităm că suntem în mâinile lui Dumnezeu, nu ale episcopilor, totuși nu putem trece cu vederea nici atenționarea Mântuitorului cu referire la păstorii mincinoși: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16:6), „feriți-vă de proorocii mincinoși” (Mt. 7:15), „vedeți să nu vă amăgească cineva,… căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Mt.24:4,24).

Nu consider că ar fi potrivită o atitudine de dizidență, ci solidară cu ierarhia, chiar dacă au intervenit decizii eretice. Până la o hotărâre sinodală, Biserica îi cuprinde și pe ecumeniști. Lucrul acesta îl afirmă rânduiala canonică a Bisericii care pedepsește comuniunea doar cu cei condamnați[19]. Chiar și Sfântul Patriarh Iosif al Constantinopolului afirma că nu este condamnabilă comuniunea cu hulitorii necondamnați în răspunsul la solicitarea împăratului de a primi unirea cu Roma eretică: „Marele Chiril îl numea pe hulitorul Nestorie frate și împreună-slujitor și Sanctitate și îi scria lui? Da, cu adevărat, dar înainte de condamnare; nicidecum după caterisire. Dar și papa s-a arătat că este excomunicat și cum l-aș putea numi frate și împreună-slujitor?[20]. Este evident că se poate păstra comuniunea cu arhiereii aflați în greșeală până la condamnarea lor sinodală, cum la fel poate fi întreruptă pomenirea lor conform canonului 15 I-II. În situația de față, trebuie să contribuim la lămurirea subiectelor dogmatice și a problemelor provocate de schisma ucraineană fără a ne rupe inutil de comuniunea cu Biserica. Gravitatea greșelilor reclamă întreruperea pomenirii sau o atitudine similară de dezaprobare pentru a îndrepta cele săvârșite în Creta și pentru a preîntâmpina o viitoare adeziune la schisma ucraineană și la erezia primatului Patriarhiei de Constantinopol.

Cum ne putem numi credincioși ortodocși fără a lua atitudine față de ereziile și greșelile care bântuie Biserica? Acceptarea acestor deviații ne strivește duhovnicește sub greutatea politicii și intereselor pământești, făcându-ne să pierdem cerul și seninătatea inimii. Așa cum adeziunea la credința și trupul Bisericii ne sfințește, la fel și abdicarea de la puritatea principiilor ortodoxe ne întinează. Desigur că nu poate oricine să ia o atitudine coerentă și eficientă pentru că nu este la măsura aceasta. Dar fiecare poate să nu aprobe cu seninătate devierile care năvălesc peste noi. Iar duhovnicii, preoții și mai ales cei în funcții de decizie au chiar datoria să reacționeze și să îndrume corect turma cuvântătoare, altfel vor avea mare vină în fața lui Dumnezeu. Dacă ar fi lăsate deoparte rigiditatea pătimașă și laxitatea compromițătoare și ar prima interesul comun al Bisericii, o voce și o atitudine ziditoare sigur se vor contura.

Unitatea Bisericii, atât de trâmbițată astăzi, nu este doar o armonie exterioară între membrii Bisericii, ci unire și comuniune a lor bazată pe adevăr. Deci fiecare este dator să apere această unitate, să nu o saboteze nici prin trădarea dreptei credințe, nici prin atitudini de vrajbă și dihonie. Povara participării la ruperea unității Bisericii este de neiertat; de aceea e bine să fie preîntâmpinată măcar în Patriarhia Română.

ierom. Lavrentie Carp

Nota redacției:

Schisma ucrainenă rămâne una dintre cele mai grave probleme actuale în ortodoxie. Liderii acestor formațiuni schismatice au susținut homosexualitatea, dar și scandalurile politice din Ucraina împotriva unor lideri politici incomozi pentru SUA și UE. Aceleași forțe politice susțin financiar și Patriarhia Ecumenică, cea care s-a răzgândit peste noapte să nu-i mai declare schismatici pe cei răzvratiți împotriva Bisericii, ci de acum să le acorde recunoaștere. Este evident că aici este o lucrare a masoneriei, la fel ca și pseudosinodul din Creta care a fost organizat pe aceleași principii. Puternicii zilei s-au simțit ofensați că Biserica Rusă a respins deciziile din Creta, iar în același timp au devenit conștienți că această Biserică locală trebuie subminată.

Problema este legată și de atitudinea Patriarhiei Române. Vedem o tăcere pe siteurile ortodoxe din România, mai ales pe cele care (direct sau indirect) sunt sub influența Patriarhiei de la București. Site-uri care până nu demult condamnau schisma din Ucraina, iar acum, când problema a devenit tot mai acută, se abțin de la comentarii.

O altă problemă este aceea că grecii pun “patriotismul” elen mai presus decât dreapta credință și unitatea Bisericii Ortodoxe. Astfel au ajuns să susțină punctele controversate din Creta, iar acum dau semne că vor susține fracțiunea schismatică din Ucraina, doar pentru a “salva” imaginea unui patriarh compromis de origine greacă: Patriarhul Bartolomeu de la Constantinopol. Această mentalitate o au și unele mănăstiri athonite.

Menționăm că unele organe de presă ucrainene sunt optimiste în această privință, având convingerea că România și țările grecești vor acorda recunoaștere schismaticilor ucraineni. Aceste “semne” premergătoare aduc suspiciuni asupra unei decizii necanonice, dar sub influența politicului, pe care Patriarhia Română ar putea să o ia în viitorul apropiat.

http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2019/02/patriarhia-romana-si-schisma-din.html

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

35 de gânduri despre „Patriarhia Română și schisma din Ucraina”

      1. Dupa cum spune Sf Paisie Aghioritul,acum,Dumnezeu va lua matura.El are maiestrie desavarsita in a le baga bete in roate antiortodocsilor.PE traieste intr-o mare islamica.Calculele i se vor da peste cap de catre aceasta lume.In estul Greciei dincolo de mare se afla tot lumea musulmana de care Dumnezeu se foloseste pentru cumintire,pentru aducerea la simplitate.Are grija Dumnezeu.Pe mine nu ma mai sperie misculatiile acestea politice ale Fanarului.Observ ca de buna voie,adica diplomatic,nu sunt semne de revenire in matca ortodoxa.Paganii,de obicei nu suporta sa vada la crestini asa perversitate politica considerata dusmana lui Allah si prin urmare ,nu vor sta cu mainile in san,stiind ca aceasta le-a cauzat mult rau in trecut prin pierderi de teritorii vaste.Stiti,au fost Sf Parinti care au spus de ce Dumnezeu scutura crestinismul de rele cu mana musulmana.Dumnezeu mai tine si acum aceasta lume musulmana ca,cu ea sa palmuiasca crestinismul cand o ia pe ulei.Dumnezeu va gata ecumenismul folosindu-se de mana popoarelor monoteiste.In conceptul acestora,ecumenismul este vazut drept un amestec nepotrivit de divinitati si concepte religioase,de un pericol real pentru integritatea lor statala,pericol pentru natia lor .Si astfel,in acest mod va face Dumnezeu curat,frumos,frumos si binisor.Noi,ortodocsii vom fi aparati,dar ecumenistii, „curvele spirituale” n-au sa sfarseasca bine.Eu stiu ca or sa fie executati prin impuscare pentru ca insasi orientarea lor religioasa va fi taxata cumplit drept un veritabil,abil act de spionaj care se va intoarce numai in defavoarea lor.

        Apreciază

  1. Dumnezeu,din acest motiv amana razboiul,pentru ca nu vrea sa epuizeze dintr-o data toate caile de curatare a raului si gata,hai cu conflictul armat,dintr-o data.Pentru sufletele curate,El actioneaza etapizat,gradual.

    Apreciază

  2. Deosebit de interesant si argumentat acest periplu care ne prezinta viziunea ultimilor Patriarhi Ecumenici ai Patriarhiei Constantinopolului, tendintele lor ecumenist-expansioniste, avarismul si pretentiile lor absurde cu conotatie papista.
    Singuri ,fara sprijinul oferit de masoneria ocult-sioniste si a SUA, nu ar fi putut realiza nimic.
    Mason de grad 33, PseudoPatriarhul Bartolomeu si-a facut vizibile intentiile de a conduce si supune itreaga Biserica Ortodoxa, ca un bun propriu, iar pe Intaistatatorii Patriarhiilor autocefale, sa ii considere drept vasalii sai, care i-au jurat supunere pe viata.
    Scopurile lui necinstite sufleteste sunt la ora actuala de notorietate, prin bunătatea lui Dumnezeu, au fost date la lumină, „pentru că nu e nimic, care să nu fie descoperit, nici nu există o taină, care să nu fie până la urmă cunoscută” (Mat. 10, 26).”

    Sfintii Bisericii ne confirma ca Biserica trebuie sa poarte un razboi spiritual impotriva Raului, concretizat in vremurile actuale nu de satanicul comunism, ci de eresul ecumenist propagat cu asiduitate prin institutiile sale, CMB si iata, prin Patriarhia Ecumenica a Constantinopolului.

    Daca pe staretul Efrem al M.Vatoped , Bartolomeu l-a amenintat cu depunerea din Preotie, in caz de nesupunere, nu acelasi lucru il poate face cu Patriarhii care se vor desolidariza de actiunile lui schismatice, dovedite prin acordarea Tomosului autocefaliei schismaticilor ucrainieni.
    Se face vinovat de toata dezbinarea, tulburarea si razboiul fratricid din Ucraina, vandalizari si incendieri de biserici, amenintari , batai ale Preotilor, sechestrari ale bisericilor ortodoxe de pe intreg teritoriul ucrainian, razboi care la ora actuala este in desfasurare.
    PseudoPatriarhul Bartolomeu insusi a asigurat nationalistilor schismatici din Ucraina, sub conducerea presedintelui Porosenko si a schismaticului Epifanie, dreptul de a dezlantui o adevarata teroare asupra credinciosilor Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, aflata sub conducerea Mitropolitului Onufrie.

    „Pentru că El a spus: „cel ce face păcatul este rob al păcatului” (In. 8, 34). Iar prin cuvintele acestea: „robi ai păcatului”, arată pe cei care păcătuiesc, si care au drept stapan pe mamona.
    Căci „mamona”, după limba evreilor, care e folosită şi de samariteni, înseamnă „un om avar”, care doreşte să aibă mai mult decât trebuie să aibă.”(Sf.Irineu al Lyonului).
    Lipsa oricărei atitudini proactive și a dorinței de a stăvili lucrarea făredelegii din partea clerului laic si monahal din BOR, inexistenta celei mai mici farame de rezistență ascunsă a unor episcopi față de eresul ecumenist si schisma in care Bartolomeu doreste sa atraga intreaga Ortodoxie, acest lucru ne doare, dar nu ne ingrijoreaza.
    Ii informam ca nu suntem niste nepriceputi, asa nevrednici cum suntem, si nu ne punem nadejdea in episcopii mincinosi ai BOR si a conducatorului lor, încredințați fiind că aceștia nu urmează Adevărului. Tacerea lor ii face complici ai PseudoPatriarhului Bartolomeu . Cum vor justifica ororile morale și religioase la care se fac partasi, în timpul Infricosatoarei Judecati a lui Hristos?
    Cum cred ei ca vom culege struguri din spini sau smochine din mărăcini?(Matei7; 16)

    Cât de năprasnică și urâtă este această nădejde căci aşa zice Domnul: „Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul. Acela va fi ca ierburile pustiului şi nu va vedea când va veni binele, ci va locui în locurile arse ale pustiului, în pământ neroditor şi nelocuit”. (Ieremia 17,5-6)
    Şi e foarte posibil ca Domnul să întârzie Judecata Sa asupra păstorilor, pentru a da timp oilor să discearnă Adevărul.

    Apreciază

  3. Popoarele vecine asupritoare au de obicei o anumita logica si apoi tactica,in clipa in care poporul credincios candva,incepe sa se lepede de Dumnezeu.Bataia care vine dupa lepadare este exemplificata in mai tot Vechiul Testament drept pentru care ma face sa cred ca schematic vorbind,nu e nimic nou sub soare,istoria se poate repeta fie sub alte forme,conjuncturi.Statele hegemonice,cele pradatoare,erau tinute cu botul pe labe cat legea lui Dumnezeu era respectata;cand se calca era vai.

    Apreciază

  4. Eu am impresia personala ca un subiect de tipul acesta ar fi interesant.Nu vorbim de asemanarea evenimentelor sau a protagonistilor(poporul evreu si filistenii,poporul evr.si moabitii,pop.evr. si persii,asirobabilonienii,egiptenii vecinii din domeniul comertului erau jandarmii lumii pentru diplomatia evreiasca),noi vorbim de reactii,de mentalitati,de gandiri in jurul ideíi de parasire a legilor teocratice,de inchinare catre Un singur Dumnezeu,de tradare a propriei religii,pentru avantaje materiale in mod sigur si imbratisarea sincretismului religios(adica,luau si de la religia zoroastrista cate ceva,mai incropeau si din Codul lu Hamurappi ceva apoi si din religiile egiptene,prin amestec si impreuna -slujire in templul din Ierusalim si apoi tot impreuna cu totii slujind la altarul ,ori templul religiei pagane cinstita pe teritoriul Israelului de atunci),pana cand ,prin „armonizare” se nastea o noua religie”care sa-i uneasca pe toti”.As indrazni sa aseman fenomenologia parasirii religiei monoteiste din trecut si a imbratisarii sincretismului,cu fenomenul uniatismului din trecut si de azi din ortodoxie(sau ecumenismului bun ori a celui rau).
    Cand evreii au primit sa se inchine in cultul Astartei in paralel cu rugaciunile si slujbele obisnuite de la Templul Sfant,regele Cyrus al persilor,care stia de gravitatea faptei locuitorilor tarii sfinte a gandit:”de vreme ce ei L-au parasit pe Iahve Care le era ocrotitor si toate erau bune in favoarea lor si El iata ca i-a parasit,iar eu,pana acum nu aveam cum sa-i casapesc pentru ca vedeam cu ochii mei cum ii apara Dumnezeul lor mereu si imi era teama sa merg cu ostirile mele spre acest popor pasnic si fara aparare,iata ca acum am indreptatire sa fac ce vreau cu ei pentru tradarea Dumnezeului lor.Sunt constient ca daca si eu fac la fel ca ei sa-mi parasesc zeii mei,credinta mea ,de indata voi fi pedepsit de ei de sus din cer.Nimeni nu a indraznit sa faca ce fac ei pe acest pamant,asa ca vor primi pedeapsa de la Zeul lor,prin mainile mele si le voi lua tot si-i voi transforma pe acesti nemernici in slugi pentru mine si poporul meu.Ii voi tine in sclavie ca sa-L uite de tot pe Zeul lor pentru ca isi merita soarta.Ei si daca Si-o intoarce vreodata Dumnezeul lor vreo bunatate spre ei,le va fi spre noroc,de nu…nu am ce sa le fac,asa vor pieri pentru fapta lor!”

    Apreciază

  5. Parinte Lavrentie Carp,sunteti om cu intentii bune.V-ati supara pe mine daca propun o reformulare potrivita,pentru ca observ in articol unele lucruri care se contrazic.Poate ca Dumneavoastra ati vrut sa va exprimati intr-un fel si sunt riscuri sa se inteleaga altceva(ca un fel de dezicere in marturisirea de credinta ortodoxa contra ereziei).Eu inteleg ca diplomatia nu se pupa cu duhovnicia,insa,in lumina iconomiei in care scopul e castigarea omului prin dragoste,cu vorba buna,cu calea de mijloc ,merita sa imbracam mult cuvintele dar sa nu stricam intelesul ortodox si in lumina canoanelor a ceea ce transmitem.

    Apreciază

  6. Un gand smerit la inceputul Triodului:
    Blagosloviti si iertati,Sfintia Voastra, Parinte Claudiu!
    Iertati-ma fratilor si surorilor intru Hristos Domnul!

    O frumoasa Rugaciune a Sfântul Ierarh Filaret, Mitropolitul Moscovei și Kolomnei(19 noiembrie)

    Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine.
    Tu Unul ştii de ce am nevoie,
    Tu mă iubeşti pe mine mai mult decât pot să Te iubesc eu pe Tine.
    Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere.
    Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mângâiere: numai stau înaintea Ta.
    Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuintele mele pe care eu nu le ştiu .
    Vezi şi fă după mila Ta.
    Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică.
    Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căile Tale sunt nepătrunse pentru mine.

    Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decât numai să fac voia Ta;
    învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!

    Amin!
    Nu renunţa la rugăciunea pentru ceilalţi, spune Sfantul Mitropolit Filaret al Moscovei, sub pretextul temerii că nu te poţi ruga nici pentru tine. Teme-te de faptul că nici pentru tine nu te poţi ruga, dacă nu te rogi pentru ceilalţi.

    d’après Saint Philarète de Moscou in Conquering Depression
    Saint Herman of Alaska Brotherhood
    Platina, California, USA
    1998

    Apreciază

  7. In geografia si istoria Vechiului Testament,egiptenii erau pentru israeliteni intermediari in conflicte diplomatice sau militare cu tarile din preajma lor.Cand si acestia constatau ca evreii isi tradau credinta lor,prin unirea religioasa cu religiile pagane,in situatia in care conducerea iudaica apela la faraoni pentru medierea conflictelor,regii acestia egipteni isi schimbau bunavointa lor obisnuita si ii tratau pe evrei cu indiferenta,pana cand reveneau la credinta lor,moment din care isi schimbau atitudinea acesti faraoni si le raspundea solicitarilor cu bunavointa de dinainte.Ratiunea egiptenilor in context de apostazie consta in teama ca,unindu-se religios cu popoarele din jur,evreii sa nu devina cumva o putere militara si economica ce i-ar depasi.Drept urmare,egiptenii recurgeau la strategia de a-i lasa pe evrei singuri in calea cuceritorilor.Si atunci ,la fel ca acum,parasirea mozaismului si acceptarea pluralismului religios politeist,nu era ceva lipsit de importanta in ochii regilor vecini Israelului,pentru ca,de regula,imediat ce se intampla aceasta,conducatorii vecini observau cu mare usurinta cum in tara se instala rapid si vizibil anarhia si haosul(de la rege pana la poporul de rand ).Acestia,profitau de adancirea in haos,pe zi ce trece si in urma pregatirilor de razboi care erau scurte,mergeau ca sa le pradeze teritoriile,luand cu ei multi sclavi evrei.Iata ce legatura stransa exista intre ramanerea in statornicia credintei,stabilitatea tarii si tinerea la distanta a eventualilor cuceritori din vecinatate.In momentul in care poporul ales Il parasea pe Dumnezeu ,se ivea o invalmaseala politica si militara nu numai la ei acasa,dar si in toata zona peninsulara arabica.Si iata felul cum incepeau razboaiele de cucerire asupra Tarii Sfinte.
    Acum,in locul vechiului Israel ca popor ales,Noul Israel,suntem noi crestinii ortodocsi care,la fel ca si cu evreii,cat timp am tinut si tinem randuielile ortodoxe suntem aparati de Dumnezeu din toate partile;in clipa cand le-am lasat si ne-am dedat la uniatisme si sincretisme religioase,Dumnezeu nu a intarziat sa-Si ia mana de pe noi.
    De cate ori in istoria bizantina,drept urmare actului unionist nu urma imediat invazie musulmana,ori mongola?De fiecare data.

    Apreciază

    1. De cate ori,in istoria Romaniei,a secolului xx ,de exemplu,dupa cate o apostazie generala in randul poporului nu a urmat imediat razboi?De fiecare data.Sa urmam un pic logica lucrurilor .In Transilvania,incepand cu 1908 incepuse sa patrunda prin Ungaria culte neoprotestante ca :baptistii si penticostalii.Cativa ani mai tarziu vedem urbele pline de secte,de asemeni si in nordtl Moldovei.In regiunea Munteniei si Oltenia ,preotul caterisit pentru apostazie catre sectarism ,Tudor Popescu ,a facut ravagii,pierzand multe suflete spre erezie,insa ,ratacirea cu ponderea cea mai mare cu intindere spatiala din Craiova pana la Iasi,inclusiv,a fost spiritismul care era o adevarata plaga sociala,de la casa regelui Ferdinand I,pana la bojdeuca de la tara.Cum a pedepsit Dumnezeu aceste apostazii?Imediat prin I razboi mondial.Pe cine a adus Dumnezeu aici sa-i asupreasca pe romani?Pe nemti si pe austro-ungari.De cine erau influentati?De evrei si de papa Ioan al xxIII lea.Cuceritorii spuneau ca acest popor e in bataia vantului si,de aceea e usor de asuprit.Cauza?E apostzia care il cuprinsese.
      In preajma celui de al II lea Razboi Mondial intalnim o Romanie sectarizata aproape in intregime atat in mediul urban cat mai ales in cel rural ,in special in Transilvania unde din zece sate,sapte erau sectarizate complet.In Bucuresti si in Muntenia si Moldova,preotul caterisit pentru apostazie spre sectarism pe nume D Cornilescu prin traducerea in 1922,dupa un original englezesc a Bibliei,care a ramas pana azi varianta in limba romana a Bibliei tuturor sectelor neoprotestante,a facut ravagii,pierzand impreuna cu el milioane de credinciosi ortodocsi de la casa regala in jos.Ce logica a avut Hitler de a distrus si Romania cu razboiul?O data cu industrializarea tarii pentru a se produce armament a venit si apostazia pentru ca proprietarii de fabrici pentru interesul Germaniei naziste,care erau toti sectari,aveau tot interesul sa-i momeasca pe cei slabi pentru a avea cati mai multi adepti fideli intereselor lor religioase si economico-militare.Asa a ajuns Hitler sa distruga religios zona noastra ,ca o anticipare a distrugerii pe calea razboiului.Catolicismul a avut si el un rol malefic in defavoarea Bisericii Ortodoxe,in scopul fidelizarii a cat mai multor preoti si credinciosi cu armata germana de ocupatie,fenomenul de atunci de asimilare numindu-se filo-catolicism.Curentul,identic cu ecumenismul,obliga preotii la taierea din slujbe si introducerea in sistemul teologic romanesc ortodox a metodologiilor de predare din curs dupa modelul pietist catolic.Asa ca Hitler a putut face ce vrea aici pentru ca a gasit o slaba rezistenta ortodoxa in Romania.
      Daca pe timpul lui Hitler s-a obtinut in felul acesta tot ce s-a putut de la romani,cum vor proceda americanii cu noi pentru a avea logistica la indemana pentru viitorul razboi?Tot prin cooptare in vederea sectarizarii unei mase de oameni cat mai mari.De data aceasta,ecumenismul,pe cale sinodala le-a cam pus masinaria in miscare,ideologic vorbind.Un alt instrument de-al lor pentru sclavizarea populatiei pentru infaptuirea facila a scopului lor militar,opinez ca e cipuirea tuturor oamenilor pe mana si pe frunte pentru a putea fi excrocati psihologic si mental de-a binelea.Toate aceste lucruri instrumentate de americani in scopuri clar militare,dupa cate vad,au avut ca efect slabirea cu mult a ortodoxiei de la noi,slabirea rezistentei nationale ,pierderea harului divin si atragerea din plin a maniei lui Dumnezeu,aceasta determinand o serie de evenimente premergatoare marelui razboi si mai presus de orice,parasirea de Dumnezeu.

      Apreciază

      1. E greu de urmărit logica istorică a evenimentelor și cauzele care au provocat aceste evenimente. Se pot face anumite conexiuni, dar nu cred că putem să „dogmatizăm” că așa stau lucrurile! Domnul știe!

        Apreciază

    1. Nu poate exista o „împăcare” între nepomenitori pentru că nu se dorește acest lucru. Cei care au ieșit dintre noi se simt bine în duhul lor. Ei nu vor să schimbe nimic din ceea ce au realizat potrivit poftelor și gândurilor lor. Dacă vor dialog și împăcare, să revină la locul și starea unde am fost cu toții împreună – Botoșani, 2017! Și să-și retragă semnăturile de pe documentele schismatice! Apoi, îi așteptăm cu toată dragostea.

      Apreciază

  8. In gandirea ortodoxa nu exista referatul cu Liturghia deplina sau nedeplina, in functie de numarul celor care se impartasesc cu lumanare.Deplinatatea Sf Taine a Euharistiei,din cadrul Sf Liturghii si care ii confera caracterul de Liturghie deplina tine de deplinatatea dumnezeirii lui Hristos in Sf Trup si Sf Sangele Sau.Chiar daca,din intamplare,nu se poate impartasi nimeni din cauza unor impedimente canonice,nu se diminueaza din deplinatatea Sf Liturghii in sens de comuniune stransa a cerului cu pamantul,a Bisericii Luptatoare cu Biserica Biruitoare.Ajunsi in secolul xxI Liturghia ortodoxa nu are nimic nedeplin,are aceeasi lucrare de sfintire,chiar daca nu se impartaseste nimeni atunci.Lucrarea sfintitoare merge inainte si daca nu sunt oameni la impartasit,in sensul ca are si puterea de a izgoni duhurile rele din locul unde se savarseste.Lumanarea la impartasit,dupa traditia noastra ortodoxa de secole este expresia luminii trairii in Duhul ortodoxiei a celui care se impartaseste,cu vrednicie sau fara.

    Apreciază

    1. Ca nu simti nicio schimbare a patimilor tale ,cu toate ca te impartasesti la fiecare Sf Liturghie,in sensul ca tot ala ramai nu e vina Sf Liturghii ca e nedeplina.Ca nu se misca nimic la tine;tot numai orgoliul e de tine,tot colcaie desfranarea,tot naravurile alea raman,tot putoarea aia esti,nimic nu se schimba cat timp n-ai niciun interes sa te schimbi.Ce vina are o Liturghie,ca daca o fi deplina sau nedeplina?Biserica,ori cu tine,ori fara,ea merge mai departe.Nu influentezi tu mersul Bisericii,ca nu-ti convine aia,ca nu-ti convine cealalta.

      Apreciază

    2. Am spus noi altceva? Unde ați găsit scris de nevrednicia noastră că Liturghia ar fi nedeplină dacă nu s-ar împărtăși credincioșii?! Noi, asta am afirmat :
      CHIAR DACĂ NU SUNT CREDINCIOȘI LA ÎMPĂRTĂȘIRE, SFÂNTA LITURGHIE RĂMÂNE DEPLINĂ! NEDEPLINĂ ESTE PARTICIPAREA CREDINCIOȘILOR CARE NU SE ÎMPĂRTĂȘESC!
      Dumnezeiasca Liturghie în sine, ca o săvârșire a Tainei Dumnezeieștii Euharistii, nu poate fi înțeleasă decât ca deplină și desăvârșită, chiar dacă nu se împărtășește nici un creștin. Valabilitatea sau deplinătatea ei nu se poate să depindă de procentul de participare a poporului la Taine. De altfel, au existat fără îndoială și în trecut – și nu sunt rare nici astăzi – cazuri de săvârșire a ei fără să se împărtășească nici măcar un credincios. Există, desigur, obligativitatea prezenței măcar a unei părți a comunității, ca reprezentant, chiar dacă este numai o persoană, afară de preotul slujitor, indiferent dacă este cleric sau laic. Se presupune că acesta se va împărtăși. Dacă cumva acesta nu se împărtășește, Liturghia, oricum ar fi, rămâne deplină și desăvârșită. Aceasta este una din laturi și în legătură cu aceasta putem fi categorici.

      În ceea ce privește cealaltă latură, legată de credinciosul sau credincioșii prezenți care nu vin la Dumnezeiasca Împărtășanie, Dumnezeiasca Liturghie, în ceea ce-i privește pe aceștia, nu este deplină, de vreme ce participarea lor nu este completă și corectă deontologic. Desigur, credinciosul care vine la biserică se sfințește în parte prin intrarea și rămânerea lui în biserica lui Dumnezeu, din participarea sa la sinaxa sfântă, la cântare și rugăciune, din auzirea lecturilor sfinte și a predicii, din închinarea la icoane și din urmărirea actelor sfinte, din tămâiere, din pomenirea lui la ectenii și, înainte de toate, de la prezența Duhului Sfânt, de la pomenirea numelui Domnului și din vederea și închinarea la Sfintele Taine, la Trupul și Sângele Domnului. Participarea deplină și desăvârșită însă, nu se înțelege decât prin împărtășirea cu Tainele. Din acest motiv se și săvârșește, de altfel, Dumnezeiasca Liturghie și acesta este scopul ei, conținutul fundamental și finalitatea ei. Cu alte cuvinte, săvârșirea Tainei Cinei celei de Taină se face pentru a cina și a participa credincioșii la masa hrănitoare de suflet a Domnului și pentru a se sfinți și uni într-un singur duh cu Hristos. Sinaxa, învățătura și rugăciunea sunt importante, însă nu sunt elementele principale ale adunării liturgice ale Bisericii.

      Desigur, înmulțirea creștinilor și micșorarea adâncimii sufletești, lenevia și obișnuința rea, ne-au familiarizat cu fenomenul de a nu veni la Dumnezeiasca Împărtășanie nici chiar cei care nu au impedimente sau o oprire pedagogică din partea duhovnicului; și a ajuns să fie socotit regulă faptul de a veni la biserică și a nu se împărtăși și excepție faptul de a se apropia de Dumnezeiasca Împărtășanie. Adică săvârșirea Tainei Dumnezeieștii Euharistii și participarea noastră la ea a ajuns să se transforme într-un fel de ,,mergere la biserică” inofensivă și foarte puțin folositoare. În ciuda acestui fapt, Biserica nu a încetat să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie în mod regulat, în fiecare zi, ca o invitație, ca o încurajare și o amintire a nevoii noastre de a participa la taina vieții, îndemnând cu cuvântul sau cu fapta revenirea noastră la ceea ce este corect. Și gestul cel mai grăitor este acela că, în pofida schimbării de-a lungul veacurilor a bunelor obiceiuri străvechi, ea a continuat să săvârșească Liturghia Darurilor în Postul Mare, în zilele în care nu este îngăduită săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, reamintind în felul acesta că este valabilă, ca ceva ideal, spre care trebuie să tindem, nu numai împărtășirea din zilele de Sâmbătă și Duminică, ci și cea din celelalte zile ale săptămânii, mai ales miercurea și vinerea, ca în vremea Sfinților Părinți (Vasile cel Mare, Epistola 93, Către patriciana Chesaria).

      Cu acest înțeles, din punct de vedere subiectiv, legat de credinciosul care nu se împărtășește, Dumnezeiasca Liturghie, sau mai degrabă participarea lui la Dumnezeiasca Liturghie, nu este deplină.

      Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. V, p. 181 – 182.

      Apreciază

  9. Frumoasa si ziditoarea de suflet predica a Sfintiei Sale,Parintele Claudiu in Duminica Vamesului si a Fariseului, ne-a zugravit in cuvinte pline de dragoste jerttfelnica, smerenia ,virtutea greu de dobandit atata timp cat ramanem la stadiul pe care trebuie sa ni-l recunoastem a fi al fariseului.

    Să ne cunoaștem infirmitățile sufletesti și sa recunoastem ca avem nevoie de mila lui Dumnezeu in permanenta , precum vamesul, ‘caci nica sunt si nica bun am facut’.
    Nu trebuie sa ne comparam cu ceilalti si nici sa ne substituim Judecatii divine.
    Mitropolitul Athanasios de Limassol remarca: „Condamnarea începe cu mândrie, iar mândria nu este altceva decât absența iubirii. Un om mândru nu-și iubește vecinul. Și când ii condamnăm pe frații noștri, înseamnă că nu -i iubim. ”
    A socoti eretici si schismatici pe toti la gramada, dupa judecata noastra, a ne indreptati in permanenta conform literii legii, este una din atitudinile des intalnite acum, in randul acelora care amesteca in chip voit , pe ecumenisti impreuna cu schismaticii anatematizati din Ucraina, nesocotind invataturile Sfintei Evanghelii si ale Sfintelor Canoane, alunecand pe panta schismei pierzatoare a mantuirii.
    Nu conteaza ca esti Preot al lui Hristos, aceasta nu iti da dreptul sa nenorocesti cu buna stiinta , pe aproapele tau, sa-l izgonesti fizic , psihic, duhovnicesc din Biserica lui Hristos, uzurpand locul Atotmilostivului Dumnezeu , in numele dreptatii, libertatii acordate de insasi Hristos, Ziditorul nostru.
    Nu poti sa-i consideri vinovati pe crestinii care „o iau pe ulei”,facandu-se pricina de zavistie musulmanilor,nici nu poti sa hotarasti tu ,cine sunt „antiortodocsii” , si ce pedeapsa vor primi „ecumenistii, „curvele spirituale” care n-au sa sfarseasca bine.Eu stiu ca or sa fie executati prin impuscare”.
    Ce relatie poate fi intre tine ,fariseul , si Dumnezeu , pe care Il nesocotesti mai rau decat ecumenistii, caci aduci pe negandite prin cuvinte smintitoare, jigniri Atotputernicului Stapan, cand spui ca ‘ia matura’, ‘palmuieste crestinismul’ , ‘pune bete-n roate’ sau ‘ scutura crestinismul de rele cu mana musulmana ‘..
    Omul vine pe lume cu Bunul simţ ancestral, dar valoarea lui poate creşte sau descreşte pe parcursul vieţii, funcţie de factorul educaţional. Oare oamenii zilelor noastre sunt educaţi suficient, cunosc politeţea? Sau îşi permit orice în numele unei libertăţi prost înţeleasă, nemaivorbind de cei dominaţi de orgoliu, care sfidează bunul simţ, crezând că li se cuvine orice comportament ,depasind grosolan buna-cuviinta.
    “*Batjocura, sudalma este partea celor trufaşi, şi pedeapsa, ca leul va pândi asupra lor”, a spus Iisus fiul lui Sirah, căci buna cuviinţă se înscrie în sfintele principii ale Legii cerului, principii desăvârşite, neschimbătoare. Le cunoaştem îndeajuns? Oamenii cu credinţă în Dumnezeu le cunosc, ceilalti, nu!
    Sa luam aminte la cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul:”Atunci când nu există sensibilitate, gândurile de hulă provin din mândrie, din judecarea aproapelui. De aceea, atunci când vă nevoiţi şi aveţi gânduri de necredinţă, de hulă, să ştiţi că nevoinţa se face cu mândrie. Min­tea se întunecă din pricina mândriei, începe necre­dinţa şi omul se goleşte de Harul lui Dumnezeu. Sau atunci când cineva se ocupă cu subiecte dogmatice, fără să aibă astfel de înclinaţii, după aceea are gân­duri de hulă.”
    Oamenii prost crescuţi au dat naştere altora pe care i-au prost crescut şi uite-aşa perpetuăm în prostie, inconştienţă, proastă creştere. Mulţi nu ştiu, sau nu le pasă că nu ştiu să se poarte şi adoptă un comportament obraznic, rănesc. Toată lumea este a lor, cuvântul lor planează asupra tuturor şi au dreptul să-i timoreze, să-şi bată joc de ceilalti, dovedind in esenta o imaturitate spirituala.
    Nu este aceasta o formă a sclaviei, să-ţi baţi joc de sufletul omului? Unii au învăţat să îmbrace haina nesimţirii la primirea mojiciei, alţii suferă…
    Nu le ştim pe toate şi avem multe de învăţat pe parcursul vieţii! Este adevărat că învăţarea cere o minimă înzestrare şi poate, un exerciţiu îndelungat. Ne naştem cu bun simţ, dar prin educaţie dobândim mai mult pentru vremea în care trăim, dobândim politeţea care implică generozitate, simţ al dreptăţii, al frumosului, decenţă, chiar eleganţă! Primim, refuzăm? Ar trebui, da, ar trebui să învăţăm continuu, ca prin spusele şi faptele noastre, să nu lezăm pe cei din jurul nostru.
    **„…Luaţi învăţătura, că mult argint şi mult aur veţi câştiga cu ea!…” spune Iisus, fiul lui Sirah.
    Prin urmare, un mod păcătos de viață poate face un om drept pentru Domnul (cu condiția ca individul să respingă păcatul, desigur); sau, dimpotrivă, o viață neprihănită pe cont propriu poate duce la o barieră aproape insurmontabilă între om și Domnul, atunci când omul ignoră adevărata Sursă a neprihănirii sale și isi face indreptatire siesi, amagindu-se. Ar trebui să evităm orice fel de judecată: simplul gând al judecății nu ne dă nici o șansă să cunoaștem Adevărul. Numai prin cunoașterea profunzimilor neputinței noastre vom putea să îmbrățișăm personal înălțimile iubirii smerite și atotcuprinzatoare a Domnului, care este mult dincolo de înțelegerea noastră completă rațională.

    * Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)-27;29
    ** Idem-51;35

    Apreciază

  10. Un mesaj video al Episcopului Victor (Kotsaba) de Baryshevka, conducătorul delegației Bisericii Ortodoxe a Ucrainei la forurile internaționale, către oficialii ONU (Organizația Națiunilor Unite), OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa), UE (Uniunea Europeană) și ai altor țări, cauzat de violarea la scară largă a drepturilor omului în Ucraina și de pericolul real al escaladării conflictelor religioase.

    Apreciază

    1. Ioana, in privinta acestui episcop, dar de cand aceste organizatii satanice sunt Dumnezeu?!, oare acest episcop nu realizeaza ca ajutorul care trebuie sa il cerem este la Hristos?!

      Apreciază

  11. Parinte Matei,referitor la remarca Dvs pentru Dogmatica Pr Dumitru Staniloaie vol II pag 275,am citit si eu aceasta pentru ca le am in biblioteca.Nu zic ca nu aveti dreptate.Problema pe care o pun eu,e punctul meu de vedere este asa:Sfintia Sa a fost si ramane cel mai mare dogmatist al ortodoxiei pentru secolul xx.Ca in orice vremuri de prigoana,vrajmasii crestinismului au profitat de anumite posibile tendinte care exprimau de fapt curatia trairii lor si le-au deviat intelesul potrivit scopurilor lor subversive.De la prima si a doua citire din carte a textului,am observat ca nu e gandirea parintelui acolo.Numai sufletul lui stie cat a indurat sa i se aprobe publicarea unei carti.In mod sigur a trebuit sa rabde si modificari ale lucrarilor sale,operate prin editura si el,saracul sa se fi multumit cu editarea lucrarii.Ca sa va edificati despre ortodoxia pura a Sf Dumitru Staniloaie, dati o fuga peste cartea domnului Sorin Dumitrescu,mi se pare ca se numeste Sapte dimineti cu Parintele Dumitru Staniloaie.Nu comparati teologii din Grecia si Serbia unde nu a fost prigoana ca in Romania,astfel,ca in bataie de joc sa li se modifice textele in drum spre publicare.Trebuie sa aveti viziuni largi.Eu zic ca se merita sa se ia legatura cu nepotii Parintelui pentru ca sunt sigur ca v-ar impartasi mult mai multe amanunte din viata parintelui,spre edificarea cititorilor.Eu pot sa va spun ca cu mult inainte de adormire era pe putin spus,la masura Sf Grigorie Teologul,ca unul care a adus la nivelul oricarei intelegeri ratiunile lui Dumnezeu.Opera sa poarta amprenta Duhului patristic al luminii taborice,dominat in intregime de pozitivism dogmatic caracteristic esentei crestimului ortodox.Eu nu concep sa aud de acest om care a tradus Filocalia toata,inclusiv Filocalia vol Ix,a carui traducere integrala ii apartine de fapt Sf Sale si nu mitropolitului Nicolae Corneanu.E imposibil sa-l acuzi de devieri pe acest mare sfant,cand el a spus ca a conceput lucrarea sa dogmatica in Duh patristic,conform viziunii dogmatice ortodoxe in Duh patristic pe care trebuie s-o aiba orice cleric si crestin ortodox si nu in duh rationalist,ecumenist,catolic,duh in care s-au alcatuit multe lucrari dogmatice in secolul xx,lucrari care,spre deosebire de cea a pr Staniloaie,erau rigide,lipsite de empatic,lipsite de Duhul empiric al Sf Parinti.Sa nu uitam ca si parintele Staniloaie a fost un parinte ortodox echilibrat(nici in extrema ecumenista,nici in extrema rigorista,acrivista).

    Apreciază

    1. Problema este că aceste idei amintite în articol de către părintele Matei apar în mai multe scrieri și studii ale renumitului teolog. Problema nu este atât de simplă. Știu că și un profesor de dogmatică a recunoscut că sunt cât se poate de reale aceste probleme în dogmatica Ortodoxă românească. E nevoie de multă pricepere academică și trăire duhovnicească pentru a răspunde acestor provocări!

      Apreciază

  12. Pe 18 februarie se împlinesc 67 de ani de la despărțirea de viața lumească a Mucenicului Valeriu Gafencu, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfântul Închisorilor”.

    Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia.

    La 20 de ani, în toamna anului 1941, Valeriu Gafencu a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, deoarece făcea parte din Frățiile de Cruce, ale căror membri erau urmăriți și arestați, în acea perioadă. Era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași, pe care nu a reușit vreodată să o mai termine, pentru că sfârșitul sau pregatit de calaii regimului comunist, l-a găsit in sanatoriul – închisoare Tîrgul Ocna.

    Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tîrgul Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la Aiud, fiind întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944, cât și de la Pitești. Din cauza torturilor și regimului de bestialitate din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tîrgul Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp de doi ani este considerată, de către mulți, drept o minune. În închisoarea comunistă din Pitești a dobândit boli precum reumatism, TBC pulmonar, osos și ganglionar. Mulți dintre cei care au fost în preajma lui în ultima parte a vieții sale se consideră fericiți că au avut acest privilegiu, mărturisind că, deși trupul îi era o epavă, din cauza lipsei de hrană, chipul îi era îmbrăcat într-o lumină stranie, nepământeană, pentru că, spun ei, „sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune”.

    „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseții: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăției plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproșa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ți dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbește prin el. Viața lui era zbor spre înălțimi, pe care cu greu îl puteai urmări. ”, a povestit Virgil Maxim, membru al Frățiilor de Cruce și coleg de închisoare cu Valeriu Gafencu.

    Seninătatea cu care își aștepta Valeriu moartea i-a impresionat pentru totdeauna, atât pe colegii săi de suferință, cât și pe „gardienii-călăi”. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup și cu hemoptizie (tușea scuipând sânge), chipul lui Valeriu emana, totuși, lumină, deși această boală aduce, de regulă, deprimare și schimonosire a chipului.

    Pe 2 februarie 1952, Valeriu Gafencu și-a rugat colegii de temniță să-i aducă o lumânare și o camașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. Deasemenea, Sfântul Inchisorilor a mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune fierbinte, Valeriu a rostit ultimele sale cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”.

    Gardianul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a le permite tuturor deținuților să meargă să-și ia rămas bun de la prietenul lor și să se închine la targa unde a fost depus trupul neînsuflețit al lui Valeriu Gafencu. Urma să fie dus într-o groapă comună, a tuberculoșilor.
    *”Valeriu Gafencu a fost un suflet pur, plin de dragoste adevărată, pentru că a fost în permanent contact cu perfecţiunea divină. La umbra crucii şi a calvarului, a simţit dorinţa de a fi lângă Iisus Hristos, ca şi când ar fi aşteptat să-l ocrotească şi să-l ia lângă Dânsul. A înţeles în mod sublim că legea supremă care conduce lumea este Iubirea, în sensul adevărat al Învăţătorului suprem. ”

    ” Între cei mai cunoscuți martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualității creștine, stâlp al rezistenței spirituale românești din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU”. – (IPS Bartolomeu Anania)

    Printre sfaturile date prin scrisorile trimise către familia sa, Sfântul Închisorilor îndeamnă pe toți oamenii, pe care îi considera „toți cei dragi ai lui”: „Căutați fericirea în sufletele voastre. Nu o căutați în afara voastră. Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veți aștepta fericirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge”. Valeriu Gafencu le-a arătat tuturor celor care l-au cunoscut, prins în mijlocul suferinței, că fericirea adevărată nu depinde de circumstanțele exterioare. Acesta a fost mesajul său, pe care l-a împărtășit atât prin cuvinte, cât și prin gânduri, dar și prin fapte.
    *Jean Valjean Ionescu, Iaşi, februarie 1992, „Ubi sunt ante nos? Evocare Valeriu Gafencu” în Studentul Valeriu Gafencu, ”Sfântul închisorilor din România”.

    Apreciază

    1. Mulțumim că ne-ați amintit de această zi binecuvântată!
      Ce frumosă și plină de profunzime este rugăciunea Sfântului Valeriu: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul.”
      Să avem parte de rugăciunile lui!

      Apreciază

  13. Prin anii 1980-1982, Parintele Ica Senior ne vorbea in deplina cunostinta de cauza despre dificultatile prin care a trecut Parintele Dumitru Staniloae pana sa-si publice cele trei volume de Dogmatica. Opera era gata, cerberii comunisti ai cenzurii erau de veghe. S-a recurs la aceasta modalitate si pe cele trei volume s-a mentionat ,,Manual pentru Institutele Teologice”, desi e evident ca nu asta a vrut Parintele. A fost un subterfugiu necesar pentru a ocoli obtuzitatea comunistilor. De Parintele Dumitru Staniloae n-as indrazni sa ma ating nici cu o floare. Ne legam de mici inconsecvente, explicabile, si punem sub semnul intrebarii opera extraordinara a Parintelui. Nu e corect. Asta ne descalifica, intr-un fel. Cine sunt eu, sa ma apuc sa critic un titan al Teologiei? Sa terminam cu asemenea abordari.

    Apreciază

  14. „El m-a convins că cea mai puternică armă în lupta cu răul este dra­gostea faţă de aproapele.”– Aristide Lefa(17 februarie 1923 – 12 iulie 2009) despre Valeriu Gafencu.
    Dr. Aristide Lefa a trecut la Cereasca Oaste într-o duminică, pe 12 iulie 2009, la Piatra Neamţ. Marturisitorul Aristide Lefa, născut pe 17 februarie 1923, a fost unul din membrii “lotului mistic-legionar” de la spitalul-penitenciar Targul-Ocna, cel care, student medicinist fiind, l-a îngrijit pe Valeriu Gafencu până la ultima suflare, fiind martorul apropiat al vieţii şi morţii de sfânt ca şi al minunilor săvârşite de acesta în perioada detenţiei. Aristide Lefa, arestat în studenţie, a trecut timp de 16 ani prin închisorile şi lagărele de la Jilava, Piteşti, Văcăreşti, Târgu Ocna, Gherla, Noua Culme, Periprava. Dumnezeu să-l aibă în ceata Sfinţilor Români din Ceruri!
    O marturisire antologica a sfinteniei Mucenicului iubit al lui Hristos, Valeriu Gafencu:

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundației Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica

%d blogeri au apreciat: