Participanții la întâlnirea de la Satu Mare au decis să continue cooperarea cu episcopul sârb Artemie

DSC05689-.jpg

A apărut în sfârșit o relatare a ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul săptămânii trecute la Negrești Oaș, unde s-a ținut o întâlnire cu participarea unor nepomenitori din mai multe țări ortodoxe. Nu ni se dau foarte multe detalii referitoare la auditoriu, însă aflăm că au participat clerici, monahi și monahii în număr de 30 și credincioși în număr de 180. Toți din mai multe țări: România, Grecia, Moldova, Rusia și Serbia.

Auditoriul

Ca o primă constatare referitoare la cei ce au participat, se cuvine să spunem că, având în vedere pretenția de deschidere internațională a acestei întâlniri, participarea a fost foarte modestă, ea adunându-i laolaltă din toți cei uniți în întreaga lume ortodoxă de acrivia extremă propovăduită de monahul Sava Lavriotul și de ucenicii săi de prin diverse țări. S-ar putea ca la Negrești Oaș să se fi adunat cam toți cei ce consideră singurii ortodocși rămași în lume. Sinaxa din Botoșani, din urmă cu un an, de exemplu, a adus laolaltă mai mult de 800 de credincioși și pe foarte mulți dintre preoții și monahii mărturisitori împotriva ecumenismului și a sinodului din Creta. Pentru comparație, în 2016, monahul Sava Lavriotul a strâns la Piatra Neamț mai mult de 200 de credincioși, veniți să îl audieze în ciuda faptului că sistemul reușise să anuleze două săli de conferință în acea zi.

Din poza de final, atașată articolului în care se prezintă întâlnirea, vedem că dintre preoții nepomenitori români au participat vreo 10, restul nefiind prezenți din diverse motive, unul dintre ele fiind și acela că cei prezenți la Negrești Oaș agreează colaborarea și participarea la slujbele oficiate de episcopul sârb Artemie, lucru care a stârnit o uriașă controversă în România în ultimele săptămâni.

Nu ni se spune exact cine a participat din Rusia, de exemplu, sau din Republica Moldova. Din informațiile pe care le avem, din Republica Moldova nu a participat niciun preot nepomenitor. Din Rusia ni se spune că ieromonahul Spiridon Roșu a dat citire unui mesaj al unui preot rus, mesaj neagreat de audiență, deoarece vorbea despre “Taine invalide, calendar etc.”. Se pune întrebarea: de ce a dat ieromonahul Spiridon Roșu citire unui asemenea mesaj care conținea informații greșite din punct de vedere teologic? Este posibil ca ieromonahul Spiridon să fie de acord cu ideile acelui preot rus? Și, nu în ultimul rând, cine este preotul rus respectiv și de ce a trebuit să dea un mesaj unei întâlniri din România? De unde cunoaște mișcarea din România?

Calendarul vechi

Nu vom analiza aici discuția cu cei care contestă Tainele în Biserică și au decis să țină calendarul vechi, deoarece lucrurile sunt clare din acest punct de vedere. În plus, consider că ei au fost invitați pentru a se arăta cât de corecți sunt din punct de vedere teologic “acriviștii” prin faptul că resping cu tăria teoria inexistenței harului în Biserică. Dacă urmărim relatarea preotului Staicu, e posibil ca ei să fi fost invitați și la o răfuială personală a acestuia cu ei (se fac referiri la alți foști camarazi de luptă, de exemplu, ieromonahul Macarie Banu, menționat indirect prin anumite practici, nu nominal).

Se poate ca discuția despre har să fi fost adusă și pentru a se putea folosi prilejul pentru un nou atac la adresa episcopului mărturisitor Longhin, așa cum a făcut-o preotul Staicu în documentul atașat pe site: “Arhiepiscopul Longhin propovăduiește că în Biserica OrtodoxăRomână nu mai există har și nu mai există ierarhie, din cauza ereziei ecumenismului. Așadar, potrivit cuvintelor lui, ar trebui să găsim ierarhi ortodocși sau să mergem în diaspora rusă și săfie hirotonit un nou patriarh al României, precum și episcopi și preoți, căci nu mai existăierarhie. Când s-a mai întâmplat aceasta în Biserică? Niciodată!”. Și episcopul Longhin, și chiar și monahul Sava au afirmat la momentul respectiv că afirmația se referea strict la pierderea demnității de păstor și învățător înaintea lui Dumnezeu, nu la capacitatea de a mai sluji Tainele ca ierarh până la o posibilă viitoare caterisire de către un sinod ecumenic ortodox.Ar fi interesant de urmărit ce opinii are despre Tainele colegilor episcopi sârbi episcopul Artemie, colaboratorul grupării conduse de monahul Sava, și nu numai despre ale acelora…

Există totuși o afirmație în cuvântul atașat pe site al preotului Staicu, în care acesta pare a accepta ideea că se poate reveni la calendarul iulian pe cont propriu, înainte de hotărârea unui sinod al Bisericii care să admită acest lucru în mod oficial“…este un subiect spre soluționare de către un sinod ortodox, însă cel ce trece la calendarul iulian nu trebuie să întrerupă legăturile cu ortodocșii antiecumeniști și cu cei care nu acceptă sinodul tâlhăresc din Creta…” (s.a.). Noi credem, și am și spus-o în proiectul de rezoluție din ianuarie 2018, că revenirea la calendarul patristic ar trebui să se facă după o decizie a unui sinod, nu înainte, și de către întreaga Biserică, nu de fiecare în parte, pentru că o revenire personală sau de grup ar provoca o tulburare în Biserică la fel de mare ca atunci când s-a trecut de la calendarul patristic iulian la cel nou.

Sinodalitatea

Una dintre ideile subliniate intens la Satu Mare este cea a sinodalității. Poate și pentru a se estompa acuzația de schismă și de cădere în presbiterianism, generată de afirmația, întărită de alocuțiunile de la Satu Mare, potrivit căreia toți ierarhii ortodocși actuali s-au compromis într-o oarecare formă și nu sunt mărturisitori ai dreptei credințe.

Ideea de sinodalitate, de altfel foarte corectă din punct de vedere teologic, își pierde sensul când este adusă în discuție de o grupare care nu demult a acuzat toți episcopii ortodocși din lume de compromis, interpretând în duhul teoriei vaselor comunicante strategiile de luptă ale unor episcopi care s-au opus din prima zi sinodului din Creta, fiind mărturisitori și suferind persecuție inclusiv fizică pentru aceasta (IPS Longhin, IPS Damianos etc.) și/sau au o îndelungă activitate antiecumenistă (IPS Serafim, IPS Ierotheos etc.). Prin aceste acuze gruparea prezentă la Satu Mare a căzut în schismă, deoarece a batjocorit în trecut și în prezent episcopi mărturisitori ca “minciuno-ortodocși”, “pseudoepiscopi”, în condițiile în care acei superiori ierarhici ai episcopilor respectivi nu au fost încă condamnați de niciun sinod ecumenic și nu sunt în afara Bisericii. Citez din nou din lucrarea preotului Staicu: “Am spus acestea pentru a putea sublinia acum, din nou, pentru cei care spun că prezența noastră în Serbia nu a avut ca sens alipirea de vlădica Artemie, nici «câștigarea» unui episcop pentru cauza noastră, așa cum alții și-au găsit episcopi minciuno-ortodocși, care sunt în comuniune și îi pomenesc pe superiorii lor ierarhici eretici, fiind și ei astfel căzuți în erezie”.

În condițiile în care participanții la Satu Mare afirmă că în acest moment nu mai există episcopi luptători împotriva ecumenismului, sau, mai precis, că toți episcopii sunt căzuți în erezie (conform teoriei de la Roman, orice formă de comuniune/părtășie cu erezia este erezie),cine mai poate organiza acel sinod care să valideze principiul sinodalității Bisericii, să condamne erezia ecumenistă și să “readucă vechiul calendar în toată Biserica, după cum își exprimă speranțele preotul Staicu în alocuțiunea de la Satu Mare?

Despre sinodalitatea pe care o promovează întâlnirea de la Satu Mare ne vorbește un citat interesant din cuvântul aceluiași preot Staicu: “Hristos știe câți arhierei ortodocși mai sunt în lume și cu siguranță Același Hristos îi va ajuta pe absolut toți ortodocșii care vor mântuire să rămână în comuniune cu aceștia, desigur, fiecare rămânând fiu al Bisericii locale din care face natural acum parte”. Afirmația are un iz protestant și trimite cumva la teologia protestantă despre Biserica nevăzută, aflată la baza concepției ecumeniste despre “Biserica lui Hristos”, pe care încearcă să o edifice prin intermediul CMBHristos, Care știe evident câți arhierei ortodocși mai sunt în lume, ni i-a arătat și nouă pe unii dintre ei, prin mărturisirea publică a acelora, motiv pentru care avem cu ei comuniune (IPS Longhin de la Bănceni, IPS Serafim de la Pireu, IPS Damianos din Muntele Sinai etc.), așa cum avem cu toți ierarhii canonici care luptă contra ecumenismului și cu toate Bisericile Ortodoxe care face acest lucru, fără însă a intra sub jurisdicția vreunuia sau alteia. Pe cei pe care nu ni i-a arătat nouă, celor din România, i-a arătat altor ortodocși, din alte părți ale lumii și ni-i va arăta pe toți atunci când va binevoi să ușureze poporul ortodox de povara ereziei ecumenismului și îi va aduna într-un sinod legitim, pentru întrunirea căruia luptăm acum. Nu știm dacă nu cumva și cel ce a scris citatul de mai sus are în vedere comuniunea “de luptă antiecumenistă” pe care o are cu episcopul Artemie, pe care l-a prezentat la Satu Mare ca ortodox și fără nicio problemă de ordin canonic.

Interesant este că în altă parte a cuvântului rostit preotul Staicu spune că nu mai are comuniune liturgică “cu cei care spun că nu mai există niciun arhiereu ortodox la ora actuală”. Până la întâlnirea de la Barajevo, toți cei adunați acum la Satu Mare susțineau că nu mai există niciun ierarh ortodox în lume (să ne amintim afirmațiile retorice ale monahului Sava Lavriotul, care spunea că dorește să îl cunoască pe ierarhul rămas ortodox în lume și se întreba unde este acela). După acea sinaxă din Serbia, s-a descoperit un arhiereu ortodox potrivit pentru standardele acriviștilor” români și greci, el fiind se pare chiar singurul ierarh ortodox, în viziunea lor. În sensul acesta trebuie înțelese cuvintele preotului Staicu? Că de vreme ce acceptă că există totuși un ierarh ortodox, atunci nu se mai află în situația în care era la Roman, când spunea că nu mai există niciun ierarh, putând avea comuniune cu colegii de “acrivie”?

Într-unul dintre articolele scrise pe un site fidel celor prezenți la Satu Mare se lansa ideea că dacă episcopii rămași ortodocși și mărturisitori la ora actuală vor organiza un sinod, “acriviștii” îl vor considera sinod “criptoecumenist1. și nu va fi acceptat, deoarece, în viziunea lor, acești episcopi (se dădea exemplul IPS Longhin, IPS Serafim) sunt compromiși și au pacturi făcute cu ecumeniștii. Dacă este așa, atunci cum se înțelegem cuvintele: “S-a arătat clar că instituția sinodalității – iar aici am fost absolut toți de acord – este intrinsecă Bisericii, este modul ei de existență, deci nu poate nimeni de capul lui să hotărască în locul vreunui sinod, nici măcar când are ispita că nu va mai fi niciodată vreun sinod ortodox” și cum sunt ele compatibile cu afirmația de mai sus care pare a permite credincioșilor să decidă trecerea pe calendarul vechi fără decizia prealabilă a unui sinod? Și, cel mai important, în condițiile în care i-au considerat pe toți arhiereii antiecumeniști compromiși, pe cine mizează că va organiza sinodul care să ia decizia condamnării ecumenismului?

Ereticii necondamnați

O altă temă abordată de întâlnirea de la Satu Mare a fost aceea a stării ereticilor condamnați. S-a afirmat corect că aceia sunt în Biserică până când asupra lor se pronunță o condamnare sinodală, prin care ei sunt scoși în afara Bisericii. Pusă însă în contextul afirmațiilor de la Roman, ereticii condamnați despre care se vorbește la Satu Mare sunt de fapt toți românii care încă nu au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști (după principiul căderii automate în erezie, brevetat la Roman, prin afirmațiile “orice părtășie la erezie e erezie”, “orice comuniune cu erezia este erezie”).

Astfel, cei ce au aflat la Roman că sunt eretici, indiferent dacă propovăduiesc erezia sau nu, dacă au o cugetare eretică sau nu, află la Satu Mare că dacă nu se pocăiesc până la un sinod ecumenic vor fi dați cu toții anatemei. Nu există niciun precedent în istoria Bisericii în care un sinod ecumenic să fi dat anatemei un popor întreg, cu toți preoții săi, chiar dacă unii dintre acei preoți au pomenit ierarhul eretic (la sinodul al III-lea ecumenic, de exemplu, nu au fost anatemizați preoții care nu au întrerupt pomenirea ierarhului, ci li s-a pus în vedere să nu îl mai pomenească din acel moment [canoanele 3 și 4]. În paralel, au fost repuși în slujire preoții caterisiți pentru că au întrerupt pomenirea). La un viitor sinod ecumenic vor fi caterisiți și anatemizați propovăduitorii ereziei respective, în speță episcopii care au semnat documentele din Creta sau au fost de acord cu ele. Clerului și poporului li se va pune în vedere că din acel moment înainte (canoane 1, 3,4 sin. III ec.) trebuie să întrerupă legătura cu cei caterisiți și dați anatemei, altminteri riscând să aibă soarta acelora, adică să fie scoși în afara Bisericii ca eretici.

Întreaga argumentare a acestui punct susține de fapt poziția celor care afirmă că nu tot poporul este eretic și că cei ce nu au întrerupt pomenirea ierarhului încă nu pot fi considerați eretici, chiar dacă se fac părtași la erezia respectivă prin nepăsare sau prin tăcere vinovată, asumându-și riscul de a fi vrăjmași ai lui Dumnezeu” (vrăjmași ai lui Dumnezeu sunt, în sens mai larg, după cuvântul apostolului Iacov 4,4, toți cei ce au prietenie cu lumea, adică toți cei ce într-o formă sau alta nesocotesc poruncile lui Dumnezeu de dragul viețurii după legile lumii). De aceea, afirmația preotului Staicu că a întrerupt comuniunea și cu cei (exemplul oferit este preotul Nicolae Manolis) ce fac o distincție obligatorie între eretic și cel ce nu are cuget eretic, refuzând să îl considere eretic pe cel din urmă, arată o acrivire nepatristică, pe care de altfel, în videoul care însoțește textul de prezentare a întâlnirii, preotul Staicu o critică, în aceeași manieră confuză și contradictorie ce însoțește toate textele referitoare la această întâlnire.

Colaborarea cu episcopul Artemie

Un lucru îngrijorător este faptul că întâlnirea de la Satu Mare a dat girul, așa cum era de așteptat, colaborării pe mai departe cu episcopul Artemie de Rașca și Prizen, în ciuda scandalului uriaș creat în România după participarea organizatorilor acestei întâlniri la sinaxa din Serbia din aprilie.

În alocuțiunea rostită la întâlnire, preotul Staicu expediază oarecumva problema episcopului Artemie: “Adevărul este însă că Preasfinția Sa a hirotonit în mod canonic horespiscopi, având ca bază Sfintele Canoane, iar ceea ce este elocvent este că pe al doilea horespiscop nu l-a hirotonit împreună cu primul horespicop (hirotonit anterior), nici pe al treilea împreună cu primii doi horespiscopi, ci de unul singur, astfel neîncălcând cu nimic Sfintele Canoane”. Atât.

Nu știm pe ce canoane se bazează când spune că hirotonirea episcopilor a fost canonică, ea fiind contrazisă atât de canonul 9 Antiohia (care cere episcopului să se consulte cu superiorul său ierarhic în orice face important), cât și de canonul 57 Laodiceea (care desființează horepiscopatul), și chiar de canonul 10 Antiohia (canonul 10 vorbește despre “facerea”, adică alegerea horepiscopului). Nu este clar nici ce a vrut să spună preotul Staicu atunci când a adus argumentul că al doilea horepiscop a fost hirotonit tot de către episcopul Artemie singur (probabil încearcă să sugereze că nu și-a făcut sinod paralel, argumentul fiind irelevant, de vreme ce decizând să îl hirotonească pe primul singur, ce îl împiedica să îl hirotonească la fel și pe al doilea?).

Acuzația de schismă nu se îndepărtează nici dacă preotul N. Manolis ar fi greșit când i-a numit“mitropoliți” pe cei hirotoniți de episcopul Artemie (hirotoniți ca episcopi oricum), nici dacă ei se numesc “horepiscopi”, cum le spune cel ce i-a hirotonit. Cert este însă că la Satu Mare s-a acceptat continuarea colaborării cu episcopul Artemie, participarea la o nouă sinaxă ținută în Serbia, unde sunt așteptați toți cei ce s-au dezis de ecumenism din lume, iar hirotonirile făcute necanonic de către episcopul respectiv au fost considerate ortodoxe, fără nicio dezbatere prealabilă, așa cum se promisese și cum s-a făcut pe teme deja rezolvate demult, cum ar fi prezența harului în Biserică, starea ereticilor necondamnați etc.

Afișul care însoțește invitația la sinaxa din Serbia este ilustrat cu chipurile familiei imperiale ruse a lui Nicolae Romanov, martirizați de către bolșevici după ce țarul a fost detronat, fiind canonizați ulterior de către Biserica Ortodoxă Rusă. Nu știm exact care este motivul pentru care Romanovii apar pe acest afiș din Biserica Ortodoxă Sârbă, nici dacă există vreo legătură între acesta și faptul că sunt trimiși în Rusia preoți hirotoniți de episcopul Artemie, sau dacă există vreo legătură între acest afiș și curentul din Rusia al celor care „așteaptă venirea țarului”. Este însă evident că acest afiș pare o chemare a tuturor nepomenitorilor din lume la împreună-slujire cu episcopul Artemie, în ciuda problemelor canonice pe care acesta le are acasă. Nu știm dacă această invitație subliniază pretenția episcopului Artemie de a fi singurul episcop rămas ortodox în lume, după cum l-a acuzat sinodul sârbesc, atunci când l-a excomunicat, dar cu siguranță știm că cei adunați la Satu Mare au decis să ignore orice fel de avertizare cu privire la episcopul sârb și să colaboreze, în timp ce dau asigurări că nu se vor uni cu acesta decât în lupta contra ecumenismului. Important este de văzut nu neapărat ce spun cei care s-au adunat la Satu Mare despre limitele colaborării cu episcopul Artemie, pentru că ei s-ar putea să se ferească să nu inflameze opinia publică românească, ci care vor fi condițiile impuse acestei colaborări de către episcopul Artemie însuși? Va accepta o colaborare la suprafață, la nivel de sinaxe și conferințe, sau va avea pretenția unei mai profunde integrări cu cei din România și din Grecia?

Se mai naște încă o întrebare: Dat fiind faptul că toți invitații la sinaxa din Čačak (Serbia) sunt chemați la o liturghie arhierească oficiată chiar de către episcopul Artemie, vor participa cei prezenți la Satu Mare la această liturghie? Dacă da, cum se numește împreună slujirea cu cineva care “se află sub caterisire”, cum se exprima monahul Sava în 2016, la Bănceni?

Se mai naște și o altă întrebare: Dacă se face această unire în lupta antiecumenistă cu un episcop considerat schismatic, de ce nu sunt invitați la această luptă comună și stiliștii români? De ce hirotonirile lor nu sunt canonice, iar ale episcopului Artemie, da, în condițiile în care și stiliștii argumentează cam la fel “necesitatea” gestului lor? Preotul Staicu încearcă să dea o explicație neconvingătoare: Cei care au făcut asta [și-au găsit ierarhie în altă parte, n.n.și nu au urmat drumul îngrădirii și al luptei pentru eliberarea Bisericii de erezie au fost așa-numiți zeloți sau stiliști, cu care cu toate că nu avem nicio diferență în dogmă, însă datorită faptului căsusțin că Tainele sunt invalide, și-au hirotonit propria lor ierarhie, iar ca rezultat între noi și ei există schismă până în zilele noastre”.

Reamintim că în luna aprilie 2018 siteul OrtodoxINFO a început o campanie de informare intensă asupra pericolului pe care îl prezintă ralierea grupării “acriviste” din România la mișcarea condusă de episcopul Artemie din Serbia, care a încălcat sfintele canoane hirotonind de unul singur trei episcopi. Ca urmare a acestei campanii puternice, mulți dintre preoții nepomenitori s-au decis să nu participe la Satu Mare, unii detașându-se chiar de gruparea condusă de monahul Sava Lavriotul și de ucenicii săi locali. Slaba participare a poporului la eveniment poate fi pusă și pe seama acestei campanii.

De asemenea, se observă că și participanții la Satu Mare au tratat destul de discret problema. De la declarații belicoase și promisiuni neîndeplinite de a demonstra teologic cum episcopul Artemie nu a greșit când a hirotonit trei episcopi de unul singur sau când a trimis preoți în Rusia, s-a ajuns doar la acceptarea invitației în mod discret și la asigurări fără nicio bază teologică asupra faptului că episcopul sârb nu are nicio problemă canonică.

Monahul Sava a promis că va răspunde la cel puțin zece întrebări care i-au fost adresate pe OrtodoxINFO cu privire la canonicitatea hirotonirilor episcopului sârb, dar nu a mai făcut-o la Satu Mare.

Nu ni se spune ce s-a îmtâmplat cu propunerea de schimbare a ecteniei din “pe toți arhiereii ortodocși” în “pe episcopul nostru…”, despre care preotul Staicu spunea cu câteva luni în urmă că se va decide la Satu Mare, anunțând și că a trecut la folosirea deja a noii formule.

Ca o concluzie, întâlnirea de la Satu Mare a reafirmat lucruri deja știute și a încercat să prezinte motivele pentru care gruparea organizatoare este considerată schismatică în așa fel încât ele să nu pară a fi așa de grave. S-a încercat un limbaj împăciuitor, dar alocuțiunile sunt împănate cu afirmații calomnioase la adresa celor care nu le împărtășesc punctul de vedere.

Se propune editarea unei cărți despre lupta de doi ani din România. Acest lucru a fost deja făcut de către părintele Grigore Sanda, într-un stil echilibrat, onest științific și cuprinzător. Cartea a fost prezentată la întâlnirea de la Beiuș, din septembrie 2017, fiind unanim apreciată de cei prezenți. Să sperăm că acel volum nu va conține interpretările partizane ale “acriviștilor” despre ce s-a întâmplat în România ultimilor doi ani și nu va avea un scop encomiastic la adresa celor care se pretind ultimii apărători ai Ortodoxiei.

S-a spus că scopul luptei acriviștilor este “trezirea credincioșilor” și conștientizarea pericolului ereziei, dar nu se spune cum se face acest lucru de către gruparea “acrivistă” și mai ales câți credincioși s-au trezit după ce au fost acuzați că sunt eretici de către adunarea de la Roman. Nu se spune nimic despre credincioșii care și-au pierdut speranța după șirul de scandaluri generate de cei ce s-au adunat la Satu Mare, nici despre cum se foloseste Patriarhia de imaginea puternic compromisă de către aceștia a luptei pentru a arăta că întreruperea pomenirii nu este calea de urmat, deoarece duce spre schismă, cum i-a dus pe cei adunați la Roman.

Cea mai tristă constatare referitoare la această întâlnire: Nu s-a discutat nimic serios despre ecumenism și combaterea lui, ci doar despre poziționări puritane față de cei ce gem încă sub povara acestei erezii.

1 http://ortodoxinfo.ro/2018/05/07/va-face-monahul-sava-la-satu-mare-un-mic-sinod-ecumenic-pentru-a-analiza-situatia-episcopului-artemie/.

Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2018/05/23/participantii-la-intalnirea-de-la-satu-mare-au-decis-sa-continue-cooperarea-cu-episcopul-sarb-artemie/

Acrivia şi iconomia bisericească

Considerente teologice – partea I

fotor1435-840x560Problematica aplicării iconomiei nu s-a pus pentru prima oară în vremurile moderne[1]. Încă din Evanghelie sunt cunoscute cuvintele lui Hristos către învăţătorii Legii şi farisei care insistau asupra ţinerii riguroase a odihnei de sabat: „Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27). De altfel, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni se pronunţă împotriva îndreptării din simpla împlinire a faptelor Legii (Galateni 2:16 şi următoarele) şi din tăierea împrejur (Galateni 6:12), dar în altă situaţie vedem că Pavel îl taie împrejur pe Timotei, fiul unui elin şi al unei evreice credincioase, „din pricina iudeilor care erau în acele locuri” (Faptele Apostolilor 16:1-3).

Dar şi în epoca marilor Părinţi ai Bisericii s-a discutat problema acriviei, adică a ţinerii fără abatere a poruncilor şi a canoanelor Bisericii, dar şi a abaterii vremelnice de la acrivia canonică din motive de iconomie. Sfântul Grigorie Theologul, într-o epistolă către Sfântul Vasilie cel Mare, atrage atenţia că: „Este aşadar mai bine să se facă o iconomie în ce priveşte adevărul prin mica noastră îngăduinţă în împrejurarea care este ca un nor asupra noastră, decât să fie distrus adevărul printr-o predică deschisă” (Epistola 58 către Vasilie, PG 37,116C). În continuare, Grigorie cere să fie înştiinţat de către Vasilie până în ce punct poate să aplice iconomia, aşa încât să păzească adevărul, dar nici să nu fie acuzat de oponenţii săi[2]. Se pare că existau mulţi în acea epocă care îi blamau pe Grigorie şi pe Vasilie că ar trăda credinţa ortodoxă, pentru că pur şi simplu discutau cu ereticii sau pentru că aveau o atitudine tolerantă faţă de aceştia.

Dar în ciuda discuţiilor Părinţilor pe această temă şi a în a largii aplicări a iconomiei în viaţa Bisericii nu a fost formulat vreun canon aparte care să lămurească exact modul de aplicare a acestuia. Iconomia este trăită şi aplicată mai ales în funcţie de împrejurare. Şi exprimă iubirea de oameni, îngăduinţa şi libertatea Duhului care există în Biserică. Tocmai de aceea nu a fost stabilit exact şi cu amănunte de vreo hotărâre sinodală modul aplicării acesteia. Este mai larg acceptată poziţia că iconomia priveşte teme practice şi morale ale vieţii creştine. S-a afirmat însă şi părerea că „Biserica nu este împiedicată în aplicarea iconomiei nici în ce priveşte învăţătura dogmatică, probabil nici în ce priveşte dogma aceasta”[3]. Aici însă trebuie menţionat că nu este vorba de dogme decretate şi confirmate de Sinoadele Ecumenice, ci de discuţii dogmatice care aveau loc înainte de formularea lor definitivă ca dogme şi de toleranţa principială a Bisericii faţă de cei de alt cuget.

Deşi nu există o hotărâre cu privire la felul aplicării iconomiei, s-a formulat poziţia că iconomia nu se poate aplica în dauna adevărului de credinţă. Iconomia bisericească nu poate să strice sau să deformeze sensul adevărului de credinţă[4]. Sfântul Nicodim Aghioritul menţionează că „iconomia are măsuri şi limite şi nu este permanentă şi definitivă”[5].

El mai precizează, de asemenea, că pedepsele canonice pe care le prevăd canoanele nu sunt valabile în mod nedefinit, ci au caracter personal. „Canoanele poruncesc unui Sinod de Episcopi să caterisească preoţii sau să îi afurisească sau să anatemizeze pe mirenii care încalcă sfintele canoane”. Dacă nu are loc această hotărâre a Sinodului, „preoţii respectivi şi mirenii nu sunt nici caterisiţi, nici afurisiţi sau anatemizaţi în virtutea faptei săvârşite”[6], chiar dacă au încălcat canoanele. De aceea, Sfântul Nicodim nici nu se consideră pe sine competent să dea pedepse canonice sau să mustre persoane pe baza canoanelor. Învăţătura lui urmăreşte să informeze clerul şi poporul despre adevărul Bisericii. Cuviosul Nicodim Aghioritul nu vine în contradicţie atât cu persoane, cât cu situaţii şi obiceiuri păcătoase şi anticanonice. Iconomia, ca abatere temporară de la acrivia canoanelor, nu trebuie considerată doar ca posibilitate de aplicare mai îngăduitoare a canoanelor, ci şi ca posibilitate de aplicare mai aspră. Fiecare iconom de suflete are permisiunea să mărească sau să micşoreze pedepsele canonice în funcţie de dispoziţiile sufleteşti şi de starea celor spovediţi, rânduind iconomia cu discernământ, spre folosul duhovnicesc al creştinilor[7].

[1] Vezi, pe această temă, Protopresviterul V.I. Kalliakmanis, Μεθοδολογικά πρότερα της ποιμαντικής, Λεντίω Ζωννύμενοι, ed. Μυγδονία, Thessalonic 2005, p. 75 şi urm.

[2] „Acum învaţă-mă, o, minte dumnezeiască şi sfântă, până în ce punct trebuie să avansăm în chestiunea teologiei despre Sfântul Duh şi ce formulări trebuie să folosim şi până unde să ducem iconomia, ca să putem să ne opunem celor care ne stau împotrivă?”. PG 37, 117A.

[3] Amílkas Alivizátos, Iconomia, potrivit dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, Atena 1949, p. 94.

[4] Gheórghios I. Mantzarídis, Introducere în morală. Morala în judecata prezentului şi în provocarea viitorului, Thessalonic3, 1995, p. 154.

[5] Agapie Ieromonahul şi Nicodim Aghioritul, Pidalion,  ed. «ASTIR», Athena 1970, p. 56.

[6] Pidalion, pp. 4-5.

[7] Sfântul Nicodim Aghioritul, Îndreptar de spovedanie, pp. 115-116.

Aplicarea Sfintelor canoane se face în duh pastoral – partea a II-a

Biserica şi părinţii duhovniceşti iconomisesc lucrurile având ca unitate de măsură respectarea duhului evanghelic. Adevărul nu se sprijină pe anumite păreri ale Părinţilor, ci pe Sfânta Scriptură, pe Sinoadele Ecumenice şi pe poziţia comună a Părinţilor în diferite probleme. „Noi nu ne îngrijim de ce au spus sau au cugetat unii Părinţi”, scrie cuviosul Nicodim, „ci de ceea ce spune Scriptura şi Sinoadele Ecumenice şi părerea comună a Părinţilor”. Şi încheie: „Căci nu este dogmă părerea unora în Biserică” (Pidalion, p. 7). În acest punct se vădeşte conştiinţa bisericească a Cuviosului Nicodim. Există multe subiecte practice şi morale pe care Părinţii le-au abordat în mod diferit din motive istorice sau de altă natură. Aceste poziţii ale lor însă nu au caracter dogmatic.

Se va menţiona un exemplu semnificativ de abordare diferită a unei probleme pastorale în tradiţia noastră bisericească. Este vorba de modul de întoarcere şi reintegrare în Biserică a apostaţilor. Aceştia erau reprimiţi în comuniunea bisericească după trei ani de oprire de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, potrivit canoanelor rânduite de Părinţii Sinodului local de la Ancyra şi de Petru al Alexandriei. Sfântul Vasilie cel Mare însă este mai aspru. Rânduieşte ca aceia care s-au lepădat de credinţa creştină să nu se mai împărtăşească până la sfârşitul vieţii lor. Cel de-al 73-lea canon al Sfântului Vasilie cel Mare stabileşte astfel: „Cel care s-a lepădat de Hristos şi a încălcat Taina mântuirii, este dator ca toată viaţa lui să plângă şi este să se mărturisească când se apropie de ieşirea din viaţă, învrednicindu-se de cele Sfinte pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (Pidalion, p. 626). Asupra acestui punct există oare vreo contradicţie? Cum se explică această poziţie diferită a Bisericii?

Cuviosul Nicodim, invocând canonişti mai vechi, adoptă părerile lor şi justifică această abordare diferită după cum urmează: Fiecare dintre Părinţi, ţinând seama de epoca sa şi de problemele acesteia, stabilea în funcţie de acestea şi pedepsele canonice, aşa-numitele epitimii. Părinţii de la Sinodul local de la Ancira şi Petru al Alexandriei, din pricina persecuţiilor, dar şi pentru că credinţa creştină nu era în nici un chip sprijinită, au stabilit cu mai multă îngăduinţă pedepsele canonice pentru cei care se lepădaseră de Hristos şi doreau să se reîntoarcă în Biserică. Şi continuă: „Câtă vreme, Vasilie, vieţuind într-o vreme de răspândire a credinţei, când elenismul păgân îşi dădea ultimele suflări de viaţă, când credinţa devenea tot mai impetuoasă, iar Biserica mai puternică, ştia că aceia care s-au lepădat de Hristos au făcut-o fără a fi forţaţi de cineva şi de bună voie, de aceea s-a şi aşezat canonul acesta mai aspru” (Pidalion, p. 626). Atragem atenţia asupra faptului că în epoca Sfântului Vasilie cel Mare predomina mai ales botezul adulţilor.

În impunerea pedepselor canonice, se ţine seama de condiţiile în care se află Biserica. Cu siguranţă, din acelaşi motiv şi Cuviosul Nicodim îi îndeamnă pe creştinii apostaţi din perioada ocupaţiei otomane să mărturisească public credinţa şi să primească de bună voie mucenicia pentru credinţa lui Hristos, deşi recunoaşte că acest lucru “este primejdios, şi nu tocmai după rânduială” (Pidalion, p. 626-627). Creştinii apostaţi se pot întoarce prin pocăinţă şi respectarea epitimiei, aşa cum rânduiesc canoanele. Însă pocăinţa aceasta este socotită de Cuviosul Nicodim ca nefiind tocmai din toată inima şi desăvârşită, ci nedeplină, parţială şi micşorată. Totdeauna trebuie să existe o analogie între greşeală şi canonul impus[1]. Principiul analogiei pe care îl introduce Nicodim se poate remarca şi în alte puncte ale operelor sale. Sminteala pricinuită de islamizarea de bună voie era mare şi avea urmări negative asupra credinţei creştinilor. De aceea îi şi îndeamnă pe apostaţi să se pregătească aşa cum trebuie şi să meargă de bună voie la mucenicie. Asta nu înseamnă că toţi creştinii apostaţi din vremea aceea mergeau la martiriu, însă destui erau cei care alegeau martiriu şi contribuiau astfel în mod semnificativ la întărirea credinţei.

În scrierile Cuviosului Nicodim vedem că se vorbeşte despre iconomie atât în chestiunile practico-morale, cât şi în cele dogmatice, şi în cele care ţin de cult. De referă în amănunt la lucrarea părintelui duhovnicesc şi la aplicarea şi acordul care există între Sfintele Canoane. Paternitatea duhovnicească se cuvine să şi-o asume şi să o exercite doar aceia care au ajuns prin nevoinţă la nepătimire.

Aceasta este acrivia Bisericii. În acelaşi timp însă, întrucât cunoaşte nevoile şi lipsurile epocii sale, le recomandă arhiereilor ca, cel puţin, să îi aleagă ca duhovnici pe cei mai încercaţi şi mai vârstnici „şi să îi aşeze duhovnici, pentru că aceştia, prin vârsta lor, sunt mai încercaţi în cunoştinţă, iar patimile, într-o anumită măsură, şi le-au supus” (Îndreptar de Spovedanie, p. 12). Nu îi exclude însă nici pe cei mai tineri, dacă au virtute şi înţelepciune de bătrân. De asemenea, adoptă şi opinia că se cuvine să devină duhovnici şi „preoţii căsătoriţi care sunt întru toate vrednici, alături de ieromonahii feciorelnici” (Îndreptar de Spovedanie, p. 13).

Cuviosul Nicodim acceptă de asemenea şi justifică scurtarea timpului pedepselor canonice, scurtare pe care o introduce Sfântul Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului (secolul al VI-lea). Este semnificativă în acest sens justificarea Sfântului Ioan Postitorul cu privire la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd canoanele: „Cunosc că aceste foarte binevoitoare iconomii trebuie judecate de Judecătorul comun al tuturor şi Dumnezeul nostru, dar mai bine este a fi astfel judecat în aceste [scurtări de epitimii], decât a fi lăudat [pentru ţinerea canoanelor] şi a rămâne astfel neplăcut [lui Dumnezeu][2].

[1] Néon Martyrológion, ed. P.B. Páschou, Athena 1961, p. 18. «totdeauna trebuie să existe o analogie şi o similitudine între greşeală şi canonul dat pentru acea greșeală, după cum învaţă teologii».

[2] Vezi Th. Giágkou, “Pluralismul tradiţiei canonice a Bisericii”, periodicul Sýnaxi, fascicolul 119, Athena 2011, p. 8.

Akrivia şi iconomia bisericească. Părintele duhovnicesc şi “pedepsele” canonice – partea a III-a

Competenţa aplicării iconomiei pentru subiecte mai importante aparţine Bisericii, care decide în Sinod. Pentru chestiuni pastorale mai puţin importante este competent episcopul, câtă vreme pentru celelalte, egumenul sau părintele duhovnicesc. În acest punct există un principiu pastoral valoros, care are legătură cu dispoziţia jertfelnică personală a duhovnicului care să ţintească la mântuirea fiilor săi duhovniceşti, dispoziţie adesea întâlnită în Tradiţia bisericească. Amintesc de cazul Apostolului Pavel: „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup” (Romani 9:3). Adică ajung în punctul să doresc să mă despart eu de Hristos, dacă prin aceasta fraţii mei ar ajunge aproape de El! Asemenea a fost şi cazul Sfântului Cosma Etolianul, care a părăsit binele său personal şi s-a jertfit pentru binele neamului. „Îndemnat mai mult de Preafericitul kir Sofronie Patriarhul – să avem binecuvântarea lui! – primind şi sfintele lui binecuvântări, mi-am lăsat pricopseala mea, binele meu personal şi am ieşit să umblu din loc în loc şi să îi învăţ pe fraţi”[1], spune despre aceasta însuşi Sfântul nostru. Aici se vede dimensiunea bisericească, dar şi jertfelnică a lucrării Etolianului. La rândul său, Părintele Iustin Popovici spunea: „Eu, pentru păzirea Sfintelor Canoane, sunt gata să-mi sacrific viaţa, dar, în acelaşi timp, pentru mântuirea unui om, sacrific toate canoanele”.

Să revenim însă la cazul Sfântului Ioan Postitorul care a contribuit decisiv la scurtarea epitimiilor pe care le prevăd Sfintele Canoane. În partea a doua a Îndrumarului său de Spovedanie, Cuviosul Nicodim Aghioritul cuprinde, tâlcuieşte şi comentează canoanele Sfântului Ioan Postitorul, ca să uşureze lucrarea părinţilor duhovniceşti. În epitimiile şi canoanele Sfântului Ioan Postitorul se încearcă păstrarea a două însuşiri extreme, caracteristice iconomului duhovnicesc, scrie Cuviosul Nicodim.

Anume, acrivia şi excesul pe de o parte, iar pe de alta formalismul şi obişnuinţa. „Şi acrivia, pe de o parte, înseamnă postirile şi îngenuncherile… prin care se înfăptuieşte zdrobirea trupului şi înrobirea lui şi înfrânarea de la plăceri… Obişnuinţa, pe de altă parte, şi formalismul înseamnă a) despărţirea de Taine… şi b) despărţirea de Biserică”[2].

Este aleasă calea nevoinţei şi dispoziţia spre pocăinţă, mai mult decât de ţinerea formală a canoanelor. Se pare, de asemenea că Nicodim nu este de acord cu epitimia lipsirii de mulţi ani de dumnezeiasca împărtăşanie[3]. Este de ajuns să existe pocăinţă autentică, viaţă virtuoasă, post, înfrânare şi milostenie. Prin toate acestea, ar putea fi micşorată epitimia de oprire de mulţi ani de la Împărtăşanie. Nicodim urmează calea Sfântului Ioan Postitorul şi scrie: „Dar să micşorăm anii aceştia după măsura înfrânării, celor care vor să se înfrâneze; de pildă, dacă cel ce s-a pocăit a acceptat canonul de a nu bea vin în atâtea zile rânduite, socotim de cuviinţă să micşorăm acestuia un an din anii epitimiei, pe care îi rânduiesc Canoanele Părinţilor. De asemenea, dacă făgăduieşte să nu mai mănânce carne, să îi scădem încă un an. De asemenea, dacă nu va mânca nici brânză, nici ouă sau peşte sau ulei, pentru fiecare dintre acestea, socotim să îi scădem un an. Dacă voieşte să şi-L facă milostiv pe Dumnezeu şi cu dese îngenuncheri şi metanii, de asemenea, şi pentru acestea, să îi mai scădem un an; după cum, dacă doreşte să-şi arate mâna îmbelşugată în a face milostenii şi după putinţa bogăţiei pe care o are, să-şi vădească buna sa alegere, după măsura proprie, prin a împărţi săracilor. Şi dacă, penitentul, după oricare păcat săvârşit, se face monah, socotim de cuviinţă să îi dăm iertarea printr-o oprire de la Împărtăşanie de scurtă vreme, pentru că prin vieţuirea monahicească oricum va petrece în asprime şi nevoinţe toată viaţa sa”[4].

În acest context este semnificativ un fragment din Apoftegmele Sfinţilor Bătrâni: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen spunând: «Am săvârşit un mare păcat şi voiesc să mă pocăiesc trei ani». Îi spune acestuia avva: «Mult este». Şi îi spune acestuia fratele: «Dar până la anul?». Şi i-a spus din nou Bătrânul: «Mult este». Atunci cei de faţă au spus: «Până la 40 de zile?». Şi iarăşi spuse: «Mult este. Eu spun că, dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu mai adaugă în a face păcatul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu»”[5].

În aplicarea iconomiei se impun şi anumite principii pastorale mai speciale, care sunt: analogia (în dublu sens), istoricitatea şi adaptarea la condiţiile sociale, precum şi specificul persoanei în cauză. Pentru aplicarea iconomiei, Biserica în Sinod, episcopul sau părintele duhovnicesc, în funcţie de gravitatea temei, se cuvine să ţină seama de principiile de mai sus. Temelie a tuturor acestora este adevărul evanghelic, deciziile Sinoadelor Ecumenice şi acordul Părinţilor, consensum patrum. Dacă ignorăm teologia şi practica Bisericii, există pericolul ca pastoraţia să rămână în aer sau să capete un caracter canonist şi inuman. Este nevoie însă ca părinţii duhovniceşti, ca nişte păstori responsabili, să cunoască acrivia bisericească, ca să poată să aplice iconomia (…). Căci epitimiile au caracter terapeutic, ecleziologic, pedagogic şi se aplică cu iubire de oameni. Nu sunt pedepse de ispăşire, ca în teologia apuseană.

Primenirea duhovnicească, care este rod al harului lui Dumnezeu, al grijii pastorale a părintelui duhovnicesc şi al voinţei libere a oamenilor, presupune dureri şi osteneli. Greutăţile şi suferinţele duhovniceşti provin din slăbiciuni, din căderi, din lipsa pocăinţei, din împietrirea inimii, din ispite şi părăsiri ale căminului părintesc de către fii duhovniceşti. Însă străduinţa plină de osteneală şi nevoinţa sunt de trebuinţă ca să descopere şi păstorul în fiecare caz „care este voia lui Dumnezeu, cea bună, cea bineplăcută şi desăvârşită”[6]. Pentru că, de urmează părerea sa, este inevitabil că se vor săvârşi greşeli şi abateri. „Toate nefericirile vin din faptul că nu întrebăm pe Bătrânii puşi a ne povăţui, şi că păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să lucreze. […] Aşa şi arhiereii, măcar că au darul Sfântului Duh, dar nu toate le înţeleg cum trebuie şi de aceea, în ceasul nevoii, trebuie să caute luminare de la Domnul”, învaţă Sfântul Siluan Athonitul[7].


[1] Α, Ι. Menoúnou, Cosma Etolianul. Învăţături şi Biografie, ed. Tínos, Athena, p. 117.

[2] Îndrumar de Spovedanie,  p. 116.

[3] „Pricina pentru care Părinţii au rânduit prin epitimie celor ce au păcătuit oprire de la Împărtăşanie una este, după cum cred eu, anume că, pe atunci, creştinii aveau atâta dragoste de a se împărtăşi, încât socoteau a fi cea mai mare păgubire să fie lipsiţi de Împărtăşanie. Pentru aceasta, Părinţii de atunci nu găseau altceva, ca să îi împiedice de la păcat, decât oprirea de la Împărtăşanie, p. 116.

[4] Îndrumar de Spovedanie, p. 117.

[5] Paladie, Episcopul Elenoupolei, Apoftegme ale Părinţilor. Despre Avva Pimen 12, PG 65, 325 AB.

[6] Romani 12:2.

[7] Arhimandritul Sofronie: Cuviosul Siluan Athonitul, ed. Reîntregirea: Alba Iulia 2009, p. 430.

Discernământul – Partea a IV-a

Îndrumarea pastorală este corectă, atunci când părintele duhovnicesc are capacitatea de a deosebi între lucrările dumnezeieşti şi cele demonice. Discernământul este socotit în tradiţia neptică printre cele mai însemnate virtuţi. Sfântul Casian Romanul povesteşte că, la schitul Thebaidei se adunaseră mulţi Bătrâni şi discutau despre desăvârşirea virtuţii şi cum poate să se păzească monahul de capcanele celui viclean şi cum să se apropie de Dumnezeu. Fiecare şi-a dat cu părerea, conferind primul loc uneia sau alteia dintre virtuţi. Unii puneau înainte postul şi privegherea, alţii curăţia, sărăcia de bună voie şi dispreţuirea bunurilor materiale, câtă vreme alţii, milostenia şi diferite alte virtuţi. După ce a trecut cea mai mare parte a nopţii cu această discuţie, ultimul a vorbit avva Antonie. „Toate virtuţile sunt de trebuinţă” a spus el, „dar nu ne este îngăduit să le dăm acestora primul loc, pentru că totdeauna există primejdia înşelării, fie prin exces, fie prin lipsă. Discernământul, „ca ochi şi luminător al sufletului”, „cercetând toate socotinţele şi faptele omului, deosebeşte şi desparte orice lucru necuviincios şi care nu este plăcut lui Dumnezeu şi prin care omul, depărtat fiind de Dumnezeu, se află în înşelare”[1]. Fără harisma discernământului, nici o virtute nu poate fi sigură până la sfârşit. Astfel, discernământul este „născătoarea şi păzitoarea tuturor virtuţilor”. Cu părerea Cuviosului Antonie au fost de acord şi ceilalţi Părinţi[2]. Cu deosebire, virtutea discernământului este cea care trebuie să-l împodobească pe părintele duhovnicesc.

În continuare, Cuviosul Casian povesteşte diferite pilde de monahi care s-au înşelat, pentru că nu aveau virtutea discernământului. Este demn de luat aminte cazul ascetului Heronas, care, deşi postea şi se înfrâna cu asprime, a ajuns, urmând gândului său, să nu mai prăznuiască Paştele împreună cu ceilalţi fraţi, ca să nu îşi întrerupă „canonul”. Înşelat însă prin aceea că urma „voii sale” a ajuns şi diavolului să se închine, care i s-a arătat în chip de înger de lumină. Astfel, având mintea întunecată, s-a aruncat de bunăvoie în fântână crezând cuvintelor Satanei că va ieşi de acolo teafăr. Părinţii cu mare osteneală l-au scos din fântână, iar după trei zile şi-a dat sufletul. Avva Pafnutie, iubitor de oameni fiind, nu l-a lipsit de pomenirile şi de rugăciunile care se săvârşesc pentru cei morţi, deşi, la drept vorbind, moartea lui s-ar putea considera sinucidere[3]

Părintele duhovnicesc, întemeindu-se pe discernământ trebuie să facă o corectă diagnosticare a stării duhovniceşti a penitentului, să ajute pe toate căile la rodnicia duhovnicească acestuia şi să valorifice harisma fiecăruia. Scop al îndrumării pastorale nu este constrângerea credinciosului către un interes oarecare, ci călăuzirea lui către libertatea în Hristos. Ca să se întâmple aceasta, se cuvine ca paternitatea duhovnicească şi calitatea de fiu duhovnicesc să fie cultivate în duhul libertăţii în Hristos şi referirii comune la voia lui Dumnezeu. Doar atunci când este asigurată libertatea oamenilor se nasc fii duhovniceşti sănătoşi, persoane întregite sufleteşte.

Dumnezeu l-a plăsmuit pe om liber şi nu îi încalcă liberul arbitru. La fel, şi părintele duhovnicesc nu poate să încalce liberul arbitru al fiului duhovnicesc. Acesta nu doar că este dator să respecte libertatea fiului duhovnicesc, dar chiar trebuie să îl ajute ca în libertate să se slobozească din patimile sale şi să se desăvârşească. Cu toate că nepăcătuirea şi sfinţenia reprezintă imperative fundamentale ale vieţii duhovniceşti, acestea apar adesea ca irealizabile. Omul păcătuieşte în fiecare zi, fie cu mintea, fie cu cuvântul, fie cu fapta. Lucrarea părintelui duhovnicesc este să arate cu discernământ care sunt hotarele adevăratei pocăinţe şi să contribuie astfel la naşterea unor fii duhovniceşti liberi în Hristos.

În fiecare caz, viaţa Duhului este dincolo şi mai presus de rânduielile canonice. În parcursul plin de osteneală al creştinului spre maturizarea duhovnicească, părintele duhovnicesc ajută, nu însă ca un paznic al Legii sau ca un jandarm bisericesc, ci ca iniţiator al vieţii în Hristos. Cunoaşterea duhovnicească ce se dobândeşte prin ucenicie este mai cuprinzătoare decât studiul şi învăţătura din auzire. Prin ucenicie şi prin nevoinţă, nu se desfiinţează voinţa creştinului, ci „voia proprie”, cugetul egoist şi iubitor de sine. Astfel, creştinul se familiarizează cu harul lui Dumnezeu şi face ca voia lui Dumnezeu să devină propria sa voie. Ucenicia întăreşte voinţa şi libertatea şi nu poate în nici un caz să compromită seva adevăratei vieţi. Iar ascultarea este luptă duhovnicească, care ajută la maturizarea şi eliberarea duhovnicească. În caz contrar, în spatele tainei pocăinţei şi a pretextului ascultării, se pot ascunde concepţii legaliste care îi privesc în primul rând pe părinţii duhovniceşti, dar şi pe fiii duhovniceşti.

Vasilios Kalliakmánis


[1] Sfântul Casian Romanul, Către Leontie Egumenul, Filocalia vol. I, ed. Papadimitríou, Athena 1982, p. 86.

[2] Ibidem, pp. 86-87.

[3] Ibidem, p. 87.

Sursa: http://www.pemptousia.ro/

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica