ECUMENISMUL POARTĂ ACEASTĂ VINOVĂȚIE: Crimă duhovnicească cu premeditare!

Biserica este Spital Duhovnicesc, iar Ortodoxia este singura Terapeutică menită să-l vindece pe om la nivelul întregii sale structuri psihosomatice, prin Harul necreat al Dumnezeului Treimic. A-i spune ereticului că și el se mântuiește în credința lui, înseamnă a-l lipsi de tratamentul vindecător al Bisericii și a-l lăsa în agonia morții, a-l deconecta definitiv de la inima lui Dumnezeu, ucigându-l sufletește cu bună știință. Ecumenismul poartă această vinovăție: crimă duhovnicească cu premeditare! Dar, de ce vorbesc doar de crimă, când, de fapt, se derulează un adevărat genocid spiritual, într-un „război de 100 de ani” (de când s-au pus bazele ecumenismului și până în vremea noastră). Cine ar putea ține evidența pierderilor sufletelor în acest conflict cumplit dintre Ortodoxie și erezie, într-o pandemie duhovnicească ce refuză a fi eradicată?!

Mai mult decât atât! Chiar și cei aflați în Spitalul duhovnicesc – Biserica Ortodoxă, care beneficiază de „servicii medicale gratuite” – ortodocșii, sunt scoși adeseori din „carantină” pentru ca ei să probeze „terapii complementare” eterodoxe, cu efecte nocive pe plan duhovnicesc, slăbind imunitatea ortodoxă și periclitând viața în veșnicie. Misiunea Bisericii Ortodoxe are în vedere însănătoșirea omului prin curățirea de patimi, luminare și îndumnezeire, dar și lupta cu erezia care înseamnă despărțire de Dumnezeu. Iar pentru această terapeutică este nevoie ca Adevărul să fie propovăduit atât în Biserică, cât și în mediul eterodox, ca toți să se mântuiască întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Adică să se revină la datul firii omenești, în Ortodoxia mântuitoare.

Unitatea în diversitate nu vindecă, ci îmbolnăvește omul pentru că sunt propuse mai multe forme de terapie străine de vindecarea care se face numai în Biserica lui Hristos – Vitezda duhovnicească a întregului neam omenesc. Nu vindecă „grația creată”, nu vindecă absența harului sau gândirea pozitivă, ci vindecă doar Energia necreată, Harul Dumnezeului Treimic care dă viață, sfințire și mântuire!

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

5 gânduri despre „ECUMENISMUL POARTĂ ACEASTĂ VINOVĂȚIE: Crimă duhovnicească cu premeditare!”

  1. Atitudinea Sfântului loan de Kronstadt faţă de confesiunile neortodoxe

    Sfântul loan de Kronstadt, preot rus, duhov­nic şi propovăduitor râvnitor al Evangheliei, a trăit la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. A fost înainte-văzător şi făcă­tor de minuni.

    Se îndeletnicea cu slujirea zilnică a poporului aflat în suferinţă. Marea lui iubire pentru Hristos l-a obligat să spună adevărul despre Ortodoxia care mântuieşte şi despre erezii şi secte, care nu pot asigura mântuirea.

    Este necesar să aparţinem Bisericii lui Hristos, al cărei cap este împăratul Atotţiitor, Biruitorul iadului, Iisus Hristos. Împărăţia Lui este Biserica, formată din comuniunea Sfinţilor care s-au mutat în Ceruri, şi a tuturor creştinilor ortodocşi care se nevoiesc pe pământ, luptând împotriva începătoriilor, a puterilor şi a stăpânitorului veacului acestuia… Neortodocşii, chiar şi o mare comuni­tate de neortodocşi, nu se pot înrola în războiul acesta. Fără a-L avea pe Hristos Cap, nu se poate face nimic împotriva acestor uneltitori şi vrăjmaşi cumpliţi, care sunt încontinuu treji şi au învăţat cu desăvârşire ştiinţa războiului lor.

    Creştinul ortodox are un sprijin puternic în lupta aceasta: mai întâi de la Dumnezeu şi de la sfinţii Săi, care i-au biruit pe vrăjmaşi cu puterea harului lui Hristos, iar apoi de la Biserica Ortodoxă de pe pământ, de la păstorii şi învăţătorii ei, de la Taine şi de la rugăciunea de obşte. Biserica lui Hristos, de care cu mila lui Dumnezeu aparţinem și noi, este un astfel de ajutor în lupta creştinului împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.

    Biserica este singurul Trup, al cărei Cap este Însuşi Domnul Iisus Hristos, iar sufletul este Sfântul Duh, care dă viaţă, luminează, curăţeşte şi întăreşte toate mădularele acestui mare trup, ce se luptă pe pământ.

    Biserica adevărată rămâne una şi neseparată, şi singura care mântuieşte. Aceasta este Biserica Ortodoxă Răsăriteană.

    Nicio altă confesiune creştină, în afară de Ortodoxie, nu poate să-l aducă pe creştin la desă­vârşirea vieţii creştine şi să întregească curăţirea de păcate, conducându-l la nestricăciune, deoa­rece celelalte religii ţin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18). Ele au amestecat superstiţia şi minciuna cu adevărul şi nu deţin acele mijloace date de Dumnezeu pentru curăţire, pentru sfinţi­re, pentru renaştere şi reînnoire, pe care le deţine Biserica Ortodoxă.

    Fiecare cădere, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, începe prin mândrie: omul nesocoteş­te o poruncă şi atunci păcătuieşte în faptă. Aşa s-a întâmplat şi cu Schisma Apusului: înainte de aceasta, papa şi papistaşii au devenit mândri şi s-au ridicat pe ei într-atât, încât s-au gândit să-L judece pe Însuşi Hristos, pe Însăşi Înţelepciunea lui Dumnezeu, Învăţătorul ceresc. Mândria lor a ajuns în punctul de a schimba unele cuvinte, po­runci şi rânduieli ale Sale. Hristos spune că Duhul purcede de la Tatăl, pe când catolicii, luteranii şi anglicanii spun că purcede de la Tatăl şi de la Fiul.

    Rupându-se de Tradiţia Sfântului Duh, pier­zând criteriul interior al adevărului şi principiul sinodal al Bisericii, latinii, deoarece aveau nevoie de un nou tip de putere, au născut o nouă putere pentru a învăţa Credinţa: pe infailibilul papă de la Roma, „reprezentantul lui Hristos”.

    „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfâr­șitul veacului” (Matei 28, 20). Însuşi Domnul este mereu prezent în Biserica Sa. Atunci de ce mai e nevoie de un reprezentant-papă?

    Ca o erezie de căpătâi, catolicismul încearcă să includă în sistemul lui teologic texte din Sfânta Scriptură, tălmăcindu-le în afara Sfintei Tradiţii, de care sunt lipsiţi.

    Punctul central al mândriei catolicilor şi al dogmelor lor mincinoase, în administraţie şi în în­văţătura morală, este primatul papal, tălmăcirea închipuită şi greşită a cuvântului Mântuitorului: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

    Trebuie să-l înţelegem ca piatră de temelie pe Însuşi Iisus Hristos: „Iar piatra era Hristos” (I Corinteni 10, 4).

    Papa şi papistaşii, convertindu-i pe toţi cato­licii la erezie, au făcut-o pe aceasta de neîndrep­tat, fiindcă papa, cu toate că are greşelile lui, este recunoscut ca fără de greşeală de către Biserica Catolică şi astfel nu este cu putinţă să fie corectat de cineva care gândeşte contrariul.

    Este cu adevărat posibil ca cineva să unească ceva ce nu poate fi unit, minciuna cu adevărul?

    Catolicii, prin faptul că-l recunosc pe papa ca și cap al Bisericii, au pierdut adevăratul Cap al Bisericii – Hristos – şi au rămas fără Cap. Întreaga istorie a papalităţii mărturiseşte că catolicii nu au Cap… Luteranii s-au despărţit şi au rămas fără Cap, anglicanii la fel. Nu au Biserica… iar Veliar îi războieşte cu puterea şi uneltirile lui şi îi menţine în rătăcire şi în pierzanie. O mulţime de oameni pier în ateism şi în viciu.

    Am primit de la Dumnezeu talantul Ortodoxiei, spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră. Cum folosim şi înmulţim acest talant? Îi mulţumim Domnului? Care este natura pocăinţei noastre? Ce fapte bune facem? „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalmi 13, 3)”.

    (Fragmente din articolul lui A. Vladimirov din revista „Cerkovnaia Zizn”, voi 1-2, 1994)

    Apreciază

  2. În pustie, însă împreună cu oamenii
    Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul

    La Chilia Cinstitei Cruci, fiecare zi a Cuviosului Paisie era „ziua Învierii”[1] și „Paștile Domnului, Paștile”[2]. După ce în anii dinainte semănase cu răbdare nevoințele sale ascetice, secera acum roadele bucuriei[3]. În „micul Rai” al colibei sale sărace, Dumnezeu îl hrănea cu bucurii paradisiace și de multe ori ajungea la starea de „nebunie dumnezeiască”.
    Iată ce scria într-o scrisoare de-a sa: „Am și eu o mică experiență a nebuniei duhovnicești, care se naște din dumnezeiasca dragoste. Atunci omul ajunge la «beția» dumnezeiască și nu vrea să se mai gândească la nimic în afară de Dumnezeu, de cele dumnezeiești, duhovnicești, cerești. Îndrăgostit de cele dumnezeiești, arde lăuntric, cu o ardere dulce, și izbucnește în afară «nebunește», în spațiul dumnezeiesc al bunei cuviințe, slăvind pe Dumnezeu”.

    În această stare se simțea „netrebnicit” pentru această viață trecătoare. „Când se aprinde cineva de dumnezeiasca dragoste”, spunea, „nici nu doarme, nici nu mănâncă, ci face rugăciune neîncetată, nevoință și metanii și se hrănește mai mult din căldura cerească. Și dacă îi cere cineva să meargă undeva, se luptă, se străduiește să iasă din această stare, dar nu poate, ci cade la pământ… Din această pricină fuge mai adânc în pustie, ca să nu-l întrerupă”. Însă Părintele Paisie, cu toate că înseta mult după aceasta, nu putea să meargă „mai adânc în pustie”. Pe măsură ce trecea timpul, numele său atrăgea tot mai mulți oameni la chilia sa, încât a ajuns să-l considere „cel mai mare vrăjmaș al său”, de vreme ce se făcea piedică pentru viața isihastă. Singurul lucru pe care îl putea face era să se îndepărteze puțin în „adăposturi apropiate și depărtate”, așa cum le numea.

    Cel mai obișnuit „adăpost” era o colibă improvizată, așezată într-o vale, mai jos de chilie. Acolo, „în groapa cea mai de jos”[4], în mijlocul unei vegetații dese, se făcea nevăzut de ochii lumii și se bucura „numai de contemplarea lui Dumnezeu și de dragostea arzătoare”[5]. Odată, un vânător l-a luat drept mistreț și a tras asupra lui cu pușca, însă Dumnezeu l-a păzit și nu l-a omorât. Această întâmplare nu l-a neliniștit deloc. Ceea ce l-a neliniștit și l-a mâhnit peste măsură a fost faptul că cineva l-a văzut acolo rugându-se în genunchi. „Aș fi preferat”, spunea, „mai bine să mă omoare, decât să mă fi văzut”.

    Când pleca de la chilia sa, lăsa lângă poartă puțin rahat și o cutie mică cu însemnarea: „Scrieți numele voastre și orice vreți să-mi spuneți și lăsați-le în cutie și am să vă ajut mai târziu cu rugăciunea. Aici nu am venit să o fac pe dascălul, ci să mă rog”. Iar într-o scrisoare a sa din 1976, scria: „Pe măsură ce trec anii, simt tot mai mult nevoia de a mă îndepărta de oameni. Un loc complet necunoscut mult m-ar ajuta să mă apropii mai mult de Dumnezeu și să ajut mai mult făpturile sale. Mă rog mereu pentru aceasta și aștept răspunsul lui Dumnezeu”.

    Părintele Paisie Îl ruga pe Dumnezeu să-l ajute să se îndepărteze de oameni, însă oamenii care căutau ajutor duhovnicesc și mângâiere alergau în număr tot mai mare la el și acest îndrăgostit de pustie era deja înrobit și de dragostea pentru toți oamenii în general și mai ales pentru cei aflați în suferință. Așadar, în vreme ce se ruga lui Dumnezeu „să meargă mai adânc în pustie”, în același timp îi cerea unui judecător, un cunoscut de-al său, să găsească o modalitate de a-l băga în închisoare, ca să-i ajute pe cei închiși.

    În cele din urmă, dragostea pentru lumea chinuită, această dragoste curată și nobilă, care „nu caută ale sale”[6], l-a făcut pe Părintele Paisie să jertfească dragostea sa pentru pustie. Iată ce scria în legătură cu aceasta, într-o scrisoare de-a sa din 1978: „Din nefericire, programul mi-l fac oamenii, nu eu, așa cum făceam cu câțiva ani în urmă. De fapt, realitatea este că eu însumi îl fac, pentru că dragostea mea pentru ceilalți mă silește să ies…”.

    Cuviosul îi primea pe oameni cu bunătate și cu simplitate, îi asculta cu atenție și cu răbdare și le vorbea cu smerenie și cu discernământ, nu ca un dascăl, ci ca un frate. De obicei, când voia să spună ceva, începea cu cuvintele „cred” sau „îmi spune gândul” și încheia cu „iertați-mă”. Pe interlocutorii săi îi poftea să stea pe un scaun aflat mai sus de al său și cu mare greutate îngăduia să i se sărute mâna. „Când îmi sărută cineva mâna”, spunea, „mă scârbesc de mine însumi”.

    Se socotea pe sine însuși o cutie de conservă care strălucește la lumina soarelui, iar lumea o consideră aur. „Se întâmplă”, spunea, „să vină la mine oameni cu credința că o să întâlnească un sfânt, iar Dumnezeu, ca să le răsplătească credința, mă galvanizează pe mine, tinicheaua, și mă face să strălucesc în ochii lor. În felul acesta, lor le sporește credința, însă eu, după plecarea lor, rămân ca și mai înainte, cu rugina mea.”

    Unor tineri, care l-au rugat să le spună ceva, le-a zis cu adâncă smerenie: „Ce să vă spun, măi copii, ce să vă spun? De atâția ani mă nevoiesc să ajung la zero și încă nu am ajuns”. Unui profesor, care, entuziasmat de cuvintele sale, i-a spus: „Părinte Paisie, ești sfânt!”, Cuviosul i-a răspuns: „Eu sunt mai rău decât un criminal, fiindcă acela a făcut douăzeci de crime, cu toate că ar fi putut, potrivit însușirilor rele moștenite de la părinții săi, să facă patruzeci, în vreme ce eu, dacă am făcut douăzeci de fapte bune, ar fi trebuit să fac, potrivit celor moștenite, patruzeci”.

    Vizitatorii vedeau înaintea lor un ascet cu față strălucitoare, care transmitea pace și dumnezeiască mângâiere. Cei care îl auzeau spunând din inimă „Slavă Ție, Dumnezeule!”, intrau, pentru puțin timp, în atmosfera sa duhovnicească, a doxologiei și a neîncetatei părtășii cu Dumnezeu. Pășind împreună cu el în bisericuța Cinstitei Cruci, pășeau în spațiul rugăciunii. Odată, un tânăr se închina icoanei Maicii Domnului din bisericuță. Cuviosul i-a spus: „Dacă acum s-ar arăta înaintea noastră Maica Domnului, crezi că am mai sta să ne gândim pe ce glas să-i cântăm troparul: «De multe ispite fiind cuprins»[7]? Nu, ci am striga către ea din adâncul inimii noastre: «De multe ispite fiind cuprins, alerg către tine căutând mântuire»”. Rugăciunea din inimă a Cuviosului l-a cutremurat pe tânăr.

    Altădată, l-a vizitat un funcționar public foarte supărat pe șeful său, pentru că din pricina lui pierduse o avansare în grad. Părintele Paisie l-a ascultat cu atenție. Apoi l-a apucat cu dragoste pe după umeri și l-a dus în bisericuță. I L-a arătat pe cel Răstignit și i-a spus: „Iată, Hristos i-a iertat pe cei care L-au răstignit. Tu nu poți să-l ierți pe acest om?”. Atunci inima acelui om s-a înmuiat și a spus: „Da, Gheronda, îl iert”.

    [1] Irmosul Cântării întâia a Canonului din Duminica Paștilor.

    [2] Idem.

    [3] Vezi Psalm 125, 5.

    [4] Psalm 87, 6.

    [5] Vezi Sfântul Theolipt al Filadelfiei, Viața și opera, Scurtă deslușire spre amintire adusă de smeritul Theolipt al Filadelfiei la cele spuse și scrise evlavioasei Monahii Evloghia și celei împreună cu ea, Monahia Agatonica, par. 1, op. cit., p. 278.

    [6] 1 Corinteni 13, 5.

    [7] Primul tropar de la Cântarea întâia a Paraclisului Maicii Domnului.

    Extras din Sfântul Paisie Aghioritul– Editura Evanghelismos, 2017.

    Apreciază

  3. „Bâlciul deșertăciunilor”
    „Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!”
    „M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt.
    Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra.”
    Ecclesiastul 1; 2, 14-15

    O rușine plină de amărăciune ne cuprinde văzând cum conducătorul vremelnic al BOR și ierarhia supusă lui, și nu Mântuitorului Hristos, continuă cu nepăsare față de dorințele noastre, activitatea în CMB, această organizație satanist-masonică, care nu aduce nici un beneficiu duhovnicesc, turmei binecredincioase. Prezența Pr.Ioan Sauca și IPS Nifon demonstrează participarea activă a conducătorilor Bisericii noastre strămoșești la creearea noii religii a NOM, care pregătește în taină o casă comună a religiilor care va primi cu fală venirea antihristului. Titlul articolului este tot o minciună, care induce premeditat în confuzie :„Lumea creștină, reunită la Karlsruhe: A început Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor”(care lume creștină, care biserici, frățiile voastre, cinstiți purtători de mitră și însemne episcopale care v-ați acoperit de rușine! Cât va mai dăinui minciuna?
    Să aibe milă Domnul Atotmilostiv de sufletele tuturor!)

    Cea de-a 11-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) s-a desfășurat în Germania, între 31 august și 8 septembrie, informează Basilica.ro sub titlul „Lumea creștină, reunită la Karlsruhe…”. Au fost prezente 295 de delegații, între care și cea a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Mitropolit onorific și Exarh patriarhal, vice-moderator la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Participa reprezentanți ai comunității Presbiteriane (SUA) și ai aproximativ celor 350 de alte comunități și grupuri de credință.(??) Lucrările se desfășoară sub genericul „Dragostea lui Hristos mișcă lumea spre reconciliere și unitate”.
    „Nu trebuie să neglijăm suferințele acestei lumi, ci să le alinăm. Iar pentru a contribui la alinarea acestor suferințe trebuie să fim uniți în frățietatea creștină a lumii”, a declarat conducătorul delegației române, IPS Nifon.

    Ce a uitat să ne informeze Basilica este că delegația Bisericii Ortodoxe Române a stat cot la cot cu Delegația „grupului religios” internațional Rainbow Pilgrims of Faith al „pelerinilor” homosexuali „întru credință”, care au avut un loc special dedicat la cea de-a 11-a Adunare a CMB.

    În acest an, pe lângă reprezentanții bisericilor, la principalul eveniment ecumenic au participat și reprezentanți ai minorităților sexuale, după cum a transmis CMB prin publicația The Presbyterian Outlook.
    Aici puteți urmări imagini de la „Bâlciul deșertăciunilor”(a a 11-a Adunare a CMB)

    Înconjurați de homosexuali și de ritualurile religiilor africane și japoneze, de voie bună, cântece și veselie(!), dansuri în sunet de tobe, în costume tradiționale păgâne, prezența celor care se pretind a fi ortodocși, mă nedumerește. Nu poți să pretinzi că ești ortodox, fiind cu ereticii condamnați de sfintele sinoade și sodomiții în cârdașie.
    Patriarhul Ioan al XI-lea al Biserici Antiohiei a rostit o alocuțiune și s-au intonat Crezul, rugăciunea Tatăl nostru precum și o cântare psaltică în arabă, fiecare în legea lui. Un nivel înapoiat și idolatru papistaș având drept obiect „planeta noastră comună, Pământul”, disprețuind pe Împăratul Hristos și Evanghelia Sa. O înșelare diavolească de proporții, propovăduită de însăși reprezentanții așa-ziși„ortodocși”ai Patriarhiei BOR, cărturari și farisei fățarnici, care ademenesc pentru a sfâșia, oile naive și prostite ale turmei, care se tem de Dumnezeu și de Judecata Sa care va veni cât de curând!

    https://oikoumene-photoshelter-com.translate.goog/galleries/C0000VFYoZ6eMlZc/WCC-11th-Assembly-Karlsruhe-Germany?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

    https://basilica.ro/lumea-crestina-reunita-la-karlsruhe-a-inceput-adunarea-consiliului-mondial-al-bisericilor/

    Apreciază

  4. Amin! Trist să auzi cum vrăjmașul prinde în ghearele lui sufletele celor care vor să trăiască în adevărul/voia lor, nicidecum după voia/adevarul lui Dumnezeu.
    Mila Domnului să fie cu toată făptura Sa!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

Ortodoxia mărturisitoare

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

ATITUDINI - Revista Fundației Justin Parvu

REVISTĂ DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCAȚIE ORTODOXĂ editată de Fundația Justin Pârvu

ASTRADROM

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Vremuritulburi

ortodoxie, vremurile de pe urma, istorie, sanatate, politica, economie, analize si alte informatii utile

Lumea Ortodoxă

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Blog de Dogmatică Empirică

...adică despre dogmă și experierea ei în Duhul Sfant. Doar în Ortodoxie dogmele Bisericii chiar pot fi verificate prin viața mistagogică!

Sfântul Ioan de Kronstadt

În fiecare zi - gândurile unui om extraordinar

Monahul Teodot - blog oficial

Ortodoxia-singura credinta mantuitoare

SINODUL TÂLHĂRESC

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Bucovina Profundă

“ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa... şi nici puţin nu smintescu, nici greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu... ” Varlaam - Cazania

Cuvântul Ortodox

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

Redescoperirea Sfintei Euharistii

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

,,Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51).

SACCSIV - blog ortodox

Ortodoxie, analize, documentare, istorie, politica

%d blogeri au apreciat: