DE NECREZUT!!! ,,SUNTEM UNA!” Ceremonialul de semnături de la SEUL – 2014. Să fim și să rămânem ortodocși!

DE NECREZUT!!! ,,SUNTEM UNA!”
Iată ceremonialul de semnături de la SEUL – 2014, prin care avem DOVADA UNIRII RELIGIILOR! Recunoașterea ereziilor drept ,,biserici” la pseudosinodul din Creta, implică nu doar legalizarea ecumenismului, ci și acceptarea indirectă a ,,ceremonialului de semnături de la Seul”, din 2014 și a tuturor acordurilor cu ereziile și religiile păgâne. E mai grav decât am crezut!
Să fim și să rămânem ortodocși!

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

22 de gânduri despre „DE NECREZUT!!! ,,SUNTEM UNA!” Ceremonialul de semnături de la SEUL – 2014. Să fim și să rămânem ortodocși!”

      1. Bineînțeles! E de datoria noastră să mărturisim în sensul acesta, altfel riscăm, prin nepăsare, să aducem noi înșine Apocalipsa! Luptăm cât se poate, cât îngăduie Dumnezeu!

        Apreciază

  1. Iata o predica , rostită în Catedrala Ortodoxă din Sibiu, la 11 iulie 1983, de catre IPS Antonie Plamadeala[ op. cit., p. 200] intitulata Cei care „au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere” ,in care erezia ecumenista este propovaduita cu capul descoperit ,intr-o vreme in care nimeni nu lua atitudine,ajungandu-se la inceputul mileniului trei,in situatia in care aceasta maladie mortala s-a extins si s-a inradacinat la nivelul cel mai inalt.

    „După cum ştim toţi, lumea de astăzi e bântuită de probleme, e împărţită, şi nu mai contenesc conflictele şi neînţelegerile, înmulţindu-se de la o zi la alta. Se fac eforturi mari pentru a se ajunge la unitatea lumii, la înţelegere, la pace. În aceeaşi direcţie fac eforturi mari şi Bisericile creştine, pentru că nici ele nu au rămas toate credincioase mandatului pe care l-au avut de la Mântuitorul Iisus Hristos şi anume, acela de a fi una, de a fi toţi o Biserică, o credinţă, un Botez, de a avea toţi aceeaşi credinţă în Dumnezeu, de a fi toţi fraţi între noi, de a lucra şi a ne ruga împreună, de a căuta împreună fericirea pe pământ şi mântuirea în cer. După cum spune Sf. Pavel în Epistolele sale, unii, din iubire de dispută – şi de slavă deşartă, din încredere prea mare în capacitatea lor de a tâlcui Scripturile, au rătăcit de la adevăr şi aşa, în decursul istoriei, Biserica cea una dintru început, întemeiată de Mântuitorul Hristos şi propovăduită de Apostoli, s-a împărţit în mai multe fracţiuni.
    Primelor încercări de împărţire, Biserica le-a rezistat cu succes, în primul mileniu, organizând cele şapte sinoade ecumenice care au stabilit adevărurile de credinţă odată pentru totdeauna. Totuşi, după aceea, la începutul mileniului al doilea, de la Biserica cea una s-a rupt o bună parte şi anume partea apuseană, alcătuind Biserica Romano-Catolică, cu centrul la Roma. Mai târziu, la începutul sec. al XVI-lea, din Biserica Romano-Catolică s-a rupt altă fracţiune, ceea ce numim marile Biserici Protestante, în special cea Luterană – zisă şi Evanghelică, – cea Calvină – zisă şi Reformată, – şi apoi şi altele care continuă fracţionarea şi sfâşierea trupului lui Hristos până în zilele noastre. In acelaşi timp, însă, în veacul nostru, în acest veac în care diviziunile din lume îşi caută soluţia de regrupare într-o unitate de gândire socială şi politică, gândire care să fie în stare să desfiinţeze barierele, discriminările, decalajele de tot felul care produc săraci şi bogaţi, liberi şi sclavi spre a se ajunge la idealurile pe care le-a visat omenirea dintotdeauna, la libertate, egalitate şi fraternitate, pentru oameni şi popoare, – în acest veac, Bisericile s-au gândit şi ele să dea un bun exemplu, încercând să-şi refacă şi ele unitatea cea dintâi. Aşa se face că acum, mai mult decât altădată, când direcţia era spre împărţiri cât mai multe, spre alcătuiri de grupuri şi dizidenţe tot mai numeroase, în veacul nostru a început o mişcare inversă, o mişcare de refacerea unităţii creştinilor de pretutindeni, din toată lumea. In acest scop s-a creat Consiliul ecumenic sau Consiliul mondial al Bisericilor, care adună astăzi peste 3oo de Biserici creştine, visând şi lucrând pentru refacerea unităţii celei dintâi. In acelaşi scop s-au iniţiat convorbiri, dialoguri bilaterale şi multilaterale, simpozioane, conferinţe. Noi, Biserica Ortodoxă Română, am început încă din 1935 un dialog cu Biserica Anglicană, încercând să netezim diferenţele dintre noi. Dialogul mai continuă şi azi. După al doilea război mondial, asemenea dialoguri au început cu Bisericile Vechi Catolice din Occident, cu Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale şi anume cu Biserica Coptă din Egipt, cu Biserica din Etiopia, cu Biserica din Asia Mică şi din India. S-a iniţiat în acelaşi timp dialogul cu Bisericile Protestante. Acum, mai în urmă, s-a început şi dialogul dintre Ortodoxie şi cea mai importantă dintre marile Biserici creştine, ruptă din trupul mare al Bisericii primului mileniu la anul 1o54, şi anume cu Biserica RomanoCatolică. Un lucru este important şi pozitiv: că hotărârea spre unitate e mai prezentă în lumea creştină de astăzi, decât a fost oricând înainte, când, precum spuneam, tendinţele erau de împărţire. Şi noi, ortodocşii români, trăim laolaltă cu celelalte culte creştine, experienţa căutării, şi încercăm şi pe plan local, să ajungem la unitate. Ne bucurăm ori de câte ori găsim puncte de convergenţă cu ceilalţi fraţi creştini, tot aşa cum ne întristăm ori de câte ori anumite grupuri creştine, din cele mai mărunte, în loc să urmărească unitatea, urmăresc dimpotrivă, în continuare, dezmembrarea. Caută pe toate căile să-i atragă pe creştinii noştri ortodocşi de la dreapta noastră credinţă spre alte credinţe, socotindu-se aceşti creştini rătăciţi, acum, după aproape două mii de ani, mai buni interpreţi ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii Mântuitorului, decât au fost Sfinţii Părinţi şi decât a fost Biserica întreagă de-a lungul a două mii de ani, de la Hristos până azi! In Epistola care s-a citit astăzi, Sf. Pavel spune că există credincioşi care „au râvnă către Dumnezeu, dar fără pricepere” (Romani 10, 2) şi îi avertizează pe unii ca aceştia să-şi canalizeze cu pricepere râvna lor către Dumnezeu pentru că, tot Sf. Pavel spusese corintenilor, că nu se încununează cel ce aleargă la întâmplare (I Cor. 9, 26).
    ……
    Credinţa noastră este luminată……Credinţa vine de la Dumnezeu. Dar ea, precum spuneam, trebuie să fie luminată, trebuie să fie o „credinţă cu pricepere”. Credinţa noastră ortodoxă este o credinţă luminată. De ce? Pentru că ea ne ajută să ne înţelegem destinul pământesc şi ceresc, nu ne opreşte să trăim în societate, ba, dimpotrivă, ne îndeamnă să ne integrăm în societate împreună cu toţi fraţii noştri, să contribuim împreună la o viaţă mai bună, mai fericită aici pe pământ, pentru ca să ne-o pregătim şi pe cealaltă din ceruri. Credinţa nu ne îndeamnă la izolarea de societate şi de toţi fraţii noştri, oameni de pretutindeni, ci dimpotrivă, ne îndeamnă la muncă, să ne preocupăm de ştiinţă, de cultură, şi de civilizaţie, de artă, de tot ceea ce poate face bucuria şi fericirea oamenilor, de tot ceea ce poate promova dezvoltarea spiritului omenesc de ceea ce poate antrena mintea omenească spre creaţiile cele mai înalte, impunând doar o singură restricţie: tot ce crează să fie în folosul oamenilor şi nu împotriva lor.
    Şi ce înseamnă oare a avea râvnă pentru Dumnezeu dar cu nepricepere?
    Toate tendinţele centrifuge de rupere de la Biserica cea una sunt nepricepere, nepriceperea celor care nu mai înţeleg rostul Bisericii şi o înlocuiesc prin cel puţin o mie de altfel de Biserici, fiecare pretinzându-se unica adevărată. Nu mai înţeleg rostul preoţiei cea întemeiată de Iisus Hristos prin Apostoli şi au ajuns să-l înlocuiască prin altfel de preoţi, autoinvestiţi, de cel puţin o mie de feluri, fiecare pretinzându-se a fi cel adevărat, în cel mai autentic spirit antibiblic, pentru că în Biblie se blamează toţi cei care se vor ai lui Apollo, ai lui Chefa etc. adică ai altor învăţători decât Hristos, rupându-se din unitatea Bisericii lui Hristos, cea una (v. I. Cor. 3, 5 – 23).
    ….. Cei care nu mai vor să le priceapă, care nu mai vor să creadă în ele, crezând că au descoperit o altă modalitate de înţelegere a Scripturii, acum, după două mii de ani, în ciuda faptului că de două mii de ani, Biserica a crezut într-un anumit fel şi ne-a transmis aşa cum trebuie învăţătura Mântuitorului, toţi aceştia au râvnă către Dumnezeu, dar cu nepricepere, şi nu se vor bucura de primirea în curţile Domnului. Ei pretind că au credinţă, şi poate au, dar au credinţă fără minte, fără rânduială, fără pricepere, de aceea lor li se aplică adesea cuvântul acela cu nume de ocară: obscurantism! Fiindcă mulţi dintre ei învaţă că trebuie să ne retragem din lume, că „lumea” e numai păcat; că tot ce e „lumesc” e diavolesc, ca şi cum ei n-ar fi în lume şi ar putea trăi în afara ei. Unii ne îndeamnă să nu mai muncim, să nu mai luăm parte la nimic din ceea ce se întâmplă în lume, ca şi cum nu am avea familie, ca şi cum nu am trăi în nişte condiţii materiale date, în mijlocul cărora Dumnezeu nea dat poruncă să trăim. Nu noi am creat lumea aceasta şi nici diavolul, ca să fie rea, Dumnezeu a creat-o şi ne-a aşezat în ea aşa cum a creat-o El şi ,,a văzut că e bună”, cu rânduielile ei de tot felul (Geneză 1, 31). Dumnezeu a făcut ca să trăim în oraşe, în sate, cu străzi, cu fabrici, cu brutării. Oare de ce unii ca aceştia care ne îndeamnă să nu ne implicăm în viaţa lumii, nu refuză nici pâinea coaptă de alţii, nici lumina fabricată de alţii, nici hainele fabricate de alţii! Vor doar să ia, dar să nu dea nimic. E un fel de a justifica religios lenea şi boala sufletului şi a minţii lor! Dumnezeu a creat lumea cu toate bunurile ei ca să ne bucurăm de ele, să muncim, să le desăvârşim şi să le înmulţim, să contribuim astfel la o viaţă comună cât mai fericită, mai completă, desăvârşită. Dumnezeu ne-a dat toate aceste bunuri, ca şi viaţa. De aceea, trebuie să primim tot ce ne-a dat El. Ni le-a dat ca să le desăvârşim şi să ne desăvârşim: „Fiţi desăvârşiţi!” (Matei 5,48). Talantul trebuie înmulţit (Matei 25, 24 – 30). Cei care nu fac aşa, aceştia sunt cei care au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere. Tot fără pricepere e şi goana lor după pradă: să rupă din turma creştină cea adevărată cât mai mulţi, să-i scoată din unitate, să-i dezbine.
    În timp ce Bisericile mari şi-au dat seama de greşelile lor din trecut şi caută acum unitatea, aceştia umblă mereu să împartă şi să înmulţească „bisericuţele”, grupuleţele lui cutare şi ale lui cutare! Să nu fim dintre aceştia. ”
    …… ………..

    66 Extrasă din vol. „Tâlcuri noi la texte vechi”, ed. II-a…, p. 200 – 207.
    http://ebooks.unibuc.ro/Teologie/omiletica/19.pdf

    Apreciază

    1. ,,Bisericile mari”?! IPS Antonie Plămădeală a fost un foarte bun predicator și un fin om de carte. Mai ales cartea din care ați citat este una dintre cele mai bune cărți de predici apărute în spațiul bisericesc românesc. Trebuie însă să avem mare grijă la detali! Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost delegatul BOR la Balamand care a semnat actele eretice prin care s-au recunoscut ,,tainele” papistașilor. Nici până acum BOR nu s-a lepădat de aceste hotărâri eretice.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Blagoslovit sa fie cuvantul Sfintiei Voastre!Am rasfoit cartea si m-a uluit predica din care am citat fragmente,care confirma ca inca din 1935 ,in timpul Patriarhului Miron Cristea, a inceput dialogul BOR cu „Biserica”anglicana,numind toate ereziile,”Biserici”si folosind un limbaj de lemn ,cu parere de rau, cu tenta socialist-marxista, si chiar masonica(„în acest veac în care diviziunile din lume îşi caută soluţia de regrupare într-o unitate de gândire socială şi politică, gândire care să fie în stare să desfiinţeze barierele, discriminările, decalajele de tot felul care produc săraci şi bogaţi, liberi şi sclavi spre a se ajunge la idealurile pe care le-a visat omenirea dintotdeauna, la libertate, egalitate şi fraternitate, pentru oameni şi popoare”).

    Apreciază

  3. Un dar pentru Sfintia Voastra ,si toti ortodocsii care cerceteaza cu dragoste acest blog.
    Cantecul de care imi este in permanenta dor!
    Baterea in toaca,”trambita a ingerilor”( Sfântul Sofronie al Ierusalimului),jertfa de rugaciune inaltata lui Dumnezeu,consemnata in actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787,unde se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica Ortodoxa,prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita „Sfintele Lemne Sunatoare”.Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.

    Apreciază

  4. In catedrala din Alba Iulia, in partea dreapta si in stanga langa catapetesma ERAU doua icoane: una cu Sfintii Marturisitori Visarion, Sofronie si Sf. Mucenic Oprea, (in partea stang), cealalta cu Sf. Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel (in parteadreapta). Le-am stiut dintotdeauna, din vremea copilariei mele, acolo la locul lor. Acuma nu mai sunt, le-au scos afara. Nu mai dau bine in noul context …

    Apreciază

    1. Dacă în chip văzut i-au îndepărtat din biserică, nu vor putea face același lucru în chip nevăzut. Vai celor care s-au luat la luptă cu Sfinții Mărturisitori ai lui Hristos! Îi vor avea aspri acuzatori la Judecată pentru păcatul trădării și al ereziei!

      Apreciază

  5. Blagoslovit sa fie in veac,cuvantul Sfintiei Voastre!Adevar ati grait ,caci iata ce spune Apostolul:
    „Au nu știți că sfinții vor judeca lumea?”
    I Cor. 6,2
    O minune ,care ne releva noua tuturor, prezenta Sf.Marturisitori ai lui Hristos,care pot insoti si apara sufletul,inca de la trecerea acestuia prin vami,cand diavolii vor incerca sa-l acuze si sa-l ia.Minunatul este Domnul, intru Sfintii Sai!
    Bătrânul Moisi (Tripitinianul)
    Adormit întru Domnul la 14 iunie 1946

    (Precum s-au povestit de către ucenicul său, Mitropolitul Calist al Corinthului)

    Dorința sfântului bătrân Moisi era ca el să adoarmă în mănăstirea de monahi ce se găsea într-un loc retras, departe de zgomotul lumii. Moartea a venit la el în toiul ocupației Germane a Greciei din timpul celui de al II-lea război mondial. Cu patru sau cinci zile înainte de adormirea sa, mi-a spus mie și tuturor părinților că a venit vremea ca el să plece din această lume: „Sufletul meu va părăsi lumea vineri spre sâmbătă în zori. Când voi pleca, să nu le spui maicilor imediat, ci să lași să treacă câteva ore.”

    Sâmbătă în zori ne-a cerut să se împărtășească cu Sfintele Daruri, Trupul și Sângele Mântuitorului nostru. Apoi și-a încrucișat mâinile pe piept și și-a dat sufletul. Copleșit de durere și tulburare, de suferință și neliniște am spus unuia dintre frați: „Grăbește-te și anunță-i pe ceilalți ca să poată spună o metanie [rugăciuni pe metanier] pentru Gheronda, căci a adormit.” Fratele a alergat și le-a anunțat pe surori. Însă nici n-a început bine doliul că Bătrânul a revenit la viață. Stăteam în picioare lângă el gata să-i pregătesc trupul pentru înmormântare, când l-am auzit spunând: „O, om pierdut! Bătrânul?!” „Starețul?” zicea. „Cum poți să mă numești Stareț? Nu ți-am zis doar să nu spui nimic câteva ceasuri, și-acum uite ce-ai făcut. M-ai adus înapoi. Cu ce ți-am greșit eu ca să aștept acum încă o săptămână și să sufăr toate aceste încercări și dureri? Lasă-mă să plec, de ce m-ai chemat înapoi?”

    O altă săptămână a trecut și a fost iarăși Sâmbătă dimineața. Starețul a primit încă odată Sfintele Taine și a adormit. De această dată am lăsat puțin mai mult timp să treacă, dar iarăși, în suferința mea am uitat de porunca Bătrânului. Ori poate am fost și puțin amăgit. Gândind că ceea ce s-a petrecut s-ar putea întâmpla din nou, i-am spus fratelui să anunțe repede pe toată lumea despre trecerea la Domnul a Starețului. Am început iarăși să-l pregătesc, când am auzit glasul lui. Aproape că am leșinat. Toți monahii erau adunați și au exclamat neîncrezători: „Gheronda! Gheronda!” Un suspin și mai mare s-a auzit din partea Bătrânului când a revenit la viață. „De ce nu mă lăsați să plec? Lăsați-mă repede să plec, măcar Sâmbăta viitoare, fiindcă este voia lui Dumnezeu ca eu să plec atunci. Atunci veți fi martorii plecării sufletului meu, fiindcă Dumnezeu ne va îngădui tuturor o lecție de folos pentru suflet.”

    Vineri seara după Vecernie m-am dus să-l văd pe Stareț și l-am întrebat dacă avea nevoie de ceva ca să-i pot aduce. „Sunteți bine părinților?” a întrebat. „Ce tot face Filaret (un monah ce lucra ca tâmplar) lângă ușa mea, trântind și făcând atâta zarvă? Nu știe el în ce stare mă aflu? Nu mă puteți lăsa în pace nici măcar în ultimele mele clipe? Du-te te rog și vezi ce se petrece și roagă-l să înceteze tot acest zgomot, că nu mai pot suporta.” M-am dus afară dar nu era nimeni acolo. „O, înțeleg acum. Este vrăjmașul, dracii, au venit să mă atace așa acum înainte de plecarea sufletului meu. Dă-mi te rog Sfintele Taine ca să mă întăresc cu harul lui Dumnezeu. Adu-mi te rog și poza Bătrânului meu Pahomie, fiindcă el va veni să mă primească și să mă ducă înaintea Mirelui sufletelor noastre, Domnul nostru Iisus Hristos ca să mă închin Sfintei Treimi. De ce stai, nu vezi ce se petrece? Pregătește cădelnița, aprinde candelele și citește Evanghelia, ca să-i primim cum se cuvine pe sfinții care se apropie și pe prietenii și cunoscuții care s-au mântuit.

    Deodată, ochii mei duhovnicești s-au deschis și am înțeles că acele clipe erau cu adevărat minunate și înfricoșătoare: Starețul vedea lumea cea cerească, duhovnicească și luminoasă. Fața lui s-a schimbat și a devenit strălucitoare ca soarele, având o nespusă și nesfârșită bucurie, și l-am auzit spunând: „Îți mulțumesc, îți mulțumesc Părinte!” Bătrânul său Pahomie, trecut la Domnul, venise, iar el îi mulțumea pentru schima cea îngerească pe care i-o dăruise, pentru rasă, polistavrion, curea, culionul monahicesc, metanier, etc.

    Deodată, ochii mei duhovnicești s-au deschis și am înțeles că acele clipe erau cu adevărat minunate și înfricoșătoare: Starețul vedea lumea cea cerească, duhovnicească și luminoasă. Fața lui s-a schimbat și a devenit strălucitoare ca soarele, având o nespusă și nesfârșită bucurie, și l-am auzit spunând: „Îți mulțumesc, îți mulțumesc Părinte!” Bătrânul său Pahomie, trecut la Domnul, venise, iar el îi mulțumea pentru schima cea îngerească pe care i-o dăruise, pentru rasă, polistavrion, curea, culionul monahicesc, metanier, etc.

    Când a terminat de vorbit cu Bătrânul Pahomie, fața i s-a schimbat din nou și într-un duh de neclintit a rostit ferm: „Spurcat, urât și neputincios drac: Nu!” Astfel a răspuns căpeteniilor diavolești care-l iscodeau la vămi. La mincinoasele și ponegritoarele lor învinuiri a răspuns cu un puternic „Nu!” El a trecut prin cele douăsprezece vămi și apoi cu cea mai puternică voce cu putință, Bătrânul a spus diavolului care defila prin fața lui: „Ce vrei scurtule? Cine ești? Spune ca să știu cine ești!” În cele din urmă s-a descoperit a fi dracul ereziei. „Pe cine numești tu eretic, drac mincinos?” Făcându-și semnul Sfintei Cruci Bătrânul a început să rostească Mărturisirea de Credință Orthodoxă, în vreme ce dracul a devenit ca fumul și a dispărut. Apoi Bătrânul a arătat că toate căpeteniile demonice de la vămi poartă un semn propriu care le deosebește ca fiind răspunzătoare pentru câte un păcat de moarte. Toți diavolii s-au perindat prin în fața lui urlând ca niște fiare și apoi au dispărut ca fumul. A mai spus Bătrânul cât de groaznic poate fi pentru un Creștin să fie prins de aceste arătări încornorate viclene și hidoase, mai cu seamă pentru monahi, care vor înlocui cinul cel îngeresc.

    Bătrânul a primit Sfintele Taine încă odată, iar la scurtă vreme fericitul său suflet s-a despărțit de trup înălțându-se la sălașurile cele cerești unde se putea bucura veșnic în Împărăția Cerurilor. Chipul său a strălucit ca soarele, întocmai ca în clipa în care l-am cunoscut. Nu ne puteam lua ochii de la o așa priveliște și ne-a părut rău că trebuia să îi așezăm culionul pe deasupra, potrivit obiceiului. Dar nu puteam face altfel și am început pregătirea trupului său pentru înmormântare. S-au citit rugăciuni pentru odihna sufletului celui adormit și toate cele necesare cerute de către Biserică au fost îndeplinite. După ce au trecut câteva ore le-am anunțat pe maici despre adormirea Bătrânului. Au fost și ele cuprinse de jale, ca noi toți. Era Vineri noaptea, câteva minute înainte de miezul nopții de 14 iunie 1946. L-am înmormântat a doua zi.

    Atât de mare îmi era suferința încât nu putem să plec de la mormântul său. Am stat acolo trei zile rugându-mă și plângând, fiindcă mă simțeam cu totul singur nemaiavând povățuirea și ocrotirea lui. Somnul mă cuprindea de obicei cu câteva ore înaintea zorilor. În cea de a treia zi, simțindu-mă istovit de priveghere și de suferința mea, m-am întins pe jos ca să mă odihnesc puțin. Dacă am adormit sau nu, dacă ochii mei au fost deschiși sau nu… am văzut crescând din mijlocul mormântului său un copac mare, falnic, cu multe ramuri și frunze minunate: era îngreuiat de roade frumoase, mari și zemoase, care se asemănau merelor dulci și erau minunate la vedere, cu o mireasmă de nespus ce străbătea împrejur. În mijlocul copacului am văzut desfășurat un semn strălucitor de aur pe care era scris: „COPACUL ASCULTĂRII. Rămâi în sfânta ascultare și vei gusta din aceste roade și la umbra lui te vei odihni veșnic.” Văzând aceasta, sufletul meu s-a mângăiat și plin de bucurie duhovnicească am fost în stare să plec la Mănăstirea Sfinților Arhangheli din Attica, unde am început a săvârși cele patruzeci de liturghii pentru odihna sufletului Bătrânului.

    Alcătuit și tălmăcit din limba Greacă de dl. Ioann Rigas

    Orthodox America, Issue 69, Vol. VII, № 9, Aprilie-Mai 1987

    Apreciază

  6. „ Erezia este groaznică nu doar fiindcă îi desparte pe eretici de Biserică, ci fiindcă aţâţă la dezbinări şi în sânul nostru, al celor ce păzim Credinţa cea Adevărată. ”Sfântul Theofan Mărturisitorul

    Toate abordarile sus numitului ziar ,”taifasurile pe teme teologice”neadecvate,nu fac decat sa indeparteze si sa
    ameteasca pe ortodoxul,a carui decizie este amanata,aceea de a condamna panerezia ecumenista si a se indeparta de comuniunea cu preotul care pomeneste ereziarhul.
    Sunt multi absolventi ai facultatilor din Germania,beneficiari ai burselor de cercetare ecumenica „Andrei Scrima”trimisi de conducerea BOR,pentru a deveni continuatori ai operei inaintasilor, de altoire a panereziei ecumeniste pe trupul Bisericii Ortodoxe.Sinodalii au posibilitati materiale uriase,tehnici sofisticate,mii de tineri teologi pregatiti, de a lupta impotriva idealurilor scumpe ale credintei stramosesti.
    Lupta este inegala,dar Dumnezeu va ajuta celor care il cauta si-l marturisesc cu dor aprins.
    Cine a fost Parintele Andrei Scrima?
    „“Cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anumită aromă iezuită, Andrei Scrima recită îndelung din Djalal ed-din Rûmi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evanghelie. Se desfată de pitorescul unor rare şi vechi cuvinte neaoşe, dar vorbeşte cu un cochet accent franţuzesc. Invocă astrofizica, genetica modernă sau topologia ca pe nişte domenii la îndemînă, fredonează cîntece ruseşti şi îşi încheie conversaţiile telefonice cu o sintagmă arabă.” (Andrei Pleșu, prefață Timpul rugului aprins)

    André (Andrei) Scrima (1925, Gheorghieni – 2000, Bucureşti). Monah, membru al grupului de la Antim („Rugul Aprins“), arhimandrit al Patriarhatului ecumenic de la Constantinopol, reprezentant al Patriarhului ecumenic Athenagoras la Conciliul Vatican II, membru şi organizator, din 1959, al comunităţii monastice de la Deir-el-Harf (Beirut, Liban). Studii, la Bucureşti, de filozofie, matematică şi teologie; între 1957 şi 1959, e doctorand la Benares, India, cu o teză despre The Ultimate, its Methodological and Epistemological Connotation According to Advaita-Vedanta. Profesor de filozofie şi de ştiinţe religioase la Universitatea dominicană Le Saul choir, Paris (1966–1968), şi la Universitatea franceză din Beirut (1968–1989). Membru fondator (1966) al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase de la Bruxelles.
    „*In perioada mai-iunie 1956, vicepresedintele Indiei ajunge in vizita la patriarhul Justinian. Aici il cunoaste pe Andrei Scrima si uimit de cunostintele pe care acesta le avea despre India, ii propune o bursa de studii in India.

    Tinand seama de conditiile istorice prezente atunci, patriarhul Iustinian l-a sprijinit pe Andrei Scrima sa se tunda in monahism la Manastirea Slatina, astfel incat sa poata pleca in India ca absolvent de teologie si monah al Bisericii Ortodoxe Romane.

    Pana sa ajunga in India, la Benares, el se opreste la Geneva la 28 noiembrie 1956, unde va sta cinci luni la Institutul Ecumenic organizat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Ajunge in 1957 la Paris si apoi la muntele Athos. La Benares va sta din aprilie 1957 pana in octombrie 1959.

    Motivul plecarii sale din India sta in trimiterea in tara a unul articol publicat de Olivier Clement la Paris. In acest articol autorul prezenta reanasterea filocalica din cadrul Bisericii Ortodoxe Romane, „Rugul Aprins“ si rolul pe care l-a avut patriarhul Justinian pentru viata Bisericii. Mentionam ca afirmatiile din acest articol se bazau pe un dialog al lui Olivier cu Andrei Scrima.

    Articolul ajunge si in tara, iar acesta devine una din cauzele pentru care au fost arestati membrii Rugului Aprins in anul 1958. Lipsit de ajutorul material venit de la Patriarhie, nu mai poate ramane in India si revine la Paris, obtinand in 1960 cetatenia franceza.
    Aici il intalneste, in 1961, pe patriarhul ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului, care il va trimite ca reprezentant personal la Vatican, in timpul conciliului Vatican II, sub noul papa Paul VI, intre 1963 si 1965. Devine arhimandrit al Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopol. Ajunge profesor (1968-1989) la Universitatea franceza din Beirut si arhimandrit al unei manastiri ortodoxe nou infiintate la Deir-El-Harf, in Liban. Tine cursuri (1966-1968) la Centrul de studii dominican Le Saulchoir din Franta (Essonne), unde ii are drept colegi pe Marie-Dominique Chenu, Yves Congar. ”
    adaptare dupa:http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/cine-a-fost-parintele-andre-scrima
    *https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-andrei-scrima-98961.html
    De necrezut..!

    Apreciază

  7. Strigător la cer
    Iată că și aici imigranți fac nenorociri, am tradus in câteva cuvinte așa cum m-am priceput
    Trezitiva: 2albanezi au violat o tinără in fata mamei, cu toate acestea pseudo episcopul Antimos Alexandrinilor ne îndeamnă sa nu ne facem griji. Ase vedea și adevărata față a acestuia
    2 imigranți albanezii au vrut să jefuiască un apartament, acestia au imobilizat proprietarul care era în vârstă (cei2 foto) aceștia locuiau în vecinătatea victimelor și au violat in mod repetat pe fiica acestora
    Dece despotul Antimos urmărește să adoarmă oile?
    Reamintim că acesta este posibil succesor al celuilalt Antimos din Tesalonic care culmea coincidenței au aceleași nume
    Cine este acest Antimos Alexandropolis (pt cei care nu il cunosc) veți vedea in următoarele fotografii ce ritualuri face și cu cine le face, dar și cum chefuiește cu musulmani http://opaidagogos.blogspot.ro/2018/03/1-12-2-3-16.html?m=1

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s